Comunicat la 19 mai 2014 CINCEA SECȚIUNE Cerere nr. 30955/12 Jacques MANDET și alții împotriva Franței introduse la 25 aprilie 2012 EXPOSAT DE FAPT Reclamanții, M Florence Mandet, născută Guillerm ( Acestea sunt cetățeni francezi născuți în 1955, 1945 și, respectiv, 1996. Ei locuiesc în Dubai. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către dl Jean-Pierre Spitzer și dl Elizabeth de Boissieu, avocați la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primii doi reclamanți s-au căsătorit pentru prima dată în 1986. Trei copii s-au născut din căsnicia lor. În 1995 au depus o cerere comună de divorț. Recurenta l-a cunoscut pe M.G. De asemenea, se întâlnea cu alți bărbați, dintre care, în mod regulat, al doilea reclamant. Ea locuia într-o casă situată în apropiere de cea a acestuia din urmă, unde vizita adesea cu copiii lor. Părinții și copiii au petrecut în special o vacanță împreună într-o stație de schi între 16 și 23 decembrie 1995. Divorțul a fost pronunțat la 17 iunie 1996 și reședința obișnuită a copiilor cuplului a fost stabilită la reclamantă. La 27 august 1996, reclamanta a acostat al treilea reclamant. M.G., medic generalist, a fost însoțită de clinica și a asistat la travaliu. Cel de-al doilea reclamant sai a fost prezentat în timpul nopții. Copilul a fost declarat la 29 august 1996 de către domnul G. sub numele mamei sale. Primii doi reclamanți au continuat să întrețină relații regulate după nașterea celui de-al treilea reclamant, pe care l-au prezentat anturajului lor ca fiind copilul lor comun. Al doilea reclamant îl vedea cu regularitate pe acesta și își petrecea vacanța cu mama sa și cu el. La 24 septembrie 1997, cel de-al doilea reclamant l-a recunoscut pe cel de-al treilea reclamant, menționând această recunoaștere a fost făcută a doua zi, pe marginea certificatului de naștere. În ianuarie 2001, recurenta s-a mutat la Epinay într-un apartament situat în aceeași clădire cu cea a domnului G. Se mută în luna mai a aceluiași an. Primii doi reclamanți s-au recăsătorit la 25 octombrie 2003, ceea ce l-a legitimat pe cel de-al treilea reclamant. La 22 februarie 2005, dl G. sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Nanterra pe baza articolului 3 din Codul civil, în vigoare, în scopul contestarii recunoașterii paternității celui de-al treilea reclamant și a legitimării sale, și al recunoașterii paternității naturale. La 10 februarie 2006, Tribunalul a ordonat înainte de a pronunța dreptul unei expertize genetice pentru a verifica dacă paternitatea lui M.G. era posibilă sau exclusă. El a însărcinat un expert să preleveze și să analizeze sângele dlui.G. și al reclamanților. Doar M.G. a răspuns la convocarea sa. Prin hotărârea din 16 mai 2008, Tribunalul a anulat recunoașterea paternității, precum și legitimarea ulterioară a celui de-al treilea reclamant, a declarat că acesta din urmă va prelua numele mamei sale, a declarat că domnul G. era tatăl său, a dispus transcrierea pe certificatul de naștere, a declarat că autoritatea părintească va fi exercitată exclusiv de către mamă și a organizat dreptul de vizită și de cazare al M.G. Tribunalul reține în special că, prin obstrucționarea competenței genetice și prin împiedicarea celui de-al treilea reclamant, care se afla la mai puțin de o majoritate, să se întâlnească cu administratorul său ad-hoc, primii reclamanți îi impuneau acestuia din urmă să trăiască în incertitudinea originii sale biologice. A fost de părere că această atitudine a fost contrară interesului copilului, chiar dacă ea a fost conștientă de dorința de a conserva familia constituită după recăsătorirea primilor solicitanți. În plus, el a luat în considerare faptul că: prin refuzul de a se supune competenței genetice, [primii reclamanți] au recunoscut fundamentul acțiunii inițiate de [M.G.] Tribunalul de apel al Versailles a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 8 aprilie 2010. În primul rând, aceasta a considerat că nu era necesar să se reexamineze oportunitatea unei expertize biologice, referindu-se în special la motivul Tribunalului de Mare Instanță potrivit căruia dacă a fost