AFFAIRE GARDEAN ET S.c. GROUP 95 SA c. ROUMANIE

AFFAIRE GARDEAN ET S.c. GROUP 95 SA c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GATEAN ȘI S.C. GRUP 95 SA c. ROMÂNIA [1] (solicitarea nr. 25787/04) HOTĂRÂREA fond Această hotărâre a fost revizuită în conformitate cu art. 80 din Regulamentul de procedură al Curții printr-o hotărâre pronunțată la 30 aprilie 2013 Această versiune a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul de procedură al Curții la 26 noiembrie 2010 STRASBURG decembrie 2009 DEFINITIVF 01/03/2010 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Gardean et S.C. Group 95 SA c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Bošjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 10 noiembrie 2009, Tribunalul a adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 25787/04) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Adrian Gardean, la fel ca o societate pe acțiuni de drept românesc, S.C. Group 95 SA ( aprilie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. Printr-un contract de cesiune de acțiuni încheiat la 25 august 1999 între societatea comercială G. și societatea reclamantă, aceasta din urmă a obținut 30% din acțiunile sociale ale unei societăți terțe I. Pe baza condițiilor contractuale, noile statute ale societății terțe au fost adoptate la 2 iunie 2000. La 21 februarie 2001, societatea G. sesizează instanțele cu privire la o acțiune împotriva societății reclamante care solicită rezoluția contractului de cesiune de acțiuni, pe motiv că aceasta din urmă nu respectase condițiile contractuale convenite prin intervenția nejustificată în funcționarea societății terțe. Prin hotărârea definitivă din 10 octombrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Pitești a respins acțiunea, pe motiv că nerespectarea condițiilor contractuale nu prezenta nicio importanță în speță, în măsura în care noile statute ale societății terțe fuseseră adoptate ulterior contractului, cu acordul societății G., și că contractul menționat anterior încetase să producă efecte juridice după adoptarea statutului respectiv. La 24 iulie 2003, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii definitive, prin care a impus aplicarea incorectă a dispozițiilor interne aplicabile de instanțele interne. Prin hotărârea definitivă din 23 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a dat dreptul la acțiune și a anulat hotărârea definitivă în cauză. Aceasta reține că contractul de cesiune de acțiuni continua să producă efecte în comun cu statutul adoptat și a ordonat rezoluția contractului menționat din cauza nerespectării condițiilor contractuale convenite. Curtea citează în sprijinul interpretării sale la art. 98 alineatul (1) din Legea nr. 31/1990 al societăților comerciale, conform căruia dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominalizate se transmite prin înscrierea numelui deținătorului în cartea acționarilor și concluzionează că transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor în cauză nu putea avea loc decât după adoptarea noului statut al societății terțe. 10. Ca urmare a plângerilor penale depuse de societatea reclamantă și de terți în 2001 și 2002, au fost inițiate proceduri penale împotriva administratorului societății G., acestea fiind în curs de desfășurare până în prezent. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 11. Dispozițiile legale relevante, în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în hotărârea SC Mașinexport Import Industrial Group SA România 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005). ÎN DREPT CU PRIVIRE LA VIOLAȚIILE ALOCATE DIN ARTICOLELE 6 alin. (1) DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 DIN CONVENȚIA 12. Societatea reclamantă susține că anularea hotărârii definitive din 10 octombrie 2002 prin admiterea acțiunii în anulare formulate de procurorul general a adus atingere principiului securității Raportul juridic și dreptul la respectarea bunurilor sale. Aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt formulate în părțile relevante ale acestora art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 13. Guvernul ridică o excepție în ceea ce privește lipsa de calitate a victimei El consideră că primul reclamant nu a demonstrat că a suferit un prejudiciu direct prin anularea contractului de cesiune de acțiuni încheiat între societatea reclamantă și societatea G. și că, în plus, acesta nu a fost parte la procedura internă. 14. Reclamantul contestă această teză. El consideră că a suferit o pierdere în comun cu societatea în calitatea sa de acționar majoritar. 15. Curtea arată că numai societatea reclamantă a fost parte la procedura în litigiu. Reclamantul susține că este victima deciziei definitive în litigiu de anulare a contractului de cesiune de acțiuni, pe motiv că prin această măsură societatea reclamantă a suferit pierderi ale căror efecte le suportă direct în calitatea sa de acționar. Or, potrivit jurisprudenței sale ( Agrotexim și altele c. Grecia , 24 octombrie 1995 , § 66, seria A n 330 A), ea consideră justificată ridicarea voal social În special în cazul în care se stabilește în mod clar că aceasta se află în dreptul de a sesiza prin intermediul organelor sale statutare organele convenției. Or, în mod clar, acest lucru nu este cazul în speță, în măsura în care societatea reclamantă a putut sesiza Curtea fără nicio dificultate. 16. Curtea observă apoi că reclamantul nu și-a exprimat afirmațiile cu privire la calitatea sa de acționar majoritar al societății reclamante. În orice caz, deținerea unei părți substanțiale a acțiunilor nu poate fi suficientă, în principiu, pentru a califica reclamantul drept , citată anterior, § 63. Cu toate acestea, este necesar ca acesta să aibă interese personale în obiectul cererii, în special în ceea ce privește încălcarea drepturilor sale în calitate de acționar (Olczak c. Polonia (dec.), nr. 30417/96, §§ 58-60, CEDH 2002 X (extracturi), și Pokis c. Letonia (dec.), nr. 528/02, CEDH 2006 XV).Cu toate acestea, trebuie să se constate că acest lucru nu este cazul reclamantului, care nu intenționează să invoce un alt prejudiciu decât cel suferit de societatea al cărei acționar este. 17. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde că este victima unei încălcări a articolelor invocate din Convenție și salută excepția guvernului în ceea ce privește lipsa de calitate a victimei primului solicitant. Prin urmare, Curtea declară că, în măsura în care o privește, este incompatibilă cu rația personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și o respinge în temeiul art. 35 alin. Pe fond 19. Guvernul își reiterează argumentele invocate în cauze similare cu privire la acțiuni în anulare. În special, recunoscând că dreptul la un proces echitabil implică, de asemenea, respectarea principiului securității rapoartelor juridice și că Curtea a sancționat deja revizuirea de către Curtea Supremă de Justiție a unei hotărâri definitive în urma unei acțiuni în anulare, el subliniază că această cale de atac a fost eliminată în 2003 din Codul de procedură civilă. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul consideră că ingerința în dreptul de proprietate al societății reclamante era prevăzută de lege la fața locului a faptelor, avea un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii, și era proporțională cu scopul vizat, în măsura în care societatea reclamantă putea sesiza instanțele interne cu privire la o acțiune menită să obțină restituirea prețului acțiunilor în cauză. 20. Societatea reclamantă susține că, prin primirea acțiunii în anulare a procurorului general, Curtea Supremă de Justiție a efectuat o nouă examinare a cauzei și a încălcat dreptul său de proprietate asupra acțiunilor sociale deținute. 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale prezentei specii, în care a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a rejudecării soluției date definitiv unui litigiu și a caracterului definitiv al bunurilor societății reclamante de care beneficia la încheierea procedurii, ca urmare a unei acțiuni în anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, 61, 77 și 80, CEDH 1999-VII Mașinexportimport Industrial Group, citată anterior, §§ 32 și 46-47, și Piata Bazar Dorobanti SRL c. România, n 37513/03, § 23 și 33, 4 octombrie 2007). 22. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că În special, aceasta arată că Curtea Supremă de Justiție, sesizată de procurorul general, a examinat cauza și că, printr-o interpretare diferită a documentelor depuse la dosar, a anulat hotărârea definitivă pronunțată în favoarea societății reclamante 23. Având în vedere cele de mai sus și elementele dosarului, Curtea consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei definitive din 10 octombrie 2002 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând atingere dreptului societății reclamante la un proces echitabil și dreptului acesteia la respectarea bunurilor sale. 24. Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să ajungă la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ÎN LEGĂTURĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE 25. Societatea reclamantă consideră că anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa și lipsa unei căi de atac efective împotriva hotărârii pronunțate de Curtea Supremă de Justiție au adus atingere drepturilor sale protejate prin art. 13 din convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 26. Mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra admisibilității și a temeiniciei acestui aspect (a se vedea mutatis mutandis și, printre altele, Laino c. Italia [GC], 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, și Denes și alte România 25862/03, § 59, 30 martie 2009). III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 27. Pe lângă art. 14 din Convenție, societatea reclamantă afirmă că anularea hotărârii definitive în cauză a fost posibilă din cauza influenței politice a administratorului societății G., influența pe care o manifestă lenta urmărire penală împotriva sa. 28. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. În consecință, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagubă 30. Societatea reclamantă solicită 408 010 EUR (EUR) pentru prejudiciul material, din care 83 460 EUR pentru servicii facturate societății terțe de societatea G., dar niciodată efectuate, 163 235 EUR reprezentând valoarea unui imobil deținut de societatea terță vândută în mod abuziv de societatea G., precum și 12 841 EUR, valoarea acțiunilor pierdute ca urmare a rezoluției contractului de cesiune de acțiuni și 184 474 EUR reprezentând dividendele care nu sunt plătite în perioada 2003 - 2007. Aceasta furnizează un raport de expertiză pentru a-și susține pretențiile. În ceea ce privește prejudiciul moral, aceasta solicită o sumă de 589 000 EUR. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate, societatea reclamantă solicită o sumă de 3 În această privință, guvernul contestă aceste pretenii, considerând că sumele solicitate au un caracter speculativ și nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcările invocate. El reamintește că hotărârea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție nu a avut ca scop să se asigure aplicarea corectă a dreptului intern aplicabil și că, în orice caz, societatea reclamantă poate sesiza instanțele interne cu privire la o acțiune menită să obțină restituirea prețului plătit pentru acțiunile în cauză. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că suma solicitată este excesivă. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, statul nu se referă la faptul că i se alocă o sumă pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, dar consideră că suma solicitată este disproporționată în raport cu sumele alocate în acest sens de Curte în cauze similare. 32. În circumstanțele din speță, Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare de fapt, astfel încât aceasta ar trebui să fie rezervată ținând seama, de asemenea, de posibilitatea de a se ajunge la un acord între statul pârât și persoana în cauză [art. 75 alineatele (1) și (4) din Regulamentul de procedură]. cu excepția guvernului în ceea ce privește lipsa de calitate a victimei primului solicitant și declară cererea inadmisibilă în măsura în care aceasta îl privește Declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiile întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în ceea ce privește spătarul de la art. 14 din Convenția menționată anterior că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. A declarat că nu este necesar să se ia în considerare în mod separat admisibilitatea și temeinicia ... ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... guvernul și societatea reclamantă să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintele Camerei are grijă să o stabilească dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la decembrie 2009, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall modulier Președinte [1] Rectificat la 26 noiembrie 2010: textul a fost următorul:

