Chillemi împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 70800/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și depusă la Cură de doi cetățeni ai acestui stat, dl. Carmelo Chillemi și D-na Fortunata Chillemi („reclamanții"), pe 2 aprilie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). A doua reclamantă a decedat pe 23 decembrie 2006. Printr-o scrisoare din 30 august 2007, dln. Alfredo Palladino și Giuseppe Palladino și damnele Girolama Marilena Palladino și Carmela Palladino au informat Grefia că au moștenit de la a doua reclamantă și că doresc să se constituie în procedura în fața Curții.

Reclamanții sunt reprezentați de d-na G. Romano, avocat la Benevento. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul seu, D-na E. Spatafora, și de co-agenții seu dl. F. Crisafulli și dl. N. Lettieri.

Pe 8 martie 2004, cererea a fost comunicată Guvernului.

În aplicarea Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. ÎN FAPT

Reclamanții, doi cetățeni italieni, născuți respectiv în 1926 și 1925, erau proprietari unui teren de 2.525 metri pătrați situat la Barcellona. A. Exproprierea terenului.

În 1970, ANAS („Azienda Nazionale Autonoma Strade" – Întreprinderea Națională Autonomă de Drumuri) a ocupat de urgență terenul reclamanților pentru a construi o cale de acces. Ocuparea fusese autorizată pentru doi ani. Pe 18 aprilie 1977, Prefectul din Messina a pronunțat exproprierea definitivă a terenului.

Între timp, prin act notificat pe 2 martie 1973, reclamanții au citat pe ANAS în fața tribunalului din Messina. Susțineau că ocuparea terenului era ilegală din motiv că aceasta se prelungise dincolo de termenul autorizat în timp ce lucrurile de construcție a căii de acces se terminaseră fără ca să se procedeze la expropriere formală a terenului și la plata unei indemnizații. Reclamanții cereau daunele-interese.

Constituirea în stare a cauzei a început pe 10 mai 1973.

Pe 21 noiembrie 1991, o expertiză a fost depozitată la grefa. Potrivit expertului, era vorba de un teren constructibil, al cărui valoare de vânzare era de 31.562.500 ITL (aproximativ 16.300 EUR), respectiv 12.500 ITL/m² (6,46 EUR/m²).

În 1994, o a doua expertiză a fost cerută de judecător. În 1996, a doua expertiză a fost depozitată la grefa.

Prin hotărâre din 22 noiembrie 1999, al cărei text a fost depozitat la grefa pe 5 iulie 2000, tribunalul din Messina a declarat că ocuparea terenului a devenit fără titlu pe 9 mai 1972 și că decretul de expropriere din 18 aprilie 1977 nu era eficace.

Tribunalul a condamnat pe ANAS să plătească reclamanților 17.599.000 ITL (aproximativ 9.089 EUR), drept indemnizație pentru pierderea terenului. Suma aceasta era calculată în funcție de legea bugetară nr. 662 din 1996, între timp intrate în vigoare.

Pe lângă această indemnitate, tribunalul a condamnat pe ANAS să plătească 12.500.000 ITL (aproximativ 6.455 EUR) pentru prejudiciul cauzat părții rămase a terenului, cât și 1.758.000 ITL (aproximativ 908 EUR), drept indemnitate de ocupare temporară.

Hotărârea tribunalului din Messina a devenit definitivă pe 8 octombrie 2000. B. Procedura „Pinto".

Pe 26 septembrie 2001, reclamanții au depus în fața curții de apel din Reggio di Calabria o cerere de reparație pentru durata procedurii (aproximativ douăzeci și șapte de ani), în sensul legii Pinto.

Reclamanții solicitau reparația prejudiciului moral. Cereau suma de 144.000.000 ITL (74.369,79 EUR).

Printr-o decizie din 10 ianuarie 2002, curtea de apel din Reggio di Calabria a acordat fiecăruia din reclamanti suma de 8.779,77 EUR drept prejudiciu moral numai. De altfel, a acordat o rambursare parțială a taxelor de procedură în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a taxelor în fața instanțelor interne.

