Lorenzetti împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32075/09) îndreptată împotriva Republicii Italiene și introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Pietro Lorenzetti („reclamantul"), la 16 iunie 2009, în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me E.P. Reale, avocat la Siracuzei. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul săi, doamna E. Spatafora, și coa-gentul, P. Accardo.

La 25 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a mai hotărât ca Camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Plasarea reclamantului în detenție preventivă

Medic de profesie, reclamantul a fost arestat la 19 decembrie 2000 în cadrul urmăririi penale deschise împotriva sa pentru fraude la prejudiciul spitalului unde presta servicii. Printr-o ordonnare din aceeași zi, judecătorul investigațiilor preliminare din Siracuzei (mai jos, „GIP") a ordonat plasarea reclamantului în detenție preventivă. El a observat că grave indici de vinovăție se grăuiau asupra inculpatului privind cinci episoade de fraudă și fals. În special, reclamantul era bănuit că percepea salariul de medic prefăcând-se că era prezent la lucru deși era absent.

La 22 decembrie 2000, reclamantul a fost eliberat.

La 11 iunie 2002, GIP a trimis în judecată reclamantul pentru fraudă și abuz de funcții.

Printr-o sentință din 20 iunie 2003, tribunalul din Siracuzei l-a condamnat pe reclamant la un an de închisoare pentru un din cele cinci cazuri de fraudă care i-au fost imputate, achitând-ul pentru restul patru și pentru delictul de abuz de funcții pe motiv că elementul material al infracțiunii lipsea (perché il fatto non sussiste).

Reclamantul a făcut apel de la această sentință.

Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2004, curtea de apel din Catania l-a achitat pe reclamant și pentru episodul de fraudă pe motiv că elementul material al infracțiunii lipsea (perché il fatto non sussiste). Această hotărâre a devenit definitivă la 17 mai 2005. În special, în hotărârea sa, curtea de apel a subliniat că comportamentul reclamantului era criticabil din punct de vedere disciplinar, deoarece reclamantul se absentase fără justificare, dar că cu toate acestea nu constituia delictul de fraudă. B. Cererea de reparație pentru detenție „nedreptă"

La 23 noiembrie 2006, reclamantul a cerut curții de apel din Catania reparație pentru detenția preventivă suportată. Această cerere se baza pe art. 314 § 1 din codul de procedură penală (mai jos, „CPP", a se vedea mai jos).

Procedura devant instanța, în conformitate cu articolele 315, 646 și 127 din CPP, s-a desfășurat în camera consilului în prezența avocatului reclamantului, acesta din urmă nesolicitând să fie audiat.

Printr-o ordonnare din 13 iulie 2007, curtea de apel, estimând că, prin diferitele absențe nejustificate de la locul său de muncă, reclamantul contribuise la provocarea unor suspiciuni împotriva sa și în consecință privarea de libertate și menținerea în detenție, respingea cererea de reparație. Curtea de apel a concluzionat că reclamantul provocase detenția prin culpă gravă.

Reclamantul s-a pourvoit în casație.

Printr-o hotărâre din 28 ianuarie 2009, Curtea de Casație în camera consilului, estimând că curtea de apel motivase în mod logic și corect toți punctele controversate, respingea recursul reclamantului. În special, Curtea de Casație a subliniat că constatarea curții de apel din Catania se baza pe hotărârea de achitare a aceleiași curți de apel din 17 mai 2005, care sublinease diferitele absențe nejustificate ale reclamantului de la locul său de muncă. II.

Conform articolului 315 din CPP, cererea de reparație trebuie introdusă, sub pedeapsa inadmisibilității, într-un termen de doi ani de la data la care decizia de achitare sau condamnare devine definitivă. După punerea în vigoare a legii nr. 479 din 1999, suma despăgubirii nu poate depăși 516 456,90 euro. art. 315, trimitere pentru procedură la dispozițiile asupra reparației erorii judiciare (art. 646 din CPP). 20. art. 646 din CPP, în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: „Asupra cererii de reparație, curtea de apel decide în camera consilului în conformitate cu dispozițiile articolului 127 din codul de procedură penală. Cererea și notificarea fixării ședinței sunt comunicate procuraturii, Ministerului trezoreriei, părților, altor persoane interesate și apărătorilor. Ordinanța curții de apel este comunicată procuraturii și notificată persoanelor interesate, care pot face recurs în casație."

