ZAMAN c. FRANCE

Reclamantul, Dl. Mohammad Baber Zaman, este cetățean francez de origine pakistaneză, născut în 1950 și rezidând la Paris. A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1989, reclamantul s-a dus în Pakistan pentru a adopta conform obiceiurilor trei copii ai uneia dintre surorile sale care a devenit văduvă în 1988. Născuți în 1985, 1986 și 1988, copiii au rămas în Pakistan dar reclamantul a contribuit de atunci la nevoile lor din Franța.

Reclamantul precizează că dreptul pakistanez nu prevede o procedură formală de adopție, dar printr-o sentință din 27 februarie 2004, judecătorul pakistanez al tutorilor l-a recunoscut tutore al celor trei nepoți ai săi de la 1989. Această sentință a fost executorie printr-o sentință a tribunalului de mare instanță din Paris din 24 mai 2006.

De la 1990, reclamantul a depus în zadar în fiecare an reclamații la administrația fiscală franceză pentru ca aceasta să considere cei trei nepoți ai săi ca ''sarcină de familie'' pentru calculul impozitului pe venit. A sesizat de mai multe ori – fără succes – judecătoria administrativă. 1. Procedura privind cererile reclamantului referitoare la impozitul pe venit pentru anii 1990-1996

Printr-o sentință din 11 decembrie 2003 (neprodusă), tribunalul administrativ din Paris a respins cererile reclamantului referitoare la impozitul pe venit pentru anii 1990-1996. Curtea administrativă de apel din Paris a confirmat această sentință printr-o hotărâre din 26 iunie 2008. A reținut că prezentând doar decizia pakistaneză precitată care îl numea tutore al nepoților săi și o atestare a unui avocat pakistanez, indicând absența unei proceduri formale de adopție în Pakistan, și referindu-se la o ceremonie familială tradițională de adopție din 1989, reclamantul nu a dovedit că nepoții săi puteau ''fi considerați ca fiind devenind propriii săi copii pentru aplicarea articolului 196 1° din codul general al impozitelor''. A reținut de asemenea că nu puteau fi considerați ca fiind luați în căminul unchiului lor, în sensul articolului 196 2° din același cod, deoarece trăiau cu mama lor în Pakistan și că ''nu se arata nicio circumstanță particulară impunând această separație''. De altfel, a respins motivele pe care reclamantul le tira din Convenție din următoarele motive: ''(...) litigiile privind baza impozitelor și taxelor nu sunt vizate de prevederile (...) ale articolului 6 din Convenție (...); (...) refuzând să ia în considerare în calculul coeficientului familial [al reclamantului] cei trei copii ai surorii sale, administrația de impozite nu a adus atingere vieții private și familiale a reclamantului și nu a încălcat în felul acesta prevederile articolului 8 din Convenție; (...) interpretând prevederile articolului 196 din codul general al impozitelor ca limitând beneficiul lor la contribuabilii care au copii adoptați printr-o procedură opozabilă autorităților franceze, serviciul nu a creat, oricum, o discriminare bazată pe un motiv religios contrară prevederilor articolului 14 din Convenție (...); (...) art. 196 din codul general al impozitelor, care se limitează la a cere ca, pentru a fi considerat în sarcina unui contribuabil, copilul pe care l-a luat în grijă să locuiască în căminul acestuia cu excluderea oricărui alt loc, nu creează, contrar susținerilor reclamantului, nicio discriminare, în funcție de faptul că copiii vizați locuiesc în Franța sau într-o țară străină contrară prevederilor combinate ale articolului 14 din Convenție și ale articolului 1 din Protocolul adițional la Convenție (...).''

Consiliul de Stat a respins recursul reclamantului la 24 august 2011 printr-o decizie motivată după cum urmează: ''(...) Considerând, în primul rând, că revine contribuabilului care i s-a încredințat o responsabilitate asupra unor copii conform regulilor în vigoare într-o țară străină și care cere să se țină seama de acești copii pentru calculul coeficientului familial, pe baza prevederilor 1° din art. 196 din codul general al impozitelor, să dovedească că din aceasta rezultă o adevărată legătură de filiație; că din documentele dosarului supuse judecătorilor de fond rezultă că [reclamantul] a prezentat o decizie a judecătorului pakistanez al tutorilor, redată ca fiind executoriu în Franța, care îl numea tutore al celor trei nepoți orfani de tată, precum și o atestare arătând absența unei proceduri formale de adopție în Pakistan; că, prin urmare, curtea administrativă de apel a putut judeca, fără a comite o eroare de drept, că nepoții [reclamantului] nu puteau fi considerați ca fiind copiii acestuia pentru aplicarea 1° din art. 196 din codul general al impozitelor; Considerând, în al doilea rând, că curtea administrativă de apel nu a denaturalat faptele judecând că [reclamantul], care locuiește în Franța, nu a menționat nicio circumstanță particulară necesară ca nepoții săi să rămână oriunde altceva decât la domiciliul sau și de natură să justifice că, în pofida acestei distanțe, puteau fi considerați ca fiind luați în grijă în propria lor cămin în sensul 2° din art. 196 din codul general al impozitelor; (...) Considerând, în fine, că judecând că prevederile articolului 196 din codul general al impozitelor nu creează o discriminare contrară prevederilor articolului 14 din Convenție (...), că nu încălcă dreptul la respectarea bunurilor contribuabililor garantat de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție și că administrația de impozite nu a încălcat art. 8 din aceeași convenție în aplicarea acestor prevederi, curtea administrativă de apel nu a comis o eroare de drept (...).'' 2. Procedura privind cererile reclamantului referitoare la impozitul pe venit pentru anii 2001-2005