Pe 5 noiembrie 2003, judecătorul de execuție a ordonat Ministerului Justiției să plătească conjoint reclamanților suma acordată de curtea de apel din Reggio di Calabria, respectiv 18.952,02 EUR.

Dreptul și practica internă relevante referitoare la legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită „legea Pinto" sunt descrise în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31). ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul invocă tardivitatea cererii sub mai multe aspecte. El estimează că termenul de șase luni a început să curgă fie în momentul în care proprietatea terenului a trecut în mâinile administrației, fie pe 1 ianuarie 1997, respectiv data intrării în vigoare a legii nr. 662/1996. El estimează, de altfel, că reclamanții au avut cunoștință de decizia tribunalului din Messina pe 5 iulie 2000, data la care hotărârea a fost depozitată la grefa tribunalului, și deci termenul de șase luni ar începe să curgă de la această dată.

Reclamanții cer respingerea acestei excepții și invocă în special faptul că, pentru calculul termenului de șase luni, hotărârea de luat în considerare este cea a tribunalului din Messina, devenită definitivă pe 8 octombrie 2001.

Cât privește primele două aspecte ale excepției tirând de nerespectarea termenului de șase luni, Curtea amintește că a deja respins excepții similare în cazurile Chirò (nr. 2) și alții c. Italia (dec.), (nr. 65137/01, 27 mai 2004), Santinelli și alții c. Italia (nr. 65141/01, (dec.), 23 septembrie 2004), La Rosa și alții c. Italia (nr. 3) ((dec.), nr. 58386/00, 1 aprilie 2004), Donati c. Italia ((dec.), nr. 63242/00, 13 mai 2004); Maselli c. Italia ((dec.), nr. 63866/00, 1 aprilie 2004). Nu vede niciun motiv de a se abate de la concluziile anterioare și respinge deci excepția în cauză.

Cât privește ultimul aspect al excepției tirând de tardivitate a cererii, Curtea amintește că în virtutea articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată cu o cauză decât „în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive" respectiv a actului care închide procesul „epuizării căilor de recurs interne", în sensul aceleiași dispoziții (Kadiÿis c. Letonia (nr. 2) (dec.), nr. 62393/00, 25 septembrie 2003). De altfel, o decizie este definitivă dacă a trecut în forță de lucru judecat. Aceasta este cazul atunci când este irevocabilă, respectiv atunci când nu este susceptibilă căilor ordinare de recurs (mutatis mutandis, Nikitine c. Rusia, nr. 50178/99, § 37, CEDO 2004-VIII).

Curtea observă că hotărârea tribunalului din Messina a devenit definitivă pe 8 octombrie 2000 și că cererea a fost introdusă pe 2 aprilie 2001, în respectarea termenului de șase luni. Prin urmare, această excepție a Guvernului nu poate fi admisă.

Curtea constată că grief-ul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil. B. Privind fondul

Reclamanții amintesc că au fost lipsiți de proprietatea lor în virtutea principiului exproprierii indirecte, un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun în toată ilegalitatea, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept. De altfel, aplicarea legii nr. 662 din 1996 i-ar fi lipsit de orice „reparație" a prejudiciului suferit.

Potrivit Guvernului, în ciuda absenței unui act de expropriere și a transformării terenului în mod ireversibil prin construcția unei lucrări de utilitate publică, făcând imposibilă restituția acestuia, ocuparea litigioasă a fost făcută în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. Aplicarea în cazul de speță a criteriului de evaluare a daunelor introdus de legea nr. 662 din 1996 nu ar constitui un obstacol la cerința de a asigura un echilibru echitabil între sacrificiul impus particulilor și compensația acordată acestora.

Curtea observă mai întâi că părțile sunt de acord să spună că a existat o „privare de proprietate".

