Pacifico împotriva Italiei

La originea cauzei se află patru cereri (nr. 34389/02, 34390/02, 34392/02 și 34458/02) împotriva Republicii Italiene și căreia resortisanți ai acestui stat, („reclamanții"), au sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de Dnele A. Nardone și T. Verrilli, avocate la Benevento. Detaliile privind reclamanții și datele introducerii cererilor figurează în tabelul anexat acestei hotărâri.

Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de fostul agent, D. I.M. Braguglia și coagentul adjunct, D. N. Lettieri.

La 3 septembrie 2004, Curtea hotărî comunicarea cererilor Guvernului. După cum permitea §3 al articolului 29 din Convenție, atunci în vigoare, hotărî de asemenea că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul acestora. FAPTE

Faptele esențiale ale cererilor rezultă din informațiile conținute în tabelul anexat acestei hotărâri.

Curtea observă, pe de o parte, că Guvernul nu a susținut argumentul tirat din particularitățile cererilor. Observă, pe de altă parte, că procedura de examen comun în cauză nu împiedică un examen atent al întrebărilor ridicate și al argumentelor invocate de Guvern (a se vedea, mutatis mutandis, Leo Zappia c. Italia, nr. 77744/01, §§12-14, 29 septembrie 2005). De aceea, nu este cazul să fie acceptată cererea Guvernului.

Guvernul se opune acestei teze. 13. art. 6 §1 din Convenție este redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" A. Asupra admisibilității 1. Neepuizarea căilor de recurs interne

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne în ce nu reclamanții nu au sesizat Curtea de Casație în sensul legii „Pinto".

În cauza Scordino ((dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003-IV) Curtea estimase pe de o parte că atunci când un reclamant se plânge doar de cuantumul despăgubirii nu este obligat în scopul epuizării căilor de recurs interne să se recurgă în casație împotriva deciziei curții de apel și pe de altă parte că reclamantul poate continua să se pretindă „victimă" în sensul articolului 34 din Convenție în măsura în care chiar dacă curta de apel a recunoscut existența duratei excesive a procedurii, suma acordată nu poate fi considerată adecvată pentru repararea prejudiciului și violării invocate.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea bazase pe examinarea unei sute de hotărâri ale Curții de Casație și nu găsise niciun caz în care Curtea de Casație luase în considerare un grief bazat pe faptul că cuantumul acordat de curta de apel era insuficient în raport cu prejudiciul invocator sau inadecvat în raport cu jurisprudența de la Strasbourg.

Curtea amintește de asemenea că în ianuarie 2004, Curtea de Casație, prin hotărârile nr. 1338, 1339, 1340 și 1341, stabili principiul conform căruia „determinarea prejudiciului extrapatrimonial efectuată de curta de apel în conformitate cu art. 2 al legii nr. 89/2001, deși prin natura sa bazată pe echitate, trebuie intervine într-un mediu definit de drept deoarece trebuie referință la sume alocate, în cauze similare, de Curtea de la Strasbourg, din care este permis să se abate dar în mod rezonabil" (a se vedea Cocchiarella c. Italia, precitat, §§24-25). După acest revirement, Curtea consideră că de la 26 iulie 2004, data de la care aceste hotărâri, și în particular hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu puteau fi ignorate de public, trebuia exigit de reclamanți să recurgă la recursul în casație în sensul legii „Pinto" în scopul articolului 35 §1 din Convenție (Di Sante c. Italia (dec.), precitat; Cocchiarella c. Italia, precitat, §§42-44).

În cauza de față, Curtea observă că deciziile curților de apel „Pinto" deveniseră definitive la 15 noiembrie 2002 (cererile nr. 34390/02, 34392/02 și 34458/02) sau cel mai târziu la 20 martie 2003 (cererea nr. 34389/02), cu alte cuvinte mult înainte de data 26 iulie 2004. În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamanții sunt scutiți de obligația de a epuiza căile de recurs interne și că obiectiunea Guvernului nu poate fi reținută. 2. Calitate de „victimă"

Guvernul susține că reclamanții nu mai pot să se pretindă „victime" ale violării articolului 6 §1 deoarece au obținut din curțile de apel „Pinto" o constatare de violări și o reparare corespunzătoare și suficientă.

Curtea, după ce examina întreaga faptă a cauzei și argumentele părților, consideră că repararea s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, nr. 14626/03, §§26-31, 5 iunie 2007; Cocchiarella c. Italia, precitat, §§69-98). De aceea, reclamanții pot totuși să se pretindă „victime", în sensul articolului 34 din Convenție. 3. Absența prejudiciului important

În observațiile depuse la grefia Curții la 28 aprilie 2009, cu alte cuvinte aproximativ un an înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, Guvernul ridică o excepție bazată pe absența prejudiciului important pentru reclamanți, pe motiv că curțile de apel „Pinto" au mai întâi constatat, apoi acordat o reparare corespunzătoare pentru violări ale Convenției.

Se referă la textul articolului 35 §3 b) din Convenție, cum a fost modificat de Protocolul nr. 14, conform căruia Curtea poate declara o cerere inadmisibilă atunci când „reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocolurile sale necesită examinarea cererii pe fond și cu condiția de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care nu a fost supusă examinării corespunzătoare de un tribunal intern".

Curtea observă de la început că Protocolul nr. 14 la Convenție intrat în vigoare la 1 iunie 2010.

Prin urmare, trebuie să se cerceteze dacă condițiile de aplicare enunțate de art. 35 §3 b) din Convenție în redacția dată de Protocolul nr. 14 sunt reunite.

Cu privire la noțiunea de „prejudiciu important", Curtea dorește să sublinieze că nu rezultă automat din faptul că jurisdicțiile interne ar fi recunoscut, apoi acordat o reparare pentru violări ale Convenției, că nu ar exista niciun „prejudiciu" în sarcina reclamanților, cum pare să susțină Guvernul pârât. Într-adevăr, evaluarea privind absența unui asemenea „prejudiciu" nu se reduce la o estimare pur economică.

Curtea amintește că pentru a verifica dacă violarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, trebuie luate în considerare în special următoarele elemente: natura dreptului presupus violat, gravitatea impactului violării invocate în exercițiul unui drept și/sau consecințele eventuale ale violării asupra situației personale a reclamantului. În evaluarea acestor consecințe, Curtea va examina, în particular, miza procedurii naționale sau rezultatul acesteia (a se vedea, Giusti c. Italia, nr. 13175/03, §34, 18 octombrie 2011).

Curtea observă că în cauza de față, reclamanții se plângeau de durata procedurilor civile la care fuseseră părți, privind recunoașterea dreptului lor la primirea unor alocații de invaliditate de caracter fundamental viager (cererile nr. 34389/02, 34390/02, 34392/02) sau de plată a cheltuielilor profesionale ridicând se la 7.038.315 lire [3.635 euro (EUR)] în 1978 (cererea nr. 34458/02) și care se extindeseră pe perioade cuprinse între cinci ani și șapte ani pentru un grad de jurisdicție (cererile nr. 34389/02 și 34390/02) sau între aproape șapte ani și mai mult de douăzeci și trei de ani pentru două grade de jurisdicție (cererile nr. 34392/02 și 34458/02). Evident, asemenea durate nu pot fi compatibile cu principiul termenului rezonabil prevăzut de art. 6 §1 din Convenție. Potrivit Curții, pentru a evalua gravitatea consecințelor unui tip de susținere, miza cauzei înaintea judecătorilor naționali nu putea fi determinantă decât în ipoteza în care valoarea ar fi scăzută sau derizorie. Nu este cazul în specie ținând cont de natura și/sau valoarea alocațiilor și cheltuielilor în cauză (a se vedea tabelul anexat).

Trebuie de asemenea observat că reclamanții sesizaseră Curtea la date cuprinse între 8 septembrie 1999 și 26 aprilie 2000 invocând o violări a dreptului la termenul rezonabil pe baza unei jurisprudențe bine stabilite (a se vedea, între altele, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDO 1999-V). După intrarea în vigoare a legii „Pinto", reclamanții sesizaseră curta de apel din Roma ca jurisdicție competentă în sensul legii menționate. Apoi, la 4 septembrie 2002, și-au reluat cererile înaintea Curții. Or este evident că demersurile lor sunt legate de slăbiciunile recursului „Pinto" (a se vedea, între altele, Simaldone c. Italia, nr. 22644/03, §82, CEDO 2009-... (extrase)), în special în privința modicității sumelor acordate de jurisdicțiile competente, în particular înainte de reversul Curții de Casație (a se vedea Di Sante c. Italia, precitat). Tot asta a evident determinat o întârziere foarte importantă în examinarea cauzelor interesaților, întârziere care nu putea fi ignorată de Curtea atunci când aprecia importanța prejudiciului suferit de aceștia.

Pe lângă aceasta, nu se putea concluziona altfel din simplul fapt că eficacitatea remediului „Pinto" nu fusese până la urmă pusă la îndoială (a se vedea, între altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, precitat), cu atât mai mult că Curtea denunțase clar existența unei probleme în funcționarea acestuia (a se vedea, Simaldone c. Italia, precitat, §82).

Ținând cont de ce precede, trebuie respinsă și această excepție. 4. Concluzie

Curtea constată că aceste griefuri nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate înscris în art. 35 §3 din Convenție. De aceea, le declară admisibile. B. Asupra fondului

Curtea constată că procedurile litigioase au durat, respectiv: i. nr. 34389/02: 7 ani pentru un grad de jurisdicție; ii. nr. 34390/02: 5 ani și 4 luni pentru un grad de jurisdicție; iii. nr. 34392/02: 6 ani și 11 luni pentru două grade de jurisdicție; iv. nr. 34458/02: 23 ani și 1 lună pentru un grad de jurisdicție.

Curtea tratase în repetate rânduri cereri ridicând întrebări asemănătoare celor din cazurile de față și constatase o neîndeplinire a cererii „termenului rezonabil", ținând cont de criteriile desprinduse din jurisprudența bine stabilită în materie (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella precitat). Neperceptând nimic care să poată duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea estimează că este de asemenea cazul să constate, în fiecare cere, o violări a articolului 6 §1 din Convenție din aceleași motive.

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței Delle Cave și Corrado c. Italia (precitat, §§43-46) și Simaldone c. Italia (precitat, §§71-72), insuficiența despăgubirii „Pinto" nu pune în cauză eficacitatea acestei căi de recurs. De aceea, trebuie declarat acest grief inadmisibil pentru defect evident de temei în sensul articolului 35 §§3 și 4 din Convenție.

