A DOUA SECȚIUNE CAUZA SCALA c. ITALIA (solicitarea nr. 70818/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 decembrie 2012 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Scala c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Françoise Elens-Passos; grefătoare adjunctă de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 27 noiembrie 2012, Renunță la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 70818/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Ahile Scala ( La 12 februarie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 2 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului obiecțiile întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alin. (1) din Convenție (durata procedurii). În aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. Reclamantul s-a născut în 1937 și, respectiv, 1939 și a locuit în Napoli și, respectiv, în Liveri (Naples). Primul reclamant deținea un teren construit în Liveri. O persoană terță (adică a treia persoană) decedată în 1993 era usufuitieră de acest teren. Al doilea reclamant este moștenitorul terțului. Între timp, printr-un decret din 30 iulie 1982, municipalitatea Liveri a decretat crearea unui spațiu verde public pe acest teren. Prin decret din 8 august 1982, municipalitatea Liveri a dispus o ofertă în avans pe litiera, calculată în conformitate cu legea nr. 385 din 1980. Această lege prevedea că suma oferită era un avans care urma să fie completat cu o despăgubire, care urma să fie calculată pe baza unei legi care urma să fie adoptată și care prevedea criterii specifice de despăgubire pentru terenurile de construcție. Oferta nu a fost acceptată de primul reclamant. 10. Prin decretul din 12 februarie 1983, Consiliul Municipal din Liveri a aprobat proiectul final privind spațiul verde public care trebuie construit pe terenul respectiv. 11. Prin decretul din 18 aprilie 1983, Consiliul municipal din Liveri a decretat o parte a terenului, și anume 1 418 metri pătrați, în vederea exproprierii sale din motive de interes public, pentru a realiza crearea spațiului verde public 12. La 1 iunie 1983, municipalitatea a ocupat teritoriul și a început lucrările de amenajare a spațiului verde public Procedura în fața instanțelor administrative 13. Printr-un act notificat la 16 mai 1983, primul reclamant și terțul au introdus o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Campania ( Printr-o hotărâre înaintată grefei la 15 ianuarie 1992, TAR a primit recursul și a anulat aceste două hotărâri, pe motiv că nu fuseseră adoptate în conformitate cu legea. 15. Din dosar reiese că această hotărâre nu a fost atacată în fața Consiliului de Stat și, prin urmare, a devenit definitivă. Procedura în fața instanțelor civile 16. Între timp, printr-un act de punere în aplicare notificat la 2 iulie 1988, primul reclamant și terțul au desemnat municipalitatea în fața instanței din Napoli și au susținut că ocupația terenului era ilegală, pe motiv că lucrările de construcție s . .. erau finalizate fără a fi pusă în aplicare o procedură de expropriere a terenului și plata unei despăgubiri 17. În timpul procedurii, la 28 februarie 1993, terța parte a decedat. Al doilea reclamant, moștenitorul său, nu s-a constituit în cadrul procedurii în fața Tribunalului din Napoli și, în conformitate cu legea italiană, terța terță a continuat să fie considerată parte. 18. La 4 noiembrie 1994, tribunalul din Napoli a transmis cazul Tribunalului din Nola, care fusese creat și care era competent să cunoască o cauză. 19. O expertiză ordonată de Tribunal a stabilit la 1 iunie 1988 momentul transformării ireversibile a bunului și a evaluat la 84 000 ITL (aproximativ 43 EUR) pe metru pătrat valoarea de piață a terenului în acea perioadă. 20. Printr-o hotărâre depusă la grefa din 1 iulie 1999, Tribunalul din Nola a considerat că ocupația terenului era ilegală ab initio , având în vedere decizia TAR. Cu toate acestea, terenul nu putea fi restituit din cauza exproprierii indirecte. Prin urmare, Tribunalul a condamnat municipalitatea să plătească primului solicitant o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului în momentul transformării ireversibile indexate în ziua pronunțării, și anume 133 407 000 ITL (68 Aproximativ 899 EUR), plus o sumă, indexată la data pronunțării, corespunzătoare despăgubirii pentru distrugerea lucrărilor existente pe teren în momentul ocupației, și anume 95 928 843 ITL (aproximativ 49 543 EUR). În plus, instanța a condamnat municipalitatea să plătească primului solicitant suma de 11 839 710 ITL (6 În cele din urmă, municipalitatea a fost obligată să plătească părții terțe, usufroitier, suma de 48 225 775 ITL (aproximativ 24 906 EUR), indexată la data pronunțării, pentru perioada cuprinsă între începutul ocupației, și anume 1 Iunie 1983 și transformarea ireversibilă a bunurilor, și anume la 1 iunie 1988. 22. În total, Tribunalul a condamnat municipalitatea să plătească 241 175 553 ITL (aproximativ 124 556 EUR), plus dobânzi, la primul reclamant, și 48 225 775 ITL (aproximativ 24 906 EUR), plus dobânzi, la terț. 23. Printr-un act notificat la 30 septembrie 2000, municipalitatea Liveri a solicitat decizia Tribunalului din Nola în fața tribunalului din Napoli. 