AFFAIRE PACIFICO c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Délai raisonnable)
AFFAIRE PACIFICO c. ITALIE (CtEDO, 2012)
A DOUA SECȚIE
CAUZA PACIFICO ȘI ALȚII c. ITALIA
(Cererile nr. 34389/02, 34390/02, 34392/02 și 34458/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 noiembrie 2012
DEFINITIVĂ
15/02/2013
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 §2 din Convenție. Poate suferi rectificări de formă.
În cauza Pacifico și alții c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secție), ședând într-o cameră compusă din:
Ineta Ziemele,
președintă,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Isabelle Berro-Lefèvre,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 16 octombrie 2012,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află patru cereri (nr. 34389/02, 34390/02, 34392/02 și 34458/02) împotriva Republicii Italiene și căreia resortisanți ai acestui stat, („reclamanții"), au sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamanții sunt reprezentați de Dnele A. Nardone și T. Verrilli, avocate la Benevento. Detaliile privind reclamanții și datele introducerii cererilor figurează în tabelul anexat acestei hotărâri.
Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de fostul agent, D. I.M. Braguglia și coagentul adjunct, D. N. Lettieri.
La 3 septembrie 2004, Curtea hotărî comunicarea cererilor Guvernului. După cum permitea §3 al articolului 29 din Convenție, atunci în vigoare, hotărî de asemenea că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul acestora.
FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții, părți în proceduri judiciare, au sesizat jurisdicțiile competente în sensul legii „Pinto" pentru a se plânge de durata acestor proceduri.
Faptele esențiale ale cererilor rezultă din informațiile conținute în tabelul anexat acestei hotărâri.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Dreptul și practica interne relevante privind legea nr. 89 din 24 martie 2001, numită „legea Pinto", figurează în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§23-31, CEDO 2006-V).
PE DREPT
I. ASUPRA ÎMBINĂRII CERERILOR
Ținând cont de similaritatea cererilor cu privire la fapte și la problema de fond pe care o ridică, Curtea consideră necesar să le îmbine și decide să le examineze în comun într-o singură hotărâre.
II. OBSERVAȚIE PRELIMINARĂ
Guvernul se opune deciziei Curții de a examina în comun admisibilitatea și fondul cererilor, cum prevede art. 29 §3 din Convenție. Estimează că cererile nu se pretează unei asemenea abordări, din cauza particularităților legate de caracteristicile caii de recurs „Pinto" și de data depunerii deciziilor „Pinto".
Curtea observă, pe de o parte, că Guvernul nu a susținut argumentul tirat din particularitățile cererilor. Observă, pe de altă parte, că procedura de examen comun în cauză nu împiedică un examen atent al întrebărilor ridicate și al argumentelor invocate de Guvern (a se vedea, mutatis mutandis, Leo Zappia c. Italia, nr. 77744/01, §§12-14, 29 septembrie 2005). De aceea, nu este cazul să fie acceptată cererea Guvernului.
III. ASUPRA PRESUPUSEI VIOLĂRI A ARTICOLULUI 6 §1 DIN CONVENȚIE
Invocând art. 6 §1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurilor principale și de insuficiența despăgubirilor „Pinto".
Guvernul se opune acestei teze.
art. 6 §1 din Convenție este redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
A. Asupra admisibilității
Neepuizarea căilor de recurs interne
Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne în ce nu reclamanții nu au sesizat Curtea de Casație în sensul legii „Pinto".
În cauza Scordino ((dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003-IV) Curtea estimase pe de o parte că atunci când un reclamant se plânge doar de cuantumul despăgubirii nu este obligat în scopul epuizării căilor de recurs interne să se recurgă în casație împotriva deciziei curții de apel și pe de altă parte că reclamantul poate continua să se pretindă „victimă" în sensul articolului 34 din Convenție în măsura în care chiar dacă curta de apel a recunoscut existența duratei excesive a procedurii, suma acordată nu poate fi considerată adecvată pentru repararea prejudiciului și violării invocate.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea bazase pe examinarea unei sute de hotărâri ale Curții de Casație și nu găsise niciun caz în care Curtea de Casație luase în considerare un grief bazat pe faptul că cuantumul acordat de curta de apel era insuficient în raport cu prejudiciul invocator sau inadecvat în raport cu jurisprudența de la Strasbourg.
Curtea amintește de asemenea că în ianuarie 2004, Curtea de Casație, prin hotărârile nr. 1338, 1339, 1340 și 1341, stabili principiul conform căruia „determinarea prejudiciului extrapatrimonial efectuată de curta de apel în conformitate cu art. 2 al legii nr. 89/2001, deși prin natura sa bazată pe echitate, trebuie intervine într-un mediu definit de drept deoarece trebuie referință la sume alocate, în cauze similare, de Curtea de la Strasbourg, din care este permis să se abate dar în mod rezonabil" (a se vedea Cocchiarella c. Italia, precitat, §§24-25). După acest revirement, Curtea consideră că de la 26 iulie 2004, data de la care aceste hotărâri, și în particular hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu puteau fi ignorate de public, trebuia exigit de reclamanți să recurgă la recursul în casație în sensul legii „Pinto" în scopul articolului 35 §1 din Convenție (Di Sante c. Italia (dec.), precitat; Cocchiarella c. Italia, precitat, §§42-44).
În cauza de față, Curtea observă că deciziile curților de apel „Pinto" deveniseră definitive la 15 noiembrie 2002 (cererile nr. 34390/02, 34392/02 și 34458/02) sau cel mai târziu la 20 martie 2003 (cererea nr. 34389/02), cu alte cuvinte mult înainte de data 26 iulie 2004. În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamanții sunt scutiți de obligația de a epuiza căile de recurs interne și că obiectiunea Guvernului nu poate fi reținută.
Calitate de „victimă"
Guvernul susține că reclamanții nu mai pot să se pretindă „victime" ale violării articolului 6 §1 deoarece au obținut din curțile de apel „Pinto" o constatare de violări și o reparare corespunzătoare și suficientă.
Curtea, după ce examina întreaga faptă a cauzei și argumentele părților, consideră că repararea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, nr. 14626/03, §§26-31, 5 iunie 2007; Cocchiarella c. Italia, precitat, §§69-98). De aceea, reclamanții pot totuși să se pretindă „victime", în sensul articolului 34 din Convenție.
Absența prejudiciului important
În observațiile depuse la grefia Curții la 28 aprilie 2009, cu alte cuvinte aproximativ un an înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, Guvernul ridică o excepție bazată pe absența prejudiciului important pentru reclamanți, pe motiv că curțile de apel „Pinto" au mai întâi constatat, apoi acordat o reparare corespunzătoare pentru violări ale Convenției.
Se referă la textul articolului 35 §3 b) din Convenție, cum a fost modificat de Protocolul nr. 14, conform căruia Curtea poate declara o cerere inadmisibilă atunci când „reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocolurile sale necesită examinarea cererii pe fond și cu condiția de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care nu a fost supusă examinării corespunzătoare de un tribunal intern".
Curtea observă de la început că Protocolul nr. 14 la Convenție intrat în vigoare la 1 iunie 2010.
Prin urmare, trebuie să se cerceteze dacă condițiile de aplicare enunțate de art. 35 §3 b) din Convenție în redacția dată de Protocolul nr. 14 sunt reunite.
Cu privire la noțiunea de „prejudiciu important", Curtea dorește să sublinieze că nu rezultă automat din faptul că jurisdicțiile interne ar fi recunoscut, apoi acordat o reparare pentru violări ale Convenției, că nu ar exista niciun „prejudiciu" în sarcina reclamanților, cum pare să susțină Guvernul pârât. Într-adevăr, evaluarea privind absența unui asemenea „prejudiciu" nu se reduce la o estimare pur economică.
Curtea amintește că pentru a verifica dacă violarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, trebuie luate în considerare în special următoarele elemente: natura dreptului presupus violat, gravitatea impactului violării invocate în exercițiul unui drept și/sau consecințele eventuale ale violării asupra situației personale a reclamantului. În evaluarea acestor consecințe, Curtea va examina, în particular, miza procedurii naționale sau rezultatul acesteia (a se vedea, Giusti c. Italia, nr. 13175/03, §34, 18 octombrie 2011).
Curtea observă că în cauza de față, reclamanții se plângeau de durata procedurilor civile la care fuseseră părți, privind recunoașterea dreptului lor la primirea unor alocații de invaliditate de caracter fundamental viager (cererile nr. 34389/02, 34390/02, 34392/02) sau de plată a cheltuielilor profesionale ridicând se la 7.038.315 lire [3.635 euro (EUR)] în 1978 (cererea nr. 34458/02) și care se extindeseră pe perioade cuprinse între cinci ani și șapte ani pentru un grad de jurisdicție (cererile nr. 34389/02 și 34390/02) sau între aproape șapte ani și mai mult de douăzeci și trei de ani pentru două grade de jurisdicție (cererile nr. 34392/02 și 34458/02). Evident, asemenea durate nu pot fi compatibile cu principiul termenului rezonabil prevăzut de art. 6 §1 din Convenție. Potrivit Curții, pentru a evalua gravitatea consecințelor unui tip de susținere, miza cauzei înaintea judecătorilor naționali nu putea fi determinantă decât în ipoteza în care valoarea ar fi scăzută sau derizorie. Nu este cazul în specie ținând cont de natura și/sau valoarea alocațiilor și cheltuielilor în cauză (a se vedea tabelul anexat).
Trebuie de asemenea observat că reclamanții sesizaseră Curtea la date cuprinse între 8 septembrie 1999 și 26 aprilie 2000 invocând o violări a dreptului la termenul rezonabil pe baza unei jurisprudențe bine stabilite (a se vedea, între altele, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDO 1999-V). După intrarea în vigoare a legii „Pinto", reclamanții sesizaseră curta de apel din Roma ca jurisdicție competentă în sensul legii menționate. Apoi, la 4 septembrie 2002, și-au reluat cererile înaintea Curții. Or este evident că demersurile lor sunt legate de slăbiciunile recursului „Pinto" (a se vedea, între altele, Simaldone c. Italia, nr. 22644/03, §82, CEDO 2009-... (extrase)), în special în privința modicității sumelor acordate de jurisdicțiile competente, în particular înainte de reversul Curții de Casație (a se vedea Di Sante c. Italia, precitat). Tot asta a evident determinat o întârziere foarte importantă în examinarea cauzelor interesaților, întârziere care nu putea fi ignorată de Curtea atunci când aprecia importanța prejudiciului suferit de aceștia.
Pe lângă aceasta, nu se putea concluziona altfel din simplul fapt că eficacitatea remediului „Pinto" nu fusese până la urmă pusă la îndoială (a se vedea, între altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, precitat), cu atât mai mult că Curtea denunțase clar existența unei probleme în funcționarea acestuia (a se vedea, Simaldone c. Italia, precitat, §82).
Ținând cont de ce precede, trebuie respinsă și această excepție.
Concluzie
Curtea constată că aceste griefuri nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate înscris în art. 35 §3 din Convenție. De aceea, le declară admisibile.
B. Asupra fondului
Curtea constată că procedurile litigioase au durat, respectiv:
i. nr. 34389/02: 7 ani pentru un grad de jurisdicție;
ii. nr. 34390/02: 5 ani și 4 luni pentru un grad de jurisdicție;
iii. nr. 34392/02: 6 ani și 11 luni pentru două grade de jurisdicție;
iv. nr. 34458/02: 23 ani și 1 lună pentru un grad de jurisdicție.
Curtea tratase în repetate rânduri cereri ridicând întrebări asemănătoare celor din cazurile de față și constatase o neîndeplinire a cererii „termenului rezonabil", ținând cont de criteriile desprinduse din jurisprudența bine stabilită în materie (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella precitat). Neperceptând nimic care să poată duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea estimează că este de asemenea cazul să constate, în fiecare cere, o violări a articolului 6 §1 din Convenție din aceleași motive.
IV. ASUPRA ALTOR VIOLĂRI INVOCATE
Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de ineficacitate remediului „Pinto" din cauza insuficienței reparării acordate de curțile de apel „Pinto".
Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței Delle Cave și Corrado c. Italia (precitat, §§43-46) și Simaldone c. Italia (precitat, §§71-72), insuficiența despăgubirii „Pinto" nu pune în cauză eficacitatea acestei căi de recurs. De aceea, trebuie declarat acest grief inadmisibil pentru defect evident de temei în sensul articolului 35 §§3 și 4 din Convenție.
Reclamanții se plâng de asemenea de violării articolelor 14, 17 și 34 din Convenție, pe motiv că ar fi fost victime ale unei discriminări bazate pe avere, ținând cont de cheltuielile suportate pentru a intenta procedurile „Pinto".
Curtea estimează că trebuie examinat aceste griefuri sub unghiul dreptului la tribunal în legătură cu art. 6 din Convenție. Observă că deși un individ putea fi admis, potrivit legii italiene, în beneficiul asistență judiciară gratuit în materie civilă, reclamanții nu au cerut ajutor judiciar. Observă, de asemenea, că au putut sesiza jurisdicțiile competente în termen ai legii „Pinto" și că curțile de apel au dat în parte cale la cererile lor, acordandu-le sume la titlu de cheltuieli de procedură. Nu se putea, de aceea, vorbi de obstacole în exercițiul dreptului la tribunal atunci când o parte, reprezentată de avocat, sesizează liber jurisdicția competentă și prezintă înaintea acesteia argumentele. Niciun aspect de violări nefiind putând fi detectat, Curtea declară grieful privind cheltuielile de procedură inadmisibil pentru defect evident de temei în sensul articolului 35 §§3 și 4 din Convenție (Nicoletti c. Italia (dec.), nr. 31332/96, 10 aprilie 1997).
Reclamanții se plâng în final, sub unghiul articolului 6 din Convenție, de lipsă de echitate a procedurilor „Pinto". Jurisdicțiile „Pinto" nu ar fi imparțiale pe motiv că judecători exercita control asupra conduitei altor colegi și că Curtea Conturi-lor este obligată să inițieze o procedură în răspundere împotriva acestora, în cazul în care lungimea unei proceduri interne le ar fi imputabilă.
Curtea amintește că imparțialitatea unui judecător trebuie apreciată potrivit unei abordări subiective, încercând să determine convicțiunea personală a unui judecător în acea ocazie, și de asemenea potrivit unei abordări obiective determinând să se asigure că oferea garanții suficiente pentru a exclude pe această cale orice dubiu legitim. Cu privire la prima, imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la dovada contrarie. Or, niciun element din dosar nu dă de gând că jurisdicțiile „Pinto" aveau prejudecăți. Cu privire la a doua, ea duce la a se întreba dacă, independent de conduita judecătorului, anumite fapte verificabile autorizează să se suspecteze imparțialitatea acestuia.
În cauza de față, teama unui defect al imparțialității ținea de faptul că curțile de apel ar fi putut respinge reclamanții în numele unui „spirit de corp" care ar aduce judecătorii „Pinto" să respingă sistematic cererile de satisfacție echitabilă pentru apăra conduita altor judecători. Or, pe de o parte Curtea constată că curțile de apel „Pinto" au dat în parte cale la cererile reclamanților. Pe de altă parte, susținerile reclamanților sunt vagi și neétayées. Curtea respinge deci aceste griefuri ca în ansamblu evident nefondate, în sensul articolului 35 §§3 și 4 din Convenție (Padovani c. Italia, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, §§25-28).
V. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o violări a Convenției sau a Protocolelor ei, și dacă dreptul intern al Părții contractante înalte nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții prejudiciate, acolo unde este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamanții solicită următoarele sume la titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit.
Nr. cerere / Pretenții la titlu de prejudiciu moral
34389/02: 6.197,48 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34)
34390/02: 6.197,48 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34)
34392/02: 24.789,93 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34)
34458/02: 5.164,57 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34)
Guvernul susține că reclamanții nu au suferit, din cauza lungimii procedurilor, niciun prejudiciu altul decât cel deja recunoscut și despăgubit la nivel intern.
Ținând cont de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia (precitat, §§139-142 și 146) și hotărând în echitate, Curtea aloca fiecărui reclamant sumele indicate în tabelul de mai jos, comparate cu montantele pe care Curtea le-ar fi acordat în absența căilor de recurs interne, în lumina obiectului fiecărui litigiu și existenței întârzierilor imputabile reclamanților.
Nr. cerere / Sumă pe care Curtea ar fi acordat-o în absența căilor de recurs interne / Procent alocat de jurisdicția „Pinto" / Sumă acordată pentru prejudiciu moral
1. 34389/02: 10.400 EUR / 19,8% / 2.615 EUR
2. 34390/02: 6.500 EUR / 31,7% / 860 EUR
3. 34392/02: 7.800 EUR / 26,4% / 1.445 EUR
34458/02: 21.000 EUR / 4,9% / 5.164,57 EUR (ne ultra petitum)
B. Cheltuieli și onorase
Cu sprijinul notelor de onorare, avocații reclamanților solicită următoarele sume la titlu de cheltuieli și onorase legate de recursurile „Pinto" și de procedura înaintea Curții.
Nr. cerere / Pretenții la titlu de cheltuieli și onorase
1. 34389/02: 7.268,46 EUR
2. 34390/02: 7.268,46 EUR
3. 34392/02: 7.268,46 EUR
4. 34458/02: 7.091,29 EUR
Guvernul nu a luat poziție pe această materie.
Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și onoraselor la titlu de art. 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei (Can și alții c. Turcia, nr. 29189/02, §22, 24 ianuarie 2008). De asemenea, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la violări constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, §27, 28 mai 2002; Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, §105, CEDO 2003-VIII).
În cauza de față și ținând cont de documentele în posesia și criteriile menționate, Curtea estimează rezonabil să aloce 1.500 EUR pentru fiecare cere la titlu de cheltuieli și onorase.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea judecă potrivit a calcheza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de facilitare de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Hotărăște să îmbine cererile și să le examineze în comun într-o singură hotărâre;
Declară cererile admisibile cu privire la grievele bazate pe durata excesivă a procedurilor (art. 6 §1 din Convenție) și inadmisibile pentru rest;
Spune că a existat o violări a articolului 6 §1 din Convenție;
Spune,
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume:
- pentru prejudiciu moral:
i. cererea nr. 34389/02: 2.615 EUR (doi mii șase sute cincisprezece euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamant;
ii. cererea nr. 34390/02: 860 EUR (opt sute șaizeci de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamant;
iii. cererea nr. 34392/02: 1.445 EUR (o mie patru sute patruzeci și cinci euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamant;
iv. cererea nr. 34458/02: 5.164,57 EUR (cinci mii o sută șaizeci și patru euro și cincizeci și șapte cenți), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă;
- pentru cheltuieli și onorase:
1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru fiecare cere, plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamanți;
b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume sunt majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Fac în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 noiembrie 2012, în aplicarea articolului 77 §§2 și 3 ale regulamentului.