Modalitățile generale ale desfășurării ședințelor în camera consilului sunt fixate la art. 127 din CPP, redactat după cum urmează: „1. Atunci când trebuie să șadă în camera consilului, judecătorul sau președintele camerei fixează data ședinței și o face notificată părților, altor persoane interesate și apărătorilor. Notificarea este comunicată sau notificată cel puțin zece zile înainte de data aleasă. Dacă inculpatul nu are apărător, notificarea este transmisă [apărătorului] numit din oficiu. 2. Este posibil să se depună memorii la grefie până la cinci zile înainte de ședință. 3. Procuratura, alți destinatari ai notificării și apărătorii sunt ascultați dacă comparau. Dacă interesatul este deținut sau internat într-o locație situată în afara circumscripției judecătorului și dacă o cere, trebuie să fie ascultat înainte de ziua ședinței de judecătorul aplicării pedepselor din acea locație. 4. Ședința este amânată în caz de împiedicare legitimă a inculpatului sau condamnatului care a cerut să fie ascultat personal și care nu este deținut sau internat într-o locație diferită de cea în care judecătorul are sediul. 5. Dispozițiile paragrafelor 1, 3 și 4 trebuie respectate sub pedeapsa nulității. 6. Ședința se desfășoară în secret de justiție. 7. Judecătorul decide printr-o ordonnare care este comunicată sau notificată în cel mai scurt timp posibil persoanelor indicate în §1; aceste persoane pot face recurs în casație. 8. Recursul nu suspendă executarea ordinanței, decât dacă judecătorul care a emis-o nu dispune altfel printr-o decizie motivată (con decreto motivato). 9. Inadmisibilitatea actului introductiv de instanță este ridicată de judecător printr-ordonnare, chiar și fără formalități de procedură, decât dacă sunt prevăzute alte dispoziții. Paragrafele 7 și 8 se aplică. 10. Procesul-verbal al ședinței este redactat, în general, sub formă de rezumat conform articolului 140 § 2".

Modalitățile desfășurării ședinței în camera consilului devant Curtea de Casație sunt fixate la art. 611 din CPP, redactat după cum urmează: „Curtea de Casație șade în camera consilului atunci când se pronunță asupra recursurilor împotriva deciziilor care nu au fost adoptate în cursul dezbaterilor (...). Dacă nu este prevăzut de lege, și derogând articolului 127 CPP, Curtea judecă pe baza mijloacelor, cererii procurorului și memoriilor părților fără intervenția apărătorilor. Fiecare parte poate ridica noi mijloace și depune memorii până la cinci zile înainte de ședință. Este de asemenea posibil să se depună memorii în replică la grefie până la cinci zile înainte de ședință." ÎN DREPT I.

Reclamantul se plânge de lipsa publicitații procedurii devant instanțele competente. 1. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeinat în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă de altfel că se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci de cuviință să-l declare admisibil. 2. Asupra fondului

Reclamantul susține că absența unei ședințe publice nu era justificată în speța de față cu cât mai mult cu cât procedura în casație se desfășoară și ea în camera consilului.

Guvernul explică că o procedură cu ședință publică ar crea probleme de supraîncărcare a procedurilor și timp de așteptare.

El reamintește că se agea de o procedură de natură civilă și că părțile au posibilitatea să intervină personal. Oricum, Guvernul afirmă că curtea de apel din Catania are practica de a trata causele în cursul unei ședințe publice și că în realitate nu a existat nicio atingere dreptului la publicitatea procedurii.

Curtea reamintește că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1 din Convenție. Ea protejează justiciabilii împotriva unei justiții secrete care scapă controlului publicului și constituie deci una din mijloacele care contribuie la păstrarea încrederii în tribunale. Prin transparența pe care o dă administrării justiției, ajută la realizarea scopului articolului 6 § 1, și anume procesul echitabil, a cărui garantare se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice (a se vedea, în special, Diennet c. Franța, hotărâre din 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, § 33, Gautrin și alții c. Franța, hotărâre din 20 mai 1998, § 42, Colecția 1998-III, și Hurter c. Elveția, nr. 53146/99, § 26, 15 decembrie 2005). 30. art. 6 § 1 nu face totuși obstacol ca jurisdicțiile să decide, în vederea particularităților cauzei care le este supuse, să dea înapoi de la acest principiu: conform chiar dispozițiilor acestei prevederi, „(...) accesul în sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în totalitate sau în parte din proces în interesul moralei, ordinii publice sau securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților în proces o cer, sau în măsura estimată strict necesară de tribunal, atunci când în circumstanțe speciale publicitatea ar fi de natură să prejudicieze interesele justiției"; secretul de justiție, fie total fie parțial, trebuie atunci să fie strict comandat de circumstanțele cauzei (mutatis mutandis, Diennet, sus-citat, § 34).

În speța de față, tratarea causelor de către curtea de apel și Curtea de Casație conform procedurii în camera consilului, în secret de justiție, este în mod expres prevăzut de legea internă și părțile nu au posibilitatea de a cere și obține o ședință publică. Curtea observă în acest sens că Guvernul nu invocase niciuna din excepțiile prevăzute articolului 6 § 1 (§30 mai sus) și că aceste excepții nu sunt aplicabile în speța de față.

Curtea reamintește, de altfel, că o ședință publică poate să nu fie necesară ținând seama de circumstanțele excepționale ale cauzei, în special atunci când aceasta nu ridică chestiuni de fapt sau drept care nu pot fi rezolvate pe baza unică a dosarului disponibil și a observațiilor părților (Schlumpf c. Elveția, nr. 29002/06, § 64, 8 ianuarie 2009; Döry c. Suedia, nr. 28394/95, § 37, 12 noiembrie 2002, Lundevall c. Suedia, nr. 38629/97, § 34, 12 noiembrie 2002, Salomonsson c. Suedia, nr. 38978/97, § 34, 12 noiembrie 2002; a se vedea de altfel, mutatis mutandis, Fredin c. Suedia (nr. 2), hotărâre din 23 februarie 1994, seria A nr. 283-A, pp. 10-11, §§ 21-22, și Fischer c. Austria, hotărâre din 26 aprilie 1995, seria A nr. 312, pp. 20-21, § 44). Aceasta este în special cazul pentru situații privind chestiuni extrem de tehnice (de exemplu, litigiile de securitate socială, Schuler-Zgraggen c. Elveția, 24 iunie 1993, § 58, seria A, și Döry, sus-citat, § 41). Curtea observă că această jurisprudență privește în esență ținerea unei ședințe ca atare și vizează în special dreptul de a vorbi devant tribunal prevăzut la art. 6 § 1. Ea estimează cu toate acestea că considerații similare pot fi aplicate cu privire la exigența de publicitate. Atunci când, cum în speța de față, o ședință s-a ținut în virtutea dreptului național, deși dreptul de a vorbi oral nu este cerut de Convenție, această ședință trebuie în principiu să fie publică. Cu toate acestea, în un asemenea caz, circumstanțe excepționale – și în special caracterul extrem de tehnic al chestiunilor de rezolvat – pot justifica absența publicitații, cu condiția ca specificitatea materiei să nu ceară controlul publicului.

În speța de față, Curtea observă că în cadrul procedurii în cauză jurisdicțiile interne trebuie să evalueze dacă interesatul a contribuit la provocarea detenției în intenție sau prin culpă gravă. Nu se agea, conform Curții, de chestiuni de caracter tehnic. Ea reamintește jurisprudența sa conform căreia (Göç c. Turcia [GC], nr. 36590/97, CEDH 2002-V), atunci când se agea de o cerere de indemnizare pentru detenție preventivă „nedreptă", nicio circumstanță excepțională nu justifică să se dispenseze ținerea unei ședințe sub controlul publicului, neagând-se de chestiuni de caracter tehnic care pot fi reglate în mod satisfăcător pe baza unică a dosarului. În aceste circumstanțe, pentru aceleași motive publicitatea ședinței se impunea în absența unor circumstanțe particulare justificând excluderea publicului.

În rezumat, Curtea estimează esențial că justiciabilii implicați într-o procedură de reparație pentru detenție preventivă „nedreptă" să li se ofere cel puțin posibilitatea de a solicita o ședință publică devant curtea de apel.

În speța de față, reclamantul nu a beneficiat de această posibilitate. De aici, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. B. Asupra lipsei publicitații pronunciării

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că deciziile curții de apel și ale Curții de Casație nu au fost pronunțate în mod public.

Curtea reamintește că în pofida absenței restricțiilor, exigența conform căreia decizia trebuie pronunțată în mod public a fost interpretată cu o anumită flexibilitate. Deci, ea estimase că era de cuviință, în fiecare caz, să se aprecieze în lumina particularităților procedurii în cauză și în funcție de scopul și obiectul articolului 6 § 1, forma de publicitate a „deciziei" prevăzută de dreptul intern al statului în cauză (Pretto și alții c. Italia, hotărâre din 8 decembrie 1983, § 26, seria A nr. 71; B. și P. c. Regatul Unit, nr. 36337/97 și 35974/97, §§ 45-46, CEDH 2001-III). În cauza Sutter c. Elveția (hotărâre din 22 februarie 1984, seria A nr. 74, § 33), ea judecase că exigența publicitații deciziilor nu trebuia neapărat să ia forma unei lecturi cu voce tare a hotărârii, și declarase că exigențele articolului 6 fuseseră îndeplinite deoarece orice persoană justificând un interes putea consulta textul integral al hotărârilor tribunalului militar de casație.

În cauza Ernst c. Belgia (nr. 33400/96, hotărâre din 15 iulie 2003), ea considerase că exigențele de publicitate puse de art. 6 § 1 din Convenție fuseseră suficient respectate din cauza că reclamanții pot procura textul deciziei prin o inițiativă la grefie câteva zile după pronunciarea în camera consilului a hotărârii Curții de Casație.

În speța de față, ordinanța curții de apel și hotărârea Curții de Casație au fost depuse la grefie și reclamantul a fost informat de aceasta depozitare. La vedere jurisprudenței menționate mai sus, Curtea estimează că exigențele de publicitate puse de art. 6 § 1 din Convenție au fost suficient respectate.

Rezultă că acest grief este în mod evident neîntemeiată în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II.

Curtea reamintește de la început că presunția de nevinovăție este încălcată dacă o decizie judiciară privind un inculpat reflectă sentimentul că este vinovat, în timp ce vinovăția nu a fost stabilită în mod legal anterior. Este suficient, chiar și în absența unei constatări formale, o motivare care dă de gândesc că judecătorul consideră interesatul vinovat (a se vedea, printre mulți alții, Puig Panella c. Spania, nr. 1483/02, § 51, 25 aprilie 2006).

De altfel, Curtea reamintește că câmpul de aplicare al articolului 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale care sunt pendente, ci se extinde la procedurile judiciare consecutive achitării definitive a inculpatului (a se vedea, printre mulți alții, hotărârile Sekanina c. Austria, 25 august 1993, seria A nr. 266-A, Rushiti c. Austria, nr. 28389/95, 21 martie 2000, și Lamanna c. Austria, nr. 28923/95, 10 iulie 2001) în măsura în care chestiunile ridicate în aceste proceduri constituiau un corolar și un complement al procedurilor penale în cauză în care reclamantul avea calitatea de „acuzat".

Deși nici art. 6 § 2 nici nicio altă clauză a Convenției nu dă dreptul la reparație pentru detenția preventivă regulată în caz de achitare (a se vedea, mutatis mutandis, Dinares Peñalver c. Spania (dec.), nr. 44301/98, 23 martie 2000), exprimarea suspiciunilor asupra nevinovăției unui acuzat nu mai este acceptabilă după o achitare devenită definitivă (a se vedea, în sensul acesta, Sekanina, sus-citat, § 30).

Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că o dată cu achitarea devenită definitivă – chiar dacă se agea de o achitare beneficiind de dubii conformă articolului 6 § 2 – exprimarea îndoielilor asupra vinovăției, inclusiv pe cele trase din motivele achitării, nu este compatibilă cu presunția de nevinovăție (Rushiti, sus-citat, § 31). Într-adevăr, decizii judiciare posterioare sau declarații emanând de la autoritățile publice pot ridica o problemă sub unghiul articolului 6 § 2, dacă echivalează cu o constatare de vinovăție care încalcă, deliberat, achitarea anterioară a inculpatului (a se vedea Del Latte c. Țările de Jos, nr. 44760/98, § 30, 9 noiembrie 2004).

De altfel, Curtea reamintește că în cadrul articolului 6 § 2 din Convenție, dispozitivul unei sentințe de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se pronunță în mod direct sau incidental asupra răspunderii penale a interesatului (Vassilios Stavropoulos c. Grecia, nr. 35522/04, § 39, 27 septembrie 2007). De altfel, faptul de a cere unei persoane să aducă dovada nevinovăției sale în cadrul unei proceduri de indemnizare pentru detenție preventivă pare nerezonabil și dezvăluie o atingere presunției de nevinovăție (Capeau c. Belgia, nr. 42914/98, § 25, CEDH 2005-I).

Chestiunea de rezolvat este deci unică aceea de a ști dacă ordinanța curții de apel din Catania din 13 iulie 2007 stabilea un stat de vinovăție sau suspiciuni persistente împotriva reclamantului în pofida achitării pe care o primise. În acest sens, Curtea observă că în speța de față motivele invocate de curtea de apel din Catania nu se referă nicidecum la răspunderea penală a reclamantului sau suspiciunile persistente care se grăuiau împotriva lui ca temei al respingerii cererii sale de reparație. Bine dimpotrivă, jurisdicția italiană a precizat că culpa gravă comisă de interesatul privea unică nașterea unor indici împotriva sa, ceea ce justificase reacția autorităților și plasarea în detenție preventivă. Conform Curții, deciziile jurisdicțiilor interne nu reflectă o constatare de vinovăție.

Rezultă că acest grief trebuie respins ca în mod evident neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 30 000 euro (EUR) la titlul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul se opune pretențiilor reclamantului.

Cât pentru prejudiciul moral pretins de reclamant, Curtea consideră că ar putea să fi suferit o daună morală, dar că în cauza de față constatarea încălcării articolului 6 § 1 figurând în prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (a se vedea, printre numeroși alții, hotărârile Yvon c. Franța, din 24 aprilie 2003, nr. 44962/98, CEDH 2003-V și Bocellari și Rizza c. Italia, nr. 399/02, § 46, 13 noiembrie 2007; Leone c. Italia, nr. 30506/07, § 42, 2 februarie 2010; Capitani și Campanella c. Italia, nr. 24920/07, 17 mai 2011, § 43). B. Cheltuieli și speze

Cu justificare din nota de onorariu, reclamantul cere de altfel 4 664 EUR pentru cheltuielile și spezele angajate devant jurisdicțiile interne și 2 500 EUR pentru cele angajate devant Curte.