regretabil că acțiunea [M.G.] a fost atât de târzie, în timp ce Alois avea nouă ani, îl considera pe cel de-al doilea reclamant ca fiind tatăl său și avea legături emoționale foarte puternice, interesul primordial al copilului [a fost] de a cunoaște adevărul despre originea sa. Ulterior, Comisia a constatat că perioada legală de proiectare a avut loc între noiembrie 1995 și februarie 1996 și, luând în considerare elementele plătite dezbaterilor de către părți (fotografii, certificate și declarații), a considerat că cele furnizate de primele părți nu au fost menținute între ele o coabitare sau relații intime. În schimb, Comisia a considerat că cele produse de M.G. au demonstrat că, la momentul conceperii celui de-al treilea reclamant, acesta întreținea relații intime cu prima reclamantă și locuia cu aceasta nu numai în momentul conceperii, ci și după naștere, și că acesta din urmă era cunoscut ca fiind copilul lor. Pe de altă parte, Comisia a respins argumentul primului reclamant potrivit căruia refuzul lor de a se adresa convocarii expertului judiciar a fost motivat de interesul superior al copilului în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a subliniat următoarele: (...) refuzul repetat al soților Mandet de a se supune competențelor și de a-l aduce pe Alois, care nu ignoră procedura în curs, la o examinare comparativă a sângelui, în timp ce [M.G.] demonstrează pe deplin existența unor relații intime cu mama atât la momentul conceperii, cât și după nașterea copilului, care a trăit mai mulți ani cu [M.G.] ca fiu al său, nu face decât să reamintească caracterul mincinos al recunoașterii copilului Alois efectuat la 24 septembrie 1997 de către M. Jacques Mandet Primii reclamanți s-au ocupat de casare, denându-se, printre altele, necunoașterea art. 8 alin. (1) din Convenția internațională privind drepturile copilului care consacră dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv numele și relațiile familiale, și interesul superior al copilului. Curtea de Casație a respins recursul la 26 octombrie 2011. Astfel, dreptul intern relevant la articolul [3] din Codul civil (abrogat prin Ordonanța nr. 2005-759 din 4 iulie 2005) a fost formulat Recunoașterea poate fi contestată de orice persoană interesată, chiar și de autorul acesteia. În cazul în care dovezile obținute din actele în sine fac ca filiația declarată să fie inestimabilă, acțiunea este deschisă și în cazul în care recunoașterea este efectuată în mod fraudulos în ceea ce privește normele care reglementează adoptarea. În cazul în care există o posesie de stare conformă cu recunoașterea și care a durat cel puțin zece ani de la aceasta, nu este mai admisibil, dacă acest lucru este din partea celuilalt părinte, a copilului însuși sau a celor care pretind că sunt părinți adevărați. GRIEF Invocând art. 8 din convenție și dreptul lor la respectarea vieții private și de familie, reclamanții denunță anularea recunoașterii paternității efectuate de cel de-al doilea reclamant, precum și anularea legitimării celui de-al treilea reclamant. În special, aceștia consideră că această măsură este disproporționată în raport cu interesul superior al copilului, care, în opinia lor, impunea menținerea filiației stabilite de mai mulți ani și menținerea stabilității emoționale în care se afla cel de-al treilea reclamant. De asemenea, ei îi reproșează judecătorului intern că i-a aplicat unui copil d Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor de a-și vedea cauza auzită în mod echitabil de către o instanță imparțială. Ei reproșează instanței judecătorești că nu au luat în considerare numeroasele piese pe care le-au produs și că și-au întemeiat concluziile exclusiv pe cele produse de dl G. ÎNTREBARE către părți A existat vreo încălcare a dreptului reclamanților la respectarea vieții lor private și de familie din cauza anulării recunoașterii paternității efectuate de cel de-al doilea reclamant și a legitimării celui de-al treilea reclamant, precum și a măsurilor luate de instanțele interne în ceea ce privește numele celui de-al treilea reclamant și dreptul de vizită și de cazare al M.G.?