Stanley Naismith
Ineta Ziemele
Grefier
Președintă
ANEXĂ
Numărul de cerere și data introducerii / Detalii reclamant(i) / Procedura principală și procedura „Pinto" aferentă
Nr. 34389/02 introdusă la 24 noiembrie 1999
Salvatore PACIFICO, reclamant originar, (decedat la 20 noiembrie 2003)
Adele DAMIANO, resortisantă italiană, născută în 1975, locuind la Montesarchio (Benevento)
Constituită în procedură la 10 aprilie 2004 ca moștenitoare
Procedura principală
Obiect: recunoașterea dreptului la primirea alocațiilor de invaliditate („assegno di invalidità").
Primă instanță: judecător din Benevento (RG nr. 2479/95), din 20 martie 1993 la 6 aprilie 2000; 4 trimiteri din oficiu.
Procedura „Pinto"
Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitar 16.000.000 lire [8.263,31 euro (EUR)] pentru prejudiciu moral.
Decizie: din 13 decembrie 2001, depusă la 6 februarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.065,83 EUR pentru prejudiciu moral și 500 EUR pentru cheltuieli și onorase.
Data deciziei definitive: cel mai târziu 20 martie 2003.
Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002.
Data plații despăgubirii „Pinto": 30 iunie 2003.
Nr. 34390/02 introdusă la 8 septembrie 1999
Mario CAPORASO
Resortisant italian, născut în 1920, locuind la Vitulano (Benevento)
Procedura principală
Obiect: recunoașterea dreptului la o pensie de invalid civil („pensione di inabilità") și la o alocație pentru persoană la domiciliu („indennità di accompagnamento")
Primă instanță: judecător din Benevento (RG nr. 3380/94), din 11 iulie 1994 la 24 noiembrie 1999; 2 trimiteri din oficiu.
Procedura „Pinto"
Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitată 16.000.000 lire [8.263,31 euro (EUR)] pentru prejudiciu moral.
Decizie: 13 decembrie 2001, depusă la 6 februarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.065,83 EUR pentru prejudiciu moral; 500 EUR pentru cheltuieli și onorase.
Data deciziei definitive: 15 noiembrie 2002.
Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002.
Data plății despăgubirii „Pinto": 30 iunie 2003.
Nr. 34392/02 introdusă la 17 septembrie 1999
Maria PETRACCARO
Resortisantă italiană, născută în 1944, locuind la Torrecuso (Benevento)
Procedura principală
Obiect: recunoașterea dreptului la alocații de invaliditate („assegno di invalidità").
Primă instanță: judecător din Benevento (RG nr. 7830/92), din 15 decembrie 1992 la 3 aprilie 1996.
A doua instanță: tribunal din Benevento (RG nr. 131/96), din 17 aprilie 1996 la 13 decembrie 1999.
Procedura „Pinto"
Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitată 26.855,75 EUR la titlu de prejudiciu material și moral.
Decizie: 13 decembrie 2001, depusă la 6 februarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.065,83 EUR pentru prejudiciu moral; 500 EUR pentru cheltuieli și onorase.
Data deciziei definitive: 15 noiembrie 2002.
Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002.
Data plății despăgubirii „Pinto": 3 decembrie 2003.
Nr. 34458/02 introdusă la 26 aprilie 2000
Pietro LOMBARDI
Resortisant italian, născut în 1930, locuind la Morcone (Benevento)
Procedura principală
Obiect: plată de cheltuieli profesionale.
Primă instanță: tribunal din Benevento (RG nr. 632/78), din 19 mai 1978 la 28 iunie 2001; 11 trimiteri din oficiu.
Procedura „Pinto"
Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitată 12.000.000 lire [6.197,48 euro (EUR)] pentru prejudiciu moral.
Decizie: 17 decembrie 2001, depusă la 30 ianuarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.000.000 lire [1.032,91 EUR] pentru prejudiciu moral; 1.280.000 lire [661,06 EUR] pentru cheltuieli și onorase.
Data deciziei definitive: 15 noiembrie 2002.
Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002.
Data plății despăgubirii „Pinto": 30 iunie 2003.