CtEDO 03.06.2014 Auto

PIOTROWSKI v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
03.06.2014
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
PIOTROWSKI v. POLAND (CtEDO, 2014)
HUDOC · oficial

Comunicat la 3 iunie 2014 CUARTĂ SECȚIUNE Cerere nr. 8923/12 Andrzej PIOTROWSKI împotriva Poloniei depusă la 25 ianuarie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Andrzej Piotrowski, este un național polonez, născut în 1952 și trăiește în Čód La 12 ianuarie 2010, reclamantul a depus o cerere de divorț. El a solicitat instanței să declare că ambele părți au fost vinovate pentru defalcarea căsătoriei. La 16 februarie 2011, Curtea regională a refuzat să acorde reclamantului un divorț. Curtea a stabilit că reclamantul și D. s-au căsătorit în 1977. Ei nu au avut copii. În 2004 reclamantul și D. s-au căsătorit în biserică. ulterior, reclamantul a întâlnit o altă femeie. În mai 2009 a informat D. că s-a îndrăgostit de altcineva. Curtea a susținut, având în vedere dovezile colectate în cadrul procedurii, că defalcarea căsătoriei a fost totală și permanentă. Relațiile economice, emoționale și sexuale între soții au ajuns la sfârșit, în principal din cauza relației reclamantului cu o altă femeie. a fost un partener foarte bun pentru el și nu de vina pentru defalcarea căsătoriei. În plus, ea încă iubea soțul ei și a fost gata să-l ierte pentru afacerea lui. Curtea a subliniat că reclamantul este singura persoană responsabilă pentru defalcarea conjugală. El nu a reușit să respecte obligația de fidelitate conjugală și a declarat în mod clar în timpul procedurii că va continua relația sa cu o altă femeie. Din aceste motive, instanța a considerat că refuzul soției de a acorda consimțământul trebuie să fie considerat drept legitim și compatibil cu principiile co-sociale existența în sensul articolului 5 din Codul Civil. Prin urmare, un divorț nu a fost permis în acest caz. Reclamantul a apelat, contestat concluziile faptelor făcute de instanța de primă instanță. El a susținut că relația sa cu soția sa nu a fost niciodată bună. Faptul că a intrat într-o relație nouă a fost cauzată precis de calitatea slabă a căsătoriei lor. Prin urmare, Curtea a fost greșit în găsirea că a fost implicarea sa cu o altă femeie care a cauzat problemele conjugale. El a considerat că relația sa cu acea femeie este viabilă deoarece au trăit împreună de câteva luni în urmă cu doi ani. La 12 iulie 2011, Curtea de Apel a menținut hotărârea de primă instanță. Curtea a considerat că soția reclamantului nu a fost vinovat pentru defalcarea căsătoriei, că refuzul de a acorda consimțământul a trebuit, prin urmare, să fie considerat legitim și că hotărârea instanței de primă instanță a fost legală. Hotărârea este finală; nu a fost disponibil un recurs de casă. În conformitate cu art. 56 alineatul (1) din Codul familiei și custodiei ( Kodeks rodzinny i opiekuńczy ), fiecare soț poate depune o cerere de divorț în cazul în care s-a produs o defalcare totală și permanentă a obligațiilor de căsătorie ( zupełny i trwały rozkład pożycia ). În scopul stabilirii faptului că s-a produs o defalcare totală, practica judiciară stabilită este de a examina ex officio dacă legăturile economice, emoționale și sexuale dintre soții au ajuns la sfârșit (de exemplu, Curtea Supremă, III CKN 386/98, din 22 octombrie 1999; Curtea de Apel Katowice, I ACa 51/10, 12 martie 2010). Instanțele stabilesc dacă o defalcare a avut loc în temeiul normelor procedurale generale care reglementează auzul probelor, cu anumite norme specifice prevăzute de Codul de Procedură Civilă în scopul procedurii de divorț. În special, în conformitate cu art. 431 din acest cod, o decizie în cazul divorțului nu poate fi bazată exclusiv pe admiterea cererii sau a anumitor fapte de către inculpat. art. 432 din cod prevede că mărturiile orale ale ambelor părți la un caz de divorț trebuie să fie auzite. 