AFFAIRE CİHAN ET AUTRES c. TÜRKİYE

Reclamanții, care erau angajați ai municipalităților Afșin sau Silvan, au intenționat acțiuni în despăgubire împotriva angajatorului lor pentru a obține plata indemnizațiilor, primelor și/sau ajutoarelor sociale pe care le considerau a avea dreptul.

La diverse date echelonate între 22 iunie 2007 și 3 mai 2011, tribunalele de mare instanță din Afșin și Silvan le acordaseră indemnizații. Sentințele date în această privință deviniseră definitive la date mergând de la 14 septembrie 2007 la 21 iunie 2013.

Municipalitățile nu executaseră hotărârile în cauză, sau le-au executat parțial.

În februarie 2015, reclamanții introduseseră cereri individuale în fața Curții Constituționale.

Printr-o decizie din 29 noiembrie 2018, Curtea Constituțională uniră cererile, și le declară inadmisibile pentru neepuizare a recursului în fața Comisiei de indemnizare stabilite de legea nr. 6384 din 9 ianuarie 2013 referitoare la reglementarea, prin acordarea unei indemnizații, a anumitor cereri introduse în fața Curții Europene a Drepturilor Omului («Comisia de indemnizare»).

Reclamanții sesizaseră atunci respectiva Comisie de indemnizare.

Prin decizii separate date la diferite date (mergând de la 3 aprilie la 7 septembrie 2020), Comisia de indemnizare conchise la încălcarea dreptului reclamanților la punerea în aplicare fără întârziere a unei hotărâri judiciare definitive și obligatorii, și le acordă indemnizații în reparare a prejudiciului suferit (a se vedea tabelul anexat pentru detalii). A transmis deciziile administrațiilor interesate pentru ca sentințele litigioase să fie executate.

În absența executării din partea municipalităților, reclamanții sesizaseră din nou Curtea Constituțională. Contestaseră de asemenea, în fața acesteia, sumele alocate de Comisia de indemnizare.

Pe 30 martie 2021, Curtea Constituțională respinse cererile pentru lipsa manifestă de fundament. Ea estimă că sumele alocate de Comisia de indemnizare erau conforme jurisprudenței sale și a Curții. Cât privește plângerile tirate din neexecutarea hotărârilor judiciare definitive în cauză, ea constată că foarte puțin timp trecuse de la datele la care deciziile Comisiei de indemnizare deviniseră definitive, considerând, cu alte cuvinte, că administrațiile interesate nu aveau suficient timp pentru a executa sentințele în cauză în aplicarea deciziilor Comisiei de indemnizare. În final, judecă că plângerile tirate din absența unei căi de recurs efectiv pentru executarea hotărârilor judiciare definitive litigioase nu erau sprijinite.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, reclamanții se plânge de neexecutarea sau executarea parțială a hotărârilor judiciare definitive privind-i. Asupra admisibilității

Guvernul ridică trei excepții de inadmisibilitate, referitoare, respectiv, la calitatea de victimă a reclamanților, la abuzul dreptului de cerere și la epuizarea căilor de recurs interne.

Se pretinde, mai întâi, pierderea calității de victimă a reclamanților cererilor nr. 37105/21, 52836/21, 22818/22, 22989/22, 22990/22, 22992/22, și 23003/22. Susține că aceștia percepuseră aproape totalitatea sumelor indemnizațiilor fixate de jurisdicțiile interne, și pretinde că nu pot, oricum, proba a fi victime a unei încălcări a Convenției pentru sumele primite.

Guvernul susține, al doilea rând, că interesații în cererile nr. 37105/21, 22818/22, 22989/22, 22990/22, 22992/22, și 23003/22 nu informaseră Curtea asupra plăților efectuate de municipalități. El consideră că o asemenea omisiune constituie un abuz al dreptului de a introduce o cerere individuală, în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției.

Guvernul expune, al treilea rând, că Comisia de indemnizare examinase susținerile reclamanților relativ la neexecutarea hotărârilor judiciare definitive privind-i și că le acordase indemnizații. Argumentează, în acest punct, că reclamanții introduseseră apoi foarte repede recursurile individuale în fața Curții Constituționale, apoi în fața Curții, și că nu permituse administrațiilor executarea deciziilor Comisiei de indemnizare într-un termen rezonabil. Adaugă, în final, că reclamanții nu prezentaseră nicio cerere cu titlu de prejudiciu material în fața autorităților interne. La fel, potrivit lui, aceștia nu ridicaseră în fața acestora plângerile lor referitoare la eficacitatea căilor recursurlor interne privind neexecutarea hotărârilor judiciare definitive.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului.

Cu privire la excepția tirată din pierderea calității de victimă a anumitor reclamante, Curtea observă că dacă administrațiile au executat sentințele litigioase, nu l-au făcut decât parțial, ceea ce nu este contestat de Guvern.

