A DOUA SECȚIUNEA CAUZA BORGHESI c. ITALIA (solicitarea nr. 60890/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 mai 2012 DEFINITIVF 22/08/2012 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Borghesi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinta, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Ișl Karakaș, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, Isabelle Berro-Lefèvre, András Sajó, judecători supleanți, și de Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 noiembrie 2010 și 17 aprilie 2012, rend l la çé aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 60890/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Borghesi ( În vigoare înainte de 1 noiembrie 1998 2 Recurenta este reprezentată de domnul C. Ventura, avocat în Bari. Guvernul italian (atlée) a fost reprezentat de agenții săi, domnii I.M. Braguglia, R. Adam și domnul Spatafora și de co-agentul său, dl Crisafolli. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] a fost comunicată guvernului pârât la 6 mai 2003 printr-o decizie din 18 ianuarie 2005, secțiunea a patra a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise suplimentare (art. 1 din Regulamentul de procedură). Prin hotărârea din 15 martie 1983, administrația din Tori a autorizat ocuparea de urgență de 2 500 de metri pătrați, pentru o perioadă maximă de doi ani, în vederea exproprierii sale pentru construirea unei școli. 1983, administrația din Tori a ocupat proprietatea terenului și a început lucrările de construcție. La o dată nespecificată, au fost ocupate două parcele suplimentare de teren ( 10 Între timp, la 26 iunie 1980, mama reclamantei semnase o declarație prin care își dădea acordul asupra celei de-a doua părți a terenului B, cu condiția ca la data de 10 septembrie să se construiască un zid de jur împrejur pe cheltuiala sa. 11. printr-un act notificat la 10 septembrie În 1987, recurenta a atribuit municipalitatea Turi în fața Tribunalului Civil din Bari, solicitând despăgubiri. 12. După ce a precizat că lucrările publice fuseseră finalizate la 26 martie 1985, expertul din oficiu a calculat valoarea terenului A în 1985 (361 880 330 ITL) și a terenului B (128 148) 608 ITL). În ceea ce privește acest din urmă teren, expertul consideră că municipalitatea Turi era adecvată pentru acesta din urmă. 13. Prin hotărârea din 15 februarie 1994, tribunalul din Bari a primit recursul recurentei și a declarat că ocupația terenului A a devenit fără titlu începând cu martie 1985; în ceea ce privește terenul B, acesta a făcut obiectul unei ocupații ilegale încă de la început. Pe baza concluziilor expertului, tribunalul a condamnat municipalitatea din Tori să plătească o sumă pentru daune-interese, în special 361 880 330 ITL (adică 186 896 EUR) corespunzătoare valorii de piață a terenului A și 128 148 608 ITL (și anume 66 183 EUR) corespunzătoare valorii de piață a terenului B. Aceste sume trebuiau să fie indexate și însoțite de dobânzi începând cu data de 26 martie 1985. 14. La 14 septembrie 1995, administrația lui Turi sesizează instanta de apel a lui Bari. 15. printr-o ordonanță din 5 iulie 1997, instanța de apel a emis o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu legea nr. 662 din 1996, între timp intrat în vigoare. 16. Prin o hotărâre depusă la grefa la 24 mai 2002, instanța de apel a fixat la 151 040 696 ITL (adică 78 006 EUR) la rejudecare datorată pentru pierderea terenului A. În ceea ce privește terenul B, tribunalul de apel consideră că reclamanta nu avea dreptul la despăgubiri, pe motiv că autoritatea sa a fost adecvată nu era municipalitatea pârâtă, ci administraia provincială Bari. 17. Prin intermediul unei aciuni notificate la 8 noiembrie 2002, recurenta se ocupa de casare ; printr-o hotărâre depusă la grefa la 11 iunie 2004, Curtea de Casație a decăzut reclamanta. 18. Din dosarul pe care recurenta l-a primit, la o dată nespecificată, de la municipalitatea din Tori, suma de 314 664 EUR pentru pierderea proprietății de teren și cu titlu de ocupație. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 19. Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009 ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 20. Recurenta a declarat că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 21. Recurenta reamintește că a fost privată de proprietatea sa în temeiul principiului exproprierii indirecte, un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun în orice ilegalitate, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept. În plus, aplicarea legii nr. 662 din 1996 ar fi privat de orice reparație Potrivit guvernului, deși nici un decret de expropriere nu a fost adoptat și că terenul a fost transformat ireversibil prin construirea celor două lucrări de interes public, astfel încât restituirea sa nu mai este posibilă, ocupația în cauză a fost făcută în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de interes public. Liquiditatea în cazul de față a criteriului de evaluare a despăgubirii introdus prin Legea nr. 662 din 1996 nu ar fi constituit un obstacol în calea obligației de a asigura un echilibru just între sacrificiul impus particularului și compensația acordată. 24. Curtea constată mai întâi că părțile și-au asumat dreptul de proprietate 25. Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (a se vedea, printre altele, Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia, nr 31524/96, CEDH 2000-VI Scordino c. Italia (n, n 43662/98, 17 mai 2005 ; Velocci c. Italia, n 1717/03, 18 martie 2008) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în materie. 26. În prezenta cauză, Curtea arată că: prin aplicarea principiului "la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, reclamanta nu a avut certitudinea juridică. În ceea ce privește privarea de teren care nu mai târziu de 11 iunie 2004, data depunerii hotărârii Curții de Casație. 27. Curtea consideră că ingerința în litigiu nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor recurentei, care duce la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 28, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în pasajele sale relevante, dispune de Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 29. Având în vedere motivele care au dus la constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că nu este cazul să se examineze separat dacă, în speță, a avut loc o încălcare a articolului 1 (a se vedea Rivera et di Bonaventura c. Italia, n 63869/00, § 30, 14 iunie 2011; Macrego și alții c. Italia, n 1430/02, § 49, 12 iulie 2011). III. PRIVIND LEGEA DIN ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 30. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 31. Reclamantul solicită o sumă corespunzătoare diferenței dintre valoarea de piață a terenului și valoarea despăgubirii acordate la nivel național. La depunerea cererii sale de satisfacție echitabilă în 2005, acesta a stabilit acest prejudiciu la 585 063 EUR (suma care, reevaluată și majorată cu dobândă, ar corespunde la aproximativ 1 300 000 EUR). 32. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 34. Curtea amintește că, în cauza Guiš-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009), Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții cu privire la criteriile de despăgubire în cauzele de expropriere indirectă. În special, Comisia a decis să deroge de la revendicările reclamanților în măsura în care acestea se bazau pe valoarea terenului la data hotărârii Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul de construcție al clădirilor construite de stat pe teren. 35. Prin urmare, plata despăgubirii trebuie să corespundă valorii totale a terenului în momentul pierderii proprietății, astfel cum a fost stabilită de către instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, după deducerea eventualei sume acordate la nivel național, această sumă trebuie actualizată pentru a compensa efectele inflației. Ar trebui, de asemenea, să existe posibilitatea de a compensa, cel puțin parțial, perioada de timp care s-a scurs de la deposedarea terenului. 36. În acest caz, reclamanta și-a pierdut proprietatea asupra tuturor părților de teren (A (b) (punctul 7 și 9 de mai sus) la 26 martie 1985. Din experiența deținută de instanța de apel în cursul procedurii naționale reiese că valoarea terenului la data menționată era de 253 079 EUR (punctul 13 de mai sus). 37. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantei 667 000 EUR pentru prejudiciul material. 38. Rămâne de evaluat pierderea de șanse suferită ca urmare a exproprierii în litigiu (Giso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] citată anterior, § 107. Curtea apreciază că trebuie să se ia în considerare prejudiciul care rezultă din la mai multe terenuri în perioada cuprinsă între începutul ocupației legitime (23 aprilie 1983) până la momentul pierderii proprietății (26 martie 1985). Statuând în echitate, Curtea atribuie reclamantei 28 000 EUR. Victima morală 39. Recurenta solicită 195. 40. Guvernul susține că suma solicitată este excesivă. 41. Curtea consideră că sentimentele de neîncredere și frustrare față de deposedarea ilegală a bunurilor sale a cauzat reclamantului un prejudiciu moral important, care trebuie remediat în mod corespunzător. 42. De asemenea, reclamanta solicită 160 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor naționale și în fața Curții. 44. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. 46. Curtea nu se îndoiește de necesitatea de a angaja cheltuieli, însă consideră că sunt excesive onorariile totale revendicate în acest sens. Prin urmare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate doar parțial. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea apreciază că este rezonabil să aloce o sumă de 20 000 EUR pentru totalitatea cheltuielilor suportate. Interese moratorii 47. Curtea consideră că este oportun să se califice rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: 695 000 EUR (șase sute optzeci și cincisprezece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii) 000 EUR (cinsprezece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (iii) 000 EUR (de douăzeci de mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 mai 2012, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Frannçoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
BORGHESI c. ITALIE
(Requête n
o
60890/00)
ARRÊT
22 mai 2012
22/08/2012
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Borghesi c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
Isabelle Berro-Lefèvre,
András Sajó,
juges suppléants,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 1
er
novembre 2010 et le 17 avril 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
60890/00) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet État, M
e
M.
Borghesi («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des droits de l’homme («
la Commission
») le 11 juin 1998 en vertu de l’article 25 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
») en vigueur avant le 1
er
novembre 1998
.
2 La requérante est représentée par M
e
gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par ses agents, MM. I.M. Braguglia, R. Adam et M
me
E.
Spatafora et par son coagent, M.
F.
Crisafulli.
3.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11). Elle a été communiquée au Gouvernement défendeur le 6
mai
2003.
4.
Par une décision du 18 janvier 2005, l’ancienne Quatrième Section a déclaré la requête recevable.
5.
Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article
59
§
1 du règlement).
I.
6.
La requérante était propriétaire d’un terrain constructible d’environ 14
297 mètres carrés sis à Turi (Bari).
7.
Par un arrêté du 15
mars
1983, l’administration de Turi autorisa l’occupation d’urgence de 2
500 mètres carrés («
terrain A
»), pour une période maximale de deux ans, en vue de son expropriation pour la construction d’une école.
8.
Le 23
avril
1983, l’administration de Turi procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
9.
A une date non précisée, deux parcelles supplémentaires de terrain («
terrain B
») furent occupées, respectivement de 390,15 mètres carrés («
première partie
») et 971,85 mètres carrés («
deuxième partie
»), en vue de la construction d’une route. Cette occupation ne fut jamais autorisée.
10.
Entre-temps, le 26 juin 1980, la mère de la requérante avait signé une déclaration par laquelle elle donnait son accord à l’occupation de la deuxième partie du terrain B, à condition que l’occupant construise un mur d’enceinte à ses propres frais.
11.
Par un acte notifié le 10
septembre
1987, la requérante assigna la municipalité de Turi devant le tribunal civil de Bari, en demandant des dommages-intérêts.
12.
Après avoir précisé que les ouvrages publiques avaient été achevés le 26 mars 1985, l’expert commis d’office calcula la valeur du terrain A en 1985 (361
880
330 ITL) et du terrain B (128
148
608 ITL). S’agissant de ce dernier terrain, l’expert estima que la municipalité de Turi s’était appropriée celui-ci
sine titulo.
13.
Par un jugement du 15
février
1994, le tribunal de Bari accueillit le recours de la requérante et déclara que l’occupation du terrain A était devenue sans titre à compter de mars 1985
; quant au terrain B, il avait fait l’objet d’occupation illégale depuis le début.
S’appuyant sur les conclusions de l’expert, le tribunal condamna la municipalité de Turi à payer une somme au titre de dommages-intérêts, et notamment 361
880
330 ITL (soit 186
896 EUR) correspondant à la valeur vénale du terrain A, et 128
148
608 ITL (soit 66
183 EUR) correspondant à la valeur vénale du terrain B. Ces sommes devaient être indexées et assorties d’intérêts à compter du 26 mars 1985.
14.
Le 14
septembre
1995, l’administration de Turi saisit la cour d’appel de Bari.
15.
Par une ordonnance du 5
juillet
1997, la cour d’appel ordonna une nouvelle expertise afin de recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n
o
662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur.
16.
Par un arrêt déposé au greffe le 24 mai 2002, la cour d’appel fixa à 151
040
966 ITL (soit 78
006 EUR) l’indemnité due pour la perte du terrain A. Quant au terrain B, la cour d’appel estima que la requérante n’avait pas droit au dédommagement, au motif que l’autorité s’étant appropriée celui-ci n’était pas la municipalité défenderesse mais l’administration provinciale de Bari.
17.
Par un recours notifié le 8 novembre 2002, la requérante se pourvut en cassation
; par un arrêt déposé au greffe le 11 juin 2004, la Cour de cassation débouta la requérante.
18.
Il ressort du dossier que la requérante a reçu, à une date non précisée, de la municipalité de Turi la somme de 314
664
EUR pour la perte de la propriété du terrain et à titre d’indemnité d’occupation.
II.
19.
Le droit interne pertinent se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso
‑
Gallisay
c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22
décembre 2009.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
20.
La requérante allègue avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
21.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
22.
La requérante rappelle qu’elle a été privée de son bien en vertu du principe de l’expropriation indirecte, un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité, ce qui n’est pas admissible dans un État de droit. En outre, l’application de la loi n
o
662 de 1996 l’aurait privée de toute «
réparation
» du préjudice subi.
23.
Selon le Gouvernement, bien qu’aucun arrêté d’expropriation n’ait été adopté et que le terrain ait été transformé de manière irréversible par la construction des deux ouvrages d’utilité publique, de façon que sa restitution n’est plus possible, l’occupation litigieuse a été faite dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. L’application au cas d’espèce du critère d’évaluation du dédommagement introduit par la loi n
o
662 de 1996 n’aurait pas constitué une entrave à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé au particulier et la compensation octroyée.
24.
La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu «
privation de la propriété
».
25.
La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation
indirecte (voir, parmi d’autres,
Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie
, n
o
;
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, 17 mai 2005 ;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, 18 mars 2008) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence en la matière.
26.
Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’
expropriation
indirecte, les juridictions internes ont considéré la requérante privée de son bien à compter de la date de la réalisation des ouvrages d’utilité public. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «
prévisible
», puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’
expropriation
indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, la requérante n’a eu la «
sécurité juridique
» concernant la privation du terrain qu’au plus tard le 11 juin 2004, date du dépôt de l’arrêt de la Cour de cassation.
27.
La Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens de la requérante, entraînant la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
28.
La requérante se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses passages pertinents, dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
29.
Eu égard aux motifs l’ayant amenée à constater la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article
6
§
1 (voir
Rivera et di Bonaventura c. Italie
, n
o
63869/00, § 30,
14 juin 2011;
Macrì et autres c.
Italie
, n
o
14130/02, § 49,
12 juillet 2011).
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
31.
La requérante sollicite une somme correspondant à la différence entre la valeur vénale du terrain et le montant du dédommagement accordé au niveau national. Lors du dépôt de sa demande de satisfaction équitable en 2005, il chiffrait ce préjudice à 585
063 EUR (somme qui, réévalué et majorée des intérêts, correspondrait à environ 1
300
32.
Le Gouvernement s’oppose à cette demande.
33.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], nº
34.
Elle rappelle que dans l’affaire
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009), la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, elle a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles étaient fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’État sur les terrains.
35.
L’indemnisation doit donc correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains.
36.
En l’espèce, la requérante a perdu la propriété des toutes les parties de son terrain (A
et
B) (paragraphe 7 et 9 ci-dessus) le 26 mars 1985. Il ressort de l’expertise ordonnée par la cour d’appel au cours de la procédure nationale que la valeur du terrain à ladite date était de 253
079 EUR (paragraphe 13 ci-dessus).
37.
Compte tenu de ces éléments, la Cour estime raisonnable d’accorder à la requérante 667
000 EUR pour le préjudice matériel.
38.
Reste à évaluer la perte de chances subie à la suite de l’expropriation litigieuse (
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC] précité, §
107). La Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime (23 avril 1983) jusqu’au moment de la perte de propriété (26 mars 1985). Statuant en équité, la Cour alloue à la requérante 28
B.
Dommage moral
39.
La requérante réclame 195
000 EUR au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
40.
Le Gouvernement fait valoir que la somme demandée est excessive.
41.
La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de son bien a causé à la requérante un préjudice moral important, qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.
42.
Statuant en équité, elle lui accorde 15
000 EUR à ce titre.
C.
Frais et dépens
43
.
Justificatifs à l’appui, la requérante demande également 160 000 EUR
pour les frais et dépens engagés devant les juridictions nationales et devant la Cour.
44.
Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.
45.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.
46.
La Cour ne doute pas de la nécessité d’engager des frais, mais elle trouve excessifs les honoraires totaux revendiqués à ce titre. Elle considère dès lors qu’il y a lieu de les rembourser en partie seulement. Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour juge raisonnable d’allouer un montant de 20 000
EUR pour l’ensemble des frais exposés.
D.
Intérêts moratoires
47.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif, conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes:
i)
695
000 EUR (six cent quatre vingt quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
ii)
15
000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
iii)
20
000 EUR (vingt-mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 mai 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Frannçoise Tulkens
Greffier
Présidente