Reclamanții se plâng de asemenea de violării articolelor 14, 17 și 34 din Convenție, pe motiv că ar fi fost victime ale unei discriminări bazate pe avere, ținând cont de cheltuielile suportate pentru a intenta procedurile „Pinto".

Curtea estimează că trebuie examinat aceste griefuri sub unghiul dreptului la tribunal în legătură cu art. 6 din Convenție. Observă că deși un individ putea fi admis, potrivit legii italiene, în beneficiul asistență judiciară gratuit în materie civilă, reclamanții nu au cerut ajutor judiciar. Observă, de asemenea, că au putut sesiza jurisdicțiile competente în termen ai legii „Pinto" și că curțile de apel au dat în parte cale la cererile lor, acordandu-le sume la titlu de cheltuieli de procedură. Nu se putea, de aceea, vorbi de obstacole în exercițiul dreptului la tribunal atunci când o parte, reprezentată de avocat, sesizează liber jurisdicția competentă și prezintă înaintea acesteia argumentele. Niciun aspect de violări nefiind putând fi detectat, Curtea declară grieful privind cheltuielile de procedură inadmisibil pentru defect evident de temei în sensul articolului 35 §§3 și 4 din Convenție (Nicoletti c. Italia (dec.), nr. 31332/96, 10 aprilie 1997).

Reclamanții se plâng în final, sub unghiul articolului 6 din Convenție, de lipsă de echitate a procedurilor „Pinto". Jurisdicțiile „Pinto" nu ar fi imparțiale pe motiv că judecători exercita control asupra conduitei altor colegi și că Curtea Conturi-lor este obligată să inițieze o procedură în răspundere împotriva acestora, în cazul în care lungimea unei proceduri interne le ar fi imputabilă.

Curtea amintește că imparțialitatea unui judecător trebuie apreciată potrivit unei abordări subiective, încercând să determine convicțiunea personală a unui judecător în acea ocazie, și de asemenea potrivit unei abordări obiective determinând să se asigure că oferea garanții suficiente pentru a exclude pe această cale orice dubiu legitim. Cu privire la prima, imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la dovada contrarie. Or, niciun element din dosar nu dă de gând că jurisdicțiile „Pinto" aveau prejudecăți. Cu privire la a doua, ea duce la a se întreba dacă, independent de conduita judecătorului, anumite fapte verificabile autorizează să se suspecteze imparțialitatea acestuia.

În cauza de față, teama unui defect al imparțialității ținea de faptul că curțile de apel ar fi putut respinge reclamanții în numele unui „spirit de corp" care ar aduce judecătorii „Pinto" să respingă sistematic cererile de satisfacție echitabilă pentru apăra conduita altor judecători. Or, pe de o parte Curtea constată că curțile de apel „Pinto" au dat în parte cale la cererile reclamanților. Pe de altă parte, susținerile reclamanților sunt vagi și neétayées. Curtea respinge deci aceste griefuri ca în ansamblu evident nefondate, în sensul articolului 35 §§3 și 4 din Convenție (Padovani c. Italia, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, §§25-28).

Reclamanții solicită următoarele sume la titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit. Nr. cerere / Pretenții la titlu de prejudiciu moral 1. 34389/02: 6.197,48 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34) 2. 34390/02: 6.197,48 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34) 3. 34392/02: 24.789,93 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34) 4. 34458/02: 5.164,57 EUR (pentru violări invocată a articolului 6) + 3.000 EUR (pentru violări invocate ale articolelor 14, 17 și 34)

Guvernul susține că reclamanții nu au suferit, din cauza lungimii procedurilor, niciun prejudiciu altul decât cel deja recunoscut și despăgubit la nivel intern.

Ținând cont de soluția adoptată în hotărârea Cocchiarella c. Italia (precitat, §§139-142 și 146) și hotărând în echitate, Curtea aloca fiecărui reclamant sumele indicate în tabelul de mai jos, comparate cu montantele pe care Curtea le-ar fi acordat în absența căilor de recurs interne, în lumina obiectului fiecărui litigiu și existenței întârzierilor imputabile reclamanților. Nr. cerere / Sumă pe care Curtea ar fi acordat-o în absența căilor de recurs interne / Procent alocat de jurisdicția „Pinto" / Sumă acordată pentru prejudiciu moral 1. 34389/02: 10.400 EUR / 19,8% / 2.615 EUR 2. 34390/02: 6.500 EUR / 31,7% / 860 EUR 3. 34392/02: 7.800 EUR / 26,4% / 1.445 EUR 4. 34458/02: 21.000 EUR / 4,9% / 5.164,57 EUR (ne ultra petitum) B. Cheltuieli și onorase

Cu sprijinul notelor de onorare, avocații reclamanților solicită următoarele sume la titlu de cheltuieli și onorase legate de recursurile „Pinto" și de procedura înaintea Curții. Nr. cerere / Pretenții la titlu de cheltuieli și onorase 1. 34389/02: 7.268,46 EUR 2. 34390/02: 7.268,46 EUR 3. 34392/02: 7.268,46 EUR 4. 34458/02: 7.091,29 EUR

Guvernul nu a luat poziție pe această materie.

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și onoraselor la titlu de art. 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei (Can și alții c. Turcia, nr. 29189/02, §22, 24 ianuarie 2008). De asemenea, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la violări constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, §27, 28 mai 2002; Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, §105, CEDO 2003-VIII).

În cauza de față și ținând cont de documentele în posesia și criteriile menționate, Curtea estimează rezonabil să aloce 1.500 EUR pentru fiecare cere la titlu de cheltuieli și onorase. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit a calcheza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de facilitare de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Hotărăște să îmbine cererile și să le examineze în comun într-o singură hotărâre; 2. Declară cererile admisibile cu privire la grievele bazate pe durata excesivă a procedurilor (art. 6 §1 din Convenție) și inadmisibile pentru rest; 3. Spune că a existat o violări a articolului 6 §1 din Convenție; 4. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume: - pentru prejudiciu moral: i. cererea nr. 34389/02: 2.615 EUR (doi mii șase sute cincisprezece euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamant; ii. cererea nr. 34390/02: 860 EUR (opt sute șaizeci de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamant; iii. cererea nr. 34392/02: 1.445 EUR (o mie patru sute patruzeci și cinci euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamant; iv. cererea nr. 34458/02: 5.164,57 EUR (cinci mii o sută șaizeci și patru euro și cincizeci și șapte cenți), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă; - pentru cheltuieli și onorase: 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru fiecare cere, plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamanți; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume sunt majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Fac în limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 noiembrie 2012, în aplicarea articolului 77 §§2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Ineta Ziemele Grefier Președintă ANEXĂ Numărul de cerere și data introducerii / Detalii reclamant(i) / Procedura principală și procedura „Pinto" aferentă 1. Nr. 34389/02 introdusă la 24 noiembrie 1999 Salvatore PACIFICO, reclamant originar, (decedat la 20 noiembrie 2003) Adele DAMIANO, resortisantă italiană, născută în 1975, locuind la Montesarchio (Benevento) Constituită în procedură la 10 aprilie 2004 ca moștenitoare Procedura principală Obiect: recunoașterea dreptului la primirea alocațiilor de invaliditate („assegno di invalidità"). Primă instanță: judecător din Benevento (RG nr. 2479/95), din 20 martie 1993 la 6 aprilie 2000; 4 trimiteri din oficiu. Procedura „Pinto" Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitar 16.000.000 lire [8.263,31 euro (EUR)] pentru prejudiciu moral. Decizie: din 13 decembrie 2001, depusă la 6 februarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.065,83 EUR pentru prejudiciu moral și 500 EUR pentru cheltuieli și onorase. Data deciziei definitive: cel mai târziu 20 martie 2003. Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002. Data plații despăgubirii „Pinto": 30 iunie 2003. 2. Nr. 34390/02 introdusă la 8 septembrie 1999 Mario CAPORASO Resortisant italian, născut în 1920, locuind la Vitulano (Benevento) Procedura principală Obiect: recunoașterea dreptului la o pensie de invalid civil („pensione di inabilità") și la o alocație pentru persoană la domiciliu („indennità di accompagnamento") Primă instanță: judecător din Benevento (RG nr. 3380/94), din 11 iulie 1994 la 24 noiembrie 1999; 2 trimiteri din oficiu. Procedura „Pinto" Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitată 16.000.000 lire [8.263,31 euro (EUR)] pentru prejudiciu moral. Decizie: 13 decembrie 2001, depusă la 6 februarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.065,83 EUR pentru prejudiciu moral; 500 EUR pentru cheltuieli și onorase. Data deciziei definitive: 15 noiembrie 2002. Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002. Data plății despăgubirii „Pinto": 30 iunie 2003. 3. Nr. 34392/02 introdusă la 17 septembrie 1999 Maria PETRACCARO Resortisantă italiană, născută în 1944, locuind la Torrecuso (Benevento) Procedura principală Obiect: recunoașterea dreptului la alocații de invaliditate („assegno di invalidità"). Primă instanță: judecător din Benevento (RG nr. 7830/92), din 15 decembrie 1992 la 3 aprilie 1996. A doua instanță: tribunal din Benevento (RG nr. 131/96), din 17 aprilie 1996 la 13 decembrie 1999. Procedura „Pinto" Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitată 26.855,75 EUR la titlu de prejudiciu material și moral. Decizie: 13 decembrie 2001, depusă la 6 februarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.065,83 EUR pentru prejudiciu moral; 500 EUR pentru cheltuieli și onorase. Data deciziei definitive: 15 noiembrie 2002. Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002. Data plății despăgubirii „Pinto": 3 decembrie 2003. 4. Nr. 34458/02 introdusă la 26 aprilie 2000 Pietro LOMBARDI Resortisant italian, născut în 1930, locuind la Morcone (Benevento) Procedura principală Obiect: plată de cheltuieli profesionale. Primă instanță: tribunal din Benevento (RG nr. 632/78), din 19 mai 1978 la 28 iunie 2001; 11 trimiteri din oficiu. Procedura „Pinto" Autoritate sesizată: curta de apel din Roma, recurs introdus în 2001, sumă solicitată 12.000.000 lire [6.197,48 euro (EUR)] pentru prejudiciu moral. Decizie: 17 decembrie 2001, depusă la 30 ianuarie 2002; constatare al depășirii unei durate rezonabile; 2.000.000 lire [1.032,91 EUR] pentru prejudiciu moral; 1.280.000 lire [661,06 EUR] pentru cheltuieli și onorase. Data deciziei definitive: 15 noiembrie 2002. Data comunicării Curții a rezultatului procedurii naționale: 4 septembrie 2002. Data plății despăgubirii „Pinto": 30 iunie 2003.

A l’origine de l’affaire se trouvent quatre requêtes (n os 34389/02, 34390/02, 34392/02 et 34458/02) dirigées contre la République italienne et dont des ressortissants de cet Etat, (« les requérants »), ont saisi la Cour en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es A. Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent. Les détails concernant les requérants et les dates d’introduction des requêtes figurent dans le tableau en annexe au présent arrêt.

Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son ancien agent, M. I.M. Braguglia et son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

Le 3 septembre 2004, la Cour a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permettait le paragraphe 3 de l’article 29 de la Convention, en vigueur à l’époque, elle avait en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de celles-ci. EN FAIT I.

Les faits essentiels des requêtes ressortent des informations contenues dans le tableau en annexe au présent arrêt. II.

La Cour relève, d’une part, que le Gouvernement n’a pas étayé son argument tiré des particularités des requêtes. Elle observe, d’autre part, que la procédure d’examen conjoint en question n’empêche pas un examen attentif des questions soulevées et des arguments invoqués par le Gouvernement (voir, mutatis mutandis , Leo Zappia c. Italie , n o 77744/01, §§ 12-14, 29 septembre 2005). Dès lors, il n’y pas lieu de faire droit à la demande du Gouvernement. III.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité 1. Non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce que les requérants n’ont pas saisi la Cour de cassation au sens de la loi « Pinto ».

Dans l’affaire Scordino ((déc.), n o 36813/97, CEDH 2003 ‑ IV) la Cour avait estimé d’une part que lorsqu’un requérant se plaint uniquement du montant de l’indemnisation il n’est pas tenu aux fins de l’épuisement des voies de recours interne de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel et d’autre part que le requérant peut continuer à se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention dans la mesure où même si la cour d’appel a reconnu l’existence de la durée excessive de la procédure, la somme accordée ne saurait être considérée comme adéquate pour réparer le préjudice et la violation allégués.

Pour arriver à cette conclusion, la Cour s’était basée sur l’examen d’une centaine d’arrêts de la Cour de cassation et n’avait trouvé aucun cas où la Cour de cassation avait pris en considération un grief tiré de ce que le montant accordé par la cour d’appel était insuffisant par rapport au préjudice allégué ou inadéquat par rapport à la jurisprudence de Strasbourg.

La Cour rappelle aussi qu’en janvier 2004, la Cour de cassation, par les arrêts n os 1338, 1339, 1340 et 1341, a posé le principe selon lequel « la détermination du dommage extrapatrimonial effectuée par la cour d’appel conformément à l’article 2 de la loi nº 89/2001, bien que par nature fondée sur l’équité, doit intervenir dans un environnement qui est défini par le droit puisqu’il faut se référer aux montants alloués, dans des affaires similaires, par la Cour de Strasbourg, dont il est permis de s’éloigner mais de façon raisonnable » (voir Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 24-25). A la suite de ce revirement, la Cour a considéré qu’à partir du 26 juillet 2004, date à laquelle ces arrêts, et notamment l’arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvaient plus être ignorés du public, il devait être exigé des requérants qu’ils usent du recours en cassation au sens de la loi « Pinto » aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), précité ; Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 42-44).

En l’espèce, la Cour relève que les décisions des cours d’appel « Pinto » sont devenues définitives le 15 novembre 2002 (requêtes n os 34390/02, 34392/02 et 34458/02) ou alors au plus tard le 20 mars 2003 (requête n o 34389/02), à savoir bien avant la date du 26 juillet 2004. Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérants sont dispensés de l’obligation d’épuiser les voies de recours interne et que l’objection du Gouvernement ne saurait être retenue. 2. Qualité de « victime »

Le Gouvernement soutient que les requérants ne peuvent plus se prétendre « victimes » de la violation de l’article 6 § 1 car ils ont obtenu des cours d’appel « Pinto » un constat de violation et un redressement approprié et suffisant.

La Cour, après avoir examiné l’ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s’est révélé insuffisant (voir Delle Cave et Corrado c. Italie , n o 14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 ; Cocchiarella c. Italie , précité , §§ 69-98). Partant, les requérants peuvent toujours se prétendre « victimes », au sens de l’article 34 de la Convention. 3. Absence de préjudice important

Dans ses observations déposées au greffe de la Cour le 28 avril 2009, à savoir environ un an avant l’entrée en vigueur du Protocole n o 14, le Gouvernement soulève une exception tirée de l’absence de préjudice important pour les requérants, au motif que les cours d’appel « Pinto » ont d’abord constaté, puis accordé une réparation appropriée pour les violations de la Convention.

Il se réfère au texte de l’article 35 § 3 b) de la Convention, tel que modifié par le Protocole n o 14, selon lequel la Cour peut déclarer une requête irrecevable lorsque « le requérant n’a subi aucun préjudice important, sauf si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et à condition de ne rejeter pour ce motif aucune affaire qui n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne ».

La Cour observe d’emblée que le Protocole n o 14 à la Convention est entré en vigueur le 1 er juin 2010.

Il y a donc lieu de s’interroger sur le point de savoir si les conditions d’application qui se trouvent énoncées à l’article 35 § 3 b) de la Convention dans sa rédaction issue du Protocole n o 14 sont réunies.

Pour ce qui est de la notion de « préjudice important », la Cour tient à souligner qu’il ne découle pas automatiquement du fait que les juridictions internes auraient reconnu, puis accordé une réparation pour violation de la Convention, qu’il n’y aurait pas de « préjudice » dans le chef des requérants, comme semble le soutenir le Gouvernement défendeur. En effet, l’évaluation au sujet de l’absence d’un tel « préjudice » ne se réduit pas à une estimation purement économique.

La Cour rappelle qu’afin de vérifier si la violation d’un droit atteint le seuil minimum de gravité, il y a lieu de prendre en compte notamment les éléments suivants : la nature du droit prétendument violé, la gravité de l’incidence de la violation alléguée dans l’exercice d’un droit et/ou les conséquences éventuelles de la violation sur la situation personnelle du requérant. Dans l’évaluation de ces conséquences, la Cour examinera, en particulier, l’enjeu de la procédure nationale ou son issue (voir, Giusti c. Italie , n o 13175/03, § 34, 18 octobre 2011.

La Cour relève qu’en l’espèce, les requérants se plaignaient de la durée des procédures civiles auxquelles ils avaient été parties, portant sur la reconnaissance de leur droit au versement de certaines allocations d’invalidité à caractère fondamentalement viager (requêtes n os 34389/02, 34390/02, 34392/02) ou alors du paiement de frais professionnels s’élevant à 7 038 315 lires [3 635 euros (EUR)] en 1978 (requête n o 34458/02) et s’étant étalées sur des périodes comprises entre cinq ans et sept ans pour un degré de juridiction (requêtes n os 34389/02 et 34390/02) ou bien entre presque sept ans et plus de vingt-trois ans pour deux degrés de juridiction (requêtes n os 34392/02 et 34458/02). A l’évidence, de telles durées ne sauraient être compatibles avec le principe du délai raisonnable prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Selon la Cour, afin d’évaluer la gravité des conséquences de ce type d’allégation, l’enjeu de l’affaire devant les juges nationaux ne saurait être déterminant que dans l’hypothèse où la valeur serait faible ou dérisoire. Cela n’est pas le cas en l’occurrence compte tenu de la nature et/ou de la valeur des allocations et des frais en question (voir tableau en annexe).

Il convient également de remarquer que les requérants avaient saisi la Cour à des dates comprises entre le 8 septembre 1999 et le 26 avril 2000 alléguant une violation du droit au respect du délai raisonnable sur la base d’une jurisprudence bien établie (voir, entre autres, Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, CEDH 1999 ‑ V). Suite à l’entrée en vigueur de la loi « Pinto », les requérants ont saisi la cour d’appel de Rome en tant que juridiction compétente aux sens de la loi susmentionnée. Ensuite, le 4 septembre 2002, ils ont repris leurs requêtes devant la Cour. Or il est évident que leurs démarches sont liées aux faiblesses du recours « Pinto » (voir, entre autres, Simaldone c. Italie , n o 22644/03, § 82, CEDH 2009 ‑ ... (extraits)), notamment pour ce qui est de la modicité des montants alloués par les cours compétentes, en particulier avant le revirement de la Cour de cassation (voir Di Sante c. Italie , précité). Tout cela a évidemment entraîné un retard très important dans l’examen des affaires des intéressés, retard qui ne saurait pas être ignoré par la Cour lorsqu’il s’agit d’apprécier l’importance du préjudice subi par ces derniers.

Par ailleurs, on ne saurait conclure autrement pour le simple fait que l’efficacité du remède « Pinto » n’a pas été jusque-là remise en cause (voir, entre autres, Delle Cave et Corrado c. Italie , précité), d’autant plus que la Cour a dénoncé clairement l’existence d’un problème dans le fonctionnement du celui-ci (voir, Simaldone c. Italie , précité, § 82).

Compte tenu de ce qui précède, il y a lieu de rejeter aussi cette exception. 4. Conclusion

La Cour constate que ces griefs ne se heurtent à aucun autre des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 3 de la Convention. Aussi, les déclare-t-elle recevables. B. Sur le fond

La Cour constate que les procédures litigieuses ont duré, respectivement : i. n o 34389/02 : 7 ans pour un degré de juridiction ; ii. n o 34390/02 : 5 ans et 4 mois pour un degré de juridiction ; iii. n o 34392/02 : 6 ans et 11 mois pour deux degrés de juridiction ; iv. n o 34458/02 : 23 ans et 1 mois pour un degré de juridiction.

La Cour a traité à maintes reprises des requêtes soulevant des questions semblables à celles des cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu, Cocchiarella précité). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater, dans chaque requête, une violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour les mêmes motifs. IV.

La Cour rappelle que, selon la jurisprudence Delle Cave et Corrado c. Italie (précité, §§ 43-46) et Simaldone c. Italie (précité, §§ 71 ‑ 72), l’insuffisance de l’indemnisation « Pinto » ne remet pas en cause l’effectivité de cette voie de recours. Partant, il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Les requérants se plaignent également de la violation des articles 14, 17 et 34 de la Convention, au motif qu’ils auraient été victimes d’une discrimination fondée sur la fortune, compte tenu des frais encourus pour intenter les procédures « Pinto ».

La Cour estime qu’il y a lieu d’examiner ces griefs sous l’angle du droit à un tribunal au regard de l’article 6 de la Convention. Elle observe que bien qu’un individu puisse être admis, d’après la loi italienne, au bénéfice de l’assistance judiciaire gratuite en matière civile, les requérants n’ont pas demandé l’aide judiciaire. Elle relève, en outre, qu’ils ont pu saisir les juridictions compétentes aux termes de la loi « Pinto » et que les cours d’appel ont fait en partie droit à leur demandes, leur accordant des sommes au titre des frais de procédure. On ne saurait, partant, parler d’entraves à l’exercice du droit à un tribunal lorsqu’une partie, représentée par un avocat, saisit librement la juridiction compétente et présente devant elle ses arguments. Aucune apparence de violation ne pouvant être décelée, la Cour déclare le grief portant sur les frais de procédure irrecevable car manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention ( Nicoletti c. Italie (déc.), n o 31332/96, 10 avril 1997).

Les requérants se plaignent enfin, sous l’angle de l’article 6 de la Convention, du manque d’équité des procédures « Pinto ». Les juridictions « Pinto » ne seraient pas impartiales au motif que des juges exercent un contrôle sur la conduite d’autres collègues et que la Cour des comptes est tenue d’entamer une procédure en responsabilité à l’encontre de ces derniers, au cas où la longueur d’une procédure interne leur serait imputable.

La Cour rappelle que l’impartialité d’un juge doit s’apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction personnelle de tel juge en telle occasion, et aussi selon une démarche objective amenant à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime. Quant à la première, l’impartialité personnelle d’un magistrat se présume jusqu’à la preuve du contraire. Or, aucun élément du dossier ne donne à penser que les juridictions « Pinto » avaient des préjugés. Quant à la seconde, elle conduit à se demander si, indépendamment de la conduite du juge, certains faits vérifiables autorisent à suspecter l’impartialité de ce dernier.

En l’espèce, la crainte d’un défaut d’impartialité tenait au fait que les cours d’appel auraient pu débouter les requérants au nom d’un « esprit de corps » qui amènerait les juges « Pinto » à rejeter systématiquement les demandes de satisfaction équitable pour défendre la conduite d’autres juges. Or, d’une part la Cour constate que les cours d’appel « Pinto » ont fait en partie droit aux demandes des requérants. D’autre part, les allégations des requérants sont vagues et non étayées. La Cour rejette donc ces griefs car globalement manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention ( Padovani c. Italie , arrêt du 26 février 1993, série A n 257 ‑ B, §§ 25-28). V.

Les requérants réclament les sommes suivantes au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi. N o requête Prétentions au titre du préjudice moral 1. 34389/02 6 197,48 EUR (pour la violation alléguée de l’article 6) + 3 000 EUR (pour les violations alléguées des articles 14, 17 et 34) 2. 34390/02 6 197,48 EUR (pour la violation alléguée de l’article 6) + 3 000 EUR (pour les violations alléguées des articles 14, 17 et 34) 3. 34392/02 24 789,93 EUR (pour la violation alléguée de l’article 6) + 3 000 EUR (pour les violations alléguées des articles 14, 17 et 34) 4. 34458/02 5 164,57 EUR (pour la violation alléguée de l’article 6) + 3 000 EUR (pour les violations alléguées des articles 14, 17 et 34)

Le Gouvernement allègue que les requérantes n’ont subi, du fait de la longueur des procédures, aucun préjudice autre que celui déjà reconnu et indemnisé à niveau interne.

Compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt Cocchiarella c. Italie (précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, la Cour alloue à chaque requérant les sommes indiquées dans le tableau ci-dessous, comparées aux montants qu’elle aurait octroyés en l’absence de voies de recours internes, au vu de l’objet de chaque litige et de l’existence de retards imputables aux requérants. N o requête Somme que la Cour aurait accordée en l’absence de voies de recours internes Pourcentage alloué par la juridiction « Pinto » Somme accordée pour dommage moral 1. 34389/02 10 400 EUR 19,8 % 2 615 EUR 2. 34390/02 6 500 EUR 31,7 % 860 EUR 3. 34392/02 7 800 EUR 26,4 % 1 445 EUR 4. 34458/02 21 000 EUR 4,9 % 5 164,57 EUR ( ne ultra petitum ) B. Frais et dépens

Notes d’honoraires à l’appui, les avocats des requérants demandent les sommes suivantes au titre des frais et dépens relatifs aux recours « Pinto » et à la procédure devant la Cour. N o requête Prétentions au titre des frais et dépens 1. 34389/02 7 268,46 EUR 2. 34390/02 7 268,46 EUR 3. 34392/02 7 268,46 EUR 4. 34458/02 7 091,29 EUR

Le Gouvernement n’a pas pris position à cet égard.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Can et autres c. Turquie , n o 29189/02, § 22, 24 janvier 2008). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002 ; Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII).

En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’allouer 1 500 EUR pour chaque requête au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans un seul arrêt ; 2. Déclare les requêtes recevables quant aux griefs tirés de la durée excessive des procédures (article 6 § 1 de la Convention) et irrecevables pour le surplus ; 3. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : - pour dommage moral : i. requête n o 34389/02 : 2 615 EUR (deux mille six cent quinze euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; ii . requête n o 34390/02 : 860 EUR (huit cent soixante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; iii. requête n o 34392/02 : 1 445 EUR (mille quatre cent quarante cinq euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; iv . requête n o 34458/02 : 5 164,57 EUR (cinq mille cent soixante-quatre euros et cinquante-sept centimes), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; - pour frais et dépens : 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour chaque requête, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants sont à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Ineta Ziemele Greffier Présidente ANNEXE Numéro de requête et date d’introduction Détails requérant(s) Procédure principale et procédure « Pinto » y relative 1. n o 34389/02 introduite le 24 novembre 1999 Salvatore PACIFICO, requérant originaire, (décédé le 20 novembre 2003) Adele DAMIANO, ressortissante italienne, née en 1975, résidant à Montesarchio (Bénévent) Constituée dans la procédure le 10 avril 2004 en tant qu’héritière Procédure principale Objet : reconnaissance de son droit au versement des allocations d’invalidité (« assegno di invalidità » ). Première instance : juge d’instance de Bénévent (RG n o 2479/95), du 20 mars 1993 au 6 avril 2000 ; 4 renvois d’office. Procédure « Pinto » Autorité saisie : cour d’appel de Rome, recours introduit en 2001, somme demandée 16 000 000 lires [8 263,31 euros (EUR)] pour dommage moral. Décision : du 13 décembre 2001, déposée le 6 février 2002 ; constat du dépassement d’une durée raisonnable ; 2 065,83 EUR pour dommage moral et 500 EUR pour frais et dépens. Date décision définitive : au plus tard le 20 mars 2003. Date communication à la Cour du résultat de la procédure nationale : 4 septembre 2002. Date paiement indemnisation « Pinto » : 30 juin 2003. 2. n o 34390/02 introduite le 8 septembre 1999 Mario CAPORASO ressortissant italien, né en 1920, résidant à Vitulano (Bénévent) Procédure principale Objet : la reconnaissance de son droit à une pension d’invalide civil ( pensione di inabilità ) et à une allocation pour une personne à domicile ( indennità di accompagnamento ) Première instance : juge d’instance de Bénévent (RG n o 3380/94), du 11 juillet 1994 au 24 novembre 1999 ; 2 renvois d’office. Procédure « Pinto » Autorité saisie : cour d’appel de Rome, recours introduit en 2001, somme demandée 16 000 000 lires [8 263,31 euros (EUR)] pour dommage moral. Décision : 13 décembre 2001, déposée le 6 février 2002 ; constat du dépassement d’une durée raisonnable ; 2 065,83 EUR pour dommage moral ; 500 EUR pour frais et dépens. Date décision définitive : 15 novembre 2002. Date communication à la Cour du résultat de la procédure nationale : 4 septembre 2002. Date paiement indemnisation « Pinto » : 30 juin 2003. 3. n o 34392/02 introduite le 17 septembre 1999 Maria PETRACCARO ressortissante italienne, née en 1944, résidant à Torrecuso (Bénévent) Procédure principale Objet : la reconnaissance de son droit à des allocations d’invalidité (« assegno di invalidità » ). Première instance : juge d’instance de Bénévent (RG n o 7830/92), du 15 décembre 1992 au 3 avril 1996. Deuxième instance : tribunal de Bénévent (RG n o 131/96), du 17 avril 1996 au 13 décembre 1999. Procédure « Pinto » Autorité saisie : cour d’appel de Rome, recours introduit en 2001, somme demandée 26 855,75 EUR à titre de dommage matériel et moral. Décision : 13 décembre 2001, déposée le 6 février 2002 ; constat du dépassement d’une durée raisonnable ; 2 065,83 EUR pour dommage moral ; 500 EUR pour frais et dépens. Date décision définitive : 15 novembre 2002. Date communication à la Cour du résultat de la procédure nationale : 4 septembre 2002. Date paiement indemnisation « Pinto » : 3 décembre 2003. 4. n o 34458/02 introduite le 26 avril 2000 Pietro LOMBARDI ressortissant italien, né en 1930, résidant à Morcone (Bénévent) Procédure principale Objet : paiement de frais professionnels. Première instance : tribunal de Bénévent (RG n o 632/78), du 19 mai 1978 au 28 juin 2001 ; 11 renvois d’office. Procédure « Pinto » Autorité saisie : cour d’appel de Rome, recours introduit en 2001, somme demandée 12 000 000 lires [6 197,48 euros (EUR)] pour dommage moral. Décision : 17 décembre 2001, déposée le 30 janvier 2002 ; constat du dépassement d’une durée raisonnable ; 2 000 000 lires [1 032,91 EUR] pour dommage moral ; 1 280 000 lires [661,06 EUR] pour frais et dépens. Date décision définitive : 15 novembre 2002. Date communication à la Cour du résultat de la procédure nationale : 4 septembre 2002. Date paiement indemnisation « Pinto » : 30 juin 2003.