Cu privire la excepția tirată din abuzul dreptului de cerere (a se vedea pentru principiile generale Yavuz Özden c. Turcia, nr. 21371/10, §§ 65 și 66, 14 septembrie 2021, cu referințele citate), Curtea constată că plățile efectuate de municipalități figurau efectiv în deciziile Comisiei de indemnizare produse de reclamanți. Observă de asemenea că interesații furnizaseră, în observațiile lor asupra satisfacției echitabile din 22 aprilie 2023, informații actualizate privind versamentele efectuate.

Privitor la excepția tirată din neepuizarea căilor de recurs interne, Curtea constată, în final, că reclamanții sesizaseră Comisia de indemnizare înainte de introduce recursurile individuale în fața Curții Constituționale, după cum cere dreptul intern, și că ridicaseră plângerile tirate din art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției cel puțin în substanță în fața autorităților competente. Repetă, de altminteri, că în ciuda concluziilor Comisiei de indemnizare, sentințele date de tribunalele de mare instanță din Afșin și Silvan nu fuseseră pe deplin executate.

Convine deci respingere întregul al excepțiilor preliminare formulate de Guvern (comparație cu Tetik și alții c. Turcia [comitet], nr. 25885/19 și 37 altele, § 17, 15 martie 2022).

Constatând pe altminteri că plângerile tirate din art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției nu sunt evident neîntemeiatea, în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se înfruntă la niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile. Pe fond

Invocând articolele 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, reclamanții se plânge de aceasta că hotărârile judiciare definitive care, susțin ei, fuseseră date în favoarea lor cu mai mulți ani în urmă, rămân neexecutate până astazi. Estimează de altminteri că sumele alocate de Comisia de indemnizare sunt insuficiente, și denunță pe altminteri neplata acestora.

Reiterând argumentele prezentate privind admisibilitatea cererilor, Guvernul invită Curtea să concluzioneze la non-încălcarea dispozițiilor convenției menționate.

Curtea tratată la numeroase rânduri cazuri ridicând întrebări similare cu cea a prezentei specii și constatase încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Scollo c. Italia, 28 septembrie 1995, §§ 41-45, seria A nr. 315-C, Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, §§ 38-45, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, §§ 33-42, CEDH 2002-III, Tunç c. Turcia, nr. 54040/00, §§ 22-39, 24 mai 2005, Kuzu c. Turcia, nr. 13062/03, §§ 14-20, 17 ianuarie 2006, Yerebasmaz c. Turcia, nr. 14710/03, §§ 24-26, 10 octombrie 2006, Dildar c. Turcia, nr. 77361/01, §§ 26-31 și 38-43, 12 decembrie 2006, M. Kaplan c. Turcia, nr. 29016/04, §§ 16-19, 9 decembrie 2008, Çakır și alții c. Turcia, nr. 25747/09, §§ 13-26, 4 iunie 2013; a se vedea de asemenea Tetik și alții, precitată, §§ 12-18).

În speță, Curtea constată că la data introducerii cererilor, hotărârile judiciare definitive și obligatorii date în favoarea lor rămâneau neexecutate, fie total fie parțial, și aceasta după scurgerea unei perioade mergând de la mai mult de 8 ani la 14 ani.

Consideră că prin abținere timp de această perioadă de lua măsurile necesare pentru a se conforma pe deplin acestor hotărâri judiciare definitive, autorităților turce au lipsit de efect util dispozițiile articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru concluzionează aceea că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la aceasta în speță.

Alți reclamante fiecare cere 50 000 EUR pentru prejudiciu material, și de asemenea 50 000 EUR cu titlu al prejudiciului moral pe care consideră a-l suferi. Cer împreună, de altminteri, 33 000 EUR pentru taxe de justiție și 99 000 EUR pentru taxele de reprezentare pe care spun a le expune în fața jurisdicțiilor interne și Curții.

În sprijin al acestor din urmă revendicări, reclamanții produc tariful prevăzut în scara de onorarii de avocat a Uniunii Naționale a Barourilor. Pentru rest, se referă la sumele alocate de jurisdicțiile interne cu titlu de taxe și dépens.

Guvernul invită Curtea respingă revendicările reclamanților, pe care le estimă excesive și lipsite de fundament. În particular, susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între cererea formulată de interesați pentru prejudiciu material și încălcarea susținută, și expune de altminteri că reclamanții nu prezentaseră nicio convenție de onorarii de avocat sau orice alt document pertinent privind sumele cerute pentru taxe și dépens.

Curtea consideră că Statul pârât trebuie garanteze, prin măsuri apropiate, că sentințele tribunalelor de mare instanță din Afșin și Silvan și deciziile Comisiei de indemnizare să fie pe deplin executate de administrațiile interesate.

Nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut. Respinge deci cererea formulată la acest titlu.

