Comunicat la 16 iunie 2014 CIFTH SECȚIUNE Cereri nr. 1446/07 și 5667/07 Anamarija STIBILJ împotriva Sloveniei și Ivanka STIBILJ împotriva Sloveniei depuse la 29 decembrie 2006 și, respectiv, 29 decembrie 2006 DECLARAREA FACTELOR Prima reclamantă, dna Anamarija Stibilj, s-a născut în 1949 și trăiește în Ajdovščina. Al doilea reclamant, dna Ivanka Stibilj, s-a născut în 1921 și trăiește, de asemenea, în Ajdovščina. Ambele solicitanți sunt resortisanți sloveni și sunt reprezentați în fața Curții de către dna M. Končan Verstovšek, avocat practicant în Celeje. La 2 februarie 1989, Comisia de Consolidare a terenurilor municipale Ajdovščina (denumită în continuare „Comisia”) a adoptat un sistem de consolidare privind, printre altele, predecesorul primului reclamant și terenul celui de-al doilea reclamant. La 4 martie 1989, primul predecesor al reclamantului și al doilea reclamant au apelat împotriva deciziei în fața Autorității slovene de anchetă și de cartografiere (denumită în continuare „autoritatea”), argumentând că nu au fost compensate în mod corespunzător pentru parcele pe care le-au transferat în programul de consolidare a terenurilor. La 6 noiembrie 1990, Comisia a modificat sistemul de consolidare a terenurilor prin atribuirea celui de-al doilea reclamant o tranșă de teren diferită. La 1 februarie 1991, Autoritatea a acordat apelul predecesorului primului reclamant, respingând cazul Comisiei pentru a fi examinat în continuare. Autoritatea a constatat că partea operativă a deciziei nu era clară și că Comisia nu a aplicat legea. La 8 martie 1994, al doilea reclamant a depus un recurs de nerespectare a faptului că Autoritatea nu a adoptat o decizie în termenul stabilit. La 28 iunie 1994, Convenția a devenit operațională în ceea ce privește Slovenia. La 16 noiembrie 1994, Autoritatea a acordat apelul celui de-al doilea reclamant, constatând că partea operativă a deciziei nu era în conformitate cu raționamentul său. Comisia nu a efectuat o nouă examinare a cazurilor lor, la 10 aprilie 1997, primul predecesor al reclamantului și al doilea reclamant au depus un apel pentru nerespectarea unei decizii în termenul stabilit cu Ministerul Agriculturii, Forestierei și Alimentelor (denumit în continuare „Ministrul”). În plus, la 30 iunie 1997, amândoi au apelat la Minister pentru a accelera rezoluția deciziilor de consolidare a terenurilor lor. Ministerul nu a răspuns la apelul lor, la 25 septembrie 1997, predecesorul primului reclamant și al doilea reclamant au introdus o acțiune de nerespectare a ministerului pentru a adopta o decizie în fața Curții administrative. La 24 septembrie 1999, Curtea Administrativă a acordat acțiunile lor și a ordonat Ministerului să decidă cu privire la chestiunea în cauză în termen de 30 de zile de la data în care hotărârea sa a devenit finală. Între timp, la 16 august 1999, Unitatea Administrativă Ajdovščina (denumită în continuare „Unitatea Administrativă”), care între timp a dobândit competența de a decide chestiunile de consolidare a terenurilor, a adoptat o nouă decizie cu privire la predecesorul primului reclamant și la redistribuirea parcelelor de teren ale celui de al doilea reclamant. La 23 septembrie 1999, predecesorul primului reclamant și al doilea reclamant au apelat împotriva acestei decizii înaintea Ministerului. La 25 august 2000, apelurile lor au fost acordate de către Minister, care le-a atribuit din nou diferite parcele de teren pentru a compensa valoarea parcelelor lor originale. La 10 noiembrie 2000, predecesorul primului reclamant și al doilea reclamant au introdus o acțiune administrativă împotriva hotărârii Ministerului din 25 august 2000 în fața Curții administrative, plângând că Ministerul nu a reușit să ia în considerare criteriile aplicabile procedurii de consolidare a terenurilor și, prin urmare, a încălcat dreptul la egalitate în fața legii. La 23 ianuarie 2001, predecesorul primului reclamant a murit și primul reclamant a moștenit o parte din terenul său, inclusiv în parcele supuse procedurii de consolidare a terenurilor. La 11 aprilie 2003 și, respectiv, 9 mai 2003, Curtea de Administrație a acordat primul și al doilea recurs de anulare a deciziei Ministerului din 25 august 2000 din cauza faptului că nu au fost familiarizate cu un aviz de experți pe care Ministerul și-a bazat decizia și că nu au fost prevăzute motive pentru respingerea obiecțiilor reclamanților față de distribuția aplicabilă a terenurilor. La 15 mai 2007, Ministerul a adoptat noi hotărâri privind distribuirea terenurilor în ceea ce privește primul și al doilea reclamant. La 17 iunie 2007, reclamanții au introdus o acțiune administrativă împotriva acestor hotărâri în fața Curții administrative. La 11 februarie 2008 și 3 martie 2009, reclamanții au depus două apeluri în fața Curții administrative pentru a accelera rezoluția acțiunii lor. La 19 iunie 2009 și, respectiv, 23 octombrie 2009, Curtea de Administrație a acordat primul și al doilea acțiunea de anulare a deciziilor Ministerului din 15 mai 2007 și a trimis din nou cazul Ministerului pentru a fi examinat în mod proaspăt. La 23 noiembrie 2009 și 10 mai 2010, primul și al doilea reclamant au depus apeluri în fața Ministerului, solicitând accelerarea procedurii. Mai mult, alte trei apeluri similare au fost depuse în fața Ministerului de către primul reclamant la 27 august 2012, 4 decembrie 2012 și 27 ianuarie 2013. Procedura de consolidare a terenurilor este încă în așteptare. Legea privind litigiile administrative Secțiunea 26 din Legea privind litigiile administrative din 1997, în vigoare de la 2 septembrie 1997 la 31 decembrie 2006, intitulată o parte care a depus o cerere cu o autoritate administrativă de a institui o acțiune de nerespectare a unei hotărâri în termenul stabilit în fața Curții administrative (acțiune administrativă) în următoarele cazuri: „ (...) (2) Dacă autoritatea de apel nu decide asupra recursului împotriva deciziei de primă instanță în termen de două luni sau într-o perioadă mai scurtă, dacă aceaceasta este prevăzută de lege, și dacă, după o cerere repetată, nu emite o astfel de decizie în termen de șapte zile, reclamantul poate apoi adopta o acțiune administrativă ca și cum cererea sa ar fi fost respinsă. (3) De asemenea, reclamantul poate adopta o acțiune din alineatul precedent atunci când autoritatea administrativă de primă instanță nu ia o decizie împotriva căreia nu există niciun recurs. Dacă, în cazurile în care există un drept la recurs, autoritatea de primă instanță nu poate decide asupra cererii unei persoane în termen de două luni sau într-o perioadă mai scurtă, dacă aceaceasta este prevăzută de lege, persoana poate apoi să-și prezinte cererea către autoritatea administrativă de apel. Individuul poate, de asemenea, să introducă o acțiune administrativă în condițiile prevăzute la alineatul (2).” O dispoziție similară poate fi găsită în secțiunea 28 din noua lege a litigiilor administrative, în vigoare de la 1 ianuarie 2007: „ (...) (2) Dacă autoritatea de apel nu decide asupra recursului împotriva deciziei de primă instanță în termen de două luni sau într-o perioadă mai scurtă, dacă aceaceasta este prevăzută de lege, și dacă, după o cerere repetată, nu emite o astfel de decizie în termen de șapte zile, reclamantul poate apoi adopta o acțiune administrativă ca și cum cererea sa ar fi fost respinsă. Reclamantul poate, de asemenea, să pună o acțiune din punctul anterior, atunci când autoritatea administrativă din prima instanță nu ia o decizie împotriva căreia nu există niciun recurs și în cazul în care autoritatea nu a emis un act administrativ final în termen de trei ani de la începutul procedurii, indiferent dacă sau nu au fost deja aplicate măsuri ordinare și extraordinare în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care procedura a fost suspendată. Dacă, în cazurile în care există un drept la recurs, autoritatea de primă instanță nu poate decide asupra cererii unei persoane în termen de două luni sau într-o perioadă mai scurtă, în cazul în care aceaceasta este prevăzută de lege, persoana poate apoi să-și prezinte cererea către autoritatea administrativă de apel, care este obligată să decidă în această privință. Individuul poate iniția o acțiune administrativă împotriva deciziei autorității de apel. Individuul poate, de asemenea, iniția o acțiune administrativă în condițiile prevăzute la alineatul (2). Protecția dreptului la judecată fără întârziere nejustificată Actul privind protecția dreptului la judecată fără întârziere nejustificată (denumit în continuare „Legea 2006”) care a devenit operațională la 1 ianuarie 2007 se aplică procedurilor civile, procedurilor civile necontențioase și procedurilor penale.Legea prevede două măsuri de remediere pentru accelerarea procedurilor în curs – un recurs de supraveghere și o cerere de termen – și, în anumite condiții, pentru o cerere de satisfacție echitabilă în ceea ce privește daunele susținute din cauza lungii excesive a procedurii. Dispozițiile relevante ale Actului sunt stabilite în Grzinčič c. Slovenia , nr. 26867/02 §§ 38-48, 3 mai 2007. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție că durata procedurilor administrative și a procedurilor de control judiciar administrativ a fost incompatibilă cu cerințele privind „tempul rațional” și se plâng în continuare în temeiul articolului 13 din Convenție că nu au fost furnizate măsuri eficace în acest sens. În cazul în care răspunsul este da, cum ar trebui/sau fost epuizate aceste măsuri? În special, în măsura în care o acțiune de nerespectare a unei decizii în termenul stabilit este sau a fost singurul remediu în cadrul procedurii administrative de care reclamanții au pus la dispoziție în ceea ce privește plângerile lor de lungime excesivă, îndeplinește sau a respectat în sine cerințele de „tempă rațională”? În plus, sunt sau au existat reguli speciale aplicabile în ceea ce privește costurile juridice (în special taxele judiciare) pentru a evita o restricție necorespunzătoare a dreptului reclamanților de a depune astfel de acțiuni? În funcție de răspunsul la întrebarea 1, reclamanții au epuizat soluțiile interne disponibile și eficiente pentru plângerile lor privind durata procedurilor administrative și a procedurilor de reexaminare judiciară (acțiunea administrativă în fața Curții administrative) în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție? Este lungimea procedurii administrative și a procedurilor de control judiciar în conformitate cu cerința de „tempă rezonabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție? Guvernul este invitat să prezinte în susținerea argumentelor lor referitoare la căile de recurs disponibile în ceea ce privește plângerile de lungime excesivă a procedurilor administrative copii ale deciziilor interne relevante sau extrase din legislația relevantă.
Communicated on 16 June 2014
Applications nos 1446/07 and 5667/07
Anamarija STIBILJ against Slovenia
and Ivanka STIBILJ against Slovenia
lodged on 29 December 2006 and 29 December 2006 respectively
The first applicant, Mrs Anamarija Stibilj, was born in 1949 and lives in Ajdovščina. The second applicant, Mrs Ivanka Stibilj, was born in 1921 and also lives in Ajdovščina. Both applicants are Slovenian nationals and are represented before the Court by Mrs. M. Končan Verstovšek, a lawyer practising in Celje.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
On 2 February 1989 the Ajdovščina Municipality Land Consolidation Commission (hereinafter “the Commission”) adopted a consolidation scheme concerning,
inter alia
, the first applicant’s predecessor’s and the second applicant’s land.
On 4 March 1989 the first applicant’s predecessor and the second applicant appealed against the decision before the Slovenian Surveying and Mapping Authority (hereinafter “the Authority”), arguing that they had not been duly compensated for the plots they had transferred into the land consolidation programme.
On 6 November 1990 the Commission amended the land consolidation scheme by assigning the second applicant a different plot of land. The second applicant appealed against the new scheme.
On 21 December 1990 the first applicant’s predecessor lodged an appeal for failure of the Authority to adopt a decision within the prescribed time-limit.
On 1 February 1991 the Authority granted the first applicant’s predecessor’s appeal, remitting the case to the Commission for further consideration. The Authority found that the operative part of the decision lacked clarity and that the Commission misapplied the law.
On 8 March 1994 the second applicant lodged an appeal for failure of the Authority to adopt a decision within the prescribed time-limit.
On 28 June 1994 the Convention became operational in respect of Slovenia.
On 16 November 1994 the Authority granted the second applicant’s appeal, finding that the operative part of the decision was inconsistent with its reasoning. The case was remitted to the Commission for further consideration.
The Commission having failed to undertake a fresh examination of their cases, on 10 April 1997 the first applicant’s predecessor and the second applicant lodged an appeal for failure to adopt a decision within the prescribed time-limit with the Ministry of Agriculture, Forestry and Food (hereinafter “the Ministry”). Moreover, on 30 June 1997 they both appealed to the Ministry to expedite the resolution of their land consolidation decisions.
The Ministry not having responded to their appeal, on 25 September 1997 the first applicant’s predecessor and the second applicant brought an action for failure of the Ministry to adopt a decision before the Administrative Court.
On 24 September 1999 the Administrative Court granted their actions and ordered the Ministry to decide on the matter at issue within 30 days from the date on which its judgment became final.
Meanwhile, on 16 August 1999, the Ajdovščina Administrative Unit (hereinafter “the Administrative Unit”), which in the meantime had acquired competence to decide the matters of land consolidation, adopted a new decision on the first applicant’s predecessor’s and the second applicant’s redistribution of plots of land.
On 23 September 1999 the first applicant’s predecessor and the second applicant appealed against this decision before the Ministry.
On 25 August 2000 their appeals were granted by the Ministry, which again assigned them different plots of land to compensate for the value of their original plots.
On 10 November 2000 the first applicant’s predecessor and the second applicant brought an administrative action against the Ministry’s decision of 25 August 2000 before the Administrative Court, complaining that the Ministry had failed duly to consider the criteria applicable to the land consolidation procedure and thereby violated their right to equality before the law.
On 23 January 2001 the first applicant’s predecessor died and the first applicant inherited a share in his land, including in the plots subject to land consolidation proceedings.
On 11 April 2003 and 9 May 2003, respectively, the Administrative Court granted the first and second applicants’ action for the annulment of the Ministry’s decision of 25 August 2000 on the ground that they had not been acquainted with an expert opinion on which the Ministry had based its decision and that no reasons had been provided for dismissing the applicants’ objections to the applicable distribution of land. The Administrative Court remitted the case to the Ministry for fresh consideration.
On 15 May 2007 the Ministry adopted new decisions concerning the distribution of land in respect of the first and second applicant.
On 17 June 2007 the applicants brought an administrative action against these decisions before the Administrative Court.
On 11 February 2008 and 3 March 2009 the applicants lodged two appeals before the Administrative Court to expedite the resolution of their action.
On 19 June 2009 and 23 October 2009, respectively, the Administrative Court granted the first and second applicants’ action for the annulment of the Ministry’s decisions of 15 May 2007, and again remitted the case to the Ministry for fresh consideration.
On 23 November 2009 and 10 May 2010 the first and second applicants lodged appeals before the Ministry, requesting that the proceedings be expedited. Moreover, three other similar appeals were lodged before the Ministry by the first applicant on 27 August 2012, 4 December 2012 and 27
January 2013.
The land consolidation proceedings are still pending.
B.
Relevant domestic law
1.
The Administrative Disputes Act
Section 26 of the 1997 Administrative Disputes Act, in force from 2
September 1997 to 31 December 2006, entitled a party having lodged an application with an administrative authority to institute an action for failure to adopt a decision within the prescribed time-limit before the Administrative Court (administrative action) in the following cases:
“ (...)
2.If the appellate authority does not rule on the appeal against the first-instance decision within two months, or within a shorter period, if such is provided by law, and if, following a repeated request, it does not issue such a decision within seven days, the applicant may then bring an administrative action as if his request had been dismissed.
3.The applicant may also bring an action from the preceding paragraph when the first-instance administrative authority fails to make a decision against which no appeal lies.
4.If in matters where a right to an appeal exists the first-instance authority fails to give a decision upon an individual’s application within two months, or within a shorter period, if such is provided by law, the individual may then submit his application to the appellate administrative authority. The individual may bring an administrative action against the decision of the appellate authority. The individual may also bring an administrative action under the conditions set out in paragraph 2.”
A similar provision may be found in Section 28 of the new Administrative Dispute Act, in force from 1 January 2007:
“ (...)
2.If the appellate authority does not rule on the appeal against the first-instance decision within two months, or within a shorter period, if such is provided by law, and if, following a repeated request, it does not issue such a decision within seven days, the applicant may then bring an administrative action as if his request had been dismissed.
3.The applicant may also bring an action from the preceding paragraph when the first-instance administrative authority fails to make a decision against which no appeal lies, and in the case that the authority has not issued a final administrative act within three years from the beginning of the procedure, irrespective of the fact whether or not ordinary and extraordinary remedies were already applied in the procedure, except if the procedure was suspended.
4.If in matters where a right to an appeal exists the first-instance authority fails to give a decision upon an individual’s application within two months, or within a shorter period, if such is provided by law, the individual may then submit his application to the appellate administrative authority, which is required to decide on the matter. The individual may bring an administrative action against the decision of the appellate authority. The individual may also bring an administrative action under the conditions set out in paragraph 2.”
2.
The Protection of the Right to a Trial without Undue Delay Act
The Act on the Protection of the Right to a Trial without Undue Delay (hereinafter “the 2006 Act”) which became operational on 1
January
2007 applies to civil proceedings, civil non-contentious proceedings and criminal proceedings. The Act provides for two remedies to expedite pending proceedings – a supervisory appeal and a motion for a deadline – and, under certain conditions, for a claim for just satisfaction in respect of damage sustained because of the excessive length of proceedings. The relevant provisions of the Act are set out in
Grzinčič v. Slovenia
, no. 26867/02, §§
38-48, 3 May 2007.
The applicants complain under Article 6 of the Convention that the length of administrative proceedings and administrative judicial review proceedings has been incompatible with the “reasonable time” requirement. They further complain under Article 13 of the Convention that they have not been afforded any effective remedies in this regard.
1.
Do or did the applicants have an effective remedy at their disposal for their complaints concerning the length of the administrative proceedings under Article 6 § 1 as required by Article 13 of the Convention? If the answer is Yes, how should these remedies be/have been exhausted? In particular, in so far as an action for failure to adopt a decision within the prescribed time-limit is or was the only remedy in the administrative proceedings available to the applicants with regard to their complaints of excessive length, does or did it itself comply with the “reasonable time” requirement? In addition, are or were there any special rules applicable concerning legal costs (in particular court fees) in order to avoid an unreasonable restriction on the applicants’ right to lodge such actions?
2.
Depending on the reply to question 1, have the applicants exhausted available and effective domestic remedies for their complaints concerning the length of administrative proceedings and proceedings of judicial review (administrative action before the Administrative Court) under Article 6
§
1 of the Convention?
3.
Is the length of the administrative proceedings and judicial review proceedings in compliance with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention?
The Government are requested to submit in support of their arguments concerning the remedies available with regard to the complaints of excessive length of administrative proceedings copies of relevant domestic decisions or extracts from the relevant legislation.