- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 mai 2014
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Vartic împotriva României
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Ghennadii Vartic, este un național moldovenesc, care s-a născut în 1973 și locuiește în Jilava. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În 1999 reclamantul a fost condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare. El și-a îndeplinit condamnarea în diferite închisori române. De la 30 aprilie la 12 mai 1998 și de la 9 februarie 1999 la 21 februarie 2009 el a fost reținut în închisoarea Rahova. În timp ce în închisoare reclamantul a fost diagnosticat cu o tulburare comportamentală și a fost prescris regulat sedative, neuroleptic și antidepresivi. La 24 aprilie 2002, reclamantul a adormit în timpul apelului de seară din cauza medicamentelor pe care le lua (Diazepam).
Ca urmare, el a fost dus la biroul medicului, unde asistenta i-a ordonat să înghită apa de sare. El a refuzat să facă acest lucru și echipa de intervenție a fost chemat. Patru oameni purtați balaclave l-au bătut în sus și l-au forțat să bea șase litri de apă de sare. El a fost apoi dus într-o cameră pentru deținuți periculoși în care mâinile sale au fost încătușate și picioarele în lanț la pat. El nu a putut să se miște, și pe măsură ce vărsă, el nu a putut respira. El a rămas în această cameră toată noaptea și a fost văzut în dimineața de 25 aprilie 2002 de către un medic, care a ordonat personalului închisorii să își îndepărteze cătușele. În aceeași dimineață, reclamantul a observat sânge pe urechea stângă și când a aprins o țigară el a văzut fum ieșind din ureche.
El nu a putut auzi cu urechea aia. El a cerut ajutor medical și a primit o întâlnire cu Dr. C.P., un specialist în ureche, nas și gât. El a fost apoi tratat pentru o lună, dar el nu a recuperat complet auz în urechea stângă. La 24 aprilie 2002, reclamantul a adormit în timpul apelului de seară pentru că a luat un supradozaj de antidepresivi într-o tentativă de sinucidere. Nu a fost prima sa încercare de sinucidere. 10. Personalul penitenciar a remarcat că reclamantul nu a fost receptiv, a informat superiorii lor și a ordonat ca reclamantul să fie dus la biroul medicului. Reclamantul nu a putut să se mute singur și a fost ajutat de doi colegi de celulă. 11. Asistenta în serviciu a ordonat reclamantului să bea apă sărată pentru a-l face vomit pastilele pe care le-a luat.
Reclamantul a refuzat să bea apă și echipa de intervenție l-a mutat în camera de sosire a deținuților (punct primire deținuți, „PDP”) pentru o mai bună supraveghere. 12. Dimineață din 25 aprilie 2002 reclamantul a fost văzut de Dr. S.M., psihiatru, și apoi a fost dus înapoi la celula sa. 13. Potrivit unei note informative din 23 octombrie 2012, directorul Serviciului National de Penitenciare a recunoscut următoarele înregistrări referitoare la reclamantul din registrul medical al Penitenciarului Rahova: la 24 aprilie 2002, reclamantul a primit tratament cu o soluție salină și cărbune medical din cauza supradozajului de comprimate și a fost ținut sub supraveghere peste noapte. La 25 aprilie 2002, dr.
S.M., psihiatru, a remarcat că reclamantul a avut sânge pe urechea stângă. La 26 aprilie 2002, reclamantul a fost diagnosticat cu un urechi perforat. În aceeași zi a primit medicamente și tratament local pe ureche, care a fost repetat la 27, 29 și 30 aprilie 2002. 14. În aceeași informație, s-a sugerat că cauza urechii perforate a reclamantului a fost indicată ca fiind necunoscută, iar posibilitatea că s-a autotrapat prin introducerea unui obiect în ureche a fost sugerată. 15. La 26 ianuarie 2007, reclamantul a depus o plângere la judecătorul responsabil pentru executarea condamnărilor în închisoarea Rahova. El s-a plâns că a fost bătut de echipa de intervenție din închisoarea Rahova și că a fost bătut și forțat să bea apă de sare.
La 20 martie 2007, judecătorul a adresat plângerea Curții de District din București pentru anchetă. Hotărârea judecătorului a fost susținută de Curtea de District din București la 6 august 2007. 16. La 8 februarie și 13 martie 2007, reclamantul a depus plângeri similare la Procuratura atașată de Curtea Județeană de la București (“oficiul procurorului”). De asemenea, a susținut că, din cauza acestui incident, a pierdut audierea în urechea stângă, precum și vederea și mirosul. 17. La 31 martie 2008, biroul procurorului a hotărât să nu pună în judecată, din cauza faptului că chestiunile presupuse nu constituie infracțiuni. 18. Pe baza rapoartelor disciplinare asupra reclamantului, dosarul său medical de închisoare și declarațiile de către colegii sale de celulă, procurorul a constatat că reclamantul depinde de Diazepam, un medicament prescris pentru starea psihiatrica.
În ceea ce privește incidentul din 24 aprilie 2002, procurorul a susținut că el a fost somnolent din cauza unei supradoze de pastile, nu a răspuns la apelul de seară și a fost dus la aripa medicală, unde: „... asistenta în serviciu a cerut reclamantului să bea apă de sare pentru a-l face vomit și pentru a facilita eliminarea pastilelor. După cum reclamantul a refuzat, echipa de intervenție a fost chemată la aripa medicală și au dus reclamantul la sala PPD [a se vedea punctul 11 de mai sus] în cazul în care l-au imobilizat și bătaie și l-au făcut să înghită apă de sare pentru a elimina substanța dăunătoare.” 19. Procurorul se bazează, de asemenea, pe un raport de experți emis de Institutul Național pentru Știință Forense („INML”) la 29 octombrie 2007. Raportul a constatat că băutura unei cantități mari de apă sărată nu poate provoca perforații urechilor sau pierderea senzorială.
Raportul a stabilit, de asemenea, că, în cazurile de intoxicație cu transpiratoare și sedative evacuarea materiii gastrice prin ingesție de apă și vărsături induse a fost necesară dacă pacientul a fost conștient. Procurorul a susținut, de asemenea, că, la 6 decembrie 2007, reclamantul a refuzat să fie examinat de experți criminaliști. 20. Procurorul a concluzionat că asistenta în muncă a acționat în conformitate cu procedurile medicale obișnuite în cazul intoxicării cu medicamente. În ceea ce privește membrii echipei de intervenție, procurorul a constatat că din cauza refuzului reclamantului de a fi examinat nu exista nicio dovadă clară a unei legături cauzale între incidentul din 24 aprilie 2002 și pierderea senzorială.
Procurorul a susținut în special că membrii echipei de intervenție au folosit forța împotriva reclamantului și l-au forțat să bea apă de sare, dar că acțiunile lor au fost autorizate prin Legea nr. 275/2006, deoarece au fost în căutarea de a-și salva viața și de a-și păstra integritatea fizică. 21. La 27 iunie 2008, procurorul general a confirmat decizia de a nu urmări. 22. La 25 iulie 2008, reclamantul a depus o plângere împotriva acestei decizii la Curtea Județeanului București, susținând că ancheta nu a fost profesională și parțială. El a afirmat că procedurile medicale nu au fost urmate în timpul incidentului din 24 aprilie 2002, deoarece nu a fost intubat de un medic, ci mai degrabă obligat să bea apă de sare de către membrii mascați ai echipajului de intervenție.
El a susținut, de asemenea, că încătușarea sa în timpul incidentului nu a avut o bază juridică, deoarece Legea nr. 275/2006 nu a fost în vigoare la momentul evenimentelor. 23. El a descris incidentul din 24 aprilie 2002 după cum urmează: „După ce am fost încătușat, doi dintre cei patru oameni mascați stăteau lângă mine ținând în mână; al treilea a apăsat fundul urechilor cu degetele sale, astfel încât mi - am deschis gura; al patrulea mi - a îndoit capul mi - a vărsat conținutul unei sticlă de apă de două litri în gură, și mi - a ținut gura și nasul închis cu mâinile ... Acest lucru a fost repetat de mai multe ori, timp de o oră și jumătate sau două ore ...” 24. La 20 octombrie 2008, județul București Curtea a respins plângerea reclamantului, având în vedere că autoritățile au dat explicații plauzibile despre leziunile sale și, în special, că a fost necesar să-l imobilizeze cu cătușe pentru propria sa protecție.