Printr-o sentință din 18 martie 2009 și o hotărâre din 31 martie 2011 (neproduse), tribunalul administrativ și curtea administrativă de apel din Paris au respins cererile reclamantului tendând la reducerea cotizațiilor de impozit pe venit la care a fost supus pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005. Printr-o decizie din 13 iunie 2012, Consilul de Stat a declarat recursul reclamantului inadmisibil. 3. Procedura privind cererile reclamantului referitoare la impozitul pe venit pentru anii 2006 și 2007

În cadrul procedurii referitoare la respingerea cererilor sale tendând la reducerea cotizațiilor de impozit pe venit la care a fost supus pentru anii 2006 și 2007, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din Paris cu o întrebare prioritară de constituționalitate. Susținea că prevederile articolului 196 din codul general al impozitelor încălcă: drepturile familiei, copilului și adopției consacrate în articolele 10, 11, 13 și 14 din Preambulul Constituției din 27 octombrie 1946; art. 55 din Constituție, în ceea ce privește incompatibilitatea cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului și ale convenției internaționale a drepturilor copilului; principiile egalității în fața legii, în fața impozitelor și în fața sarcinilor publice garantate de art. 1 din Constituție și de articolele 1 și 13 din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului; principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii, conform cărora tutela este o sarcină personală și de ordinul public.

Printr-o ordonanță din 23 mai 2011, președintele primei secții a tribunalului administrativ a hotărât transmiterea întrebării Consilului de Stat în aplicarea articolului 23-2 din ordonanța nr. 58-1067 din 7 noiembrie 1958. La 26 iulie 2011, Consilul de Stat a hotărât că nu era cazul să o trimită Consilului Constituțional, întrebarea neprezentând caracter serios, în sensul articolului 23-4 din ordonanța din 7 noiembrie 1958.

Cât privește motivele trase din încălcarea principiilor egalității în fața legii și egalității în fața sarcinilor publice, Consilul de Stat a subliniat că principiul egalității în fața legii nu se opunea nici faptului că legiuitorul reglementa în mod diferit situații diferite, nici faptului că deroga de la egalitate pentru motive de interes general, cu condiția ca, în ambele cazuri, diferența de tratament care rezulta din aceasta să fie în raport direct cu obiectul legii care o stabilea. După părerea sa, cu scopul de a ține seama de situația și sarcinile familiale ale contribuabilului, legiuitorul a putut, fără a încălca principiul egalității în fața legii, stabili o distincție, pentru mecanismul coeficientului familial prevăzând împărțirea venitului impozabil într-un anumit număr de cote, între copiii luați în grijă de un contribuabil în căminul său și alți copii în sarcina lui; prin reținerea unei asemenea condiții de reședință a copiilor în căminul contribuabilului, legiuitorul se bazase pe un criteriu obiectiv și rațional în funcție de scopurile pe care și le-a propus, care nu impunea o sarcină excesivă, ținând seama de capacitățile lor contributive, contribuabililor care susțineau sarcina financiară a copiilor altor decât cei luați în grijă în căminul lor. Consilul de Stat a judecat apoi că faptul că un contribuabil suportă cheltuieli aferente întreținerii unui copil fără a beneficia totuși de un avantaj fiscal din acest titlu nu ar putea, oricum, constitui o încălcare a principiilor fundamentale recunoscute de legile Republicii aplicabile tutelei și a drepturilor familiei, copilului și adopției consacrate în alineatele 10, 11, 13 și 14 din Preambulul Constituției din 27 octombrie 1946 și interpretate în lumina Convenției europene a drepturilor omului și a convenției internaționale a drepturilor copilului.

Reclamantul nu precizează concluzia tribunalului administrativ, nici nu indică dacă a sesizat curtea administrativă de apel și Consilul de Stat. 4. Procedurile privind cererile reclamantului referitoare la impozitul pe venit pentru anii 2009 și 2011

În decembrie 2011, reclamantul a depus o reclamație la administrația de impozite pentru anul 2009, pe care aceasta a respins-o pe motiv că, nepoții săi fiind devenind majori, nu putea să-i includă în focar fiscal. Reclamantul a contestat această decizie în fața tribunalului administrativ din Paris care, printr-o sentință din 12 martie 2013, a respins cererea sa pentru același motiv, remarcând în plus că nu susținea că nepoții săi avuseră exercitarea unei opțiuni de conectare la focar fiscal prevăzute de art. 6 3° din codul general al impozitelor. Tribunalul a subliniat de asemenea că prevederile articolului 196 din codul general al impozitelor, care stabilesc, pentru determinarea coeficientului familial, condițiile în care copiii sunt considerați a fi în sarcina contribuabilului, nu încălcau interesul superior al copilului, în sensul articolului 3-1 din convenția de la New York privind drepturile copilului. A concluzionat de altfel că refuzând să ia în considerare în calculul coeficientului familial al reclamantului copii majori ai surorii sale, administrația de impozite nu a încălcat nici prevederile articolului 8 din Convenție, nici creat o discriminare contrară prevederilor articolului 14 din Convenție. Reclamantul nu indică dacă a atacat această sentință.

Reclamantul a depus o nouă reclamație privind impozitarea sa pentru anul 2011, pe care administrația de impozite a respins-o la 11 ianuarie 2013. Nu indică că a sesizat tribunalul administrativ. B. Dreptul intern relevant

Conform articolului 193 din codul general al impozitelor, venitul impozabil este, pentru calculul impozitului pe venit, împărțit într-un anumit număr de cote conform situației și sarcinilor familiale ale contribuabilului. 16. art. 196 din codul general al impozitelor este redactat după cum urmează: ''Sunt considerați ca fiind în sarcina contribuabilului[, indiferent dacă aceasta este exclusivă, principală sau reputată egal împărțită între părinți (adăugat prin legea din 31 decembrie 2002)], cu condiția de a nu avea venituri distincte de acelea care servesc ca bază impozitării acestuia: 1° Copiii săi cu vârsta sub 18 ani sau infirmi; 2° În aceleași condiții, copiii pe care i-a luat în grijă în propriul cămin.'' 17. art. 6 3° din același cod precizează că orice persoană majoră cu vârsta sub douăzeci și unu de ani, sau sub douăzeci și cinci de ani atunci când urmărește studii, sau, indiferent de vârstă, atunci când efectuează serviciul militar sau este afectată de o infirmitate, poate alege între: 1° impozitarea veniturilor în condițiile dreptului comun; 2° conectarea la focar fiscal din care a făcut parte înainte de majoritate, dacă contribuabilul căruia se conectează acceptă această conectare și include în venitul impozabil veniturile percepute în timpul anului întreg de această persoană. GRIEVURI

Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv, rezultând din neraportarea de către judecătoria administrativă a jurisprudenței Consilului Constituțional și a Curții, precum și a Convenției de la New York privind drepturile copiilor, refuzul Consilului de Stat de a transmite întrebarea prioritară de constituționalitate Consilului Constituțional, erorilor de apreciere și insuficienței motivării deciziilor pronunțate în cauza sa.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea vieții familiale, rezultând din refuzul autorităților de a recunoaște adopția tradițională a nepoților săi, precum și din refuzul acestora de a-i lua în considerare pentru calculul impozitului.

Invocând art. 9 din Convenție, reclamantul susține că acest refuz comportă încălcare a dreptului la libertatea de conștiință și religie deoarece, conform opiniilor și convingerilor sale religioase, această adopție este validă și legitimă.

Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de o discriminare în materia fiscală rezultând din aplicarea criteriului de reședință a copiilor în sarcină pentru luarea lor în considerare în calculul impozitului pe venit, care ar leza contribuabilii care, datorită originii lor naționale sau sociale, nu ar fi în măsură să accepte sub acoperișul lor copii ai căror sarcină au.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul denunță o impozitare discriminatorie care încălcă drepturile sale patrimoniale. ÎN DREPT A. Privind presupusa încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție

Reclamantul denunță o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la un recurs efectiv. Invocă articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, conform cărora: art. 6 § 1 ''Orice persoană are dreptul ca cauza să-i fie judecată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide, fie cu privire la contestații referitoare la drepturi și obligații de natură civilă, fie cu privire la întemeiere oricărei acuzații în materie penală întocmite împotriva ei. (...)'' art. 13 ''Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane agând în exercitarea funcțiilor lor oficiale.''

Curtea reamintește mai întâi că, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are asupra situației contribuabililor, litigiul fiscal scapă domeniului drepturilor și obligațiilor de natură civilă (''Ferrazzini c. Italie'' [Marea Cameră], nr. 44759/98, CEDO 2001-VII, 12 iulie 2001, § 29). art. 6 § 1 nu este deci aplicabil în volet civil procedurilor referitoare la reclamațiile fiscale ale reclamantului. Pentru a concluziona similar că aceste proceduri nu se referă la o ''acuzație în materie penală'' în sensul acestei dispoziții, îi sufice Curții să constate că nu vizau infligerea unei sancțiuni la adresa reclamantului (a se vedea, de exemplu, ''Optim & Industrerre c. Belgia'' (decizie), nr. 23819/06, 11 septembrie 2012, § 25). Rezultă că, examinând sub unghiul articolului 6 § 1, această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție.

Curtea reamintește apoi că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a se prevala de drepturile și libertățile consacrate de Convenție, și că ''efectivitatea'' pe care trebuie să o aibă acest recurs nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant (a se vedea, de exemplu, ''De Souza Ribeiro c. Franța'' [Marea Cameră], nr. 22689/07, §§ 78-79, CEDO 2012). Aceasta fiind, îi sufice în speță Curții să constate că reclamantul a avut acces la jurisdicțiile administrative și că acestea au examinat în mod corespunzător motivele trase din Convenție de care le-a sesizat, pentru a concluziona că acest aspect al grievului este manifestă neîtemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție.