Din contra, ținând seama de faptul că constatase o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, estimează că trebuie alocat reclamanților sumele indicate în tabelul anexat pentru prejudiciu moral (a se vedea coloana «suma alocată reclamantului pentru prejudiciu moral»), mai mult orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit pe aceasta sumă. Aceste sume țin seama de sumele alocate de Comisia de indemnizare în reparare a prejudiciului moral suferit (a se vedea §8 mai sus).

De altminteri, observă că cererile nr. 52836/21 și 22785/22 introduse de reclamantul Mahir Terim pe 6 octombrie 2021 și 16 iulie 2021 respectiv privesc aceeași procedură urmărită în dreptul intern. Curtea judecă deci rezonabil să acorde reclamantului că o singură sumă de 4 300 EUR cu titlu al prejudiciului moral pentru cele două cereri.

Cât privește taxele și dépens, Curtea reamintește că conform jurisprudenței sale, reclamant nu poate obține rambursare taxe și dépens decât măsura în care se găsesc stabilit realitate, necesitate și caracter rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea estimează rezonabil, ținând seama de documentele de care dispune și jurisprudența sa, alocare împreună reclamanților o sumă de 15 500 EUR (cincisprezece mii cinci sute euro) la acest titlu, mai mult orice sumă putând fi datorată de ei cu titlu de impozit. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Decide să unească cererile; Declară plângerile relative la art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției privind neexecutarea sau executarea parțială a hotărârilor judiciare definitive admisibile; Dit că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției privind neexecutarea sau executarea parțială a hotărârilor judiciare definitive; Dit că nu este loc de examinare admisibilității și fondului altor plângeri; Dit, a) că Statul pârât trebuie verseze, în termen de trei luni, următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării: fiecărui reclamant sumele indicate în tabelul anexat, mai mult orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume, pentru prejudiciu moral; reclamanților împreună 15 500 EUR (cincisprezece mii cinci sute euro) pentru taxe și dépens, mai mult orice sumă putând fi datorată de ei cu titlu de impozit; b) că de la expirarea perioadei respective și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 decembrie 2025, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Dorothee von Arnim Péter Paczolay Greffieră adjunctă Președinte Anexă Lista cererilor și informații suplimentare: Nr. Cererea nr. Numele cauzei Introdusă pe Reclamant An de naștere Loc de reședință Nr. și data hotărârii definitive dată de cea de-a 9-a cameră civilă a Curții de Casație Sumă alocată de Comisia de indemnizare Sumă alocată reclamantului pentru prejudiciu moral 1. 37105/21 Cihan c. Turcia 16/07/2021 Abdulhalik CİHAN 1966 Diyarbakır 2009/36517 22/12/2009 10 280 TRY (aproximativ 1 422 EUR) pentru o perioadă de 10 ani 3 luni 4 600 EUR (patru mii șase sute euro) 2. 22785/22 Terim c. Turcia 16/07/2021 Mahir TERİM 1963 Diyarbakır 2009/36530 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 728 EUR) pentru o perioadă de 11 ani 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 3. 52836/21 06/10/2021 4. 22788/22 İnanır c. Turcia 16/07/2021 Yașar İNANIR 1955 Diyarbakır 2012/6123 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 953 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 5. 22790/22 Sezer c. Turcia 16/07/2021 Abdulselam SEZER 1955 Diyarbakır 2012/6152 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 941 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 100 EUR (patru mii o sută euro) 6. 22793/22 Biter c. Turcia 16/07/2021 Abdulhekim BİTER 1950 Diyarbakır 2012/6122 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 953 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 7. 22796/22 Bilgiç c. Turcia 16/07/2021 Rüstem BİLGİÇ 1955 Diyarbakır 2012/6161 28/02/2012 15 000 TL (aproximativ 1 941 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 100 EUR (patru mii o sută euro) 8. 22803/22 Munar c. Turcia 16/07/2021 Seyithan MUNAR 1958 Diyarbakır 2012/6164 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 950 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 100 EUR (patru mii o sută euro) 9. 22805/22 Kılıç c. Turcia 16/07/2021 Salih KILIÇ 1958 Diyarbakır 2012/6132 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 941 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 100 EUR (patru mii o sută euro) 10. 22807/22 Özdemir c. Turcia 16/07/2021 Ramazan ÖZDEMİR 1958 Diyarbakır 2012/6146 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 953 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 11. 22811/22 Oyan c. Turcia 16/07/2021 Nuri OYAN 1938 Diyarbakır 2012/6134 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 953 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 12. 22818/22 Yanardağ c. Turcia 16/07/2021 Remzi YANARDAĞ 1969 Mersin 2009/36524 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 975 EUR) pentru o perioadă de 10 ani și 5 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 13. 22822/22 Toktaș c. Turcia 16/07/2021 Ağa TOKTAȘ 1951 Diyarbakır 2009/36515 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 705 EUR) pentru o perioadă de 11 ani 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 14. 22975/22 Aksın c. Turcia 16/07/2021 Recep AKSIN 1957 Diyarbakır 2009/36521 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 975 EUR) pentru o perioadă de 10 ani și 5 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 15. 22977/22 Aktar c. Turcia 16/07/2021 Abdulgani AKTAR 1947 Diyarbakır 2012/6141 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 953 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 16. 22978/22 Arıkan c. Turcia 16/07/2021 Mensur ARIKAN 1954 Ankara (hotărâre dată ca urmare a hotărârii nr. 2007/375 din 22/06/2007 a tribunalului de mare instanță din Afșin) 14/09/2007 - 2013/15097 21/06/2013 20 000 TRY (aproximativ 2 274 EUR) pentru perioade de 13 ani și 7 ani 5 luni 3 700 EUR (trei mii șapte sute euro) 17. 22979/22 Ayhan c. Turcia 16/07/2021 Mehmet AYHAN 1948 Diyarbakır 2012/6126 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 728 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 7 luni 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 18. 22981/22 Bodakçı c. Turcia 16/07/2021 Vecdettin BODAKÇI 1959 Diyarbakır 2012/6117 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 953 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 19. 22982/22 Çapan c. Turcia 16/07/2021 İlhan ÇAPAN 1954 Diyarbakır 2012/6143 28/02/2012 15 000 TRY (1 728 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 7 luni 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 20. 22983/22 Damlayıcı c. Turcia 16/07/2021 Mehmet DAMLAYICI 1959 Diyarbakır 2012/6127 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 728 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 7 luni 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 21. 22986/22 Ergin c. Turcia 16/07/2021 Muzaffer ERGİN 1970 Diyarbakır 2009/36523 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 975 EUR) pentru o perioadă de 10 ani și 5 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 22. 22988/22 Geçmez c. Turcia 16/07/2021 Kutbettin GEÇMEZ 1979 Diyarbakır 2012/6160 28/02/2012 13 450 TRY (1 550 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 7 luni 4 500 EUR (patru mii cinci sute euro) 23. 22989/22 Kaçmaz c. Turcia 16/07/2021 Burhan KAÇMAZ 1968 Diyarbakır 2009/36514 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 728 EUR) pentru o perioadă de 11 ani 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 24. 22990/22 Kılıçaslan c. Turcia 16/07/2021 Seyfettin KILIÇASLAN 1964 Diyarbakır 2009/36527 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 975 EUR) pentru o perioadă de 10 ani și 5 luni 4 000 EUR (patru mii euro) 25. 22991/22 Kırlangıç c. Turcia 16/07/2021 Tuncay KIRLANGIÇ 1977 Kahramanmaraș (hotărâre dată ca urmare a hotărârii nr. 2007/366 din 22/06/2007 a tribunalului de mare instanță din Afșin) 14/09/2007 - (hotărâre dată ca urmare a hotărârii nr. 2007/965 din 26/11/2007 a tribunalului de mare instanță din Afșin) 08/06/2012 20 000 TRY (aproximativ 2 274 EUR) pentru perioade de 13 ani și 8 ani 3 luni 3 700 EUR (trei mii șapte sute euro) 26. 22992/22 Kızıl c. Turcia 16/07/2021 Murat KIZIL 1969 Ankara 2009/36529 22/12/2009 15 000 TRY (aproximativ 1 945 EUR) pentru o perioadă de 10 ani și 4 luni 4 100 EUR (patru mii o sută euro) 27. 22993/22 Manaz c. Turcia 16/07/2021 Hanifi MANAZ 1955 Manaz 2012/6121 28/02/2012 15 000 TRY (1 728 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 7 luni 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 28. 22997/22 Özkan c. Turcia 16/07/2021 Hasan ÖZKAN 1946 Diyarbakır 2012/6138 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 728 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 7 luni 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 29. 22998/22 Özkan c. Turcia 16/07/2021 Nuri ÖZKAN 1938 Diyarbakır 2012/6135 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 941 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 100 EUR (patru mii o sută euro) 30. 22999/22 Sezik c. Turcia 16/07/2021 İrfan SEZİK 1952 Diyarbakır 2012/6145 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1 728 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 7 luni 4 300 EUR (patru mii trei sute euro) 31. 23001/22 Tanıș c. Turcia 16/07/2021 Sonay TANIȘ 1974 Kahramanmaraș (hotărâre dată ca urmare a hotărârii nr. 2007/384 din 22/06/2007 a tribunalului de mare instanță din Afșin) 14/09/2007 - 2013/14981 20/05/2013 20 000 TRY (aproximativ 2 274 EUR) pentru perioade de 13 ani și 7 ani 4 luni 3 700 EUR (trei mii șapte sute euro) 32. 23003/22 Tayar c. Turcia 16/07/2021 Ramazan TAYAR 1948 Diyarbakır 2012/6153 28/02/2012 15 000 TRY (aproximativ 1941 EUR) pentru o perioadă de 8 ani și 4 luni 4 100 EUR (patru mii o sută euro)

Les requérants, qui étaient employés par les municipalités d’Afșin ou de Silvan, intentèrent des actions en indemnisation contre leur employeur afin d’obtenir le paiement d’indemnités, de primes et/ou d’aides sociales auxquels ils estimaient avoir droit. 3. À diverses dates s’échelonnant entre le 22 juin 2007 et le 3 mai 2011, les tribunaux de grande instance d’Afșin et de Silvan leur octroyèrent des indemnités. Les jugements rendus à cet effet devinrent définitifs à des dates allant du 14 septembre 2007 au 21 juin 2013.

Les municipalités n’exécutèrent pas les jugements en question, ou les exécutèrent partiellement.

En février 2015, les requérants introduisirent des recours individuels devant la Cour constitutionnelle.

Par une décision du 29 novembre 2018, la Cour constitutionnelle joignit les requêtes, et les déclara irrecevables pour non-épuisement du recours devant la Commission d’indemnisation instaurée par la loi n o 6384 du 9 janvier 2013 relative au règlement, par l’octroi d’une indemnité, de certaines requêtes introduites devant la Cour européenne des droits de l’homme (la « Commission d’indemnisation »).

Les requérants saisirent alors ladite Commission d’indemnisation. 8 . Par des décisions séparées rendues à différentes dates (allant du 3 avril au 7 septembre 2020), la Commission d’indemnisation conclut à la violation du droit des requérants à la mise en œuvre sans délai d’une décision de justice définitive et obligatoire, et leur octroya des indemnités en réparation du préjudice subi (voir tableau joint en annexe pour les détails). Elle renvoya ses décisions aux administrations concernées afin que les jugements litigieux fussent exécutés.

En l’absence d’exécution de la part des municipalités, les requérants saisirent de nouveau la Cour constitutionnelle. Ils contestaient également, devant celle-ci, les montants alloués par la Commission d’indemnisation.

Le 30 mars 2021, la Cour constitutionnelle rejeta les requêtes pour défaut manifeste de fondement. Elle estima que les montants octroyés par la Commission d’indemnisation étaient conformes à sa jurisprudence et à celle de la Cour. Quant aux griefs tirés de la non-exécution des décisions de justice définitives en cause, elle retint que très peu de temps s’était écoulé depuis les dates auxquelles les décisions de la Commission d’indemnisation étaient devenues définitives, considérant, en d’autres termes, que les administrations concernées n’avaient pas eu suffisamment de temps pour exécuter les jugements en question en application des décisions de la Commission d’indemnisation. Enfin, elle jugea que les griefs tirés d’une absence de voie de recours effective pour l’exécution des décisions de justice définitives litigieuses n’étaient pas étayés.

Eu égard à la similarité de l’objet des requêtes, la Cour juge opportun de les examiner ensemble dans un arrêt unique. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N O

Le Gouvernement soulève trois exceptions d’irrecevabilité, relatives, respectivement, à la qualité de victime des requérants, à l’abus du droit de requête et à l’épuisement des voies de recours internes.

Il excipe, en premier lieu, de la perte de qualité de victime des requérants des requêtes n os 37105/21, 52836/21, 22818/22, 22989/22, 22990/22, 22992/22, et 23003/22. Il avance que ceux-ci ont perçu la quasi ‑ totalité des montants des indemnités fixés par les juridictions internes, et soutient qu’ils ne peuvent, en tout état de cause, se prétendre victimes d’une violation de la Convention pour les montants reçus.

Le Gouvernement allègue, en deuxième lieu, que les intéressés dans les requêtes n os 37105/21, 22818/22, 22989/22, 22990/22, 22992/22, et 23003/22 n’ont pas informé la Cour des paiements effectués par les municipalités. Il considère qu’une telle omission constitue un abus du droit d’introduire une requête individuelle, au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention.

Le Gouvernement expose, en troisième lieu, que la Commission d’indemnisation a examiné les allégations des requérants relativement à la non ‑ exécution des décisions de justice définitives les concernant et qu’elle leur a alloué des indemnités. Il argue, sur ce point, que les requérants ont ensuite très rapidement introduit leurs recours individuels devant la Cour constitutionnelle, puis devant la Cour, et qu’ils n’ont ce faisant pas permis aux administrations d’exécuter les décisions de la Commission d’indemnisation dans un délai raisonnable. Il ajoute, enfin, que les requérants n’ont présenté aucune demande au titre de dommage matériel devant les autorités internes. De même, selon lui, ils n’ont pas soulevé devant celles-ci leurs griefs concernant l’efficacité des voies des recours internes en matière de non-exécution des décisions de justice définitives.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement.

S’agissant de l’exception tirée de la perte de qualité de victime de certains requérants, la Cour observe que si les administrations ont exécuté les jugements litigieux, elles ne l’ont fait que partiellement, ce qui n’est pas contesté par le Gouvernement.

S’agissant de l’exception tirée de l’abus du droit de requête (voir pour les principes générales Yavuz Özden c. Turquie , n o 21371/10, §§ 65 et 66, 14 septembre 2021, avec les références qui y sont citées), la Cour relève que les paiements réalisés par les municipalités figuraient effectivement dans les décisions de la Commission d’indemnisation produites par les requérants. Elle note également que les intéressés ont fourni, dans leurs observations sur la satisfaction équitable du 22 avril 2023, des informations actualisées concernant les versements effectués.

En ce qui est de l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour constate, enfin, que les requérants ont saisi la Commission d’indemnisation avant d’introduire leurs recours individuels devant la Cour constitutionnelle, comme l’exige le droit interne, et qu’ils ont soulevé les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention au moins en substance devant les autorités compétentes. Elle répète, en outre, qu’en dépit des conclusions de la Commission d’indemnisation, les jugements rendus par les tribunaux de grande instance d’Afșin et de Silvan n’ont pas été pleinement exécutés.

Il convient ainsi de rejeter l’ensemble des exceptions préliminaires formulées par le Gouvernement (comparer avec Tetik et autres c. Turquie [comité], n os 25885/19 et 37 autres, § 17, 15 mars 2022).

Constatant par ailleurs que les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ne sont pas manifestement mal fondées, au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables. Sur le fond

Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, les requérants se plaignent de ce que les décisions de justice définitives qui, allèguent-ils, ont été rendues en leur faveur il y a plusieurs années, demeurent inexécutées à ce jour. Ils estiment en outre que les montants alloués par la Commission d’indemnisation sont insuffisants, et dénoncent par ailleurs le non-paiement de ceux-ci.

Réitérant les arguments qu’il a présentés concernant la recevabilité des requêtes, le Gouvernement invite la Cour à conclure à la non-violation desdites dispositions conventionnelles.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 ( voir, par exemple, Scollo c. Italie , 28 septembre 1995, §§ 41-45, série A n o 315-C, Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, §§ 38-45, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, Bourdov c. Russie , n o 59498/00, §§ 33-42, CEDH 2002-III, Tunç c. Turquie , n o 54040/00, §§ 22-39, 24 mai 2005, Kuzu c. Turquie , n o 13062/03, §§ 14 ‑ 20, 17 janvier 2006, Yerebasmaz c. Turquie , n o 14710/03, §§ 24-26, 10 octobre 2006, Dildar c. Turquie , n o 77361/01, §§ 26-31 et 38-43, 12 décembre 2006, M. Kaplan c. Turqui e , n o 29016/04, §§ 16-19, 9 décembre 2008, Çakır et autres c. Turquie , n o 25747/09, §§ 13-26, 4 juin 2013 ; voir également Tetik et autres , précité, §§ 12-18).

En l’espèce, la Cour constate qu’à la date d’introduction des requêtes, les décisions de justice définitives et obligatoires rendues en leur faveur restaient inexécutées, que ce soit totalement ou en partie, et ce après l’écoulement d’une période allant de plus de 8 ans à 14 ans.

Elle considère qu’en s’abstenant pendant ce laps de temps de prendre les mesures nécessaires pour se conformer entièrement auxdites décisions judiciaires définitives, les autorités turques ont privé de leur effet utile les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à celle-ci en l’espèce.

Les autres requérants réclament chacun 50 000 EUR pour dommage matériel, ainsi que 50 000 EUR au titre du préjudice moral qu’ils estiment avoir subis. Ils demandent conjointement, en outre, 33 000 EUR pour frais de justice et 99 000 EUR pour les frais de représentation qu’ils disent avoir exposés devant les juridictions internes et la Cour. 32. À l’appui de ces dernières prétentions, les requérants produisent le forfait prévu dans le barème des honoraires d’avocat de l’Union nationale des barreaux. Pour le reste, ils se réfèrent aux sommes allouées par les juridictions internes à titre de frais et dépens.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter les prétentions des requérants, qu’il estime excessives et dépourvues de fondement. En particulier, il soutient qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la demande formulée par les intéressés pour dommage matériel et la violation alléguée, et expose en outre que les requérants n’ont soumis aucune convention d’honoraires d’avocat ou tout autre document pertinent concernant les sommes réclamées pour frais et dépens.

La Cour considère que l’État défendeur doit garantir, par des mesures appropriées, que les jugements des tribunaux de grande instance d’Afșin et de Silvan ainsi que les décisions de la Commission d’indemnisation soient dûment exécutées par les administrations concernées.

Elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc la demande formulée à ce titre.

En revanche, eu égard au fait qu’elle a constaté une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer aux requérants les montants indiqués dans le tableau joint en annexe pour dommage moral (voir la colonne « montant alloué au requérant pour dommage moral »), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme. Ces montants tiennent compte des sommes allouées par la Commission d’indemnisation en réparation du préjudice moral subi (voir le paragraphe 8 ci-dessus).

Par ailleurs, elle observe que les requêtes n os 52836/21 et 22785/22 introduites par le requérant Mahir Terim le 6 octobre 2021 et le 16 juillet 2021 respectivement concernent la même procédure suivie en droit interne. La Cour juge ainsi raisonnable d’accorder au requérant qu’une seule somme de 4 300 EUR au titre du préjudice moral pour les deux requêtes.

Quant aux frais et dépens, la Cour rappelle que selon sa jurisprudence, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour estime raisonnable, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, d’allouer conjointement aux requérants une somme de 15 500 EUR (quinze mille cinq cents euros) à ce titre, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les griefs relatifs à l’article 6 § 1 de la Convention et à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention concernant la non ‑ exécution ou l’exécution partielle de décisions de justice définitives recevables ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention concernant la non ‑ exécution ou l’exécution partielle de décisions de justice définitives ; Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner la recevabilité et le fond des autres griefs ; Dit , a) que l’État défendeur doit verser, dans un délai de trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : à chacun des requérants les sommes indiquées dans le tableau joint en annexe, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ces sommes, pour dommage moral ; aux requérants conjointement 15 500 EUR (quinze mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 décembre 2025, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Dorothee von Arnim Péter Paczolay Greffière adjointe Président Appendix Liste des requêtes et informations complémentaires : No. Requête N o Nom de l’affaire Introduite le Requérant Année de naissance Lieu de résidence N o et date de l’arrêt définitif rendu par la 9 e chambre civile de la Cour de cassation Montant alloué par la Commission d’indemnisation Montant alloué au requérant pour dommage moral 1. 37105/21 Cihan c. Türkiye 16/07/2021 Abdulhalik CİHAN 1966 Diyarbakır 2009/36517 22/12/2009 10 280 TRY (soit environ 1 422 EUR) pour une durée de 10 ans 3 mois 4 600 EUR (quatre mille six cents euros) 2. 22785/22 Terim c. Türkiye 16/07/2021 Mahir TERİM 1963 Diyarbakır 2009/36530 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 728 EUR) pour une durée de 11 ans 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 3. 52836/21 06/10/2021 4. 22788/22 İnanır c. Türkiye 16/07/2021 Yașar İNANIR 1955 Diyarbakır 2012/6123 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 953 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 5. 22790/22 Sezer c. Türkiye 16/07/2021 Abdulselam SEZER 1955 Diyarbakır 2012/6152 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 941 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 100 EUR (quatre mille cent euros) 6. 22793/22 Biter c. Türkiye 16/07/2021 Abdulhekim BİTER 1950 Diyarbakır 2012/6122 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 953 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 7. 22796/22 Bilgiç c. Türkiye 16/07/2021 Rüstem BİLGİÇ 1955 Diyarbakır 2012/6161 28/02/2012 15 000 TL (soit environ 1 941 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 100 EUR (quatre mille cent euros) 8. 22803/22 Munar c. Türkiye 16/07/2021 Seyithan MUNAR 1958 Diyarbakır 2012/6164 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 950 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 100 EUR (quatre mille cent euros) 9. 22805/22 Kılıç c. Türkiye 16/07/2021 Salih KILIÇ 1958 Diyarbakır 2012/6132 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 941 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 100 EUR (quatre mille cent euros) 10. 22807/22 Özdemir c. Türkiye 16/07/2021 Ramazan ÖZDEMİR 1958 Diyarbakır 2012/6146 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 953 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 11. 22811/22 Oyan c. Türkiye 16/07/2021 Nuri OYAN 1938 Diyarbakır 2012/6134 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 953 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 12. 22818/22 Yanardağ c. Türkiye 16/07/2021 Remzi YANARDAĞ 1969 Mersin 2009/36524 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 975 EUR) pour une durée de 10 ans et 5 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 13. 22822/22 Toktaș c. Türkiye 16/07/2021 Ağa TOKTAȘ 1951 Diyarbakır 2009/36515 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 705 EUR) pour une durée de 11 ans 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 14. 22975/22 Aksın c. Türkiye 16/07/2021 Recep AKSIN 1957 Diyarbakır 2009/36521 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 975 EUR) pour une durée de 10 ans et 5 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 15. 22977/22 Aktar c. Türkiye 16/07/2021 Abdulgani AKTAR 1947 Diyarbakır 2012/6141 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 953 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 16. 22978/22 Arıkan c. Türkiye 16/07/2021 Mensur ARIKAN 1954 Ankara (arrêt rendu suite au jugement n o 2007/375 du 22/06/2007 du tribunal de grande instance d’Afșin) 14/09/2007 - 2013/15097 21/06/2013 20 000 TRY (soit environ 2 274 EUR) pour des durées de 13 ans et 7 ans 5 mois 3 700 EUR (trois mille sept cents euros) 17. 22979/22 Ayhan c. Türkiye 16/07/2021 Mehmet AYHAN 1948 Diyarbakır 2012/6126 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 728 EUR) pour une durée de 8 ans et 7 mois 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 18. 22981/22 Bodakçı c. Türkiye 16/07/2021 Vecdettin BODAKÇI 1959 Diyarbakır 2012/6117 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 953 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 19. 22982/22 Çapan c. Türkiye 16/07/2021 İlhan ÇAPAN 1954 Diyarbakır 2012/6143 28/02/2012 15 000 TRY (1 728 EUR) pour une durée de 8 ans et 7 mois 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 20. 22983/22 Damlayıcı c. Türkiye 16/07/2021 Mehmet DAMLAYICI 1959 Diyarbakır 2012/6127 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 728 EUR) pour une durée de 8 ans et 7 mois 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 21. 22986/22 Ergin c. Türkiye 16/07/2021 Muzaffer ERGİN 1970 Diyarbakır 2009/36523 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 975 EUR) pour une durée de 10 ans et 5 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 22. 22988/22 Geçmez c. Türkiye 16/07/2021 Kutbettin GEÇMEZ 1979 Diyarbakır 2012/6160 28/02/2012 13 450 TRY (1 550 EUR) pour une durée de 8 ans et 7 mois 4 500 EUR (quatre mille cinq cents euros) 23. 22989/22 Kaçmaz c. Türkiye 16/07/2021 Burhan KAÇMAZ 1968 Diyarbakır 2009/36514 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 728 EUR) pour une durée de 11 ans 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 24. 22990/22 Kılıçaslan c. Türkiye 16/07/2021 Seyfettin KILIÇASLAN 1964 Diyarbakır 2009/36527 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 975 EUR) pour une durée de 10 ans et 5 mois 4 000 EUR (quatre mille euros) 25. 22991/22 Kırlangıç c. Türkiye 16/07/2021 Tuncay KIRLANGIÇ 1977 Kahramanmaraș (arrêt rendu suite au jugement n o 2007/366 du 22/06/2007 du tribunal de grande instance d’Afșin) 14/09/2007 - (arrêt rendu suite au jugement n o 2007/965 du 26/11/2007 du tribunal de grande instance d’Afșin) 08/06/2012 20 000 TRY (soit environ 2 274 EUR) pour des durées de 13 ans et 8 ans 3 mois 3 700 EUR (trois mille sept cents euros) 26. 22992/22 Kızıl c. Türkiye 16/07/2021 Murat KIZIL 1969 Ankara 2009/36529 22/12/2009 15 000 TRY (soit environ 1 945 EUR) pour une durée de 10 ans et 4 mois 4 100 EUR (quatre mille cent euros) 27. 22993/22 Manaz c. Türkiye 16/07/2021 Hanifi MANAZ 1955 Manaz 2012/6121 28/02/2012 15 000 TRY (1 728 EUR) pour une durée de 8 ans et 7 mois 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 28. 22997/22 Özkan c. Türkiye 16/07/2021 Hasan ÖZKAN 1946 Diyarbakır 2012/6138 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 728 EUR) pour une durée de 8 ans et 7 mois 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 29. 22998/22 Özkan c. Türkiye 16/07/2021 Nuri ÖZKAN 1938 Diyarbakır 2012/6135 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 941 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 100 EUR (quatre mille cent euros) 30. 22999/22 Sezik c. Türkiye 16/07/2021 İrfan SEZİK 1952 Diyarbakır 2012/6145 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1 728 EUR) pour une durée de 8 ans et 7 mois 4 300 EUR (quatre mille trois cents euros) 31. 23001/22 Tanıș c. Türkiye 16/07/2021 Sonay TANIȘ 1974 Kahramanmaraș (arrêt rendu suite au jugement n o 2007/384 du 22/06/2007 du tribunal de grande instance d’Afșin) 14/09/2007 - 2013/14981 20/05/2013 20 000 TRY (soit environ 2 274 EUR) pour des durées de 13 ans et 7 ans 4 mois 3 700 EUR (trois mille sept cents euros) 32. 23003/22 Tayar c. Türkiye 16/07/2021 Ramazan TAYAR 1948 Diyarbakır 2012/6153 28/02/2012 15 000 TRY (soit environ 1941 EUR) pour une durée de 8 ans et 4 mois 4 100 EUR (quatre mille cent euros)