Cazul Austria (24 septembrie 1992, Seria A nr. 244), Curtea a constatat că o astfel de măsură a fost autorizată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care era direct aplicabilă. 25. Reclamantul a apelat. La 9 decembrie 2008, Curtea de Apel București a permis apelul său și a anulat biroul procurorului pentru o anchetă suplimentară. 26. Curtea de Apel a susținut, de asemenea, că reclamantul nu a refuzat să facă o examinare medicală și a criticat raportul INML din 2007 (a se vedea punctul 19 de mai sus) din cauza faptului că a ignorat acuzațiile reclamantului de faptul că a fost perforat urechii sale deoarece a fost bătut de către membrii echipei de intervenție.
27. La 24 martie 2010, biroul procurorului a adresat sediul Poliției Generale de la București, Departamentul de Omucideri („poliția”) și a indicat că colegii de celulă ai reclamantului, membrii echipei de intervenție implicate și personalul medical în cauză ar trebui identificate și declarații luate de la ei și că reclamantul ar trebui să facă un examen medical. 28. La 3 octombrie 2010, biroul procurorului a cerut INML-ului să elibereze un raport de experți în acest caz. În special, au cerut INML-ului să determine dacă ingerarea unei cantități mari de apă ar putea duce la pierderea audiției, a vederii și a mirosului, și ce proceduri standard și tratamente au fost în cazul ingerării unei cantități mari de pastile.
29. În mai și iulie 2011, poliția a luat o declarație de la asistenta din închisoarea Rahova, dr. S.M., membrii echipei de intervenție și alți personal de închisoare care au fost deținuți la momentul evenimentelor. Asistenta a recunoscut că reclamantul a refuzat să bea soluția salina și a negat că a fost forțat să facă acest lucru. Dr. S.M. a declarat că ea a observat sânge pe urechea stângă a reclamantului la 25 aprilie 2002, dar că el nu s-a plâns atunci că a fost atacat. Membrii echipei de intervenție și personalul de închisoare a negat că reclamantul a fost supus la maltrat. 30. La 28 septembrie 2011, reclamantul a fost examinat de experți din INML. 31. La 25 iunie 2012, INML și-a emis raportul de experți pe baza primului lor raport din octombrie 2007 (a se vedea punctul 19 de mai sus), dosarul medical al reclamantului, alte documente medicale și examinarea reclamantului.
În ceea ce privește perforarea urechii, ei au respins această posibilitate pe motivul că reclamantul nu a rămas cicatrizat. De asemenea, au susținut că ingerarea de apă caldă sărată a fost un tratament tradițional care a fost recomandat în primele ore după ingerarea de substanțe toxice. 32. La 10 iulie 2012, poliția a trimis cazul înapoi la biroul procurorului și a sfătuit împotriva urmăririi penale. Poliția a evaluat circumstanțele ca și cele din decizia procurorului din 31 martie 2008 (a se vedea punctul 17 de mai sus). 33. 275/2006, poliția a constatat că echipa de intervenție a încătușat reclamantul și l-a forțat să bea apă de sare, dar a făcut-o pentru a-și salva viața.
Poliția a constatat, de asemenea, că reclamantul a abuzat de drepturile sale de cerere, că a făcut numeroase plângeri cu scopul de a “amuza și de a ține ocupat” (“recreere Și ocupare un timpului liber”) și „pentru timpul în altă parte ... Poliția a concluzionat că a demonstrat o atitudine provocatoare, că a întârziat investigația prin acțiunile sale și că intenția sa era de a crea argumente pentru un posibil caz împotriva statului român în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. 34. În cadrul procedurii interne, reclamantul a solicitat diverse autorități care solicită o rezoluție rapidă a cazului său. În scrisorile adresate biroului procurorului la 15 mai și 18 iunie 2009, reclamantul a atras în special atenția procurorului asupra faptului că, datorită duratei sale excesive, acuzația ar putea deveni interzisă.
35. Procedura internă este încă în așteptare. 36. Dispozițiile relevante ale Codului Penal privind maltratarea de către agenți ai statului sunt descrise în Velcea c. România (dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005). 37. Codul Penal prevede la art. 122 termenele prin care răspunderea penală pentru diferite infracțiuni devine obligată de statut. Aceste termene variază: opt ani pentru tortura și infracțiuni similare, și cinci ani pentru infracțiuni precum comportamentul abuziv, neglijența la locul de muncă sau maltraturile.
38. Codul de procedură penală nu stabilește un termen pentru depunerea unei plângeri penale (plângere penală) în fața autorităților interne (art. 222). 39. Rezultatele Comitetului pentru Prevenirea Torturii („CPT”) în ceea ce privește practicile autorităților închisoare din România de angajare a unităților de intervenție specială sunt descrise în Cucu c. România (nr. 22362/06, § 65, 13 noiembrie 2012). CPT a constatat în special în timpul vizitelor sale la mai multe închisori române în iunie 2006 că unitățile speciale de intervenție care purtau mască au fost trimise la departamentele de supraveghere pentru a controla deținuți violenti și/sau negestionabili și rebeli.
CPT a recomandat ca autoritățile române să reamintească membrilor unităților de intervenție specială că toate formele de maltratare împotriva deținuților sunt inacceptabile și trebuie să fie sancționate sever și că utilizarea forței pentru a controla deținuții violenti și/sau recalcitranți trebuie să fie limitată la ocazii atunci când este strict necesar.
1. The applicant, Mr Ghennadii Vartic, is a Moldovan national, who was born in 1973 and lives in Jilava.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
In 1999 the applicant was sentenced to twenty-five years in prison. He served his sentence in various Romanian prisons. From 30 April to 12 May 1998 and from 9 February 1999 to 21 February 2009 he was detained in Rahova Prison.
While in prison the applicant was diagnosed with a behavioural disorder and was regularly prescribed sedatives, neuroleptics and antidepressants.
On 24 April 2002 the applicant fell asleep during the evening roll-call because of the medication he was taking (Diazepam). As a result, he was taken to the doctor’s office, where the nurse ordered him to swallow salt water. He refused to do so and the intervention squad was called in. Four men wearing balaclavas beat him up and forced him to drink six litres of salt water.
He was then taken to a room for dangerous detainees where his hands were handcuffed and his legs chained to the bed. He could not move, and as he was vomiting, he could not breathe.
He remained in this room all night and was seen in the morning of 25 April 2002 by a doctor, who ordered prison staff to remove his handcuffs.
During the same morning, the applicant noticed blood on his left ear and when he lit a cigarette he saw smoke coming out of his ear. He could not hear with that ear. He sought medical help and was given an appointment with Dr C.P., an ear, nose and throat specialist. He was then treated for a month but he did not fully recover hearing in the left ear.
On 24 April 2002 the applicant fell asleep during the evening rollcall because he had taken an overdose of antidepressants in an attempted suicide. It was not his first suicide attempt.
Prison staff noted that the applicant was not responsive, informed their superiors and ordered that the applicant be taken to the doctor’s office. The applicant was not able to move by himself and was helped by two cellmates.
The nurse on duty ordered the applicant to drink salt water to make him vomit up the pills he had taken. The applicant refused to drink the water and the intervention squad moved him to the detainees’ arrival room (punct primire deținuți, “the PPD”) for better supervision.
In the morning of 25 April 2002 the applicant was seen by Dr S.M., a psychiatrist, and was then taken back to his cell.
According to an information note of 23 October 2012, the director of the National Prison Service acknowledged the following entries concerning the applicant in the Rahova Prison medical register: on 24 April 2002 the applicant had received treatment with a saline solution and medical charcoal because of an overdose of tablets, and was kept under supervision overnight. On 25 April 2002 Dr S.M., a psychiatrist, noted that the applicant had blood on his left ear. On 26 April 2002 the applicant was diagnosed with a perforated eardrum. On the same day he received medication and local treatment on his ear, which was repeated on 27, 29 and 30 April 2002.
In the same information note the cause of the applicant’s perforated eardrum was indicated as unknown, and the possibility that he had selfharmed by inserting an object in his ear was suggested.
On 26 January 2007 the applicant lodged a complaint with the judge responsible for the execution of sentences in Rahova Prison. He complained that he had been beaten up by the intervention squad in Rahova Prison, and that he had been handcuffed and forced to drink salt water. On 20 March 2007, the judge referred the complaint to the Bucharest District Court for investigation. The judge’s decision was upheld by the Bucharest District Court on 6 August 2007.
On 8 February and 13 March 2007 the applicant lodged similar complaints with the Prosecutor’s Office attached to the Bucharest County Court (“the prosecutor’s office”). He also alleged that due to that incident he had lost the hearing in his left ear as well as sight and smell.
On 31 March 2008 the prosecutor’s office decided not to prosecute, on the ground that the matters alleged did not constitute criminal offences.
On the basis of disciplinary reports on the applicant, his prison medical file, and statements by his cellmates, the prosecutor found that the applicant was dependent on Diazepam, a medication prescribed for his psychiatric condition. With regard to the 24 April 2002 incident, the prosecutor held that he had been somnolent because of a pill overdose, had not responded to the evening roll-call and had been taken to the medical wing, where: “... the nurse on duty requested the applicant to drink salt water to make him vomit and to facilitate the elimination of the pills. As the applicant refused, the intervention squad was called to the medical wing and they took the applicant to the PPD room [see paragraph 11 above] where they immobilised and handcuffed him and made him swallow salt water to eliminate the harmful substance.”
The prosecutor also relied on an expert report issued by the National Institute for Forensic Science (“INML”) on 29 October 2007. The report found that drinking a large quantity of salt water could not cause eardrum perforation or sensory loss. The report also established that in cases of intoxication with tranquillisers and sedatives evacuation of the gastric matter by water ingestion and induced vomiting was necessary if the patient was conscious. The prosecutor also held that on 6 December 2007 the applicant refused to be examined by forensic experts.
The prosecutor concluded that the nurse on duty had acted in accordance with the usual medical procedures in cases of medicine intoxication. With regard to the members of the intervention squad, the prosecutor found that because of the applicant’s refusal to be examined there was no clear evidence of a causal link between the 24 April 2002 incident and his sensory loss. The prosecutor held in particular that the members of the intervention squad had used force against the applicant and had forced him to drink salt water, but that their actions had been authorised by Law no. 275/2006, since they had been seeking to save his life and preserve his physical integrity.
On 27 June 2008 the general prosecutor confirmed the decision not to prosecute.
On 25 July 2008 the applicant lodged a complaint against this decision with the Bucharest County Court, arguing that the investigation had been unprofessional and partial. He claimed that medical procedures had not been followed during the 24 April 2002 incident, since he had not been intubated by a doctor but rather forced to drink salt water by masked members of the intervention squad. He also claimed that his handcuffing during the incident lacked a legal basis, since Law no. 275/2006 was not in force at the time of the events.
He described the 24 April 2002 incident as follows: “After I was handcuffed, two of the four masked men stood beside me holding on to my hands; the third pressed the bottom of my ears with his fingers so that I opened my mouth; the fourth bent my head back poured the contents of a two-litre bottle of water into my mouth, and held my mouth and nose closed with his hands ... this was repeated several times, for an hour and a half or two hours ...”
On 20 October 2008 the Bucharest County Court dismissed the applicant’s complaint, on the grounds that the authorities had given plausible explanations of his injuries and in particular that it had been necessary to immobilise him with handcuffs for his own protection. Relying on the Herczegfalvy v. Austria case (24 September 1992, Series A no. 244), the County Court found that such a measure was authorised by the case-law of the European Court of Human Rights, which was directly applicable.
The applicant appealed. On 9 December 2008 the Bucharest Court of Appeal allowed his appeal and quashed the prosecutor’’s office for further investigation.
The Court of Appeal also held that the applicant had not refused to undergo a medical examination, and criticised the INML report of 2007 (see paragraph 19 above) on the ground that it had ignored the applicant’s allegations that his eardrum had been perforated because he had been beaten up by members of the intervention squad.
On 24 March 2010 the prosecutor’s office referred the case to the Bucharest General Police Headquarters, Homicide Department (“the police”) and indicated that the applicant’s cellmates, the members of the intervention squad involved and the medical staff concerned should be identified and statements taken from them, and that the applicant should undergo a medical examination.
On 3 October 2010, the prosecutor’s office asked the INML to issue an expert report in the case. In particular, they asked the INML to determine whether ingestion of a large quantity of water could lead to loss of hearing, sight and smell, and what the standard procedures and treatments were in cases of ingestion of a large quantity of pills.
In May and July 2011 the police took a statement from the nurse in Rahova Prison, Dr S.M., members of the intervention squad, and other prison staff who had been on duty at the time of the events. The nurse acknowledged that the applicant had refused to drink the saline solution and denied that he had been forced to do so. Dr S.M. declared that she had noticed blood on the applicant’s left ear on 25 April 2002 but that he had not complained at that time that he had been attacked. The members of the intervention squad and the prison staff denied that the applicant had been subjected to ill-treatment.
On 28 September 2011 the applicant was examined by experts from the INML.
On 25 June 2012 INML issued their expert report based on their first report of October 2007 (see paragraph 19 above), the applicant’s medical file, various other medical documents and the applicant’s examination. They found that the applicant’s loss of hearing and smell had not been documented by objective medical tests. With regard to the perforation of the eardrum, they dismissed that possibility on the ground that the applicant had not remained scarred. They also held that ingestion of warm salt water was a traditional treatment that was recommended during the first hours following ingestion of toxic substances.
On 10 July 2012 the police referred the case back to the prosecutor’s office and advised against prosecution. The police assessed the circumstances as the same as those in the prosecutor’s decision of 31 March 2008 (see paragraph 17 above).
Relying further on Law no. 275/2006, the police found that the intervention squad had handcuffed the applicant and forced him to drink salt water, but had done so in order to save his life. The police also found that the applicant had abused his petition rights, that he had made numerous complaints with the purpose of “having fun and keeping busy” (“recreere și ocupare a timpului liber”) and “spending time elsewhere ... than in prison” (“să-și petreacă timpul și în alte locuri ... decât în interiorul penitenciarului”). The police concluded that he had shown a provocative attitude, that he had delayed the investigation by his actions, and that his intention was to create arguments for a possible case against the Romanian State before the European Court of Human Rights.
During the domestic proceedings, the applicant applied to various authorities seeking a speedy resolution of his case. In letters addressed to the prosecutor’s office on 15 May and 18 June 2009 the applicant particularly drew the prosecutor’s attention to the fact that due to its excessive duration the prosecution could become statute-barred.
The domestic proceedings are still pending.
The relevant provisions of the Criminal Code concerning illtreatment by agents of the State are described in Velcea v. Romania ((dec.), no. 60957/00, 23 June 2005).
The Criminal Code sets out in Article 122 the time-limits by which criminal responsibility for various offences becomes statute-barred. These time-limits vary: eight years for torture and similar offences, and five years for offences such as abusive conduct, negligence at work or ill-treatment.
The Criminal Procedures Code does not set up a time limit for lodging a criminal complaint (plângere penală) before the domestic authorities (Article 222).
The findings of the Committee for the Prevention of Torture (“the CPT”) with regard to the Romanian prison authorities’ practice of employing special intervention units are described in Cucu v. Romania (no. 22362/06, § 65, 13 November 2012). The CPT particularly found during its visits to several Romanian prisons in June 2006 that special intervention units wearing masks were dispatched to surveillance departments in order to control violent and/or unmanageable and rebellious detainees. The CPT recommended that the Romanian authorities remind the members of the special intervention units that all forms of ill-treatment against detainees are unacceptable and are to be severely sanctioned, and that the use of force to control violent and/or recalcitrant prisoners must be limited to occasions when it is strictly necessary.