Guvernul se opune acestor pretenții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și spezele procedurii naționale, estimează rezonabilă suma de 2 500 EUR pentru procedura devant Curte și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea estimează de cuviință să calcheze rata dobânzilor moratenii pe rata de dobândă a ușurinei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul tras din art. 6 § 1 din cauza imposibilității pentru reclamant de a cere ținerea unei ședințe publice devant curtea de apel competentă și inadmisibilă pentru surplus; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune: a) că statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și speze; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 aprilie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32075/09) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Pietro Lorenzetti (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 juin 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e E.P. Reale, avocat à Syracuse. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et son coagent, P. Accardo.

Le 25 novembre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A. Le placement du requérant en détention provisoire

Médecin de profession, le requérant fut arrêté le 19 décembre 2000 dans le cadre des poursuites ouvertes à son encontre du chef d’escroqueries au détriment de l’hôpital où il prêtait service. Par une ordonnance du même jour, le juge des investigations préliminaires de Syracuse (ci-après, le « GIP ») ordonna le placement du requérant en détention provisoire. Il observa que de graves indices de culpabilité pesaient à la charge du prévenu concernant cinq épisodes d’escroquerie et de faux. En particulier, le requérant était soupçonné d’avoir perçu son salaire de médecin en feignant d’être présent au travail alors qu’il était absent.

Le 22 décembre 2000, le requérant fut remis en liberté.

Le 11 juin 2002, le GIP renvoya en jugement le requérant pour escroquerie et abus de fonctions.

Par un jugement du 20 juin 2003, le tribunal de Syracuse condamna le requérant à un an de réclusion pour un des cinq cas d’escroquerie qui lui avaient été reprochés, en l’acquittant pour les quatre restants et pour le délit d’abus de fonctions au motif que l’élément matériel de l’infraction faisait défaut ( perché il fatto non sussiste).

Le requérant fit appel de ce jugement.

Par un arrêt du 21 décembre 2004, la cour d’appel de Catane relaxa le requérant également pour l’épisode d’escroquerie au motif que l’élément matériel de l’infraction faisait défaut ( perché il fatto non sussiste). Cet arrêt devint définitif le 17 mai 2005. En particulier, dans son arrêt, la cour d’appel souligna que le comportement du requérant était reprochable du point de vue disciplinaire, car le requérant s’absentait sans justification, mais que toutefois cela ne constituait pas le délit d’escroquerie. B. La demande en réparation pour détention « injuste »

Le 23 novembre 2006, le requérant demanda à la cour d’appel de Catane réparation pour la détention provisoire subie. Cette demande se fondait sur l’article 314 § 1 du code de procédure pénale (ci-après, le « CPP », voir ci dessous).

La procédure devant la juridiction, conformément aux articles 315, 646 et 127 du CPP, se déroula en chambre du conseil à la présence de l’avocat du requérant, ce dernier n’ayant pas demandé à être entendu.

Par une ordonnance du 13 juillet 2007, la cour d’appel, estimant que, par ses différentes absences injustifiées de son lieu de travail, le requérant avait contribué à provoquer des soupçons à son encontre et par conséquent sa privation de liberté et son maintien en détention, rejeta la demande en réparation . La cour d’appel conclut que requérant avait provoqué sa détention par faute lourde.

Le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 28 janvier 2009, la Cour de cassation en chambre de conseil, estimant que la cour d’appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi. En particulier, la Cour de cassation souligna que le constat de la cour d’appel de Catane était fondé sur l’arrêt d’acquittement de la même cour d’appel du 17 mai 2005, lequel avait souligné les différentes absences injustifiées du requérant de son lieu de travail. II.

L’article 314 se lit comme suit : « Quiconque est relaxé par un jugement définitif au motif que les faits reprochés ne se sont pas produits, qu’il n’a pas commis les faits, que les faits ne sont pas constitutifs d’une infraction ou ne sont pas érigés en infraction par la loi a droit à une réparation pour la détention provisoire subie, à condition de ne pas avoir provoqué [sa détention] ou contribué à la provoquer intentionnellement ou par faute lourde. Le même droit est garanti à toute personne relaxée pour quelque motif que ce soit ou à toute personne condamnée qui, au cours du procès, a fait l’objet d’une détention provisoire, lorsqu’il est établi par une décision définitive que l’acte ayant ordonné la mesure a été pris ou prorogé alors que les conditions d’applicabilité prévues aux articles 273 et 280 n’étaient pas réunies ».

Aux termes de l’article 315 du CPP, la demande de réparation doit être introduite, sous peine d’irrecevabilité, dans un délai de deux ans à compter de la date à laquelle la décision d’acquittement ou de condamnation est devenue définitive. Suite à l’entrée en vigueur de la loi nº 479 de 1999, le montant de l’indemnité ne peut dépasser 516 456,90 euros. L’article 315, renvoie pour la procédure aux dispositions sur la réparation de l’erreur judiciaire (article 646 du CPP).

L’article 646 du CPP, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit : « Sur la demande de réparation, la cour d’appel décide en chambre de conseil conformément aux dispositions de l’article 127 du code de procédure pénale. La demande et l’avis de fixation de l’audience sont notifiés au ministère public, au Ministère du trésor, aux parties, aux autres personnes intéressées et aux défenseurs. L’ordonnance de la cour d’appel est communiquée au ministère public et notifiée aux personnes intéressées, lesquelles peuvent se pourvoir en cassation. »

Les modalités générales du déroulement des audiences en chambre du conseil sont fixées à l’article 127 du CPP, ainsi libellé : « 1. Lorsqu’il faut siéger en chambre du conseil, le juge ou le président de la chambre fixe la date de l’audience et la fait signifier aux parties, aux autres personnes intéressées et aux défenseurs. L’avis est communiqué ou notifié au moins dix jours avant la date choisie. Si l’accusé n’a pas de défenseur, l’avis est transmis [au défenseur] commis d’office. 2. Il est possible de déposer des mémoires au greffe jusqu’à cinq jours avant l’audience. 3. Le ministère public, les autres destinataires de l’avis ainsi que les défenseurs sont entendus s’ils comparaissent. Si l’intéressé est détenu ou interné dans un lieu situé en dehors de la circonscription du juge et s’il le demande, il doit être entendu avant le jour de l’audience par le juge de l’application des peines de ce lieu. 4. L’audience est ajournée en cas d’empêchement légitime de l’accusé ou du condamné qui a demandé à être entendu personnellement et qui n’est pas détenu ou interné dans un lieu différent de celui où le juge a son siège. 5. Les dispositions des paragraphes 1, 3 et 4 doivent être respectées sous peine de nullité. 6. L’audience se déroule à huis clos. 7. Le juge statue par une ordonnance qui est communiquée ou notifiée dans les meilleurs délais aux personnes indiquées au paragraphe 1 ; ces personnes peuvent se pourvoir en cassation. 8. Le pourvoi ne suspend pas l’exécution de l’ordonnance, à moins que le juge qui l’a émise ne dispose autrement par une décision motivée ( con decreto motivato ). 9. L’irrecevabilité de l’acte introductif d’instance est soulevée par le juge par ordonnance, même sans formalités de procédure, sauf si d’autres dispositions sont prévues. Les paragraphes 7 et 8 s’appliquent. 10. Le procès-verbal de l’audience est rédigé, en règle générale, sous forme de résumé aux termes de l’article 140 § 2 ».

Les modalités du déroulement de l’audience en chambre du conseil devant la Cour de cassation sont fixées à l’article 611 du CPP, ainsi libellé : « La Cour de Cassation siège en chambre de conseil lorsqu’elle statue sur les recours contre les décisions qui n’ont pas été adoptées au cours des débats (...). Sauf prévision de la loi, et dérogeant à l’article 127 CPP, la Cour juge sur les moyens, les demandes du procureur et les mémoires des parties sans l’intervention des défenseurs. Chaque partie peut soulever de nouveaux moyens et déposer des mémoires jusqu’à cinq jours avant l’audience. Il est également possible de déposer des mémoires en réplique au greffe jusqu’à cinq jours avant l’audience. » EN DROIT I.

Le requérant se plaint du manque de publicité de la procédure devant les juridictions compétentes. 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

Le requérant soutient que l’absence d’une audience publique n’était pas justifiée en l’espèce d’autant plus que la procédure en cassation se déroule également en chambre du conseil.

Le Gouvernement explique qu’une procédure avec audience publique poserait des problèmes de surcharge de procédures et de délai d’attente.

Il rappelle qu’il s’agit d’une procédure de nature civile et que les parties ont la faculté d’intervenir personnellement. De toute manière, le Gouvernement affirme que la cour d’appel de Catane a pour pratique de traiter les affaires au cours d’une audience publique et qu’en concret il n’y a eu aucune atteinte au droit à la publicité de la procédure.

La Cour rappelle que la publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental consacré par l’article 6 § 1 de la Convention. Elle protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public et constitue ainsi l’un des moyens qui contribue à la préservation de la confiance dans les tribunaux. Par la transparence qu’elle donne à l’administration de la justice, elle aide à atteindre le but de l’article 6 § 1, à savoir le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes fondamentaux de toute société démocratique (voir, notamment, Diennet c. France , arrêt du 26 septembre 1995, série A n 325-A, § 33, Gautrin et autres c. France , arrêt du 20 mai 1998, § 42, Recueil 1998-III, et Hurter c. Suisse , nº 53146/99, § 26, 15 décembre 2005).

L’article 6 § 1 ne fait cependant pas obstacle à ce que les juridictions décident, au vu des particularités de la cause soumise à leur examen, de déroger à ce principe : aux termes mêmes de cette disposition, « (...) l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice » ; le huis clos, qu’il soit total ou partiel, doit alors être strictement commandé par les circonstances de l’affaire ( mutatis mutandis , Diennet, précité, § 34).