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

GARDEAN ET S.C. GRUP 95 SA c. ROUMANIE

[1]

(Requête n

o

25787/04)

ARRÊT

(

fond

)

Cet arrêt a été révisé conformément à l’article 80 du règlement de la Cour

par un arrêt prononcé le 30 avril 2013

Cette version a été rectifiée conformément à l’article 81 du règlement de la Cour le 26 novembre 2010

STRASBOURG

1

er

décembre 2009

DÉFINITIF

01/03/2010

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Gardean et S.C. Grup 95 SA c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 novembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

25787/04) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Adrian Gardean, de même qu’une société par actions de droit roumain, S.C. Grup 95 SA («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 1

er

avril 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Horațiu Răzvan Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 3 janvier 2008, le président de la troisième section a décidé

de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet

l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le premier requérant est né en 1964 et réside à Snagov. Il est actionnaire de la société requérante, qui a son siège social à Petroșani.

5.

Par un contrat de cession d’actions conclu le 25 août 1999 entre la société commerciale G. et la société requérante, cette dernière acquit 30% des parts sociales d’une société tierce I. («

la société tierce

»), soit un nombre de 17

464 actions nominatives dont la valeur totale s’élevait à l’époque à 436

600

000 lei roumains. Sur le fondement des stipulations contractuelles, des nouveaux statuts de la société tierce furent adoptés le 2

juin 2000.

6.

Le 21 février 2001, la société G. saisit les tribunaux d’une action contre la société requérante demandant la résolution du contrat de cession d’actions susmentionné, au motif que cette dernière n’avait pas respecté les conditions contractuelles convenues en intervenant indûment dans le fonctionnement de la société tierce.

7.

Par un arrêt définitif du 10 octobre 2002, la cour d’appel de Pitești rejeta l’action, au motif que le non-respect des conditions contractuelles ne présentait pas d’importance en l’espèce, dans la mesure où les nouveaux statuts de la société tierce avaient été adoptés ultérieurement au contrat, avec l’accord de la société G., et que le contrat susmentionné avait cessé de produire des effets juridiques après l’adoption desdits statuts.

8.

Le 24 juillet 2003, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation contre l’arrêt définitif, alléguant une mauvaise application des dispositions internes applicables par les juridictions internes.

9.

Par un arrêt définitif du 23 octobre 2003, la Cour suprême de justice fit droit au recours et annula l’arrêt définitif en cause. Elle retint que le contrat de cession d’actions continuait à produire des effets conjointement avec les statuts adoptés et ordonna la résolution dudit contrat en raison du non-respect des conditions contractuelles convenues. La Cour cita à l’appui de son interprétation l’article 98 § 1 de la loi n

o

31/1990 des sociétés commerciales, selon lequel le droit de propriété sur les actions nominatives se transmet par l’inscription du nom du porteur dans le livre des actionnaires et conclut que le transfert du droit de propriété sur les actions en question

ne pouvait avoir lieu qu’après l’adoption des nouveaux statuts de la

société tierce.

10.

Suite à des plaintes pénales déposées par la société requérante et par des tiers en 2001 et 2002, des poursuites pénales furent engagées à l’encontre du gérant de la société G., celles-ci étant pendantes à ce jour.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

11.

Les dispositions légales pertinentes, en vigueur à l’époque des faits, sont décrites dans l’arrêt

SC Mașinexportimport

Industrial

Group SA

c.

Roumanie

(n

o

22687/

03, § 22, 1

er

décembre 2005).

EN DROIT

I.

SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N

O

1 À LA CONVENTION

12.

La société requérante allègue que l’annulation de l’arrêt définitif du 10 octobre 2002 par l’admission du recours en annulation formé par

le procureur général a porté atteinte au principe de la sécurité des

rapports juridiques et à son droit au respect de ses biens. Elle invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellés

dans leurs parties pertinentes

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

13.

Le Gouvernement soulève une exception quant au défaut de qualité de «

victime

» du premier requérant. Il considère que ce dernier n’a pas prouvé avoir subi un préjudice direct par l’annulation du contrat de cession d’actions conclu entre la société requérante et la société G. et que, de surcroît, il n’a pas été partie à la procédure interne.

14.

Le requérant conteste cette thèse. Il estime qu’il a subi une perte conjointement avec la société en sa qualité d’actionnaire majoritaire.

15.

La Cour relève d’emblée que seule la société requérante a été partie à la procédure litigieuse. Le requérant prétend être victime de la décision définitive litigieuse annulant le contrat de cession d’actions, au motif que par cette mesure la société requérante a encouru des pertes dont il subit directement les effets en sa qualité d’actionnaire. Or, selon sa jurisprudence (

Agrotexim et autres c. Grèce

, 24 octobre 1995, § 66, série A n

o

330

‑

A), elle n’estime justifié de lever le «

voile social

» ou de faire abstraction de la personnalité juridique de la société que dans des circonstances exceptionnelles, notamment lorsqu’il est clairement établi que celle-ci se trouve dans l’impossibilité de saisir par l’intermédiaire de ses organes statutaires les organes de la Convention. Or, à l’évidence, tel n’est pas le cas en l’espèce, dans la mesure où la société requérante a pu saisir la Cour sans aucune difficulté.

16.

La Cour observe ensuite que le requérant n’a pas étayé ses affirmations concernant sa qualité d’actionnaire majoritaire de la société requérante. En tout état de cause, la détention d’une part même substantielle des actions ne saurait suffire, en principe, pour qualifier le requérant de «

victime

» au sens de l’article 34 de la Convention (

Agrotexim et autres

, précité, § 63). Encore faut-il qu’il ait des intérêts personnels dans l’objet de la requête, notamment visant une atteinte à ses droits en tant qu’actionnaire (

Olczak c. Pologne

(déc.), n

o

30417/96, §§ 58-60, CEDH 2002

‑

X (extraits), et

Pokis c. Lettonie

(déc.), n

o

528/02, CEDH 2006

‑

XV). Force est toutefois de constater que tel n’est pas le cas du requérant, qui n’entend pas invoquer un autre préjudice que celui subi par la société dont il est actionnaire.

17.

Partant, la Cour estime que le requérant ne peut pas prétendre être la victime d’une violation des articles invoqués de la Convention et accueille l’exception du Gouvernement quant au défaut de qualité de victime du premier requérant. Par conséquent, la Cour déclare la requête, pour autant qu’elle le concerne, incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et la rejette en application de l’article 35 § 4.

18.

La Cour constate que les griefs formulés par la société requérante ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

B.

Sur le fond

19.

Le Gouvernement réitère ses arguments invoqués dans des affaires similaires concernant des recours en annulation. En particulier, tout en reconnaissant que le droit à un procès équitable implique également le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques et que la Cour a déjà sanctionné le réexamen par la Cour suprême de justice d’un arrêt définitif à la suite d’un recours en annulation, il souligne que cette voie de recours a été supprimée en 2003 du code de procédure civile.

En ce qui concerne le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, le Gouvernement considère que l’ingérence dans le droit de propriété de la société requérante était prévue par la loi à l’époque des faits, poursuivait un but légitime, à savoir l’application correcte de la loi, et était proportionnée au but visé, dans la mesure où il est loisible à la société requérante de saisir les juridictions internes d’une action visant à obtenir la restitution du prix des actions en question.

20.

La société requérante soutient qu’en accueillant le recours en annulation du procureur général, la Cour suprême de justice a procédé à un nouvel examen de l’affaire et a porté atteinte à son droit de propriété sur les parts sociales détenues.

21.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, en raison de la remise en cause de la solution donnée de manière définitive à un litige et de l’atteinte portée aux biens de la société requérante dont elle bénéficiait à l’issue de la procédure, consécutives à un recours en annulation

(voir, entre autres,

Brumărescu c.

Roumanie

[GC], n

o

28342/95,

§§

61, 77 et 80, CEDH

1999-VII

;

SC

Mașinexportimport Industrial Group

SA

, précité, §§

32 et 46-47, et

Piata

Bazar Dorobanti SRL c.

Roumanie

, n

o

37513/03, §§ 23 et 33, 4

octobre

2007).

22.

Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le

Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En particulier, elle relève que la Cour suprême de justice, saisie par le procureur général, a réexaminé l’affaire et que, par une interprétation différente des pièces versées au dossier, elle a annulé l’arrêt définitif rendu en faveur de la société requérante.

23.

Au vu de ce qui précède et des éléments du dossier, la Cour considère que l’annulation par la Cour suprême de justice de la décision définitive du 10 octobre 2002 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit de la société requérante à un procès équitable et à son droit au respect de ses biens.

24.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

25.

La société requérante estime que l’annulation de l’arrêt définitif rendu en sa faveur et l’absence d’un recours effectif contre l’arrêt rendu par la Cour suprême de justice ont porté atteinte à ses droits protégés par l’article 13 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

26.

Compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 21-24

ci-dessus, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de statuer sur la recevabilité et le bien-fondé de ce grief (voir,

mutatis mutandis

et entre autres,

Laino c. Italie

[GC],

n

o

33158/96, § 25, CEDH 1999-I

, et

Denes et autres

c.

Roumanie

,

n

o

25862/03, § 59, 30 mars 2009).

III.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

27.

Sous l’angle de l’article 14 de la Convention, la société requérante allègue que l’annulation de l’arrêt définitif en cause a été rendue possible en raison de l’influence politique du gérant de la société G., influence dont témoigne la lenteur des poursuites pénales à son encontre.

28.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête

est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de

l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

Dommage

30.

La société requérante réclame 408

010 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, dont 83

460 EUR pour des services facturés à la société tierce par la société G. mais jamais effectués, 163

235 EUR représentant la valeur d’un immeuble appartenant à la société tierce mis en vente abusivement par la société G., ainsi que 12

841 EUR, la valeur des actions perdues suite à la résolution du contrat de cession d’actions et 184

474 EUR représentant les dividendes non versés pendant la période 2003 – 2007. Elle fournit un rapport d’expertise pour étayer ses prétentions. Quant au préjudice moral, elle demande une somme de 589

000 EUR.

Pour ce qui est des frais et dépens engagés, la société requérante sollicite une somme de 3

000 EUR, représentant des honoraires d’avocat dans la procédure devant la Cour. Elle fournit à cet égard une quittance de paiement de ladite somme.

31.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, estimant que les sommes demandées ont un caractère spéculatif et n’ont aucun lien de causalité avec les violations invoquées. Il réitère que l’arrêt rendu par la Cour suprême de justice n’a eu pour but que d’assurer l’application correcte du droit interne applicable et qu’en tout état de cause, il est loisible à la société requérante de saisir les juridictions internes d’une action visant à obtenir la restitution du prix payé pour les actions en question. S’agissant du dommage moral, le Gouvernement estime que le montant demandé est excessif.

Pour ce qui est des frais et dépens, Gouvernement ne s’oppose pas à ce qu’une somme lui soit allouée au titre des frais et dépens exposés, mais considère que le montant demandé est disproportionné en rapport avec les sommes allouées à ce titre par la Cour dans des affaires similaires.

32.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu’il convient de la réserver en tenant également compte de l’éventualité d’un accord entre l’Etat défendeur et l’intéressée (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Accueille

l’exception du Gouvernement quant au défaut de qualité de victime du premier requérant et

déclare

la requête irrecevable pour autant qu’elle le concerne

;

2.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, et irrecevable quant au grief tiré de l’article 14 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention

et 1 du Protocole n

o

1

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément la recevabilité et le

bien-fondé du grief tiré de l’article 13 de la Convention

;

5.

Dit

que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état

; en conséquence

:

a)

la

réserve

en entier

;

b)

invite

le Gouvernement et la société requérante à lui adresser par écrit, dans le délai de trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir

;

c)

réserve

la procédure ultérieure et

délègue

au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

1

er

décembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président

[1]

Rectifié le 26 novembre 2010

: le texte était le suivant

: «

GĂRDEAN ET S.C. GROUP 95 SA c. ROMANIE

».