Această parte a cererii este deci inadmisibilă și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. B. Privind presupusa încălcare a articolului 8 din Convenție

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea vieții familiale, rezultând din refuzul autorităților de a recunoaște adopția tradițională a nepoților săi, precum și din refuzul acestora de a-i lua în considerare pentru calculul impozitului. Invocă art. 8 din Convenție, conform căruia: ''1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și corespondenței. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.''

Curtea constată că, sesizate în calitate de judecători ai impozitelor, jurisdicțiile administrative s-au limitat la constatarea în contextul aplicării articolului 196 din codul general al impozitelor, că reclamantul nu aveva dovedit existența unei legături de filiație între el și nepoții săi. Au dedus din aceasta că aceștia din urmă nu puteau fi considerați ca fiind ''copiii'' săi în sensul acestei dispoziții și deci nu puteau fi luați în considerare pe acest temei pentru calculul impozitului pe venit. Curtea nu vede acolo nicio atingere a dreptului la respectarea vieții private și familiale a reclamantului. Constată într-adevăr că singura legătură consacrată în dreptul francez între acesta și nepoții săi rezultă dintr-o sentință pakistaneză din 27 februarie 2004 – redată ca executoriu la cererea interesatului printr-o sentință a tribunalului de mare instanță din Paris – care se limitează la a-i atribui calitatea de tutore al acestora, care jurisdicțiile administrative au considerat din rest în mod corespunzător. Cât privește adopția tradițională la care s-ar fi procedat în Pakistan, Curtea remarcă că reclamantul nu a luat nicio măsură la autoritățile franceze competente cu scopul de a obține recunoașterea în ordinea juridică franceză a legăturii de filiație care ar rezulta din aceasta. Faptul că a revendicat luarea în considerare a unei asemenea legături în fața jurisdicțiilor administrative este fără relevanță sub acest aspect deoarece acestea din urmă nu au competență în domeniul dreptului familiei. Curtea concluzionează în consecință că această parte a cererii este manifestă neîtemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și, ca atare, inadmisibilă, și trebuie deci respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. C. Privind presupusa încălcare a articolului 9 din Convenție

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la libertatea de conștiință și religie rezultând din refuzul autorităților de a recunoaște adopția tradițională a nepoților săi. Invocă art. 9 din Convenție, conform căruia: ''1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învețare, practici și îndeplinire de rituturi. 2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora.''

Rezultă din dosar că reclamantul nu a sesizat anterior Consilul de Stat cu acest griev. Curtea deduce din aceasta că, oricum, nu a epuizat caile de atac interne, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Această parte a cererii este deci inadmisibilă și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. D. Privind presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, luat izolat și combinat cu art. 14 din Convenție

Reclamantul se plânge de o discriminare în materia fiscală rezultând din aplicarea criteriului de reședință a copiilor în sarcină pentru luarea lor în considerare în calculul impozitului pe venit, care ar leza contribuabilii care, datorită originii lor naționale sau sociale, nu ar fi în măsură să accepte sub acoperișul lor copii ai căror sarcină au. Invocă art. 14 din Convenție, care este redactat după cum urmează: ''Plăcerea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nicio distincție bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avuție, naștere sau orice altă situație.'' Se plânge de asemenea de o impozitare discriminatorie care încălcă drepturile sale patrimoniale. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, conform căruia: ''Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.''

Curtea reamintește că art. 14 din Convenție nu poate fi invocat decât în combinație cu alte articole normative ale Convenției și ale Protocoalelor. Aplicarea sa nu presupune însă neapărat încălcarea unuia din drepturile materiale garantate de Convenție: este necesar, dar este suficient, ca faptele cauzei să cadă ''sub imperiul'' cel puțin al unuia din articolele Convenției (a se vedea, de exemplu, ''Carson și alții c. Regatul Unit'' [Marea Cameră], nr. 42184/05, § 63, CEDO 2010). În speță, impozitarea fiscală fiind în principiu constitutivă a unei ingerințe în dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, ''Orion-Breclav S.R.O. c. Republica Cehă'' (decizie), nr. 4783/98, 13 ianuarie 2004), Curtea admite că faptele cad sub imperiul acestei dispoziții. Deduce din aceasta că art. 14 poate fi invocat în combinație cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Reamintindu-și de altfel că este stăpână în calificarea faptelor, estimează că convine să examine acelea denunțate de reclamant sub acest singur unghi.

Aceasta fiind, Curtea constată că rezultă din art. 196 din codul general al impozitelor că sunt considerați ca fiind în sarcina contribuabilului pentru calculul impozitului, pe lângă propriii copii, cei pe care i-a luat în grijă în propriul cămin. Aceasta exclude luarea în considerare, după caz, a celor care susține finanțar în timp ce locuiesc în afara căminului seu, indiferent dacă locuiesc în străinătate sau în Franța. Astfel, așa cum a subliniat curtea administrativă de apel din Paris în hotărârea sa din 26 iunie 2008 (§6 mai sus), această dispoziție nu generează o diferență de tratament între contribuabili în funcție de faptul că copiii pe care-i au în sarcină locuiesc în Franța sau într-o țară străină. Rezultă că această parte a cererii este manifestă neîtemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și, ca atare, inadmisibilă, și trebuie deci respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Angelika Nußberger Grefier adjunct Președintă

Le requérant, M. Mohammad Baber Zaman, est un ressortissant français d’origine pakistanaise, né en 1950 et résidant à Paris. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 1989, le requérant se rendit au Pakistan pour adopter selon la coutume les trois enfants d’une de ses sœurs devenue veuve en 1988. Nés en 1985, 1986 et 1988, les enfants restèrent au Pakistan mais le requérant contribue depuis lors à leurs besoins à partir de la France.

Le requérant précise que le droit pakistanais ne prévoit pas de procédure formelle d’adoption mais que, par un jugement du 27 février 2004, le juge pakistanais des tutelles l’a reconnu tuteur de ses trois neveux depuis 1989. Ce jugement fut rendu exécutoire par un jugement du tribunal de grande instance de Paris du 24 mai 2006.

Depuis 1990, le requérant forme vainement chaque année des réclamations auprès de l’administration fiscale française afin qu’elle considère ses trois neveux comme « charge de famille » pour le calcul de son impôt sur le revenu. Il a à plusieurs reprises – sans succès – saisi le juge administratif. 1. La procédure concernant les demandes du requérant relatives à l’impôt sur le revenu des années 1990 à 1996

Par un jugement du 11 décembre 2003 (non produit), le tribunal administratif de Paris rejeta les demandes du requérant relatives à l’impôt sur le revenu des années 1990 à 1996. La cour administrative d’appel de Paris confirma ce jugement par un arrêt du 26 juin 2008. Elle retint qu’en se bornant à produire la décision pakistanaise susmentionnée le nommant tuteur de ses neveux et une attestation d’un avocat pakistanais, indiquant l’absence de procédure formelle d’adoption au Pakistan, et à faire référence à une cérémonie familiale d’adoption coutumière en 1989, le requérant n’avait pas établi que ses neveux pussent « être regardés comme devenus ses propres enfants pour l’application de l’article 196 1 o du code général des impôts ». Elle retint également qu’ils ne pouvaient être regardés comme ayant été recueillis au foyer de leur oncle, au sens de l’article 196 2 o du même code, puisqu’ils vivaient avec leur mère au Pakistan et qu’il « n’[était] fait état d’aucune circonstance particulière imposant cette séparation ». Par ailleurs, elle écarta les moyens que le requérant tirait de la Convention par les motifs suivants : « (...) les litiges relatifs à l’assiette des impôts et taxes ne sont pas visés par les stipulations (...) de l’article 6 de la Convention (...) ; (...) en refusant de prendre en compte dans le calcul du quotient familial [du requérant] les trois enfants de sa sœur, l’administration des impôts n’a pas porté atteinte à la vie privée et familiale du requérant et n’a pas ainsi méconnu les stipulation de l’article 8 de ladite Convention ; (...) en interprétant les dispositions de l’article 196 du code général des impôts comme limitant leur bénéfice aux contribuables ayant à charge des enfants adoptés par une procédure opposable aux autorités françaises, le service n’a pas créé, en tout état de cause, une discrimination fondée sur un motif religieux contraire aux stipulations de l’article 14 de la Convention (...) ; (...) l’article 196 du code général des impôts, qui se borne à exiger que, pour être considéré à charge d’un contribuable, l’enfant qu’il a recueilli réside au foyer de ce dernier à l’exclusion de tout autre lieu, ne crée, contrairement à ce que soutient le requérant, aucune discrimination, selon que les enfants concernés résident en France ou dans un pays étranger contraire aux stipulations combinées de l’article 14 de la Convention et de l’article 1 du premier Protocole additionnel à ladite convention (...). »

Le Conseil d’État rejeta le pourvoi du requérant le 24 août 2011 par une décision ainsi motivée : « (...) Considérant, en premier lieu, qu’il incombe au contribuable qui s’est vu confier une responsabilité sur des enfants selon les règles en vigueur dans un pays étranger et qui demande la prise en compte de ces enfants au titre du quotient familial, sur le fondement des dispositions du 1 o de l’article 196 du code général des impôts, d’établir qu’il en résulte un véritable lien de filiation ; qu’il ressort des pièces du dossier soumis aux juges du fond que [le requérant] a produit une décision du juge pakistanais des tutelles, rendue exécutoire en France, le nommant tuteur de ses trois neveux orphelins de père, ainsi qu’une attestation faisant état de l’absence de procédure formelle d’adoption au Pakistan ; que, dès lors, la cour administrative d’appel a pu juger, sans commettre d’erreur de droit, que les neveux [du requérant] ne pouvaient pas être regardés comme les enfants de celui-ci pour l’application du 1 o de l’article 196 du code général des impôts ; Considérant, en deuxième lieu, que la cour administrative d’appel n’a pas dénaturé les faits en jugeant que [le requérant], qui réside en France, n’avait fait état d’aucune circonstance particulière nécessitant que ses neveux demeurent ailleurs qu’à son domicile et de nature à justifier qu’en dépit de cet éloignement ils puissent être regardés comme étant recueillis à son propre foyer au sens du 2 o de l’article 196 du code général des impôts ; (...) Considérant, enfin, qu’en jugeant que les dispositions de l’article 196 du code général des impôts ne créent pas une discrimination contraire aux stipulations de l’article 14 de la Convention (...), qu’elles ne méconnaissent pas le droit au respect des biens des contribuables garanti par l’article premier du premier protocole additionnel à cette convention et que l’administration fiscale n’a pas méconnu l’article 8 de la même convention en faisant application de ces dispositions, la cour administrative d’appel n’a pas commis d’erreur de droit (...). » 2. La procédure concernant les demandes du requérant relatives à l’impôt sur le revenu des années 2001 à 2005

Par un jugement du 18 mars 2009 et un arrêt du 31 mars 2011 (non produits), le tribunal administratif et la cour administrative d’appel de Paris rejetèrent les demandes du requérants tendant à la réduction des cotisations d’impôt sur le revenu auxquelles il avait été assujetti au titre des années 2001, 2002, 2003, 2004 et 2005. Par une décision du 13 juin 2012, le Conseil d’État déclara le pourvoi du requérant non admis. 3. La procédure concernant les demandes du requérant relatives à l’impôt sur le revenu des années 2006 et 2007

Dans le cadre de la procédure relative au rejet de ses demandes tendant à la réduction des cotisations d’impôt sur le revenu auxquelles il était assujetti au titre des années 2006 et 2007, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’une question prioritaire de constitutionnalité. Il soutenait que les dispositions de l’article 196 du code général des impôts méconnaissaient : les droits de la famille, de l’enfant et de l’adoption consacrés à l’article 10, 11, 13 et 14 du Préambule de la Constitution du 27 octobre 1946 ; l’article 55 de la Constitution, en ce qu’elles étaient incompatibles avec les stipulations de la Convention européenne des droits de l’homme et de la convention internationale des droits de l’enfant ; les principes d’égalité devant la loi, devant l’impôt et devant les charges publiques garantis par l’article 1 er de la Constitution et par les articles 1 er et 13 de la Déclaration des droits de l’homme et du citoyen ; les principes fondamentaux reconnus par les lois de la République en vertu desquels la tutelle est une charge personnelle et d’ordre public.

Par une ordonnance du 23 mai 2011, le président de la première section du tribunal administratif décida de transmettre la question au Conseil d’État en application de l’article 23-2 de l’ordonnance n o 58-1067 du 7 novembre 1958. Le 26 juillet 2011, le Conseil d’État décida qu’il n’y avait pas lieu de la renvoyer au Conseil constitutionnel, la question ne présentant pas un caractère sérieux, au sens de l’article 23-4 de l’ordonnance du 7 novembre 1958.

S’agissant des moyens tirés de la violation des principes d’égalité devant la loi et d’égalité devant les charges publiques, le Conseil d’État souligna que le principe d’égalité devant la loi ne s’opposait ni à ce que le législateur règle de façon différente des situations différentes, ni à ce qu’il déroge à l’égalité pour des raisons d’intérêt général pourvu que, dans l’un et l’autre cas, la différence de traitement qui en résulte soit en rapport direct avec l’objet de la loi qui l’établit. Selon lui, dans le but de prendre en compte la situation et les charges de famille du contribuable, le législateur avait pu, sans méconnaître le principe d’égalité devant la loi, établir une distinction, pour le mécanisme du quotient familial prévoyant la division du revenu imposable en un certain nombre de parts, entre les enfants recueillis par un contribuable à son foyer et les autres enfants à sa charge ; en retenant une telle condition de résidence des enfants au foyer du contribuable, le législateur s’était fondé sur un critère objectif et rationnel en fonction des buts qu’il s’était assignés, qui ne faisait pas peser de charge excessive, au regard de leurs facultés contributives, sur les contribuables assumant la charge financière d’enfants autres que ceux recueillis à leur foyer. Le Conseil d’État jugea ensuite que la circonstance qu’un contribuable supporte des dépenses afférentes à l’entretien d’un enfant sans pour autant bénéficier d’un avantage fiscal à ce titre ne saurait, en tout état de cause, constituer une méconnaissance des principes fondamentaux reconnus par les lois de la République s’appliquant à la tutelle et des droits de la famille, de l’enfant et de l’adoption consacrés aux alinéas 10, 11, 13 et 14 du Préambule de la Constitution du 27 octobre 1946 et interprétés au regard de la Convention européenne des droits de l’homme et de la convention internationale des droits de l’enfant.

Le requérant ne précise pas la conclusion du tribunal administratif, ni n’indique s’il a saisi la cour administrative d’appel et le Conseil d’État. 4. Les procédures concernant les demandes du requérant relatives à l’impôt sur le revenu des années 2009 et 2011

En décembre 2011, le requérant forma une réclamation auprès de l’administration fiscale au titre de l’année 2009, qui la rejeta au motif que, ses neveux étant devenus majeurs, il ne pouvait les inclure dans son foyer fiscal. Le requérant contesta cette décision devant le tribunal administratif de Paris qui, par un jugement du 12 mars 2013, rejeta sa requête pour ce même motif, relevant en outre qu’il n’alléguait pas que ses neveux avaient exercé l’option de rattachement à son foyer fiscal prévue par l’article 6 3 o du code général des impôts. Le tribunal souligna de plus que les dispositions de l’article 196 du code général des impôts, qui fixent, pour la détermination du quotient familial, les conditions dans lesquelles les enfants sont regardés comme étant à la charge du contribuable, ne méconnaissaient pas l’intérêt supérieur de l’enfant, au sens de l’article 3-1 de la convention de New York relative aux droits de l’enfant. Il conclut par ailleurs qu’en refusant de prendre en compte dans le calcul du quotient familial du requérant les enfants majeurs de sa sœur, l’administration des impôts n’avait ni méconnu les stipulations de l’article 8 de la Convention, ni créé une discrimination contraire aux stipulations de l’article 14 de la Convention. Le requérant n’indique pas avoir interjeté appel de ce jugement.

Le requérant forma une nouvelle réclamation concernant son imposition au titre de l’année 2011, que l’administration fiscale rejeta le 11 janvier 2013. Il n’indique pas avoir saisi le tribunal administratif. B. Le droit interne pertinent

Aux termes de l’article 193 du code général des impôts, le revenu imposable est, pour le calcul de l’impôt sur le revenu, divisé en un certain nombre de parts d’après la situation et les charges de famille du contribuable.

L’article 196 du code général des impôts est ainsi libellé : « Sont considérés comme étant à la charge du contribuable[, que celle-ci soit exclusive, principale ou réputée également partagée entre les parents (ajouté par la loi du 31 décembre 2002)], à la condition de n’avoir pas de revenus distincts de ceux qui servent de base à l’imposition de ce dernier : 1 o Ses enfants âgés de moins de 18 ans ou infirmes ; 2 o Sous les mêmes conditions, les enfants qu’il a recueillis à son propre foyer. »

L’article 6 3 o du même code précise que toute personne majeure âgée de moins de vingt et un ans, ou de moins de vingt-cinq ans lorsqu’elle poursuit ses études, ou, quel que soit son âge, lorsqu’elle effectue son service militaire ou est atteinte d’une infirmité, peut opter entre : 1 o l’imposition de ses revenus dans les conditions de droit commun ; 2 o le rattachement au foyer fiscal dont elle faisait partie avant sa majorité, si le contribuable auquel elle se rattache accepte ce rattachement et inclut dans son revenu imposable les revenus perçus pendant l’année entière par cette personne. GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit à un procès équitable et de son droit à un recours effectif, résultant du défaut d’application par le juge administratif de la jurisprudence du Conseil constitutionnel et de la Cour ainsi que de la Convention de New York relative au droit des enfants, du refus du Conseil d’État de transmettre sa question prioritaire de constitutionnalité au Conseil constitutionnel, d’erreurs d’appréciation et de l’insuffisance de la motivation des décisions rendues en sa cause.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit au respect de sa vie familiale, résultant du refus des autorités de reconnaître l’adoption coutumière de ses neveux ainsi que de leur refus de prendre ceux-ci en compte pour le calcul de l’impôt.

Invoquant l’article 9 de la Convention, le requérant soutient que ce refus emporte violation de son droit à la liberté de conscience et de religion dès lors que, selon ses opinions religieuses et ses convictions, cette adoption est valable et légitime.

Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint d’une discrimination en matière fiscale résultant de l’application du critère de résidence des enfants à charge pour leur prise en compte dans le calcul de l’impôt sur le revenu, qui lèserait les contribuables qui, en raison de leur origine nationale ou sociale, ne seraient pas en mesure d’accueillir sous leur toit les enfants dont ils ont la charge.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant dénonce une imposition discriminatoire qui viole ses droits patrimoniaux. EN DROIT A. Sur la violation alléguée des articles 6 § 1 et 13 de la Convention

Le requérant dénonce une violation de son droit à un procès équitable et de son droit à un recours effectif. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, aux termes desquels : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour rappelle tout d’abord qu’en dépit des effets patrimoniaux qu’il a sur la situation des contribuables, le contentieux fiscal échappe au champ des droits et obligations de caractère civil ( Ferrazzini c. Italie [GC], n o 44759/98, CEDH 2001-VII, 12 juillet 2001, § 29). L’article 6 § 1 n’est donc pas applicable dans son volet civil aux procédures relatives aux réclamations fiscales du requérant. Pour conclure similairement que ces procédures n’ont pas trait à une « accusation en matière pénale » au sens de cette disposition, il suffit à la Cour de constater qu’elles ne visaient pas à l’infliction d’une sanction à l’encontre du requérant (voir, par exemple, Optim & Industrerre c. Belgique (déc.), n o 23819/06, 11 septembre 2012, § 25). Il s’ensuit que, prise sous l’angle de l’article 6 § 1, cette partie de la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention.

La Cour rappelle ensuite que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés consacrés par la Convention, et que l’« effectivité » que doit avoir ce recours ne dépend pas de la certitude d’une issue favorable pour le requérant (voir, par exemple, De Souza Ribeiro c. France [GC], n o 22689/07, §§ 78-79, CEDH 2012). Cela étant, il lui suffit en l’espèce de constater que le requérant a eu accès aux juridictions administratives et que celles-ci ont dûment examiné les moyens tirés de la Convention dont il les a saisies, pour conclure que ce volet du grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention.

Cette partie de la requête est donc irrecevable et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 8 de la Convention

Le requérant se plaint d’une violation de son droit au respect de sa vie familiale, résultant du refus des autorités de reconnaître l’adoption coutumière de ses neveux ainsi que de leur refus de prendre ceux-ci en compte pour le calcul de l’impôt. Il invoque l’article 8 de la Convention, aux termes duquel : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

La Cour constate que, saisies en leur qualité de juge de l’impôt, les juridictions administratives se sont bornées à constater dans le contexte de l’application de l’article 196 du code général des impôts, que le requérant n’avait pas démontré l’existence d’un lien de filiation entre lui et ses neveux. Elles en ont déduit que ces derniers ne pouvaient être considérés comme étant « ses enfants » au sens de cette disposition et ne pouvaient donc être pris en compte sur ce fondement pour le calcul de son impôt sur le revenu. La Cour ne voit là aucune atteinte au droit au respect de la vie privée et familiale du requérant. Elle constate en effet que le seul lien consacré en droit français entre ce dernier et ses neveux résulte d’un jugement pakistanais du 27 février 2004 – rendu exécutoire à la demande de l’intéressé par un jugement du tribunal de grande instance de Paris – qui se limite à lui attribuer la qualité de tuteur de ceux-ci, que les juridictions administratives ont du reste dûment pris en compte. Quant à l’adoption coutumière à laquelle il aurait été procédé au Pakistan, la Cour relève que le requérant n’a fait aucune démarche auprès des autorités françaises compétentes dans le but d’obtenir la reconnaissance dans l’ordre juridique français du lien de filiation qui en résulterait. Le fait qu’il a revendiqué la prise en compte d’un tel lien devant les juridictions administratives est sans pertinence à cet égard dès lors que ces juridictions n’ont pas de compétence dans le domaine du droit de la famille. La Cour conclut en conséquence que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et, comme telle, irrecevable, et qu’elle doit donc être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. C. Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention

Le requérant se plaint d’une violation de son droit à la liberté de conscience et de religion résultant du refus des autorités de reconnaître l’adoption coutumière de ses neveux. Il invoque l’article 9 de la Convention, aux termes duquel : « 1. Toute personne a droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion ; ce droit implique la liberté de changer de religion ou de conviction, ainsi que la liberté de manifester sa religion ou sa conviction individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites. 2. La liberté de manifester sa religion ou ses convictions ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

Il ressort du dossier que le requérant n’a pas préalablement saisi le Conseil d’État de ce grief. La Cour en déduit qu’en tout état de cause, il n’a pas épuisé les voies de recours internes, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Cette partie de la requête est donc irrecevable et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 d la Convention. D. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention

Le requérant se plaint d’une discrimination en matière fiscale résultant de l’application du critère de résidence des enfants à charge pour leur prise en compte dans le calcul de l’impôt sur le revenu, qui lèserait les contribuables qui, en raison de leur origine nationale ou sociale, ne seraient pas en mesure d’accueillir sous leur toit les enfants dont ils ont la charge. Il invoque l’article 14 de la Convention, lequel est ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Il dénonce également une imposition discriminatoire qui viole ses droits patrimoniaux. Il invoque l’article 1 du Protocole n o 1, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

La Cour rappelle que l’article 14 de la Convention ne peut être invoqué qu’en combinaison avec les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Son application ne présuppose cependant pas nécessairement la violation de l’un des droits matériels garantis par la Convention : il faut, mais il suffit, que les faits de la cause tombent « sous l’empire » de l’un au moins des articles de la Convention (voir, par exemple, Carson et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 42184/05, § 63, CEDH 2010). En l’espèce, l’imposition fiscale étant en principe constitutive d’une ingérence dans le droit garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, par exemple, Orion-Breclav S.R.O. c. République Tchèque (déc.), n o 4783/98, 13 janvier 2004), la Cour admet que les faits tombent sous l’empire de cette disposition. Elle en déduit que l’article 14 peut être invoqué en combinaison avec l’article 1 du Protocole n o 1. Rappelant par ailleurs qu’elle est maîtresse de la qualification des faits, elle estime qu’il convient d’examiner ceux que dénonce le requérant sous ce seul angle.

Cela étant, la Cour constate qu’il résulte de l’article 196 du code général des impôts que sont considérés comme étant à la charge du contribuable pour le calcul de l’impôt, outre ses propres enfants, ceux qu’il a recueillis à son propre foyer. Cela exclut la prise en compte le cas échéant de ceux qu’il soutient financièrement alors qu’ils résident en-dehors de son foyer, qu’ils résident à l’étranger ou en France. Ainsi, comme l’a souligné la cour administrative d’appel de Paris dans sans son arrêt du 26 juin 2008 (paragraphe 6 ci-dessus), cette disposition ne génère pas une différence de traitement entre les contribuables selon que les enfants qu’ils prennent en charge résident en France ou dans un pays étranger. Il en résulte que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et, comme telle, irrecevable, et qu’elle doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stephen Phillips Angelika Nußberger Greffier adjoint Présidente