24. La 14 octombrie 2005, cauza, pendinte în apel, a fost înlăturată din rol și hotărârea Tribunalului din Nola a devenit definitivă. La o dată nespecificată în 2001, reclamanții au introdus o acțiune în sensul Legii Pinto în fața tribunalului de apel din Roma. 26. Tribunalul de apel a luat în considerare procedura până la data la care a fost introdusă acțiunea și, printr-o decizie depusă la grefa din 21 iunie 2002, a constatat depășirea unei perioade rezonabile. 27. În ceea ce privește primul reclamant, Tribunalul de apel din Roma i-a acordat o despăgubire de 2 100 EUR pentru durata excesivă a procedurii, precum și 2 205 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată 28. În ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, Tribunalul de apel statu-cum ar fi nu se putea pretinde a fi victima duratei procedurii, pe motiv că a fost doar parte la procedura în fața Tribunalului din Napoli și nu la procedura în fața instanțelor din Napoli și Liveri. 29. Sumele acordate primului solicitant în executarea deciziei Pinto au fost plătite la 11 august 2004. DREPTUL ȘI PRATICUL INTERNELE PERTINENTE 30. Dreptul intern relevant referitor la dreptul de proprietate indirectă este descris în Hotărârea Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009. 31. Dreptul și practica internă relevantă referitoare la Legea nr. 89 din 24 martie 2001, a cărei lege Pinto 64886/01, CEDH 2006 în temeiul articolului 1 din PROTOCOLUL nr. 32, reclamanții susțin că au fost privați de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 33. Guvernul ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne, susținând că, în momentul în care a fost introdusă cererea, procedura era pendinte în fața instanței de recurs din Napoli. 34. Sancțiunile naționale se referă la excepția guvernului. 35. Curtea reamintește că a respins excepții similare în cauzele Colacrai c. Italia (nr. 2) 63868/00, 15 iulie 2005), Colacrai Italia (nr. 1) (nr. 63296/00, 13 octombrie 2005), Colazzo c. Italia 63633/00, 13 octombrie 2005), Serrilli c. Italia 77823/01, 77827/01 și 77829/01, 17 noiembrie 2005), Serrilli c. Italia 77822/01, 6 decembrie 2005), Giacobbe și alții c. Italia 16041/02, 15 decembrie 2005), Sciarrota c. Italia 14793/02, 12 ianuarie 2006), Izzo c. Italia 20935/03, 2 martie 2006); Gianni și alte c. Italia 35941/03, 30 martie 2006). Ea nu a primit niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepția în cauză. 36. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 37. Reclamanții au fost privați de proprietatea lor în conformitate cu principiul exproprierii indirecte, un mecanism care permite autorității publice să dobândească un bun în orice ilegalitate, ceea ce nu este eligibil într-un stat de drept 38. Potrivit guvernului, în pofida lipsei unei hotărâri legitime de expropriere și de transformare a terenului în mod ireversibil prin construirea unei lucrări de interes public, făcând imposibilă restituirea sa, ocupația în cauză a fost făcută în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. În speță, guvernul susține că reclamanții au obținut de la instanță o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului în momentul transformării sale ireversibile. 39. În primul rând, Curtea observă că părțile și. Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia , n 31524/96, CEDH 2000-VI Scordino c. Italia (n, n 43662/98, 17 mai 2005 ; Velocci c. Italia , n 1717/03, 18 martie 2008) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în materie. 41. În prezenta cauză, Curtea subliniază că, prin aplicarea principiului exproprierii În mod indirect, instanțele interne au considerat reclamanții privați de bunurile lor începând cu data la care au fost realizate lucrările publice. Or, în lipsa unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind previzibilă, deoarece numai prin hotărârea definitivă se poate considera principiul exproprierii. Astfel, instanțele au avut certitudinea juridică în ceea ce privește privarea de teren care a avut loc cel mai devreme la 14 octombrie 2005, data la care hotărârea Tribunalului din Nola a devenit definitivă. 42. Curtea consideră că ingerința în cauză nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor reclamanților care conduc la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 43. Reclamanții susțin că procedura inițiată în vederea obținerii despăgubirii pentru pierderea terenului a încălcat principiul termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 44. Guvernul contestă această teză. Despre admisibilitatea 45. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, susținând că reclamantul nu s-a ocupat de hotărârea Tribunalului de apel din Roma. 46. Curtea arată că decizia Tribunalului de apel din Roma a devenit definitivă la 21 septembrie 2003 în lumina jurisprudenței sale (Sante c. Italia (dec.), n 56079/00, 24 În iunie 2004, Curtea respinge această excepție. 47. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. Curtea constată că procedura principală, care a decăzut în iunie 1988 pentru a se încheia în 2005, are o durată de aproximativ cincisprezece ani pentru două grade de instanță. 49. Curtea a tratat în repetate rânduri cereri care ridicau întrebări similare cu cea a cazului din speță și a constatat o necunoaștere a necunoașterii cerinței de termen rezonabil Având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella c. Italia , citată mai sus). N mai mult decât orice altceva care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea consideră că este, de asemenea, necesar să se constate o încălcare a articolului 6 alineatul (1). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 50. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 51. Reclamanții solicită restituirea și recuperarea terenului în cauză, precum și o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului la data hotărârii Curții, estimată pe baza valorii adăugate a terenului prin construirea de terenuri de interes public. Ei înregistrează această cerere la 100 000 EUR pentru fiecare solicitant. 52. În al doilea rând, susține că reclamanții au obținut o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului, în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența Curții. 53. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 54. Curtea amintește că, în cauza Guiš-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009, Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții cu privire la criteriile de despăgubire în cauzele de expropriere indirectă. În special, Comisia a decis să deroge de la revendicările reclamanților în măsura în care acestea se bazează pe valoarea terenului la data hotărârii Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul de construcție al clădirilor construite de stat pe teren. 55. Prin urmare, plata despăgubirii trebuie să corespundă valorii totale a terenului în momentul pierderii proprietății, astfel cum a fost stabilită de către instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, după deducerea eventualei sume acordate la nivel național, această sumă trebuie actualizată pentru a compensa efectele inflației. De asemenea, este necesar să se prevadă posibilitatea de a compensa, cel puțin parțial, perioada de timp care s-a scurs de la depoziția terenului. 56. Curtea constată că reclamanții au primit la nivel național o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului, reevaluată și însoțită de dobânzi, începând cu data pierderii proprietății, și anume la 1 iunie 1988. Curtea consideră, prin urmare, că cei interesați au obținut deja o sumă suficientă pentru a îndeplini criteriile de despăgubire. Pagubă morală 57. Reclamanții solicită 62 000 EUR pentru fiecare drept prejudiciu moral. 58. Curtea consideră că sentimentele de remușcare și frustrare în fața deposedării ilegale a bunurilor lor, precum și durata excesivă a procedurii au cauzat reclamanților un prejudiciu moral important că . 60. În conformitate cu jurisprudența Guiso-Gallisay c. Italia (precitate) și Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și, hotărând în mod echitabil, Curtea alocă 5 000 EUR primului solicitant și 8 000 EUR celui de al doilea reclamant. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 61. Note de plată pe suport, reclamanții solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața Curții, în valoare de 39 39 392,53 EUR. 62. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Can și alții c. Turcia, nr 29189/02, din 24 ianuarie 2008, § 22). 64. Curtea nu se îndoiește de necesitatea de a angaja cheltuieli, însă consideră că sunt excesive onorariile totale revendicate în acest sens. Prin urmare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate doar parțial. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea apreciază în mod rezonabil că a alocat în comun o sumă de 7 000 EUR pentru toate cheltuielile suportate. Interese moratorii 65. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA ÎN L A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume 000 EUR (13 000 EUR), respectiv 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru primul reclamant și 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru al doilea reclamant, plus orice alte sume care pot fi datorate cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 7 000 EUR (șapte mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată de către solicitanți cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 18 decembrie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefier adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE SCALA c. ITALIE
(Requête n
o
70818/01)
ARRÊT
18 décembre 2012
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Scala c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Dragoljub Popović,
président,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 novembre 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
70818/01) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet État, MM.
Achille Scala («
le premier requérant
») et Riccardo Scala («
le deuxième requérants
»), ont saisi la Cour le 12 février 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
3.
Le 2 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure). En application du Protocole n
o
14, la requête a été attribuée à un comité.
I.
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1937 et 1939 et résident respectivement à Naples et à Liveri (Naples).
5.
Le premier requérant
était propriétaire d’un terrain constructible sis à Liveri.
6.
Une
tierce personne («
le tiers
»), décédée en 1993, était usufruitière de ce terrain.
7.
Le deuxième requérant est l’héritier du tiers.
8.
Entre-temps, par un arrêté du 30 juillet 1982, la municipalité de Liveri avait décrété la création d’un «
espace vert public
» sur ce terrain.
9.
Par un arrêté du 8 août 1982, la municipalité de Liveri procéda à une offre d’acompte sur l’indemnisation, calculée aux termes de la loi n
o
385 de 1980. Cette loi disposait que la somme offerte était un acompte devant être complété par une indemnité, qui serait calculée sur la base d’une loi à adopter et prévoyant des critères d’indemnisation spécifiques pour les terrains constructibles. L’offre ne fut pas acceptée par le premier requérant.
10.
Par un arrêté du 12 février 1983, le Conseil municipal de Liveri approuva le projet définitif concernant l’«
espace vert public
» à construire sur le terrain en question.
11.
Par un arrêté du 18 avril 1983, le Conseil municipal de Liveri décréta l’occupation d’une partie du terrain, à savoir 1
418 mètres carrés, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique, afin de procéder à la création de
l’« espace vert public
».
12.
Le 1
er
juin 1983, la municipalité procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux d’aménagement de l’« espace vert public
».
A.
La procédure devant les juridictions administratives
13.
Par un acte notifié le 16 mai 1983, le premier requérant et le tiers introduisirent un recours devant le tribunal administratif régional de la Campanie («
TAR
»), contestant notamment la légalité des arrêtés de la municipalité de Liveri des 12 février 1983 et 18 avril 1983.
14.
Par un jugement déposé au greffe le 15 janvier 1992, le TAR accueillit le recours et annula ces deux arrêtés, au motif qu’ils n’avaient pas été adoptés conformément à la loi.
15.
Il ressort du dossier que ce jugement n’a pas été attaqué devant le Conseil d’État et est donc devenu définitif.
B.
La procédure devant les juridictions civiles
16.
Entre-temps, par un acte d’assignation notifié le 2 juillet 1988, le premier requérant et le tiers avaient assigné la municipalité devant le tribunal de Naples. Ils faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale, au motif que les travaux de construction s’étaient terminés sans mise en œuvre d’une procédure d’expropriation du terrain et paiement d’une indemnité.
17.
En cours de procédure, le 28 février 1993, le tiers décéda. Le deuxième requérant, son héritier, ne se constitua pas dans la procédure devant le tribunal de Naples et, conformément à la loi italienne, le tiers continua à être considéré comme partie.
18.
Le 4 novembre 1994, le tribunal de Naples transmit le dossier au tribunal de Nola, qui venait d’être créé et qui était compétent à connaître de l’affaire.
19.
Une expertise ordonnée par le tribunal fixa au 1
er
juin 1988 le moment de la transformation irréversible du bien et évalua à 84
EUR environ) le mètre carré la valeur vénale du terrain à cette époque.
20.
