Comunicat la 20 mai 2014 SECȚIUNEA a treia Cerere nr. 8602/09 S.C. BRITANIC WORLD S.R.L. împotriva României introdusă la 28 ianuarie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ: recurenta este o societate comercială de drept românesc, al cărei sediu social se află la Mizil. Ea este reprezentată în fața Curții de către M.L. Midan, avocată la Plouești. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: contractul de vânzare în litigiu la 21 septembrie 2001, recurenta a achiziționat proprietatea a patru terenuri în Ceptura, în departamentul Prahova. Contractele de vânzare au fost semnate pentru reclamantă de către C.B., directorul său general, care era angajat în temeiul unui contract de muncă.
La data de 5 decembrie 2003, la cererea administratorului recurentei, care își avea reședința în Turcia, C.B. încheie, printr-un act notarial, un contract prin care acesta vindea societății G. unul dintre terenuri, cu o suprafață de 18 000 m contractul de vânzare Pentru a încheia contractul în numele recurentei, C.B. a luat în considerare o putere acordată de administrator. Totuși, potrivit reclamantului, această competență nu a permis C.B. să încheie acte juridice pe care le-a încheiat cu acordul administratorului. În 2005, administratorul a luat în considerare greșeala C.B. și licencia. Procedura penală La o dată care nu a fost precizată în 2005, recurenta a depus o plângere penală împotriva C.B.
în fața Parchetului în apropierea instanței de primă instanță a statului Mizil (inclusiv în fața instanței de primă instanță din Mizil). La o dată nespecificată, Parchetul a prezentat un refuz în beneficiul C.B., pe motiv că acesta a acționat în cadrul atribuțiilor sale profesionale. La 13 mai 2005, reclamanta a înaintat societății G. și C.B. în fața Tribunalului de Primă Instanță în anulare a contractului de vânzare. După un prim ciclu procedural, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea printr-o hotărâre din 4 decembrie 2006. Recurenta a făcut apel la tribunalul departamental. În memoriul său în apărare, C.B. indiqua, printre altele, că administratorul reclamantei a formulat o plângere penală la Parchet pentru aceleași fapte, dar că a beneficiat de un refuz de judecată.
Printr-o hotărâre din 10 aprilie 2007, tribunalul departamental a încheiat contractul de vânzare și a anulat contractul de vânzare. Tribunalul a considerat că autoritatea în temeiul căreia C.B. încheiase contractul nu fusese autentificată în prealabil de un notar, ceea ce era o condiție de formă necesară pentru încheierea unui act de vânzare notarială. Această hotărâre a fost confirmată, în recursul societății G., de către instanța de apel din Plyguești, printr-o hotărâre definitivă din 10 octombrie 2007. În această hotărâre, instanța de apel a menționat declarația făcută de un martor în cadrul procedurii penale menționate anterior. La o dată nespecificată, societatea G. sesizează instanța de recurs cu privire la o cauză în anulare împotriva hotărârii definitive din 10 octombrie 2007. Hotărârea în anulare s-a bazat pe faptul că instanța de recurs nu ar fi examinat două motive de recurs.
Prin hotărârea din 21 ianuarie 2008, instanța de apel a respins contestația în anulare ca nefondată, pe motiv că toate motivele de recurs au fost examinate în mod corespunzător. Prima cerere de revizuire La o dată nespecificată, societatea G. introduce o cerere de revizuire a hotărârii din 10 aprilie 2007 a instanței de departamentale și susținea că aceasta avea între timp și în mod accidental cunoștință de existența procedurii penale pentru fals împotriva C.B. și că era contradictorie între deciziile definitive pronunțate în ambele proceduri.
Printr-o hotărâre din 8 mai 2008, Curtea de apel a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, pe motiv că hotărârile pronunțate în cadrul procedurii penale nu au avut o autoritate a lucrului judecat în raport cu procedura civilă, deoarece cele două proceduri aveau obiecte, părți și temeiuri juridice diferite ( La o dată nespecificată, societatea G. sesizează tribunalul departamental cu privire la o cerere de revizuire a hotărârii sale din 10 aprilie 2007. Prin hotărârea din 11 iunie 2008, tribunalul departamental a respins cererea de revizuire, pe motiv că condițiile legale ale revizuirii unei decizii nu erau îndeplinite în speță.
Mai precis, instanța apreciază că documentele noi prezentate de societatea G. nu au fost reținute de reclamantă și nu au existat circumstanțe excepționale care să împiedice societatea G. să le obțină; societatea G. a formulat un recurs în recurs; printr-o hotărâre din 27 noiembrie În 2008, instanța de apel a dat dreptul la recurs, și-a primit cererea de revizuire și a pronunțat hotărârea din 10 aprilie 2007 a tribunalului departamental. Prin urmare, instanța de apel a confirmat hotărârea din 4 decembrie 2006 a Tribunalului de Primă Instanță. Instanța de apel a considerat că societatea G. a fost în mod obiectiv să obțină deciziile în cauză, deoarece legislația privind protecția datelor cu caracter personal și accesul la informațiile publice nu a fost parte la hotărârile judecătorești pronunțate în procedurile la care aceasta nu a fost parte.
Pe fond, Comisia a considerat că hotărârile pronunțate în cadrul procedurii penale aveau un caracter determinant pentru procedura civilă, în măsura în care acestea demonstrau că C.B. avea dreptul de a reprezenta reclamanta ( De asemenea, Curtea a respins concluziile tribunalului departamental care, în hotărârea sa din 10 aprilie 2007, considerase că autoritatea C.B. trebuia să fie autentificată și a considerat că standardele aplicabile persoanelor juridice nu impuneau forma autentificată a puterii, atât timp cât persoana care acționa în numele unei societăți avea dreptul să o reprezinte.
În conformitate cu art. 322 alineatul (5) din Codul de procedură civilă (CPC), în vigoare la data faptelor, se putea solicita revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive în cazul în care au fost produse noi elemente decisive după decizia în cauză, fie pentru că au fost reținute de partea pârâtă, fie pentru că nu au putut fi prezentate instanței din cauza unui eveniment independent de voința părților. GRIFS Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta se plânge de revizuirea hotărârii din 10 aprilie 2007 a tribunalului departamental din Prahova, care consideră că aceasta aduce atingere principiului securității rapoartelor juridice civile. 1 la Convenție, ea invocă o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății, ca urmare a confirmării contractului de vânzare a bunurilor sale.
RĂSPUNSURI LA P Ă R Ț I Ț I Ă R Ț I Ț I Ă R Ț I LE P Ă R Ț I LE P Ă R Ă R Ț I LE P Ă R Ă R Ț I Ț Ă R Ț I Ț I Ă R Â , CONVIN D U R Ț II PRIVIND drepturile cu caracter civil ale recurentei a fost ascultată în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 6 Õ 1 din Convenție În special, principiul securității rapoartelor juridice civile a fost respectat în ceea ce privește procedura de revizuire încheiată prin hotărârea din 27 noiembrie 2008 a Curții a Tribunalului din Ploisești a încălcat dreptul recurentei de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție
Communiquée le 20 mai 2014
Requête n o 8602/09
contre la Roumanie introduite le 28 janvier 2009
La requérante est une société commerciale de droit roumain, dont le siège social se trouve à Mizil. Elle est représentée devant la Cour par M e A.L. Midan, avocate à Ploiești. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.Le contrat de vente litigieux Le 21 septembre 2001, la requérante acquit la propriété de quatre terrains à Ceptura, dans le département de Prahova. Les contrats de vente furent signés pour la requérante, par C.B., son directeur général, qui était employé en vertu d’un contrat de travail. Le 5 décembre 2003, à l’insu du gérant de la requérante, qui résidait en Turquie, C.B. conclut, par acte notarié, un contrat par lequel il vendait à la société G. un des terrains, d’une superficie de 18 000 m 2 (« le contrat de vente »). Pour conclure le contrat au nom de la requérante, C.B. se prévalut d’un pouvoir donné par le gérant. Toutefois, selon la requérante, ce pouvoir n’autorisait C.B. à conclure des actes juridiques qu’avec l’accord du gérant. En 2005, le gérant se rendit compte de la faute de C.B. et le licencia.
2.La procédure pénale À une date non précisée en 2005, la requérante déposa une plainte pénale contre C.B. devant le parquet près le tribunal de première instance de Mizil (« le parquet »). Elle alléguait que C.B. avait commis l’infraction de faux en écriture privée s’agissant du pouvoir en vertu duquel il avait conclu le contrat de vente. À une date non précisée, le parquet rendit un non-lieu au bénéfice de C.B., au motif qu’il avait agi dans le cadre de ses attributions professionnelles. L’ordonnance de non-lieu fut confirmée, sur contestation de la requérante, par un jugement du 5 septembre 2005 du tribunal de première instance de Mizil (« le tribunal de première instance ») et par un arrêt définitif du 3 octobre 2005 du tribunal départemental de Prahova (« le tribunal départemental »).
