Vazvan împotriva Finlandei

Comunicat la 13 iunie 2014 CUARTĂ SECȚIUNE Cererea nr. 61815/13 Behruz VAZVAN împotriva Finlandei depusă la 25 septembrie 2013 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Behruz Vazvan, este un național finlandez, născut în 1961 și trăiește în Vantaa. El este reprezentat în fața Curții de către dl Risto Rouvari, avocat practicant în Helsinki. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cazului Reclamantul a făcut o invenție tehnică pentru care a solicitat un brevet la 28 octombrie 1994. În urma, la 14 decembrie 2001, el a primit un brevet pentru invenția sa, care a fost, totuși, retras ulterior. La 1 noiembrie 1994, reclamantul s-a alăturat unei companii de telecomunicații mari din Finlanda.

El a spus companiei mai devreme despre invenția sa și a încercat să implice cooperarea cu compania. Compania se pare că a aflat despre cererea sa de brevet la 12 iulie 1995, dar nu a fost interesată de cooperare. La 18 octombrie 1995, ocuparea reclamantului cu societatea s-a încheiat. În 2002, reclamantul a observat că societatea a încălcat brevetul său și a informat compania de acest lucru. Compania a inițiat proceduri civile împotriva reclamantului, susținând deținerea invenției reclamantului. La 9 februarie 2006, Curtea de District Helsinki (käjäoikeus, tingsrätten ) a respins afirmația societății de proprietate a invenției reclamantului, dar a acceptat cererea sa alternativă și a confirmat că reclamantul a făcut invenția în cauză în timpul lucrării pentru societate.

De asemenea, instanța a confirmat că societatea deține o licență pentru invenție și că a trebuit să plătească compensații rezonabile reclamantului pentru această licență de brevet. Curtea de Apel din Helsinki ( hovioikeus, hovrätten ) a susținut hotărârea Curții de District. Această hotărâre a devenit finală. Procedură impușită Întrucât reclamantul și societatea nu au putut conveni cu privire la compensarea rezonabilă a licenței de brevet, reclamantul a inițiat o procedură civilă împotriva societății în Tribunalul de District din Helsinki la 27 noiembrie 2006. La 6 octombrie 2010, Curtea de District din Helsinki a acceptat parțial cererile reclamanților și a ordonat societății să-i plătească 12,000 de euro în compensație.

Reclamantul a fost, de asemenea, ordonat să plătească costurile și cheltuielile societății în fața Curții de District, care, după atenuarea, a constituit 60.000 de euro. Curtea a constatat că reclamantul nu a putut demonstra că societatea a folosit de fapt invenția pentru care a deținut licența. Prin urmare, invenția nu a avut o valoare mai mare pentru societate. Faptul că societatea a deținut licența de brevet nu a împiedicat reclamantul să breveteze invenția sau să acorde licențe suplimentare, deoarece reclamantul a deținut încă toate drepturile. Deoarece au existat șase brevete separate, instanța a estimat că compensarea corespunzătoare este de 2.000 de euro pentru fiecare brevet și, prin urmare, de 12.000 de euro în total.

În același timp ca hotărârea, părțile au primit, de asemenea, pentru informații, o declarație redactată de experții tehnici desemnați de instanță și dau instanței în acest caz. Prin scrisoarea din 16 decembrie 2010, reclamantul a apelat la Curtea de Apel de la Helsinki, cerând, printre altele , ca societatea să fie ordonată să-i plătească 924.720.000 de euro în compensare pentru deținerea licenței de brevet și ca el să fie eliberat de obligația de a plăti costurile și cheltuielile societății. El a solicitat ca o audiere orală să fie ținută și ca experții tehnici să participe la această audiere. În plus, reclamantul s-a plâns de faptul că obligația de a plăti costurile și cheltuielile și-a anulat complet dreptul la compensare și, prin urmare, ar trebui să fie dispensat de la plată.

Compania a depus un recurs contrar, solicitând reducerea compensației la 2.000 de euro și ca reclamantul să fie ordonat să plătească costurile și cheltuielile societății. La 17 octombrie 2012, Curtea de Apel din Helsinki, după o audiere orală, a acceptat cererile societății și a redus suma compensației plătibile reclamantului la 2.000 de euro. De asemenea, a ordonat reclamantului să plătească costurile și cheltuielile societății în fața Curții de District și a Curții de Apel la un total de 444,471,08 euro plus dobânzi. Curtea a constatat că, întrucât compensarea se referă la doar un brevet la care societatea a deținut doar o licență, 2.000 de euro constituie o compensație adecvată. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, instanța a constatat că diferitele poziții materiale ale reclamantului și ale societății au vorbit pentru atenuarea obligației de plată în favoarea reclamantului.