Par un jugement déposé au greffe le 1
er
juillet 1999, le tribunal de Nola considéra que l’occupation du terrain était illégale
ab initio
, compte tenu de la décision du TAR. Toutefois, le terrain ne pouvait pas être restitué en raison de l’expropriation indirecte. Par conséquent, le tribunal condamna la municipalité à verser au premier requérant un dédommagement égal à la valeur vénale du terrain au moment de sa transformation irréversible indexée au jour du prononcé, à savoir 133
407
000
899 EUR environ), plus une somme, indexée au jour du prononcé, correspondant au dédommagement pour la destruction des ouvrages existant sur le terrain au moment de l’occupation, à savoir 95
928
543 EUR environ). En outre, le tribunal condamna la municipalité à verser au premier requérant la somme de 11
839
114 EUR environ), visant à compenser la perte de valeur de la partie restante du terrain.
21.
Enfin, la municipalité fut condamnée à verser au tiers, usufruitier, la somme de 48
225
906 EUR environ), indexée au jour du prononcé, au titre d’indemnité d’occupation relative à la période comprise entre le début de l’occupation, à savoir le 1
er
juin 1983, et la transformation irréversible du bien, à savoir le 1
er
juin 1988.
22.
Au total, le tribunal condamna donc la municipalité à verser
241
175
553
556 EUR environ), plus intérêts, au premier requérant, et 48
225
906 EUR environ), plus intérêts, au tiers.
23.
Par un acte notifié le 30 septembre 2000, la municipalité de Liveri interjeta appel de la décision du tribunal de Nola devant la cour d’appel de Naples.
24.
Le 14 octobre 2005, l’affaire, pendante en appel, a été rayée du rôle et le jugement du tribunal de Nola est devenu définitif.
C.
Le recours Pinto
25.
A une date non précisée en 2001, les requérants introduisirent une action au sens de la loi Pinto devant la cour d’appel de Rome.
26.
La cour d’appel considéra la procédure jusqu’à la date de l’introduction du recours et, par une décision déposée au greffe le 21
juin
2002, constata le dépassement d’une durée raisonnable.
27.
Quant au premier requérant, la cour d’appel de Rome lui accorda un dédommagement de 2
100 EUR pour la durée excessive de la procédure, ainsi que 2
205 EUR pour frais et dépens.
28.
Quant au deuxième requérant, la cour d’appel statua qu’il ne pouvait pas se prétendre victime de la durée de la procédure, au motif qu’il avait été uniquement partie à la procédure devant la cour d’appel de Naples et non à la procédure devant les tribunaux de Naples et Liveri.
29.
Les sommes accordées au premier requérant en exécution de la décision Pinto furent payées le 11 août 2004.
II.
30.
Le droit interne pertinent relatif à l’expropriation indirecte se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009.
31.
Le droit et la pratique internes pertinents relatifs à la loi n
o
89 du 24
mars 2001, dite «
loi Pinto
» sont décrits dans l’arrêt
Cocchiarella c.
Italie
[GC], n
o
‑
V.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
32.
Les requérants allèguent avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
33.
Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que, au moment où la requête fut introduite, la procédure était pendante devant la cour d’appel de Naples.
34.
Les requérants s’opposent à l’exception du Gouvernement.
35.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté des exceptions semblables dans les affaires
Colacrai c. Italie (no 2)
(n
o
63868/00, 15 juillet 2005),
Colacrai
c.
Italie (no 1)
(no 63296/00, 13 octobre 2005),
Colazzo c. Italie
(n
o
63633/00, 13 octobre 2005),
Serrilli c. Italie
(n
os
77823/01, 77827/01 et 77829/01, 17
novembre 2005),
Serrilli c. Italie
(n
o
77822/01, 6 décembre 2005),
Giacobbe et autres c. Italie
(n
o
16041/02, 15 décembre 2005),
Sciarrotta c. Italie
(n
o
14793/02, 12 janvier 2006),
Izzo c. Italie
(n
o
20935/03, 2 mars 2006),
Gianni et autres c. Italie
(n
o
35941/03, 30
mars
2006). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception en question.
36.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
37.
Les requérants rappellent qu’ils ont été privés de leur bien en vertu du principe de l’expropriation indirecte, un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité, ce qui n’est pas admissible dans un État de droit.
38.
Selon le Gouvernement, en dépit de l’absence d’un arrête légitime d’expropriation et de la transformation du terrain de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, rendant sa restitution impossible, l’occupation litigieuse a été faite dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. En l’espèce, le Gouvernement fait valoir que les requérants ont obtenu du tribunal un dédommagement égal à la valeur vénale du terrain au moment de sa transformation irréversible.
39.
La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu «
privation de la propriété
».
40.
La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation
indirecte (voir, parmi d’autres,
Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie
, n
o
;
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, 17
mai
2005 ;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, 18 mars 2008) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière.
41.
Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’
expropriation
indirecte, les juridictions internes ont considéré les requérants privés de leur bien à compter de la date de la réalisation de l’ouvrage public. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «
prévisible
», puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’
expropriation
indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la «
sécurité juridique
» concernant la privation du terrain qu’au plus tôt le 14
octobre
2005, date à laquelle le jugement du tribunal de Nola est devenu définitif.
42.
La Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérants entraînant la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6
43.
Les requérants soutiennent que la procédure engagée afin d’obtenir le dédommagement pour la perte du terrain a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» posé par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
44.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
45.
Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que le requérant ne se sont pas pourvus en cassation envers la décision de la cour d’appel de Rome.
46.
La Cour relève que la décision de la cour d’appel de Rome est devenue définitive le 21 septembre 2003. À la lumière de sa jurisprudence (
Di
Sante c. Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24
juin 2004), elle rejette cette exception.
47.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
48.
La Cour constate que la procédure principale, qui a débouté en juin 1988 pour s’achever en 2005, a durée quinze ans environ pour deux degrés de juridiction.
49.
La Cour a traité à maintes reprises des requêtes soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du «
délai raisonnable
», compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu,
Cocchiarella
c. Italie
, précité). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater une violation de l’article 6 § 1.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
50.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
51.
Les requérants sollicitent la restitution et la remise en état du terrain litigieux ainsi qu’un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain à la date de l’arrêt de la Cour, estimée sur la base de la plus-value apportée au terrain par la construction de l’ouvrage d’utilité publique. Ils chiffrent cette prétention à 100
000 EUR pour chaque requérant.
52.
Le Gouvernement s’oppose à cette demande et fait valoir, en premier lieu, que la restitution du terrain est impossible du fait de l’expropriation indirecte. En deuxième lieu, il fait valoir que les requérants ont obtenu un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain, en conformité aux critères élaborés par la jurisprudence de la Cour.
53.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], nº
54.
Elle rappelle que dans l’affaire
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009, la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, elle a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’État sur les terrains.
55.
L’indemnisation doit donc correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains.
56.
La Cour observe que les requérants ont reçu au niveau national une somme correspondant à la valeur vénale du terrain, réévaluée et assortie d’intérêts, à compter de la date de perte de la propriété, à savoir le 1
er
juin
1988.La Cour estime partant que les intéressés ont déjà obtenu une somme suffisante à satisfaire les critères d’indemnisation suscités.
B.
Dommage moral
57.
Les requérants demandent 62
000 EUR chacun à titre de préjudice moral.
58.
Le Gouvernement s’y oppose à cette demande.
59.
La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de leur bien ainsi que l’excessive durée de la procédure ont causé aux requérants un préjudice moral important qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.
60.
Conformément à la jurisprudence
Guiso-Gallisay c. Italie
(précité) et
Cocchiarella c. Italie
(précité, §§ 139-142 et 146) et, statuant en équité, la Cour alloue 5
000 EUR au premier requérant et 8
000 EUR au deuxième requérant.
C.
Frais et dépens
61.
Notes d’honoraires à l’appui, les requérants demandent également le remboursement des frais et dépens engagés devant la Cour, à hauteur de 39
62.
Le Gouvernement s’oppose et fait valoir que les sommes réclamées sont excessives.
63.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (
Can et autres c.
Turquie
, n
o
29189/02, du 24 janvier 2008, § 22).
64.
La Cour ne doute pas de la nécessité d’engager des frais, mais elle trouve excessifs les honoraires totaux revendiqués à ce titre. Elle considère dès lors qu’il y a lieu de les rembourser en partie seulement. Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour juge raisonnable d’allouer conjointement un montant de 7
000 EUR pour l’ensemble des frais exposés.
D.
Intérêts moratoires
65.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois, les sommes suivantes
:
i)
13
000 EUR ( treize mille euros), à savoir 5 000 EUR (cinq mille euros) au premier requérant et 8
000 EUR ( huit mille euros) au deuxième requérant, plus tout autre montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
ii)
conjointement 7 000 EUR (sept-mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
18 décembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Dragoljub Popović
Greffière adjointe
Président