3.Action en annulation du contrat de vente Le 13 mai 2005, la requérante assigna la société G. et C.B. devant le tribunal de première instance en annulation du contrat de vente. Après un premier cycle procédural, le tribunal de première instance rejeta l’action par un jugement du 4 décembre 2006. La requérante interjeta appel devant le tribunal départemental. Dans son mémoire en défense, C.B. indiqua, entre autres, que le gérant de la requérante avait formé une plainte pénale auprès du parquet pour les mêmes faits, mais qu’il avait bénéficié d’un non-lieu. Par un arrêt du 10 avril 2007, le tribunal départemental fit droit à l’appel et annula le contrat de vente. Le tribunal jugea que le pouvoir en vertu duquel C.B. avait conclu le contrat litigieux n’avait pas été authentifié au préalable par un notaire, ce qui était une condition de forme nécessaire pour la conclusion d’un acte de vente notarié. Cet arrêt fut confirmé, sur pourvoi en recours de la société G., par la cour d’appel de Ploiești (« la cour d’appel »), par un arrêt définitif du 10 octobre 2007. Dans cet arrêt, la cour d’appel fit mention de la déposition faite par un témoin lors de la procédure pénale susmentionnée.
4.La contestation en annulation À une date non précisée, la société G. saisit la cour d’appel d’une contestation en annulation contre l’arrêt définitif du 10 octobre 2007. La contestation en annulation était fondée sur le fait que la cour d’appel n’aurait pas examiné deux motifs de recours. Par un arrêt du 21 janvier 2008, la cour d’appel rejeta la contestation en annulation comme mal fondée, au motif que tous les motifs de recours avaient été dûment examinés.
5.La première demande de révision À une date non précisée, la société G. saisit la cour d’appel d’une demande de révision de l’arrêt du 10 avril 2007 du tribunal départemental. Elle faisait valoir qu’elle avait entretemps et accidentellement appris l’existence de la procédure pénale pour faux contre C.B. et qu’il y avait contradiction entre les décisions définitives rendues dans les deux procédures. Par un arrêt du 8 mai 2008, la cour d’appel rejeta la demande de révision comme irrecevable, au motif que les décisions rendues dans le cadre de la procédure pénale n’avaient pas d’autorité de la chose jugée par rapport à la procédure civile puisque les deux procédures avaient des objets, des parties et des fondements juridiques (« temeiuri juridice ») différents.
6.La deuxième demande de révision À une date non précisée, la société G. saisit le tribunal départemental d’une demande de révision de son arrêt du 10 avril 2007. Elle fonda sa demande sur l’existence de documents nouveaux dont elle n’avait pas eu connaissance, à savoir les décisions pénales confirmant le non-lieu au bénéfice de C.B. Par un arrêt du 11 juin 2008, le tribunal départemental rejeta la demande de révision, au motif que les conditions légales de la révision d’une décision n’étaient pas remplies en l’espèce. Plus précisément, le tribunal estima que les documents nouveaux présentés par la société G. n’avaient pas été retenus par la requérante et qu’il n’y avait pas eu de circonstances exceptionnelles empêchant la société G. de se les procurer. La société G. forma un pourvoi en recours. Par un arrêt du 27 novembre 2008, la cour d’appel fit droit à son pourvoi, accueillit sa demande de révision et cassa l’arrêt du 10 avril 2007 du tribunal départemental. Par voie de conséquence, la cour d’appel confirma le jugement du 4 décembre 2006 du tribunal de première instance. La cour d’appel jugea que la société G. avait été dans l’impossibilité objective de se procurer les décisions en cause, puisque la législation sur la protection des données personnelles et sur l’accès aux informations publiques l’empêchait d’accéder à des décisions judiciaires rendues dans des procédures auxquelles elle n’avait pas été partie. Sur le fond, elle jugea que les décisions rendues dans le cadre de la procédure pénale avaient un caractère déterminant pour la procédure civile, dans la mesure où elles prouvaient que C.B. avait le droit de représenter la requérante (« avea drept de semnătură proprie pe contractele notariale »). Elle écarta les conclusions du tribunal départemental qui, dans son arrêt du 10 avril 2007, avait jugé que le pouvoir de C.B. devait être authentifié. Elle jugea que les normes applicables aux personnes morales n’exigeaient pas la forme authentifiée du pouvoir, dès lors que la personne agissant au nom d’une société avait le droit de la représenter. B. Le droit interne pertinent Selon l’article 322 § 5 du code de procédure civile (CPC), en vigueur au moment des faits, la révision d’une décision judiciaire définitive pouvait être demandée lorsque des pièces décisives nouvelles avaient été produites après la décision en cause, soit parce qu’elles avaient été retenues par la partie adverse soit parce qu’elles n’avaient pas pu être présentées au tribunal en raison d’un événement indépendant de la volonté des parties. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint de la révision de l’arrêt du 10 avril 2007 du tribunal départemental de Prahova. Elle y voit une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques civils. 2. Citant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, elle allègue une violation de son droit au respect de la propriété, en raison de la confirmation du contrat de vente de son bien.
1. La contestation sur les droits de caractère civil de la requérante a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier, le principe de la sécurité des rapports juridiques civils a-t-il été respecté en ce qui concerne la procédure de révision terminée par l’arrêt du 27 novembre 2008 de la cour d’appel de Ploiești ? 2. Y a-t-il eu atteinte au droit de la requérante au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ?