VARTIC v. ROMANIA

Reclamantul, dl Ghennadii Vartic, este un național moldovenesc, care s-a născut în 1973 și locuiește în Jilava. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În 1999 reclamantul a fost condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare. El și-a îndeplinit condamnarea în diferite închisori române. De la 30 aprilie la 12 mai 1998 și de la 9 februarie 1999 la 21 februarie 2009 el a fost reținut în închisoarea Rahova. În timp ce în închisoare reclamantul a fost diagnosticat cu o tulburare comportamentală și a fost prescris regulat sedative, neuroleptic și antidepresivi. La 24 aprilie 2002, reclamantul a adormit în timpul apelului de seară din cauza medicamentelor pe care le lua (Diazepam). Ca urmare, el a fost dus la biroul medicului, unde asistenta i-a ordonat să înghită apa de sare. El a refuzat să facă acest lucru și echipa de intervenție a fost chemat. Patru oameni purtați balaclave l-au bătut în sus și l-au forțat să bea șase litri de apă de sare. El a fost apoi dus într-o cameră pentru deținuți periculoși în care mâinile sale au fost încătușate și picioarele în lanț la pat. El nu a putut să se miște, și pe măsură ce vărsă, el nu a putut respira. El a rămas în această cameră toată noaptea și a fost văzut în dimineața de 25 aprilie 2002 de către un medic, care a ordonat personalului închisorii să își îndepărteze cătușele. În aceeași dimineață, reclamantul a observat sânge pe urechea stângă și când a aprins o țigară el a văzut fum ieșind din ureche. El nu a putut auzi cu urechea aia. El a cerut ajutor medical și a primit o întâlnire cu Dr. C.P., un specialist în ureche, nas și gât. El a fost apoi tratat pentru o lună, dar el nu a recuperat complet auz în urechea stângă. La 24 aprilie 2002, reclamantul a adormit în timpul apelului de seară pentru că a luat un supradozaj de antidepresivi într-o tentativă de sinucidere. Nu a fost prima sa încercare de sinucidere. 10. Personalul penitenciar a remarcat că reclamantul nu a fost receptiv, a informat superiorii lor și a ordonat ca reclamantul să fie dus la biroul medicului. Reclamantul nu a putut să se mute singur și a fost ajutat de doi colegi de celulă. 11. Asistenta în serviciu a ordonat reclamantului să bea apă sărată pentru a-l face vomit pastilele pe care le-a luat. Reclamantul a refuzat să bea apă și echipa de intervenție l-a mutat în camera de sosire a deținuților (punct primire deținuți, „PDP”) pentru o mai bună supraveghere. 12. Dimineață din 25 aprilie 2002 reclamantul a fost văzut de Dr. S.M., psihiatru, și apoi a fost dus înapoi la celula sa. 13. Potrivit unei note informative din 23 octombrie 2012, directorul Serviciului National de Penitenciare a recunoscut următoarele înregistrări referitoare la reclamantul din registrul medical al Penitenciarului Rahova: la 24 aprilie 2002, reclamantul a primit tratament cu o soluție salină și cărbune medical din cauza supradozajului de comprimate și a fost ținut sub supraveghere peste noapte. La 25 aprilie 2002, dr. S.M., psihiatru, a remarcat că reclamantul a avut sânge pe urechea stângă. La 26 aprilie 2002, reclamantul a fost diagnosticat cu un urechi perforat. În aceeași zi a primit medicamente și tratament local pe ureche, care a fost repetat la 27, 29 și 30 aprilie 2002. 14. În aceeași informație, s-a sugerat că cauza urechii perforate a reclamantului a fost indicată ca fiind necunoscută, iar posibilitatea că s-a autotrapat prin introducerea unui obiect în ureche a fost sugerată. 15. La 26 ianuarie 2007, reclamantul a depus o plângere la judecătorul responsabil pentru executarea condamnărilor în închisoarea Rahova. El s-a plâns că a fost bătut de echipa de intervenție din închisoarea Rahova și că a fost bătut și forțat să bea apă de sare. La 20 martie 2007, judecătorul a adresat plângerea Curții de District din București pentru anchetă. Hotărârea judecătorului a fost susținută de Curtea de District din București la 6 august 2007. 16. La 8 februarie și 13 martie 2007, reclamantul a depus plângeri similare la Procuratura atașată de Curtea Județeană de la București (“oficiul procurorului”). De asemenea, a susținut că, din cauza acestui incident, a pierdut audierea în urechea stângă, precum și vederea și mirosul. 17. La 31 martie 2008, biroul procurorului a hotărât să nu pună în judecată, din cauza faptului că chestiunile presupuse nu constituie infracțiuni. 18. Pe baza rapoartelor disciplinare asupra reclamantului, dosarul său medical de închisoare și declarațiile de către colegii sale de celulă, procurorul a constatat că reclamantul depinde de Diazepam, un medicament prescris pentru starea psihiatrica. În ceea ce privește incidentul din 24 aprilie 2002, procurorul a susținut că el a fost somnolent din cauza unei supradoze de pastile, nu a răspuns la apelul de seară și a fost dus la aripa medicală, unde: „... asistenta în serviciu a cerut reclamantului să bea apă de sare pentru a-l face vomit și pentru a facilita eliminarea pastilelor. După cum reclamantul a refuzat, echipa de intervenție a fost chemată la aripa medicală și au dus reclamantul la sala PPD [a se vedea punctul 11 de mai sus] în cazul în care l-au imobilizat și bătaie și l-au făcut să înghită apă de sare pentru a elimina substanța dăunătoare.” 19. Procurorul se bazează, de asemenea, pe un raport de experți emis de Institutul Național pentru Știință Forense („INML”) la 29 octombrie 2007. Raportul a constatat că băutura unei cantități mari de apă sărată nu poate provoca perforații urechilor sau pierderea senzorială. Raportul a stabilit, de asemenea, că, în cazurile de intoxicație cu transpiratoare și sedative evacuarea materiii gastrice prin ingesție de apă și vărsături induse a fost necesară dacă pacientul a fost conștient. Procurorul a susținut, de asemenea, că, la 6 decembrie 2007, reclamantul a refuzat să fie examinat de experți criminaliști. 20. Procurorul a concluzionat că asistenta în muncă a acționat în conformitate cu procedurile medicale obișnuite în cazul intoxicării cu medicamente. În ceea ce privește membrii echipei de intervenție, procurorul a constatat că din cauza refuzului reclamantului de a fi examinat nu exista nicio dovadă clară a unei legături cauzale între incidentul din 24 aprilie 2002 și pierderea senzorială. Procurorul a susținut în special că membrii echipei de intervenție au folosit forța împotriva reclamantului și l-au forțat să bea apă de sare, dar că acțiunile lor au fost autorizate prin Legea nr. 275/2006, deoarece au fost în căutarea de a-și salva viața și de a-și păstra integritatea fizică. 21. La 27 iunie 2008, procurorul general a confirmat decizia de a nu urmări. 22. La 25 iulie 2008, reclamantul a depus o plângere împotriva acestei decizii la Curtea Județeanului București, susținând că ancheta nu a fost profesională și parțială. El a afirmat că procedurile medicale nu au fost urmate în timpul incidentului din 24 aprilie 2002, deoarece nu a fost intubat de un medic, ci mai degrabă obligat să bea apă de sare de către membrii mascați ai echipajului de intervenție. El a susținut, de asemenea, că încătușarea sa în timpul incidentului nu a avut o bază juridică, deoarece Legea nr. 275/2006 nu a fost în vigoare la momentul evenimentelor. 23. El a descris incidentul din 24 aprilie 2002 după cum urmează: „După ce am fost încătușat, doi dintre cei patru oameni mascați stăteau lângă mine ținând în mână; al treilea a apăsat fundul urechilor cu degetele sale, astfel încât mi - am deschis gura; al patrulea mi - a îndoit capul mi - a vărsat conținutul unei sticlă de apă de două litri în gură, și mi - a ținut gura și nasul închis cu mâinile ... Acest lucru a fost repetat de mai multe ori, timp de o oră și jumătate sau două ore ...” 24. La 20 octombrie 2008, județul București Curtea a respins plângerea reclamantului, având în vedere că autoritățile au dat explicații plauzibile despre leziunile sale și, în special, că a fost necesar să-l imobilizeze cu cătușe pentru propria sa protecție. Cazul Austria (24 septembrie 1992, Seria A nr. 244), Curtea a constatat că o astfel de măsură a fost autorizată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care era direct aplicabilă. 25. Reclamantul a apelat. La 9 decembrie 2008, Curtea de Apel București a permis apelul său și a anulat biroul procurorului pentru o anchetă suplimentară. 26. Curtea de Apel a susținut, de asemenea, că reclamantul nu a refuzat să facă o examinare medicală și a criticat raportul INML din 2007 (a se vedea punctul 19 de mai sus) din cauza faptului că a ignorat acuzațiile reclamantului de faptul că a fost perforat urechii sale deoarece a fost bătut de către membrii echipei de intervenție. 27. La 24 martie 2010, biroul procurorului a adresat sediul Poliției Generale de la București, Departamentul de Omucideri („poliția”) și a indicat că colegii de celulă ai reclamantului, membrii echipei de intervenție implicate și personalul medical în cauză ar trebui identificate și declarații luate de la ei și că reclamantul ar trebui să facă un examen medical. 28. La 3 octombrie 2010, biroul procurorului a cerut INML-ului să elibereze un raport de experți în acest caz. În special, au cerut INML-ului să determine dacă ingerarea unei cantități mari de apă ar putea duce la pierderea audiției, a vederii și a mirosului, și ce proceduri standard și tratamente au fost în cazul ingerării unei cantități mari de pastile. 29. În mai și iulie 2011, poliția a luat o declarație de la asistenta din închisoarea Rahova, dr. S.M., membrii echipei de intervenție și alți personal de închisoare care au fost deținuți la momentul evenimentelor. Asistenta a recunoscut că reclamantul a refuzat să bea soluția salina și a negat că a fost forțat să facă acest lucru. Dr. S.M. a declarat că ea a observat sânge pe urechea stângă a reclamantului la 25 aprilie 2002, dar că el nu s-a plâns atunci că a fost atacat. Membrii echipei de intervenție și personalul de închisoare a negat că reclamantul a fost supus la maltrat. 30. La 28 septembrie 2011, reclamantul a fost examinat de experți din INML. 31. La 25 iunie 2012, INML și-a emis raportul de experți pe baza primului lor raport din octombrie 2007 (a se vedea punctul 19 de mai sus), dosarul medical al reclamantului, alte documente medicale și examinarea reclamantului. În ceea ce privește perforarea urechii, ei au respins această posibilitate pe motivul că reclamantul nu a rămas cicatrizat. De asemenea, au susținut că ingerarea de apă caldă sărată a fost un tratament tradițional care a fost recomandat în primele ore după ingerarea de substanțe toxice. 32. La 10 iulie 2012, poliția a trimis cazul înapoi la biroul procurorului și a sfătuit împotriva urmăririi penale. Poliția a evaluat circumstanțele ca și cele din decizia procurorului din 31 martie 2008 (a se vedea punctul 17 de mai sus). 33. 275/2006, poliția a constatat că echipa de intervenție a încătușat reclamantul și l-a forțat să bea apă de sare, dar a făcut-o pentru a-și salva viața. Poliția a constatat, de asemenea, că reclamantul a abuzat de drepturile sale de cerere, că a făcut numeroase plângeri cu scopul de a “amuza și de a ține ocupat” (“recreere Și ocupare un timpului liber”) și „pentru timpul în altă parte ... Poliția a concluzionat că a demonstrat o atitudine provocatoare, că a întârziat investigația prin acțiunile sale și că intenția sa era de a crea argumente pentru un posibil caz împotriva statului român în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. 34. În cadrul procedurii interne, reclamantul a solicitat diverse autorități care solicită o rezoluție rapidă a cazului său. În scrisorile adresate biroului procurorului la 15 mai și 18 iunie 2009, reclamantul a atras în special atenția procurorului asupra faptului că, datorită duratei sale excesive, acuzația ar putea deveni interzisă. 35. Procedura internă este încă în așteptare. 36. Dispozițiile relevante ale Codului Penal privind maltratarea de către agenți ai statului sunt descrise în Velcea c. România (dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005). 37. Codul Penal prevede la art. 122 termenele prin care răspunderea penală pentru diferite infracțiuni devine obligată de statut. Aceste termene variază: opt ani pentru tortura și infracțiuni similare, și cinci ani pentru infracțiuni precum comportamentul abuziv, neglijența la locul de muncă sau maltraturile. 38. Codul de procedură penală nu stabilește un termen pentru depunerea unei plângeri penale (plângere penală) în fața autorităților interne (art. 222). 39. Rezultatele Comitetului pentru Prevenirea Torturii („CPT”) în ceea ce privește practicile autorităților închisoare din România de angajare a unităților de intervenție specială sunt descrise în Cucu c. România (nr. 22362/06, § 65, 13 noiembrie 2012). CPT a constatat în special în timpul vizitelor sale la mai multe închisori române în iunie 2006 că unitățile speciale de intervenție care purtau mască au fost trimise la departamentele de supraveghere pentru a controla deținuți violenti și/sau negestionabili și rebeli. CPT a recomandat ca autoritățile române să reamintească membrilor unităților de intervenție specială că toate formele de maltratare împotriva deținuților sunt inacceptabile și trebuie să fie sancționate sever și că utilizarea forței pentru a controla deținuții violenti și/sau recalcitranți trebuie să fie limitată la ocazii atunci când este strict necesar.