Curtea se referă la jurisprudența sa privind exproprierea indirectă (a se vedea, printre altele, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI; Scordino c. Italia (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005; Velocci c. Italia, nr. 1717/03, 18 martie 2008) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o privire de ansamblu a jurisprudenței sale în această materie.

În prezenta cauză, Curtea constată că în aplicarea principiului exproprierii indirecte, instanțele interne au considerat reclamanții lipsiți de proprietatea lor de la data realizării lucrării publice. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea estimează că această situație nu poate fi considerată ca fiind „previzibilă", deoarece doar prin decizia judiciară definitivă se poate considera că principiul exproprierii indirecte a fost efectiv aplicat și că achiziția terenului de autoritățile publice a fost consacrată. Ca urmare, reclamanții nu au avut „securitatea juridică" privind privarea de teren decât cel puțin pe 8 octombrie 2000, data la care hotărârea tribunalului din Messina a devenit definitivă.

Curtea estimează că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității și că, prin urmare, a încălcat dreptul la respectarea proprietății reclamanților entraînând încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Dispozițiile relevante ale articolului 6 § 1 sunt redactate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)"

Guvernul se opune acestei teze. Privind admisibilitatea 1. Neepuizarea căilor de recurs interne.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne. Susține că reclamanții nu s-au pourvăzut în casație împotriva deciziei curții de apel din Reggio di Calabria.

Curtea constată că decizia curții de apel din Reggio di Calabria a devenit definitivă cel mai târziu pe 9 mai 2002. La lumina jurisprudenței sale (Di Sante c. Italia, nr. 56079/00, 24 iunie 2004), respinge această excepție. 2. Calitatea de „victimă"

Guvernul susține că reclamanții nu mai sunt „victime" a pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 deoarece au obținut de la curtea de apel din Reggio di Calabria un constat de încălcare, precum și un redressement potrivit și suficient cu privire la enjeu litigiei.

Reclamanții se opun excepției Guvernului și susțin că suma acordată de curtea de apel nu permite să se considere redressementul oferit în speță ca suficient pentru a repara pretinsa încălcare.

Curtea amintește jurisprudența sa în cauza Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 84) potrivit căreia, în aceste feluri de cauze, depinde de Cură să verifice, pe de o parte, dacă a existat recunoaștere de către autorități, cel puțin în substanță, a încălcării unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă redressementul poate fi considerat ca fiind potrivit și suficient.

Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu ridică controverse deoarece curtea de apel din Reggio di Calabria o constatase expres.

Cât privește cea de-a doua condiție, Curtea amintește caracteristicile pe care trebuie să le aibă un recurs intern pentru a aduce un redressement potrivit și suficient; se vorbește în special de faptul că pentru a evalua suma indemnizației acordate de curtea de apel, Curtea examinează, pe baza elementelor de care dispune, ceea ce ar fi acordat în aceeași situație pentru perioada luată în considerare de instanța internă (Cocchiarella c. Italia, sus-citat, §§ 86-107).

Curtea estimează că, limitând-se la a acorda o sumă de 8.779,77 EUR fiecăruia din cei doi reclamanti pentru prejudiciu moral, curtea de apel din Reggio di Calabria nu a reparat încălcarea în cauză în mod potrivit și suficient. Referindu-se la principiile care rezultă din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia, sus-citat, §§ 69-98), Curtea constată într-adevăr că suma în cauză nu reprezintă cu mult mai mult de 29% din suma pe care o acordă în mod obișnuit în cazurile similare îndreptate împotriva Italiei.

Având în vedere ce precede și având în vedere insuficiențele redressementului operat, Curtea consideră că reclamanții pot totuși să se pretindă „victime" în sensul articolului 34 din Convenție.

Curtea constată că grief-ul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil. Privind fondul

Curtea constată că procedura principală a început pe 2 martie 1973 pentru a se încheia pe 5 iulie 2000. Luând în considerare faptul că perioada de luat în considerare nu începe decât cu punerea în aplicare, pe 1 august 1973, a recunoașterii dreptului de recurs individual de Italia (a se vedea Andreozzi c. Italia, nr. 54288/00, § 12, 28 martie 2002), procedura a deci durat douăzeci și șase de ani și unsprezece luni pentru o instanță.

Curtea a tratat de repetate ori cereri care ridicau întrebări similare cu cea a cauzei de speță și a constatat o nerespectare a cererii „termenului rezonabil", luând în considerare criteriile care rezultă din jurisprudența bine stabilită în materie (a se vedea, în special, Cocchiarella c. Italia, sus-citat). Nu apărând nimic care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea estimează că de asemenea ar trebui constatată o încălcare a articolului 6 § 1.

Curtea amintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând să se prevaleze de drepturile și libertățile așa cum pot fi ele consacrate. Aceasta implică faptul că instanța națională competentă să fie abilitată, mai întâi, să cunoască conținutului grief-ului fondat pe Convenție și, apoi, să ofere un redressement potrivit în cazurile care o merită (a se vedea Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002-VIII; Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 186-188, CEDO 2006; Sürmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 98, 8 iunie 2006). Aceasta fiind, dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca dând dreptul la ca o cerere să fie admisă în sensul dorit de interesul (Sürmeli, sus-citat, § 98).

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței Gagliano Giorgi (nr. 23563/07, § 79, 6 martie 2012) și Delle Cave și Corrado (nr. 14626/03, §§ 43-46, 5 iunie 2007), insuficiență a indemnizării „Pinto" nu pune în cauză, în prezent, eficacitate acestei căi de recurs.

În speță, curtea de apel din Reggio di Calabria avea într-adevăr competență pentru a se pronunța asupra grief-ului reclamanților și efectiv a procedat la examinarea acestuia. Ochii Curții, simpla insuficiență a sumei indemnizației nu constituie în sine un element suficient pentru a pune în cauză eficacitatea recursului „Pinto" (a se vedea, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, § 51, 4 iulie 2006).

Prin urmare, ar trebui declarat grief-ul inadmisibil pentru defect manifest de fondament în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții solicită o sumă corespunzând diferenței dintre valoarea de vânzare a terenului și suma daunelor acordate la nivel național a fi actualizată și majorată cu dobânzi de la 9 mai 1972.

Guvernul se opune acestei cereri.

Curtea amintește că o hotărâre constatând o încălcare entraîne pentru Statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod să restaureze atât cât este posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

Ea amintește că în cauza Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009, Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții privind criteriile de indemnizare în cazurile de expropriere indirectă. În particular, ea a decis să excludă pretențiile reclamanților în măsura în care sunt bazate pe valoarea terenurilor la data hotărârii Curții și să nu mai țină cont, pentru a evalua prejudiciul material, de costul construcției imobilelor construite de Stat pe terenuri.

Indemnizația trebuie deci să corespundă valorii integrale a terenului la momentul pierderii proprietății, după cum a fost stabilit de expertiza ordonată de instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, o dată ce se va deduce suma eventual acordată la nivel național, suma aceasta trebuie actualizată pentru a compensa efectele inflației. De asemenea, ar trebui să fie asortit cu dobânzi susceptibile de a compensa, cel puțin parțial, lungimea perioadei care s-a scurs de la desposedareu terenurile.

În speță, reclamanții au pierdut proprietatea terenului pe 9 mai 1972. Din expertiza ordonată de tribunalul din Messina rezultă că valoarea terenului la acea dată era de 31.562.500 ITL, respectiv 16.300 EUR (a se vedea § 10 mai sus).

Luând în considerare aceste elemente și statuând în echitate, Curtea estimează rezonabil de a acorda conjoint reclamanților, a fi împărțit potrivit cotei-părți a fiecăruia, 141.500 EUR pentru prejudiciu material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe suma aceasta.

Rămâne evaluarea pierderilor de oportunitate suferite în urma exproprierii litigioase (Guiso-Gallisay c. Italia, satisfacție echitabilă) [GC], sus-citat, § 107). Curtea judecă că ar trebui să se ia în considerare prejudiciul decurgând din indisponibilitatea terenului în perioada de la începerea ocupării legale (în 1970) până la momentul pierderii proprietății (9 mai 1972). Statuând în echitate, Curtea acordă conjoint reclamanților 1.100 EUR. B. Prejudiciu moral

Reclamanții cer 144.000 EUR drept prejudiciu moral.

Guvernul se opune acestei cereri.

Curtea estimează că sentimentul de neputință și frustrare în fața desposedareu ilegale a proprietății lor, cât și durata excesivă a procedurii au cauzat reclamanților un prejudiciu moral important pe care ar trebui reparat în mod adecvat.

Conform jurisprudenței Guiso-Gallisay c. Italia (sus-citat) și Cocchiarella c. Italia (sus-citat, §§ 139-142 și 146) și statuând în echitate, Curtea acordă 20.000 EUR, respectiv 10.000 EUR primului reclamant și 10.000 EUR moștenitorilor celei de-a doua reclamante, a fi împărțit potrivit cotei-părți moștenită de fiecare. C. Frais și dépens

Reclamanții cer 13.958 EUR pentru taxele și dépens în fața Curții.

Guvernul se opune și susține că sumele pretinse sunt excesive.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și dépens decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora.

Luând în considerare circumstanțele cauzei, Curtea estimează rezonabil de a acorda în întregime suma pretinsă pentru întregul dépens expus. E. Dobânzi moratoare

Curtea judecă potrivit de a modela rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grief-urile derivate din art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției și art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției. 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, sumele următoare: i) conjoint 142.600 EUR (o sută patruzeci și doi de mii șase sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material; ii) 20.000 EUR (douăzeci de mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; iii) conjoint 13.958 EUR (treisprezece-mii-nouă-sute-cincizeci-și-opt euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamanti, pentru taxe și dépens; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 decembrie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefieră adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 70800/01) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet État, M. Carmelo Chillemi et M me Fortunata Chillemi (« les requérants »), ont saisi la Cour le 2 avril 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). La deuxième requérante est décédée le 23 décembre 2006. Par une lettre du 30 août 2007, MM. Alfredo Palladino et Giuseppe Palladino et M mes Girolama Marilena Palladino et Carmela Palladino ont informé le Greffe de ce qu’ils avaient hérité de la deuxième requérante et qu’ils souhaitent se constituer dans la procédure devant la Cour.

Les requérants sont représentés par M e G. Romano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et par ses coagents M. F. Crisafulli et M. N. Lettieri.

Le 8 mars 2004, la requête a été communiquée au Gouvernement.

En application du Protocole n o 14, la requête a été attribuée à un comité. EN FAIT I.

Les requérants, deux ressortissants italiens, nés respectivement en 1926 et 1925, étaient propriétaires d’un terrain de 2.525 mètres carrés sis à Barcellona. A. L’expropriation du terrain.

En 1970, l’ANAS (« Azienda Nazionale Autonoma Strade » – Entreprise nationale des Ponts et Chaussées) occupa d’urgence le terrain des requérants afin d’y construire une route. L’occupation avait été autorisée pour deux ans. Le 18 avril 1977, le Préfet de Messine prononça l’expropriation définitive du terrain.

Entre-temps, par un acte notifié le 2 mars 1973, les requérants assignèrent l’ANAS devant le tribunal de Messine. Ils faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au-delà du délai autorisé alors que les travaux de la route s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité. Les requérants demandaient les dommages-intérêts.

La mise en état de l’affaire commença le 10 mai 1973.

Le 21 novembre 1991, une expertise fut déposée au greffe. Selon l’expert, il s’agissait d’un terrain constructible, dont la valeur vénale était de 31 562 500 ITL (16 300 EUR environ), à savoir 12 500 ITL/m 2 (6,46 EUR/m 2 ).

En 1994, une deuxième expertise fut demandée par le juge. En 1996, la deuxième expertise fut déposée au greffe.

Par un jugement du 22 novembre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 5 juillet 2000, le tribunal de Messine déclara que l’occupation du terrain était devenue sans titre le 9 mai 1972 et que le décret d’expropriation du 18 avril 1977 n’était pas efficace.

Le tribunal condamna l’ANAS à payer aux requérants 17 599 000 ITL (9 089 EUR environ), au titre de dédommagement pour la perte du terrain. Cette somme était calculée en fonction de la loi budgétaire n o 662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur.

En plus de cette indemnité, le tribunal condamna l’ANAS à payer 12 500 000 ITL (6 455 EUR environ) pour le préjudice causé à la partie restante du terrain, ainsi que 1 758 000 ITL (908 EUR environ), au titre d’indemnité d’occupation temporaire.

Le jugement du tribunal de Messine est devenu définitif le 8 octobre 2000. B. La procédure « Pinto ».

Le 26 septembre 2001, les requérants déposèrent près la cour d’appel de Reggio de Calabre une demande en réparation pour la durée de la procédure (vingt-sept ans environ), au sens de la loi Pinto.

Les requérants sollicitaient la réparation du dommage moral. Ils demandaient la somme de 144 000 000 ITL (74 369,79 EUR).

Par une décision du 10 janvier 2002, la cour d’appel de Reggio de Calabre accorda à chacun des requérants une somme de 8 779,77 EUR au titre du dommage moral uniquement. En outre, elle accorda un remboursement partiel des frais de procédure devant la Cour européenne des droits de l’homme ainsi que des frais devant les juridictions internes.

Le 5 novembre 2003, le juge de l’exécution ordonna au Ministère de la justice de payer conjointement aux requérants la somme accordée par la cour d’appel de Reggio de Calabre, à savoir 18 952, 02 EUR. II.

Le droit et la pratique internes pertinents relatifs à la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » sont décrits dans l’arrêt Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, §§ 23-31). EN DROIT I.

Les requérants allèguent avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe de la tardivité de la requête sous plusieurs aspects. Il estime que le délai de six mois a commencé à courir soit au moment où la propriété du terrain est passée aux mains de l’administration, soit le 1 er janvier 1997, à savoir la date de l’entrée en vigueur de la loi n o 662/1996. Il estime en outre que les requérants ont eu connaissance de la décision du tribunal de Messine le 5 juillet 2000, date à laquelle le jugement fut déposé au greffe du tribunal, et partant le délai de six mois commencerait à courir à partir de cette date.

Les requérants demandent le rejet de cette exception et ils font notamment valoir que, pour le calcul du délai de six mois, la décision à prendre en considération est celle du tribunal de Messine, devenue définitive le 8 octobre 2001.

Quant aux deux premiers aspects de l’exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour rappelle avoir déjà rejeté des exceptions semblables dans les affaires Chirò (n o 2) et autres c. Italie (déc.), (n o 65137/01, 27 mai 2004), Santinelli et autres c. Italie (n o 65141/01, (déc.), 23 septembre 2004), La Rosa et autres c. Italie (n o 3) ((déc.), n o 58386/00, du 1 er avril 2004), Donati c. Italie ((déc.), nº 63242/00, 13 mai 2004) ; Maselli c. Italie ((déc.), n o 63866/00, du 1 er avril 2004). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception en question.

Quant au dernier aspect de l’exception tirée de la tardivité de la requête, la Cour rappelle qu’en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie d’une affaire que « dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive » c’est-à-dire de l’acte clôturant le processus d’« épuisement des voies de recours internes », au sens de la même disposition ( Kadiÿis c. Lettonie (n o 2) (déc.), n o 62393/00, 25 septembre 2003). En outre, une décision est définitive si elle est passée en force de chose jugée. Tel est le cas lorsqu’elle est irrévocable, c’est-à-dire lorsqu’elle n’est pas susceptible de voies de recours ordinaires ( mutatis mutandis , Nikitine c. Russie , nº 50178/99, § 37, CEDH 2004-VIII).

La Cour observe que le jugement du tribunal de Messine est devenu définitif le 8 octobre 2000 et que la requête a été introduite le 2 avril 2001, dans le respect du délai de six mois. Partant cette exception du Gouvernement ne peut pas être accueillie.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il y a donc lieu de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Les requérants rappellent qu’ils ont été privés de leur bien en vertu du principe de l’expropriation indirecte, un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité, ce qui n’est pas admissible dans un État de droit. En outre, l’application de la loi n o 662 de 1996 les aurait privés de toute « réparation » du préjudice subi.

Selon le Gouvernement, en dépit de l’absence d’un arrêté d’expropriation et de la transformation du terrain de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, rendant sa restitution impossible, l’occupation litigieuse a été faite dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. L’application au cas d’espèce du critère d’évaluation du dédommagement introduit par la loi nº 662 de 1996 n’aurait pas constitué une entrave à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci.

La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu « privation de la propriété ».

La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation indirecte (voir, parmi d’autres, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000-VI ; Scordino c. Italie (n o 3) , n o 43662/98, 17 mai 2005 ; Velocci c. Italie , n o 1717/03, 18 mars 2008) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence en la matière.

Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’ expropriation indirecte, les juridictions internes ont considéré les requérants privés de leur bien à compter de la date de la réalisation de l’ouvrage public. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme « prévisible », puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’ expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la « sécurité juridique » concernant la privation du terrain qu’au plus tôt le 8 octobre 2000, date à laquelle le jugement du tribunal de Messine est devenu définitif.

La Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérants entraînant la violation de l’article 1 du Protocole n 1. II.

Les dispositions pertinentes de l’article 6 § 1 sont ainsi libellés : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Sur la recevabilité 1. Non-épuisement des voies de recours internes.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que les requérants ne se sont pas pourvus en cassation contre la décision de la cour d’appel de Reggio de Calabre.

La Cour relève que la décision de la cour d’appel de Reggio de Calabre est devenue définitive au plus tard le 9 mai 2002. À la lumière de sa jurisprudence (Di Sante c. Italie , n o 56079/00, 24 juin 2004), elle rejette cette exception. 2. Qualité de « victime »

Le Gouvernement avance que les requérants ne sont plus « victimes » de la violation alléguée de l’article 6 § 1 puisqu’ils ont obtenu de la cour d’appel de Reggio de Calabre un constat de violation ainsi qu’un redressement approprié et suffisant au regard de l’enjeu du litige.

Les requérants s’opposent à l’exception du Gouvernement et font valoir que le montant accordé par la cour d’appel ne permet pas de considérer le redressement offert en l’occurrence comme suffisant à réparer la violation alléguée.

La Cour rappelle sa jurisprudence dans l’affaire Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, § 84) selon laquelle, dans ce genre d’affaires, il appartient à la Cour de vérifier, d’une part, s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et, d’autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant.

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse puisque la cour d’appel de Reggio de Calabre l’a expressément constaté.

Quant à la seconde condition, la Cour rappelle les caractéristiques que doit avoir un recours interne pour apporter un redressement approprié et suffisant; il s’agit tout particulièrement du fait que pour évaluer le montant de l’indemnisation allouée par la cour d’appel, la Cour examine, sur la base des éléments dont elle dispose, ce qu’elle aurait accordé dans la même situation pour la période prise en considération par la juridiction interne ( Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 86-107).

La Cour estime que, en se bornant à octroyer une somme de 8 779,77 EUR à chacun des deux requérants pour dommage moral, la cour d’appel de Reggio de Calabre n’a pas réparé la violation en cause de manière appropriée et suffisante. Se référant aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, entre autres Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 69-98), la Cour relève en effet que la somme en question ne représente guère plus de 29 % du montant qu’elle octroie généralement dans les affaires similaires dirigés contre l’Italie.

Au vu de ce qui précède et eu égard aux insuffisances du redressement opéré, la Cour considère que les requérants peuvent toujours se prétendre « victimes » au sens de l’article 34 de la Convention.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. Sur le fond

La Cour constate que la procédure principale a débuté le 2 mars 1973 pour s’achever le 5 juillet 2000. Compte tenu du fait que la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1 er août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie (voir Andreozzi c. Italie , n o 54288/00, §12, 28 mars 2002), la procédure a donc duré vingt-six ans et onze mois pour un degré de juridiction.

La Cour a traité à maintes reprises des requêtes soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu, Cocchiarella c. Italie , précité). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater une violation de l’article 6 § 1. III.

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Il implique que l’instance nationale compétente soit habilitée, d’abord, à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, ensuite, à offrir un redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17, ECHR 2002-VIII ; Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 186-188, CEDH 2006; Sürmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 98, 8 juin 2006). Cela étant, le droit à un recours effectif au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu’une demande soit accueillie dans le sens souhaité par l’intéressé ( Sürmeli , précité, § 98).

La Cour rappelle que, selon la jurisprudence Gagliano Giorgi (n o 23563/07, § 79, 6 mars 2012) et Delle Cave et Corrado (nº 14626/03, §§ 43-46, 5 juin 2007), l’insuffisance de l’indemnisation « Pinto » ne remet pas en cause, à ce jour, l’efficacité de cette voie de recours.

En l’espèce, la cour d’appel de Reggio de Calabre avait bien compétence pour se prononcer sur le grief des requérants et elle a effectivement procédé à son examen. Aux yeux de la Cour, la simple insuffisance du montant de l’indemnisation ne constitue pas en soi un élément suffisant pour remettre en cause l’effectivité du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Partant, il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants sollicitent une somme correspondant à la différence entre la valeur vénale du terrain et le montant du dédommagement accordé au niveau national à réévaluer et à majorer des intérêts à partir du 9 mai 1972.

Le Gouvernement s’oppose à cette demande.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], nº 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Elle rappelle que dans l’affaire Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009, la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, elle a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’État sur les terrains.

L’indemnisation doit donc correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains.

En l’espèce, les requérants ont perdu la propriété de leur terrain le 9 mai 1972. Il ressort de l’expertise ordonnée par le tribunal de Messine que la valeur du terrain à cette date était de 31 562 500 ITL, soit 16 300 EUR (voir § 10 ci-dessus).

Compte tenu de ces éléments et statuant en équité, la Cour estime raisonnable d’accorder conjointement aux requérants, à diviser selon la quote-part de chacun, 141 500 EUR pour le préjudice matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.

Reste à évaluer la perte de chances subie à la suite de l’expropriation litigieuse ( Guiso-Gallisay c. Italie , satisfaction équitable) [GC], précité, § 107). La Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime (en 1970) jusqu’au moment de la perte de propriété (9 mai 1972). Statuant en équité, la Cour alloue conjointement aux requérants 1 100 EUR. B. Dommage moral

Les requérants demandent 144 000 EUR à titre de préjudice moral.

Le Gouvernement s’oppose à cette demande.

La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de leur bien ainsi que l’excessive durée de la procédure ont causé aux requérants un préjudice moral important qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.

Conformément à la jurisprudence Guiso-Gallisay c. Italie (précité) et Cocchiarella c. Italie (précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, la Cour alloue 20 000 EUR, soit 10 000 EUR au premier requérant et 10 000 EUR aux héritiers de la deuxième requérante, à diviser selon la quote-part héritée par chacun. C. Frais et dépens

Les requérant demandent 13 958 EUR pour leurs frais et dépens devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose et fait valoir que les sommes réclamées sont excessives.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour estime raisonnable d’allouer en entier le montant demandé pour l’ensemble des frais exposés. E. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention et de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention. 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois, les sommes suivantes: i) conjointement 142 600 EUR (cent quarante-deux mille six cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii) 20 000 EUR (vingt mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; iii) conjointement 13 958 EUR (treize-mille-neuf-cent-cinquante-huit euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Greffière adjointe Président