Cu toate acestea, chiar dacă invenția a fost importantă pentru solicitant, el a solicitat compensații egale cu 4 până la 8% din cifra de afaceri anuală a întregului grup de societăți. înființată și neelementată și nu au fost prezentate dovezi pentru a le susține. Prin urmare, motivele de atenuare nu au fost îndeplinite și reclamantul a fost ordonat să plătească integral costurile și cheltuielile societății. Prin scrisoarea din 11 decembrie 2012, reclamantul a apelat la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen În plus, el a subliniat faptul că experții tehnici nu au participat la ședința Curții de Apel și a solicitat ca acest caz să fie remis la Curtea de Apel pentru a fi auzit. La 30 mai 2013, Curtea Supremă a refuzat reclamantul să permită recursul.

În conformitate cu art. 66 din Legea privind brevetele ( patenttilaki , patentlagen , Act nr. 550/1967, ca în vigoare la momentul material, la examinarea unei chestiuni de brevet, Curtea de District trebuia să fie asistată de doi experți tehnici care să fie desemnați de către instanță. Experții trebuiau să își dea opinia cu privire la chestiunile prezentate de instanță. Opinia lor a fost înregistrată și au avut dreptul să pună în discuție părțile și martorii. De la propunerea Guvernului HE 124/2012 vp se constată că practicile din momentul respectiv au fost că experții au formulat în mod practic declarația după încheierea ședinței orale. Partidele la procedura nu au avut posibilitatea de a face observații cu privire la declarația experților.

Această situație a schimbat atunci când Legea privind brevetele a fost modificată cu efect începând cu 1 septembrie 2013 (Legea nr. 101/2013). Conform noului articol 66c din Lege, Curtea de District oferă părților posibilitatea de a face observații asupra declarației experților înainte de a hotărî cazul. Potrivit dispozițiilor tranzitorii, dacă o astfel de chestiune a devenit deja așteptată într-un Tribunal de District înainte de intrarea în vigoare a amendamentului, se aplică dispozițiile anterioare. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că nu a avut o audiere echitabilă, deoarece nu a putut face comentarii cu privire la declarația de experți elaborată de experți tehnici, utilizate de Curtea de District.

Această declarație a fost dată părților numai împreună cu hotărârea Curții de District și experții nu au participat la audierea Curții de Apel. Reclamantul a avut o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, a fost respectat dreptul reclamantului la procedurile adversare în ceea ce privește posibilitatea sa de a face observații cu privire la declarația de experți pregătită pentru Curtea de District?

Communicated on 13 June 2014

FOURTH SECTION

Application no. 61815/13 Behruz VAZVAN against Finland lodged on 25 September 2013

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr Behruz Vazvan, is a Finnish national, who was born in 1961 and lives in Vantaa. He is represented before the Court by Mr Risto Rouvari, a lawyer practising in Helsinki. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. Background of the case The applicant made a technical invention for which he applied for a patent on 28 October 1994. Subsequently, on 14 December 2001, he received a patent for his invention which was, however, later withdrawn. On 1 November 1994 the applicant joined a big telecommunications company in Finland. He told the company early on about his invention and tried to engage cooperation with the company.

The company apparently learned about his patent application on 12 July 1995 but was not interested in cooperation. On 18 October 1995 the applicant’s employment with the company ended. In 2002 the applicant noticed that the company was infringing his patent and informed the company of this. The company initiated civil proceedings against the applicant, claiming ownership of the applicant’s invention. On 9 February 2006 the Helsinki District Court ( käräjäoikeus, tingsrätten ) rejected the company’s claim to ownership of the applicant’s invention but accepted its alternative claim and confirmed that the applicant had made the invention in question while working for the company. The court also confirmed that the company held a licence for the invention and that it had to pay reasonable compensation to the applicant for this patent licence.

On 31 January 2008 the Helsinki Appeal Court ( hovioikeus, hovrätten ) upheld the District Court judgment. This judgment became final. Impugned proceedings As the applicant and the company could not agree on reasonable compensation for the patent licence, the applicant initiated civil proceedings against the company in the Helsinki District Court on 27 November 2006. He claimed, inter alia , compensation of 924,720,000 euros for the use of the patent licence. On 6 October 2010 the Helsinki District Court accepted the applicant’s claims partly and ordered the company to pay to him 12,000 euros in compensation. The applicant was also ordered to pay the company’s costs and expenses before the District Court, which after mitigation amounted to 60,000 euros.

The court found that the applicant had not been able to show that the company had actually used the invention for which it held the licence. The invention had thus had no greater value for the company. The fact that the company held the patent licence had not prevented the applicant from patenting the invention or giving further licences to it as the applicant still held all rights. As there were six separate patents, the court estimated the proper compensation to be 2,000 euros for each patent and thus 12,000 euros in total. At the same time as the judgment, the parties also received, for information, a statement drafted by the technical experts appointed by the court and given to the court in the present case.

By letter dated 16 December 2010 the applicant appealed to the Helsinki Appeal Court, requesting, inter alia , that the company be ordered to pay him 924,720,000 euros in compensation for the holding of the patent licence and that he be freed from the obligation to pay the company’s costs and expenses. He requested that an oral hearing be held and that the technical experts attend this hearing. Moreover, the applicant complained about the fact that the obligation to pay costs and expenses completely cancelled out his right to compensation and therefore he should be dispensed from paying. The company lodged a counter appeal, requesting that the compensation be reduced to 2,000 euros and that the applicant be ordered to pay the costs and expenses of the company.

On 17 October 2012 the Helsinki Appeal Court, after having held an oral hearing, accepted the company’s claims and reduced the amount of compensation payable to the applicant to 2,000 euros. It also ordered the applicant to pay the company’s costs and expenses before the District Court and the Appeal Court to a total of 444,471.08 euros plus interest. The court found that as the compensation concerned just one patent to which the company held only a licence, 2,000 euros was proper compensation. As to the costs and expenses, the court found that the different material positions of the applicant and the company spoke for the mitigation of the payment obligation in the applicant’s favour. However, even though the invention had been important to the applicant, he had requested compensation equal to 4 to 8% of the annual turnover of the whole company-group.

His claims had, from the outset, been manifestly ill ‑ founded and non-itemised, and no evidence had been presented to support them. The grounds for mitigation were not therefore fulfilled and the applicant was ordered to pay the costs and expenses of the company in full. By letter dated 11 December 2012 the applicant appealed to the Supreme Court ( korkein oikeus, högsta domstolen ), reiterating the grounds of appeal already presented before the Appeal Court. Moreover, he stressed the fact that the technical experts had not attended the Appeal Court hearing and requested that the case be referred back to the Appeal Court for them to be heard. On 30 May 2013 the Supreme Court refused the applicant leave to appeal.

B. Relevant domestic law and practice According to section 66 of the Patents Act ( patenttilaki, patentlagen , Act no. 550/1967, as in force at the material time), when examining a patent matter the District Court was to be assisted by two technical experts to be appointed by the court. The experts were to give their views on the matters submitted to them by the court. Their views were entered in the record and they were entitled to question the parties and witnesses. It appears from the Government proposal HE 124/2012 vp that the practice at the time was that the experts practically always gave their statement after the conclusion of the oral hearing. The parties to the proceedings were not given a possibility to comment on the experts’ statement.

This state of affairs changed when the Patents Act was amended with effect from 1 September 2013 (Act no. 101/2013). According to the new section 66c of the Act, the District Court shall provide the parties a possibility to comment on the statement of the experts before deciding the case. According to the transitional provisions, if such a matter has already become pending in a District Court before the entry into force of the amendment, the previous provision is applicable. COMPLAINT The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that he did not have a fair hearing as he was not able to comment on the expert statement drafted by the technical experts, used by the District Court.

This statement was given to the parties only together with the District Court judgment and the experts did not attend the Appeal Court hearing.

QUESTION TO THE PARTIES

Did the applicant have a fair hearing in the determination of his civil rights and obligations, in accordance with Article 6 § 1 of the Convention? In particular, was the applicant’s right to adversarial proceedings respected as regards his possibility to comment on the expert statement prepared for the District Court?