Communiquée le 19 mai 2014
Requête n
o
30955/12
Jacques MANDET et autres contre la France
introduite le 25 avril 2012
Les requérants, M
me
Florence Mandet, née Guillerm («
la première requérante
»), M. Jacques Mandet («
le deuxième requérant
») et M. Aloïs Mandet («
le troisième requérant
») sont des ressortissants français nés respectivement en 1955, 1945 et 1996. Ils résident à Dubaï. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Jean-Pierre Spitzer et M
e
Elizabeth de Boissieu, avocats à Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les deux premiers requérants se marièrent une première fois en 1986. Trois enfants naquirent de leur union. En 1995, ils déposèrent une requête conjointe en divorce. L’ordonnance de non-conciliation fut prononcée le 12
juillet 1995.
La requérante avait fait la connaissance de M.G. Elle voyait également d’autres hommes, dont, régulièrement, le deuxième requérant. Elle résidait dans une maison située à proximité de celle de ce dernier, où elle se rendait souvent en compagnie de leurs enfants. Parents et enfants passèrent notamment des vacances ensemble dans une station de ski du 16 au 23
décembre 1995.
Le divorce fut prononcé le 17 juin 1996. La résidence habituelle des enfants du couple fut fixée chez la requérante.
M.G., qui résidait à Épinay sur Seine, ne vivait pas maritalement avec la requérante.
La requérante accoucha du troisième requérant le 27 août 1996. M.G., médecin généraliste, l’avait accompagnée à la clinique et avait assisté à l’accouchement. Le deuxième requérant s’y était rendu dans la nuit. L’enfant fut déclaré le 29 août 1996 par M.G. sous le nom de sa mère.
Les deux premiers requérants continuèrent à entretenir des relations régulières après la naissance du troisième requérant, qu’ils présentèrent à leur entourage comme étant leur enfant commun. Le deuxième requérant voyait régulièrement ce dernier et passait ses vacances avec sa mère et lui.
Le 24 septembre 1997, le deuxième requérant reconnut le troisième requérant. Mention de cette reconnaissance fut faite le lendemain en marge de l’acte de naissance.
La requérante emménagea en janvier 2001 à Épinay dans un appartement situé dans le même immeuble que celui de M.G. Elle déménage en mai la même année.
Les deux premiers requérants se remarièrent le 25 octobre 2003, ce qui légitima le troisième requérant.
Le 22 février 2005, M.G. saisit le tribunal de grande instance de Nanterre sur le fondement de l’article 339 du code civil, alors en vigueur, aux fins de contester la reconnaissance de paternité du troisième requérant et sa légitimation, et de se voir reconnaître la paternité naturelle.
Le 10 février 2006, le tribunal ordonna avant dire droit une expertise génétique visant à rechercher si la paternité de M.G. était possible ou exclue. Il chargea un expert de prélever et analyser le sang de M.G. et des requérants. Seul M.G. répondit à sa convocation.
Par un jugement du 16 mai 2008, le tribunal annula la reconnaissance de paternité ainsi que la légitimation subséquente du troisième requérant, dit que ce dernier reprendrait le nom de sa mère, dit que M.G. était son père, ordonna la transcription sur l’acte de naissance, dit que l’autorité parentale serait exercée exclusivement par la mère et organisa le droit de visite et d’hébergement de M.G. Le tribunal retint notamment qu’en faisant obstruction à l’expertise génétique et en empêchant le troisième requérant – qui se trouvait à Dubaï – de rencontrer son administrateur
ad hoc
, les premiers requérants imposaient à ce dernier de vivre dans l’incertitude de ses origines biologiques au moins jusqu’à sa majorité et faisaient peser sur lui la responsabilité de les rechercher. Il estima que cette attitude était contraire à l’intérêt de l’enfant, même si elle s’expliquait par la volonté de préserver la famille constituée après le remariage des premiers requérants. Il considéra en outre qu’
«
en refusant de se soumettre à l’expertise génétique, [les premiers requérants] reconnaiss[ai]ent le bienfondé de l’action engagée par [M.G.]
».