En l’espèce, le traitement des affaires par la cour d’appel et la Cour de cassation selon la procédure en chambre de conseil, à huis clos, est expressément prévu par la loi interne et les parties n’ont pas la possibilité de demander et d’obtenir une audience publique. La Cour observe à cet égard que le Gouvernement n’a invoqué aucune des exceptions prévues à l’article 6 § 1 (paragraphe 30 ci-dessus) et que ces exceptions ne sont pas applicables en l’espèce. 32 . La Cour rappelle, en outre, qu’une audience publique peut ne pas être nécessaire compte tenu des circonstances exceptionnelles de l’affaire, notamment lorsque celle-ci ne soulève pas de questions de fait ou de droit qui ne peuvent être résolues sur la seule base du dossier disponible et les observations des parties ( Schlumpf c. Suisse , n o 29002/06, § 64, 8 janvier 2009 ; Döry c. Suède , n o 28394/95, § 37, 12 novembre 2002, Lundevall c. Suède , n o 38629/97, § 34, 12 novembre 2002, Salomonsson c. Suède , n o 38978/97, § 34, 12 novembre 2002 ; voir aussi, mutatis mutandis , Fredin c. Suède (n o 2) , arrêt du 23 février 1994, série A n o 283-A, pp. 10-11, §§ 21 ‑ 22, et Fischer c. Autriche , arrêt du 26 avril 1995, série A n o 312, pp. 20-21, § 44 ). Tel est notamment le cas s’agissant de situations portant sur des questions hautement techniques (par exemple le contentieux de la sécurité sociale, Schuler-Zgraggen c. Suisse , 24 juin 1993, § 58, série A, et Döry , précité, § 41). La Cour observe que cette jurisprudence concerne essentiellement la tenue d’une audience en tant que telle et vise surtout le droit à s’exprimer devant le tribunal prévu à l’article 6 § 1. Elle estime néanmoins que des considérations analogues peuvent s’appliquer s’agissant de l’exigence de publicité. Lorsque, comme dans le cas d’espèce, une audience s’est tenue en vertu du droit national, bien que le droit à s’exprimer oralement ne soit pas exigé par la Convention, cette audience doit en principe être publique. Toutefois, dans un tel cas de figure , des circonstances exceptionnelles – et notamment le caractère hautement technique des questions à trancher – peuvent justifier l’absence de publicité, pourvu que la spécificité de la matière n’exige pas le contrôle du public.

En l’espèce, la Cour note, que dans le cadre de la procédure en cause les juridictions internes doivent évaluer si l’intéressé a contribué à provoquer sa détention intentionnellement ou par faute lourde. Il ne s’agit pas, selon la Cour, de questions à caractère technique. Elle rappelle sa jurisprudence selon laquelle ( Göç c. Turquie [GC], nº 36590/97, CEDH 2002 ‑ V), quand il s’agit d’une demande en indemnisation pour détention préventive « injuste », aucune circonstance exceptionnelle ne justifie de se dispenser de la tenue d’une audience sous le contrôle du public, ne s’agissant pas de questions à caractère technique pouvant être réglées de manière satisfaisante sur la seule base du dossier. Dans ces circonstances, pour les mêmes raisons la publicité de l’audience s’imposait en l’absence de circonstances particulières justifiant l’exclusion du public.

En résumé, la Cour juge essentiel que les justiciables impliqués dans une procédure en réparation pour détention préventive « injuste » se voient pour le moins offrir la possibilité de solliciter une audience publique devant la cour d’appel.

En l’espèce, le requérant n’a pas bénéficié de cette possibilité. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Sur l’absence de publicité du prononcé

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les décisions de la cour d’appel et de la Cour de cassation n’ont pas été rendues publiquement.

La Cour rappelle que malgré l’absence de restrictions, l’exigence selon laquelle le jugement doit être rendu publiquement a été interprétée avec une certaine souplesse. Ainsi, elle a estimé qu’il convenait, dans chaque cas, d’apprécier à la lumière des particularités de la procédure dont il s’agit, et en fonction du but et de l’objet de l’article 6 § 1, la forme de publicité du « jugement » prévue par le droit interne de l’Etat en cause ( Pretto et autres c. Italie, arrêt du 8 décembre 1983, § 26, série A n o 71; B. et P. c Royaume-Uni , n os 36337/97 et 35974/97, §§ 45-46, CEDH 2001-III) . Dans l’affaire Sutter c. Suisse (arrêt du 22 février 1984, série A n o 74, § 33), elle a jugé que l’exigence de publicité des jugements ne devait pas nécessairement prendre la forme d’une lecture à haute voix de l’arrêt, et a déclaré que les exigences de l’article 6 avaient été satisfaites car toute personne justifiant d’un intérêt pouvait consulter le texte intégral des arrêts du tribunal militaire de cassation.

Dans l’affaire Ernst c. Belgique (n o 33400/96, arrêt du 15 juillet 2003), elle a considéré que les exigences de publicité posées par l’article 6 § 1 de la Convention avaient été suffisamment respectées du fait que les requérants ont pu se procurer le texte de la décision par une démarche auprès du greffe quelques jours après le prononcé en chambre du conseil de l’arrêt de la Cour de cassation.

En l’espèce, l’ordonnance de la Cour d’appel et l’arrêt de la Cour de Cassation ont été déposés au greffe et le requérant a été informé dudit dépôt. Au vu de la jurisprudence mentionnée ci-dessus, la Cour estime que les exigences de publicité posées par l’article 6 §1 de la Convention ont été suffisamment respectées.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La Cour rappelle d’emblée que la présomption d’innocence se trouve méconnue si une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été légalement établie au préalable. Il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable (voir, parmi beaucoup d’autres, Puig Panella c. Espagne , n o 1483/02, § 51, 25 avril 2006).

En outre, la Cour rappelle que le champ d’application de l’article 6 § 2 ne se limite pas aux procédures pénales qui sont pendantes, mais s’étend aux procédures judiciaires consécutives à l’acquittement définitif de l’accusé (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Sekanina c. Autriche , 25 août 1993, série A n o 266 ‑ A, Rushiti c. Autriche , n o 28389/95, 21 mars 2000, et Lamanna c. Autriche, n o 28923/95, 10 juillet 2001) dans la mesure où les questions soulevées dans ces procédures constituaient un corollaire et un complément des procédures pénales concernées dans lesquelles le requérant avait la qualité « d’accusé ».

Bien que ni l’article 6 § 2 ni aucune autre clause de la Convention ne donne droit à réparation pour une détention provisoire régulière en cas d’acquittement (voir, mutatis mutandis , Dinares Peñalver c. Espagne (déc.), n o 44301/ 98, 23 mars 2000), l’expression de soupçons sur l’innocence d’un accusé n’est plus acceptable après un acquittement devenu définitif (voir, dans ce sens, Sekanina, précité, § 30).

La Cour a déjà eu l’occasion de souligner qu’une fois l’acquittement devenu définitif – même s’il s’agit d’un acquittement au bénéfice du doute conformément à l’article 6 § 2 – l’expression de doutes sur la culpabilité, y compris ceux tirés des motifs de l’acquittement, n’est pas compatible avec la présomption d’innocence ( Rushiti , précité, § 31). En effet, des décisions judiciaires postérieures ou des déclarations émanant des autorités publiques peuvent soulever un problème sous l’angle de l’article 6 § 2, si elles équivalent à un constat de culpabilité qui méconnaît, délibérément, l’acquittement préalable de l’accusé (voir Del Latte c. Pays-Bas , n o 44760/98, § 30, 9 novembre 2004).

De plus, la Cour rappelle que dans le cadre de l’article 6 § 2 de la Convention, le dispositif d’un jugement d’acquittement doit être respecté par toute autorité qui se prononce de manière directe ou incidente sur la responsabilité pénale de l’intéressé ( Vassilios Stavropoulos c. Grèce , n o 35522/04, § 39, 27 septembre 2007). Par ailleurs, le fait d’exiger d’une personne qu’elle apporte la preuve de son innocence dans le cadre d’une procédure d’indemnisation pour détention provisoire apparaît déraisonnable et révèle une atteinte à la présomption d’innocence ( Capeau c. Belgique , n o 42914/98, § 25, CEDH 2005-I).

La question à trancher est donc uniquement celle de savoir si l’ordonnance de la cour d’appel de Catane du 13 juillet 2007 établissait un état de culpabilité ou de soupçons persistants à l’encontre du requérant malgré la relaxe dont il avait bénéficié. A cet égard, la Cour note qu’en l’espèce les motifs invoqués par la cour d’appel de Catane ne se réfèrent nullement à la responsabilité du requérant au pénal ou aux soupçons persistants pesant contre lui comme fondement du rejet de sa demande en réparation. Bien au contraire, la juridiction italienne a précisé que la faute lourde commise par l’intéressé concernait uniquement la naissance d’indices à son égard, ce qui avait justifié la réaction des autorités et le placement en détention provisoire. Selon la Cour, les décisions des juridictions internes ne reflètent pas un constat de culpabilité.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 30 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement s’oppose aux prétentions du requérant.

Quant au préjudice moral allégué par le requérant, la Cour considère qu’il a pu éprouver un dommage moral, mais qu’en l’occurrence le constat de violation de l’article 6 § 1 figurant dans le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (voir, parmi de nombreux autres, les arrêts Yvon c. France , du 24 avril 2003, n o 44962/98, CEDH 2003-V et Bocellari et Rizza c. Italie , n o 399/02, § 46, 13 novembre 2007 ; Leone c. Italie , n o 30506/07, § 42, 2 février 2010 ; Capitani et Campanella c. Italie , n o 24920/07, 17 mai 2011, § 43). B. Frais et dépens

Note d’honoraires à l’appui, le requérant demande également 4 664 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 2 500 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 en raison de l’impossibilité pour le requérant de demander la tenue d’une audience publique devant la cour d’appel compétente et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit : a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 avril 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente