AFFAIRE CHILLEMI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété (article 1 al. 1 du Protocole n° 1 - Respect des biens);Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Délai raisonnable)
AFFAIRE CHILLEMI c. ITALIE (CtEDO, 2012)
SECȚIA A DOUA
CAUZA CHILLEMI c. ITALIA
(Cererea nr. 70800/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
18 decembrie 2012
Această hotărâre este definitivă. Ea poate suferi corecturi de formă.
În cauza Chillemi c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Doua), având ședință într-un comitet compus din:
Dragoljub Popović,
președinte,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
judecători,
și Françoise Elens-Passos,
grefieră adjunctă de secție,
După deliberări în ședință de consiliu pe 27 noiembrie 2012,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 70800/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și depusă la Cură de doi cetățeni ai acestui stat, dl. Carmelo Chillemi și D-na Fortunata Chillemi („reclamanții"), pe 2 aprilie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). A doua reclamantă a decedat pe 23 decembrie 2006. Printr-o scrisoare din 30 august 2007, dln. Alfredo Palladino și Giuseppe Palladino și damnele Girolama Marilena Palladino și Carmela Palladino au informat Grefia că au moștenit de la a doua reclamantă și că doresc să se constituie în procedura în fața Curții.
Reclamanții sunt reprezentați de d-na G. Romano, avocat la Benevento. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul seu, D-na E. Spatafora, și de co-agenții seu dl. F. Crisafulli și dl. N. Lettieri.
Pe 8 martie 2004, cererea a fost comunicată Guvernului.
În aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamanții, doi cetățeni italieni, născuți respectiv în 1926 și 1925, erau proprietari unui teren de 2.525 metri pătrați situat la Barcellona.
A. Exproprierea terenului.
În 1970, ANAS („Azienda Nazionale Autonoma Strade" – Întreprinderea Națională Autonomă de Drumuri) a ocupat de urgență terenul reclamanților pentru a construi o cale de acces. Ocuparea fusese autorizată pentru doi ani. Pe 18 aprilie 1977, Prefectul din Messina a pronunțat exproprierea definitivă a terenului.
Între timp, prin act notificat pe 2 martie 1973, reclamanții au citat pe ANAS în fața tribunalului din Messina. Susțineau că ocuparea terenului era ilegală din motiv că aceasta se prelungise dincolo de termenul autorizat în timp ce lucrurile de construcție a căii de acces se terminaseră fără ca să se procedeze la expropriere formală a terenului și la plata unei indemnizații. Reclamanții cereau daunele-interese.
Constituirea în stare a cauzei a început pe 10 mai 1973.
Pe 21 noiembrie 1991, o expertiză a fost depozitată la grefa. Potrivit expertului, era vorba de un teren constructibil, al cărui valoare de vânzare era de 31.562.500 ITL (aproximativ 16.300 EUR), respectiv 12.500 ITL/m² (6,46 EUR/m²).
În 1994, o a doua expertiză a fost cerută de judecător. În 1996, a doua expertiză a fost depozitată la grefa.
Prin hotărâre din 22 noiembrie 1999, al cărei text a fost depozitat la grefa pe 5 iulie 2000, tribunalul din Messina a declarat că ocuparea terenului a devenit fără titlu pe 9 mai 1972 și că decretul de expropriere din 18 aprilie 1977 nu era eficace.
Tribunalul a condamnat pe ANAS să plătească reclamanților 17.599.000 ITL (aproximativ 9.089 EUR), drept indemnizație pentru pierderea terenului. Suma aceasta era calculată în funcție de legea bugetară nr. 662 din 1996, între timp intrate în vigoare.
Pe lângă această indemnitate, tribunalul a condamnat pe ANAS să plătească 12.500.000 ITL (aproximativ 6.455 EUR) pentru prejudiciul cauzat părții rămase a terenului, cât și 1.758.000 ITL (aproximativ 908 EUR), drept indemnitate de ocupare temporară.
Hotărârea tribunalului din Messina a devenit definitivă pe 8 octombrie 2000.
B. Procedura „Pinto".
Pe 26 septembrie 2001, reclamanții au depus în fața curții de apel din Reggio di Calabria o cerere de reparație pentru durata procedurii (aproximativ douăzeci și șapte de ani), în sensul legii Pinto.
Reclamanții solicitau reparația prejudiciului moral. Cereau suma de 144.000.000 ITL (74.369,79 EUR).
Printr-o decizie din 10 ianuarie 2002, curtea de apel din Reggio di Calabria a acordat fiecăruia din reclamanti suma de 8.779,77 EUR drept prejudiciu moral numai. De altfel, a acordat o rambursare parțială a taxelor de procedură în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a taxelor în fața instanțelor interne.
Pe 5 noiembrie 2003, judecătorul de execuție a ordonat Ministerului Justiției să plătească conjoint reclamanților suma acordată de curtea de apel din Reggio di Calabria, respectiv 18.952,02 EUR.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Dreptul intern relevant privind exproprierea indirectă se găsește descris în hotărârea Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009.
Dreptul și practica internă relevante referitoare la legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită „legea Pinto" sunt descrise în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31).
ÎN DREPT
I. PRIVIND PRETENSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamanții susțin că au fost lipsiți de terenul lor în mod incompatibil cu art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Niciun nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu atentează dreptul pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
Guvernul se opune acestei teze.
A. Privind admisibilitatea
Guvernul invocă tardivitatea cererii sub mai multe aspecte. El estimează că termenul de șase luni a început să curgă fie în momentul în care proprietatea terenului a trecut în mâinile administrației, fie pe 1 ianuarie 1997, respectiv data intrării în vigoare a legii nr. 662/1996. El estimează, de altfel, că reclamanții au avut cunoștință de decizia tribunalului din Messina pe 5 iulie 2000, data la care hotărârea a fost depozitată la grefa tribunalului, și deci termenul de șase luni ar începe să curgă de la această dată.
Reclamanții cer respingerea acestei excepții și invocă în special faptul că, pentru calculul termenului de șase luni, hotărârea de luat în considerare este cea a tribunalului din Messina, devenită definitivă pe 8 octombrie 2001.
Cât privește primele două aspecte ale excepției tirând de nerespectarea termenului de șase luni, Curtea amintește că a deja respins excepții similare în cazurile Chirò (nr. 2) și alții c. Italia (dec.), (nr. 65137/01, 27 mai 2004), Santinelli și alții c. Italia (nr. 65141/01, (dec.), 23 septembrie 2004), La Rosa și alții c. Italia (nr. 3) ((dec.), nr. 58386/00, 1 aprilie 2004), Donati c. Italia ((dec.), nr. 63242/00, 13 mai 2004); Maselli c. Italia ((dec.), nr. 63866/00, 1 aprilie 2004). Nu vede niciun motiv de a se abate de la concluziile anterioare și respinge deci excepția în cauză.
Cât privește ultimul aspect al excepției tirând de tardivitate a cererii, Curtea amintește că în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată cu o cauză decât „în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive" respectiv a actului care închide procesul „epuizării căilor de recurs interne", în sensul aceleiași dispoziții (Kadiÿis c. Letonia (nr. 2) (dec.), nr. 62393/00, 25 septembrie 2003). De altfel, o decizie este definitivă dacă a trecut în forță de lucru judecat. Aceasta este cazul atunci când este irevocabilă, respectiv atunci când nu este susceptibilă căilor ordinare de recurs (mutatis mutandis, Nikitine c. Rusia, nr. 50178/99, § 37, CEDO 2004-VIII).
Curtea observă că hotărârea tribunalului din Messina a devenit definitivă pe 8 octombrie 2000 și că cererea a fost introdusă pe 2 aprilie 2001, în respectarea termenului de șase luni. Prin urmare, această excepție a Guvernului nu poate fi admisă.
Curtea constată că grief-ul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil.
B. Privind fondul
Reclamanții amintesc că au fost lipsiți de proprietatea lor în virtutea principiului exproprierii indirecte, un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun în toată ilegalitatea, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept. De altfel, aplicarea legii nr. 662 din 1996 i-ar fi lipsit de orice „reparație" a prejudiciului suferit.
Potrivit Guvernului, în ciuda absenței unui act de expropriere și a transformării terenului în mod ireversibil prin construcția unei lucrări de utilitate publică, făcând imposibilă restituția acestuia, ocuparea litigioasă a fost făcută în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. Aplicarea în cazul de speță a criteriului de evaluare a daunelor introdus de legea nr. 662 din 1996 nu ar constitui un obstacol la cerința de a asigura un echilibru echitabil între sacrificiul impus particulilor și compensația acordată acestora.
Curtea observă mai întâi că părțile sunt de acord să spună că a existat o „privare de proprietate".
Curtea se referă la jurisprudența sa privind exproprierea indirectă (a se vedea, printre altele, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI; Scordino c. Italia (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005; Velocci c. Italia, nr. 1717/03, 18 martie 2008) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o privire de ansamblu a jurisprudenței sale în această materie.
În prezenta cauză, Curtea constată că în aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele interne au considerat reclamanții lipsiți de proprietatea lor de la data realizării lucrării publice. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea estimează că această situație nu poate fi considerată ca fiind „previzibilă", deoarece doar prin decizia judiciară definitivă se poate considera că principiul exproprierii indirecte a fost efectiv aplicat și că achiziția terenului de autoritățile publice a fost consacrată. Ca urmare, reclamanții nu au avut „securitatea juridică" privind privarea de teren decât cel puțin pe 8 octombrie 2000, data la care hotărârea tribunalului din Messina a devenit definitivă.
Curtea estimează că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității și că, prin urmare, a încălcat dreptul la respectarea proprietății reclamanților entraînând încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1.
II. PRIVIND PRETENSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE
Reclamanții se plânge de durata procedurii civile, precum și de insuficiență a ajutorului obținut în cadrul recursului Pinto.
Dispozițiile relevante ale articolului 6 § 1 sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)"
Guvernul se opune acestei teze.
Privind admisibilitatea
Neepuizarea căilor de recurs interne.
Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne. Susține că reclamanții nu s-au pourvăzut în casație împotriva deciziei curții de apel din Reggio di Calabria.
Curtea constată că decizia curții de apel din Reggio di Calabria a devenit definitivă cel mai târziu pe 9 mai 2002. La lumina jurisprudenței sale (Di Sante c. Italia, nr. 56079/00, 24 iunie 2004), respinge această excepție.
Calitatea de „victimă"
Guvernul susține că reclamanții nu mai sunt „victime" a pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 deoarece au obținut de la curtea de apel din Reggio di Calabria un constat de încălcare, precum și un redressement potrivit și suficient cu privire la enjeu litigiei.
Reclamanții se opun excepției Guvernului și susțin că suma acordată de curtea de apel nu permite să se considere redressementul oferit în speță ca suficient pentru a repara pretinsa încălcare.
Curtea amintește jurisprudența sa în cauza Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 84) potrivit căreia, în aceste feluri de cauze, depinde de Cură să verifice, pe de o parte, dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a încălcării unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă redressementul poate fi considerat ca fiind potrivit și suficient.
Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu ridică controverse deoarece curtea de apel din Reggio di Calabria o constatase expres.
Cât privește cea de-a doua condiție, Curtea amintește caracteristicile pe care trebuie să le aibă un recurs intern pentru a aduce un redressement potrivit și suficient; se vorbește în special de faptul că pentru a evalua suma indemnizației acordate de curtea de apel, Curtea examinează, pe baza elementelor de care dispune, ceea ce ar fi acordat în aceeași situație pentru perioada luată în considerare de instanța internă (Cocchiarella c. Italia, sus-citat, §§ 86-107).
Curtea estimează că, limitând-se la a acorda o sumă de 8.779,77 EUR fiecăruia din cei doi reclamanti pentru prejudiciu moral, curtea de apel din Reggio di Calabria nu a reparat încălcarea în cauză în mod potrivit și suficient. Referindu-se la principiile care rezultă din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, sus-citat, §§ 69-98), Curtea constată într-adevăr că suma în cauză nu reprezintă cu mult mai mult de 29% din suma pe care o acordă în mod obișnuit în cazurile similare îndreptate împotriva Italiei.
Având în vedere ce precede și având în vedere insuficiențele redressementului operat, Curtea consideră că reclamanții pot totuși să se pretindă „victime" în sensul articolului 34 din Convenție.
Curtea constată că grief-ul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil.
Privind fondul
Curtea constată că procedura principală a început pe 2 martie 1973 pentru a se încheia pe 5 iulie 2000. Luând în considerare faptul că perioada de luat în considerare nu începe decât cu punerea în aplicare, pe 1 august 1973, a recunoașterii dreptului de recurs individual de Italia (a se vedea Andreozzi c. Italia, nr. 54288/00, § 12, 28 martie 2002), procedura a deci durat douăzeci și șase de ani și unsprezece luni pentru o instanță.
Curtea a tratat de repetate ori cereri care ridicau întrebări similare cu cea a cauzei de speță și a constatat o nerespectare a cererii „termenului rezonabil", luând în considerare criteriile care rezultă din jurisprudența bine stabilită în materie (a se vedea, în special, Cocchiarella c. Italia, sus-citat). Nu apărând nimic care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea estimează că de asemenea ar trebui constatată o încălcare a articolului 6 § 1.
III. PRIVIND PRETENSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
Invocând art. 13, reclamanții se plânge de inefficacitatea ajutorului „Pinto".
Curtea amintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând să se prevaleze de drepturile și libertățile așa cum pot fi ele consacrate. Aceasta implică faptul că instanța națională competentă să fie abilitată, mai întâi, să cunoască conținutului grief-ului fondat pe Convenție și, apoi, să ofere un redressement potrivit în cazurile care o merită (a se vedea Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002-VIII; Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 186-188, CEDO 2006; Sürmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 98, 8 iunie 2006). Aceasta fiind, dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca dând dreptul la ca o cerere să fie admisă în sensul dorit de interesul (Sürmeli, sus-citat, § 98).
Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței Gagliano Giorgi (nr. 23563/07, § 79, 6 martie 2012) și Delle Cave și Corrado (nr. 14626/03, §§ 43-46, 5 iunie 2007), insuficiență a indemnizării „Pinto" nu pune în cauză, în prezent, eficacitate acestei căi de recurs.
În speță, curtea de apel din Reggio di Calabria avea într-adevăr competență pentru a se pronunța asupra grief-ului reclamanților și efectiv a procedat la examinarea acestuia. Ochii Curții, simpla insuficiență a sumei indemnizației nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în cauză eficacitatea recursului „Pinto" (a se vedea, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).
Prin urmare, ar trebui declarat grief-ul inadmisibil pentru defect manifest de fondament în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât să repareze în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu material
Reclamanții solicită o sumă corespunzând diferenței dintre valoarea de vânzare a terenului și suma daunelor acordate la nivel național a fi actualizată și majorată cu dobânzi de la 9 mai 1972.
Guvernul se opune acestei cereri.
Curtea amintește că o hotărâre constatând o încălcare entraîne pentru Statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod să restaureze atât cât este posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
60. Ea amintește că în cauza Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009, Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții privind criteriile de indemnizare în cazurile de expropriere indirectă. În particular, ea a decis să excludă pretențiile reclamanților în măsura în care sunt bazate pe valoarea terenurilor la data hotărârii Curții și să nu mai țină cont, pentru a evalua prejudiciul material, de costul construcției imobilelor construite de Stat pe terenuri.
Indemnizația trebuie deci să corespundă valorii integrale a terenului la momentul pierderii proprietății, după cum a fost stabilit de expertiza ordonată de instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, o dată ce se va deduce suma eventual acordată la nivel național, suma aceasta trebuie actualizată pentru a compensa efectele inflației. De asemenea, ar trebui să fie asortit cu dobânzi susceptibile de a compensa, cel puțin parțial, lungimea perioadei care s-a scurs de la desposedareu terenurile.
În speță, reclamanții au pierdut proprietatea terenului pe 9 mai 1972. Din expertiza ordonată de tribunalul din Messina rezultă că valoarea terenului la acea dată era de 31.562.500 ITL, respectiv 16.300 EUR (a se vedea § 10 mai sus).
Luând în considerare aceste elemente și statuând în echitate, Curtea estimează rezonabil de a acorda conjoint reclamanților, a fi împărțit potrivit cotei-părți a fiecăruia, 141.500 EUR pentru prejudiciu material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe suma aceasta.
Rămâne evaluarea pierderilor de oportunitate suferite în urma exproprierii litigioase (Guiso-Gallisay c. Italia, satisfacție echitabilă) [GC], sus-citat, § 107). Curtea judecă că ar trebui să se ia în considerare prejudiciul decurgând din indisponibilitatea terenului în perioada de la începerea ocupării legale (în 1970) până la momentul pierderii proprietății (9 mai 1972). Statuând în echitate, Curtea acordă conjoint reclamanților 1.100 EUR.
B. Prejudiciu moral
Reclamanții cer 144.000 EUR drept prejudiciu moral.
Guvernul se opune acestei cereri.
Curtea estimează că sentimentul de neputință și frustrare în fața desposedareu ilegale a proprietății lor, cât și durata excesivă a procedurii au cauzat reclamanților un prejudiciu moral important pe care ar trebui reparat în mod adecvat.
Conform jurisprudenței Guiso-Gallisay c. Italia (sus-citat) și Cocchiarella c. Italia (sus-citat, §§ 139-142 și 146) și statuând în echitate, Curtea acordă 20.000 EUR, respectiv 10.000 EUR primului reclamant și 10.000 EUR moștenitorilor celei de-a doua reclamante, a fi împărțit potrivit cotei-părți moștenită de fiecare.
C. Frais și dépens
Reclamanții cer 13.958 EUR pentru taxele și dépens în fața Curții.
Guvernul se opune și susține că sumele pretinse sunt excesive.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și dépens decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora.
Luând în considerare circumstanțele cauzei, Curtea estimează rezonabil de a acorda în întregime suma pretinsă pentru întregul dépens expus.
E. Dobânzi moratoare
Curtea judecă potrivit de a modela rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă privind grief-urile derivate din art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției și art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru rest;
Spune că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.
Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Spune
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, sumele următoare:
i) conjoint 142.600 EUR (o sută patruzeci și doi de mii șase sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material;
ii) 20.000 EUR (douăzeci de mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
iii) conjoint 13.958 EUR (treisprezece-mii-nouă-sute-cincizeci-și-opt euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamanti, pentru taxe și dépens;
b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 decembrie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Françoise Elens-Passos
Dragoljub Popović
Grefieră adjunctă
Președinte