442 din Codul, dacă acuzatul recunoaște cererea de divorț și soții nu au copii minori, instanța poate limita luarea dovezilor la audiere a părților. Dispozițiile art. 56 alin. (2) și (3) din lista Codului de familie situații în care, în ciuda defalcarea totală a căsătoriei, un tribunal nu trebuie să acorde divorț. Un divorț nu trebuie acordat dacă: „(2) ... ar fi dator pentru bunăstarea copiilor minori comune sau dacă, din alte motive, acordarea divorțului ar fi contrar principiilor coexistării sociale (zasady współżycia społecznego (3) ... a fost solicitat de soțul care are vina pentru defalcarea căsătoriei, cu excepția cazului în care celălalt soț a exprimat consimțământul său, sau refuzul acestui consimțământ de către celălalt soț este – în circumstanțele în cauză – contrar principiilor rezonabile ale coexistenței sociale...” art. 5 din Codul Civil menționează: „Nimeni nu trebuie să exercite niciun drept al său în mod contrar scopului său socioeconomic sau principiilor coexistentei sociale ( zasady współżycia społecznego ). Nici un act sau omisiune [cumplerea acestei descrieri] din partea titularului dreptului nu este considerat ca fiind exercitarea dreptului și este protejat [prin lege].” Instanțele au dezvoltat o jurisprudență ample privind situațiile în care soțul inculpat refuză să-și acorde consimțământul la divorț. În special, au susținut că un soț inculpat are dreptul de a face acest lucru. Prin urmare, o presupunere de bună credință a fost aplicabilă unui astfel de refuz, până când a fost demonstrat, cu referire la circumstanțele specifice ale unei cauze, că refuzul a fost contrar principiilor rezonabile de coexistență socială (de exemplu, Curtea Supremă, II CKN 956/99, 26 octombrie 2002; I CKN 305/01, 26 februarie 2000). În special, intenția soțului inculpat de a frustra planurile reclamantului de a formaliza relația sa extraconsiliară nu ar trebui considerată, de sine, ca fiind incompatibilă cu aceste principii, dacă s-a demonstrat că acest refuz a fost inspirat de dorința de a menține căsătoria, în conformitate cu standardele etice și sociale (de exemplu. Curtea Supremă, CKN 305/01, 26 februarie 2002). Curtea este obligată să evalueze dacă refuzul de consimțământ la divorț nu constituie un abuz de drept în funcție de situația soților și de condițiile cauzate de defalcarea căsătoriei lor; atât a acuzatului nevinovat, cât și a reclamantului. Numai în lumina acestor concluzii se poate efectua o evaluare aprofundată dacă refuzul este consoane cu normele de moralitate acceptate universal și dacă nu este dăunător pentru alte interese demne de protecție juridică (de exemplu Curtea Supremă, I CKN 871/00, 4 octombrie 2001). Factorii care trebuie luati în considerare includ, printre altele, , sănătatea soților, vârstă, capacitatea de a câștiga viața, durata căsătoriei (Curtea Supremă, I CR 565/57, 22 mai 1958; III CKN 573/98, 9 octombrie 1998; Curtea de apel Białystok, I Aca 48/97, 6 martie 1997). Faptul că soțul reclamant are copii născuți din relații extramaritale este, de asemenea, de relevanță (de exemplu Curtea Supremă, C 1115/52, 8 iulie 1952). Un refuz ar trebui să fie respins dacă s-a demonstrat că acuzatul este motivat doar de dorința de a hărțui reclamantul și de a-l împiedica să-și formalizeze noua sa relație (Curtea Supremă, III CKN 665/00, 21 noiembrie 2002). Conducta inculpatului după defalcarea obligației conjugale trebuie luată în considerare, de asemenea,; în cazul în care este răpită și reproșabilă, refuzul consimțământului poate fi respins (Curtea Supremă, II CKN 1270/00, 21 Martie 2003). De asemenea, trebuie luate în considerare cauzele defalcării și circumstanțele care au apărut după această defalcare, inclusiv existența altor relații și copii extraconsiliari (Curtea Supremă, III CKN 1032/99, 10 mai 2000). Reclamantul se plânge că refuzând să-i acorde un divorț autoritățile l-au forțat să rămână căsătorit cu D. și l-au împiedicat să formeze o nouă familie. Întrebări aduse părților A existat o încălcare a dreptului reclamantului de a respecta viața sa de familie, în conformitate cu art. 8 din Convenție? A existat o încălcare a dreptului reclamantului de a se căsători, în contradicție cu art. 12 din Convenție?

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă