SABADOSH c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 76192/13 Lyubomyr SABADOSH împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 17 iunie 2014 într-un comitet compus din Angelika Nußberger, președinte, Andre Potocki, Aleš Pejchal, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 5 decembrie 2013, Având în vedere decizia din 6 decembrie 2013 de a nu indica guvernului pârât o măsură provizorie în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul Lyubomyr Sababosh, este un resortisant ucrainean născut în 1974 și rezident în Česká Lípa. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Pazdziora, avocat în barou ceh. Guvernul ceh (atît) a fost reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul lucrează în Republica Cehă din 1995 și își are reședința permanentă în Republica Cehă din 1996 (după spusele sale) sau din 1999 (în funcție de guvern). În decembrie 2005, în decembrie 2005, a divorțat de prima sa soție, de cetățenie ucraineană, cu care are două fiice născute în 2001 și 2003 ; Potrivit afirmațiilor reclamantului, aceștia, precum și mama și fratele său, trăiesc în Republica Cehă din 2011. În iulie 2010, s-a căsătorit cu o femeie de cetățenie cehă, care are doi copii de la prima sa căsătorie și cu care are o fiică născută în 2011. Procedura de deținere a cetățeniei cehe inițiată de reclamant în decembrie 2010 rămâne în curs de desfășurare. În iunie 2010, reclamantul a fost arestat de autoritățile cehe pe baza unui mandat de arestare internațional emis de autoritățile ucraineane, care din 2007 a condus la urmărirea penală a acestuia pentru infracțiunile de trafic de persoane și de presupusă a fi săvârșite în 2005. În urma unei cereri de extrădare din partea autorităților ucrainene din iulie 2010, autoritățile cehe au introdus o procedură de extrădare în ceea ce privește reclamantul. După ce prima sa decizie a fost anulată, tribunalul regional din orașul Labem a decis, la 13 decembrie 2012, că extrădarea reclamantului către Ucraina nu era admisibilă din cauza temerilor, dezlegate de diferitele rapoarte și documente disponibile, că procedura penală din Ucraina nu respectă principiile consacrate la articolele 3 și 6 din convenție. La 7 martie 2013, Curtea Supremă de la Praga a reformat decizia prin hotărârea că extrădarea era admisibilă. Potrivit acesteia, există motive întemeiate să se considere că riscul de încălcare a articolului 3 era într-adevăr prezent în speță, în ceea ce privește încălcarea în cauză și în ceea ce privește persoana în cauză. Cu toate acestea, având în vedere situația personală a reclamantului, lipsa caracterului politic al urmăririlor penale și garanțiile concrete furnizate de autoritățile ucraineane, Curtea Supremă concluzionează că acest lucru nu era cazul în speță. În plus, reclamantul trebuia să fie extrădat într-o țară din care el și majoritatea rudelor sale erau resortisanți și pe care îl cunoștea bine. Aceleași motive au determinat Curtea Constituțională să respingă acțiunea constituțională a reclamantului la 27 noiembrie 2013, la 25 aprilie 2014, ministrul justiției din Republica Cehă a decis să nu autorizeze extrădarea reclamantului către Ucraina. (1) Pe teren la art. 3 din Convenție, reclamantul susținea că, în caz de extrădare în Ucraina, ar putea fi expus la rele tratamente, în special din cauza condițiilor rele din închisorile ucraineane, a suprapopulației închisorii și a violenței utilizate pentru a extrage mărturisirea. 2. Invocând art. 6 din Convenție, el considera că procesul său penal în Ucraina nu ar fi în conformitate cu garanțiile de legalitate. Reclamantul se plângea, în sfârșit, că extrădarea sa în Ucraina ar fi grav dăunătoare vieții sale familiale. El a subliniat în această privință că el a locuit permanent pe teritoriul Republicii Cehe timp de mulți ani, că a doua sa soție este cehă și că au împreună o fiică de doi ani; în plus, fiicele sale minore din prima căsătorie, precum și mama și fratele său locuiesc în Republica Cehă și se îngrijesc de nevoile întregii familii. El susține că are multe legături în Republica Cehă, în timp ce Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...). O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Cele două părți și-au prezentat observațiile cu privire la admisibilitatea și la temeinicia cererii și apoi, în observațiile sale complementare din 25. În aprilie 2014, guvernul a informat Curtea că, prin decizia din aceeași zi, ministrul justiției din Republica Cehă a decis să nu autorizeze extrădarea reclamantului către Ucraina. El ia act de faptul că, prin această decizie sui generis, care este definitivă, obligatorie și irevocabilă, procedura de extrădare a reclamantului a luat sfârșit. Astfel, decizia Înaltei Curți din 7 martie 2013 nu mai are niciun efect juridic și reclamantul, care deține un permis de ședere permanentă în Republica Cehă, nu mai este amenințat cu extrădarea, astfel încât nu se mai poate pretinde a fi victimă a presupuselor încălcări ale Convenției (a se vedea mutatis mutandis Pangenko c. Letonia (dec.), n 40772/98, 28 octombrie 1999; Nasrullouloiev c. Rusia , nr. 656/06, §§ 59-61, 11 octombrie 2007). Guvernul arată, de asemenea, că Convenția n În cele din urmă, observă că extrădarea reclamantului nu ar fi posibilă decât ca urmare a unei eventuale noi proceduri de extrădare, pe care reclamantul ar avea posibilitatea să o conteste în fața Curții (a se vedea, mutatis mutandis, Budrevich, citată anterior, §§ 68-69). Curtea reamintește că, prin mai multe cuvinte, persoana vizată în mod direct de act sau de omisiune trebuie să sufere în mod direct de această persoană sau să fie supusă în mod direct efectelor acesteia. Prin urmare, nu se poate face apel la o persoană care nu are, temporar sau definitiv, un act cu efect juridic. În categoria specifică a cauzelor în care a fost în joc persoana din afara UE, Curtea a stat întotdeauna de acord că un reclamant nu putea să-și asume răspunderea pentru o persoană care nu a făcut obiectul unei hotărâri în cazul în care măsura respectivă era executorie. Curtea a adoptat aceeași poziție în cauzele în care persoana în cauză fusese suspendată sine die sau în alt mod privat, cu efect juridic și în cazul în care eventuala reluare a deportării de către autorități ar fi putut fi atacată în fața instanțelor competente (Sysoyeva și alții c. Letonia (radiație) [GC], 60654/00, §§ 92-93, CEDH 2007 I). În acest sens, Curtea arată că decizia ministrului justiției din 25 aprilie 2014 împiedică în prezent orice măsură de extrădare a reclamantului către Ucraina. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul dispune de un permis de ședere permanentă care îi garantează posibilitatea de a rămâne pe teritoriul ceh. Prin urmare, nu se mai poate pretinde a fi victima presupuselor încălcări ale articolelor 3, 6 și 8 din convenție (a se vedea, mutatis mutandis I.M. c. Franța, nr 9152/09, § 95, 2 februarie 2012 Budrevich, citată anterior, § 70). Prin urmare, cererea trebuie respinsă în conformitate cu articolele 34 și 35 alineatul (3) litera (a) și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Angelika Nußberger Grefier Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

76192/13

Lyubomyr SABADOSH

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 17 juin 2014 en un comité composé de

:

Angelika Nußberger,

présidente,

André Potocki,

Aleš Pejchal,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 décembre 2013,

Vu la décision du 6 décembre 2013 de ne pas indiquer au gouvernement défendeur de mesure provisoire en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Lyubomyr Sabadosh, est un ressortissant ukrainien né en 1974 et résidant à Česká Lípa. Il a été représenté devant la Cour par M

e

O. Pazdziora, avocat au barreau tchèque.

Le gouvernement tchèque («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant travaille en République tchèque depuis 1995 et y réside de façon permanente depuis 1996 (selon ses dires) ou depuis 1999 (selon le Gouvernement). Il obtint un permis de séjour permanent en novembre 2005. En décembre 2005, il divorça de sa première femme, de nationalité ukrainienne, avec laquelle il a deux filles nées en 2001 et 2003

; selon les allégations du requérant, celles-ci, ainsi que sa mère et son frère, vivent en République tchèque depuis 2011. En juillet 2010, il épousa une femme de nationalité tchèque, qui a deux enfants de son premier mariage et avec laquelle il a une fille née en 2011. La procédure d’obtention de la nationalité tchèque engagée par le requérant en décembre 2010 reste pendante.

En juin 2010, le requérant fut arrêté par les autorités tchèques sur la base d’un mandat d’arrêt international émis par les autorités ukrainiennes qui menaient depuis 2007 des poursuites pénales à son encontre pour les infractions de traite d’êtres humains et de proxénétisme prétendument commises en 2005.

À la suite d’une demande d’extradition formulée par les autorités ukrainiennes en juillet 2010, une procédure d’extradition concernant le requérant fut intentée par les autorités tchèques.

Après que sa première décision fut annulée, le tribunal régional d’Ústí nad Labem décida, le 13 décembre 2012, que l’extradition du requérant vers l’Ukraine n’était pas admissible en raison des craintes, dégagées des différents rapports et documents disponibles, que la procédure pénale en Ukraine ne soit pas respectueuse des principes consacrés par les articles 3 et 6 de la Convention.

Le 7 mars 2013, la haute cour de Prague réforma la décision en statuant que l’extradition était admissible. Selon elle, il y avait lieu d’examiner s’il existait des motifs substantiels de considérer que le risque de violation de l’article 3 était réellement présent en l’espèce, au regard de l’infraction en question et de la personne de l’extradé. Or, eu égard à la situation personnelle du requérant, à l’absence de caractère politique des poursuites pénales et aux garanties concrètes fournies par les autorités ukrainiennes, la haute cour conclut que tel n’était pas le cas en l’espèce. De plus, le requérant devait être extradé dans un pays dont lui et la plupart de ses proches étaient ressortissants et qu’il connaissait bien.

Les mêmes motifs ont amené la Cour constitutionnelle à rejeter le recours constitutionnel du requérant, en date du 27 novembre 2013.

Le 25 avril 2014, la ministre de la Justice de la République tchèque décida de ne pas autoriser l’extradition du requérant vers l’Ukraine.

GRIEFS

EN DROIT

Le requérant allègue que son extradition vers l’Ukraine constituerait une violation des articles 3, 6 et 8 de la Convention, ainsi libellés :

Article 3

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Article 6

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Les deux parties ont présenté leurs observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Puis, dans ses observations complémentaires du 25

avril 2014, le Gouvernement a informé la Cour que, par la décision du même jour, la ministre de la Justice de la République tchèque a décidé de ne pas autoriser l’extradition du requérant vers l’Ukraine. Il note que, par cette décision

sui generis

qui est définitive, obligatoire et irrévocable, la procédure d’extradition concernant le requérant a pris fin. Ainsi, la décision de la haute cour datée du 7 mars 2013 n’a plus aucun effet juridique et le requérant, qui possède un permis de séjour permanent en République tchèque, n’est plus menacé d’extradition, de sorte qu’il ne peut plus se prétendre victime des violations alléguées de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Pancenko c. Lettonie

(déc.), n

o

40772/98, 28 octobre 1999;

Nasroulloïev c. Russie

, n

o

656/06, §§ 59-61, 11 octobre 2007). Le Gouvernement relève également que la Convention n’exige en pareils cas aucune forme de protection particulière sauf le fait que le requérant ne sera pas éloigné vers un pays où ses droits fondamentaux pourraient être enfreints (voir

Budrevich c. République tchèque

, n

o

65303/10, § 71, 17

octobre 2013). Il observe enfin que l’extradition du requérant ne serait possible qu’à la suite d’une éventuelle nouvelle procédure d’extradition, que le requérant aurait l’occasion de contester devant la Cour (voir,

mutatis mutandis

,

Budrevich

, précité, §§ 68-69).

La Cour rappelle que par « victime », l’article 34 de la Convention désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux. En d’autres termes, il faut que cette personne en subisse ou risque d’en subir directement les effets. On ne saurait donc se prétendre «

victime

» d’un acte dépourvu, temporairement ou définitivement, de tout effet juridique. Dans la catégorie spécifique des affaires où l’éloignement d’étrangers était en jeu, la Cour a toujours jugé qu’un requérant ne pouvait pas se prétendre « victime » d’une mesure d’expulsion lorsque cette mesure était dépourvue de caractère exécutoire. Elle a adopté la même position dans des affaires où l’arrêté d’expulsion avait été suspendu

sine die

ou autrement privé d’effet juridique et où la reprise éventuelle de l’expulsion par les autorités pouvait être attaquée devant les juridictions compétentes (

Syssoyeva et autres c. Lettonie

(radiation)

[GC],

n

o

60654/00, §§ 92-93, CEDH 2007

‑

I).

En l’occurrence, la Cour relève que la décision de la ministre de la Justice datée du 25 avril 2014 fait désormais obstacle à toute mesure d’extradition du requérant vers l’Ukraine. Elle note également que le requérant dispose d’un permis de séjour permanent qui lui garantit la possibilité de rester sur le territoire tchèque. Elle en déduit qu’en l’état actuel des choses, le requérant n’est confronté à aucun risque d’extradition réel et imminent. En conséquence, il ne peut plus se prétendre victime des violations alléguées des articles 3, 6 et 8 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

I.M. c. France

, n

o

9152/09, § 95, 2 février 2012

;

Budrevich

, précité, § 70).

La requête doit donc être rejetée en application des articles 34 et 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare la requête irrecevable.

Stephen Phillips

Angelika Nußberger

Greffier adjoint

Présidente