La cour d’appel de Versailles confirma ce jugement par un arrêt du 8
avril 2010. Elle observa tout d’abord qu’il n’y avait pas lieu de revenir sur l’opportunité d’une expertise biologique, renvoyant notamment au motif du tribunal de grande instance selon lequel
«
s’il [était] regrettable que l’action de [M.G. fût] aussi tardive, alors qu’Aloïs a[vait] 9 ans, considér[ait le deuxième requérant] comme son père et a[vait] noué des liens affectifs à l’évidence très fort, l’intérêt primordial de l’enfant [était] de connaître la vérité sur ses origines
». Elle releva ensuite que la période légale de conception se situait entre novembre 1995 et février 1996 et, prenant en compte les éléments versés aux débats par les parties (des photographies, des attestations et des déclarations), elle jugea que ceux fournis par les premiers requérants n’établissaient pas qu’une cohabitation ou des relations intimes avaient été maintenues entre eux. Elle considéra en revanche que ceux produits par M.G. prouvaient qu’à l’époque de la conception du troisième requérant, il entretenait des relations intimes avec la première requérante et vivait avec elle non seulement au moment de la conception mais aussi après la naissance, et que ce dernier était connu comme leur enfant. Elle écarta par ailleurs l’argument des premiers requérants selon lequel leur refus de déférer aux convocations de l’expert judiciaire était motivé par
«
l’intérêt supérieur de l’enfant au regard de la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme
» dès lors que la nullité de la reconnaissance serait un traumatisme pour le troisième requérant. Elle souligna ce qui suit
:
«
(...) le refus réitéré des époux Mandet de se soumettre à l’expertise et d’amener Aloïs, qui n’ignore pas la procédure en cours, à un examen comparatif des sangs, alors que [M.G.] démontre amplement l’existence de relations intimes avec la mère tant à l’époque de la conception qu’après la naissance de l’enfant, qui a vécu plusieurs années avec [M.G.] comme son fils, ne fait que corroborer le caractère mensonger de la reconnaissance de l’enfant Aloïs effectuée le 24 septembre 1997 par M. Jacques Mandet
».
Les premiers requérants se pourvurent en cassation. Ils dénonçaient notamment une méconnaissance de l’article 8 § 1 de la convention internationale des droits de l’enfant – qui consacre le droit de l’enfant de préserver son identité, y compris son nom et ses relations familiales – et de l’intérêt supérieur de l’enfant. La Cour de cassation rejeta le pourvoi le 26
octobre 2011.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 339 du code civil (abrogé par l’ordonnance n
o
2005-759 du 4
juillet 2005) était ainsi libellé
:
«
La reconnaissance peut être contestée par toutes personnes qui y ont intérêt, même par son auteur.
L’action est aussi ouverte au ministère public, si des indices tirés des actes eux-mêmes rendent invraisemblable la filiation déclarée. Elle lui est également ouverte lorsque la reconnaissance est effectuée en fraude des règles régissant l’adoption.
Quand il existe une possession d’état conforme à la reconnaissance et qui a duré dix ans au moins depuis celle-ci, aucune contestation n’est plus recevable, si ce n’est de la part de l’autre parent, de l’enfant lui-même ou de ceux qui se prétendent les parents véritables.
»
GRIEF
Invoquant l’article 8 de la Convention et leur droit au respect de leur vie privée et familiale, les requérants dénoncent l’annulation de la reconnaissance de paternité effectuée par le deuxième requérant ainsi que l’annulation de la légitimation du troisième requérant. En particulier, ils jugent cette mesure disproportionnée au regard de l’intérêt supérieur de l’enfant, qui exigeait selon eux le maintien de la filiation établie depuis plusieurs années et la préservation de la stabilité affective dans laquelle le troisième requérant se trouvait. Ils reprochent aussi au juge interne d’avoir imposé à un enfant d’effectuer un test génétique contre sa volonté et d’avoir fait de son refus un élément corroborant le caractère mensonger de la reconnaissance dont il était l’objet.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent une violation de leur droit à voir leur cause entendue équitablement par un tribunal impartial. Ils reprochent à la cour d’appel de ne pas avoir pris en compte les nombreuses pièces qu’ils avaient produites et d’avoir fondé ses conclusions exclusivement sur celles produites par M.G.
Y a-t-il eu violation du droit des requérants au respect de leur vie privée et familiale à raison de l’annulation de la reconnaissance de paternité effectuée par le deuxième requérant et de la légitimation du troisième requérant, ainsi que des mesures prises par les juridictions internes
quant au nom du troisième requérant et quant au droit de visite et d’hébergement de M.G. ?