AFFAIRE DRAGHICI c. PORTUGAL

RESPONDENT

PRT

HOTĂRÂRE

19.06.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété (article 1 al. 1 du Protocole n° 1 - Respect des biens)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE DRAGHICI c. PORTUGAL (CtEDO, 2014)

HUDOC · oficial

PORTUGALIA (Cercetarea nr. 43620/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 iunie 2014 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Draghici c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Mirjana Lazarova Trajkovska, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Alex Alexandre Sicilianos, judecători; André Wampach, grefier adjunct al secțiunii, După ce a intenționat în camera consiliului la 27 mai 2014, se pronunță pronunțarea hotărârii, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 43620/10) îndreptată împotriva Republicii Portugheze, printre care și un resortisant român, dl Costel Draghici ( La 23 iulie 2010, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Dl F. Graça de Carvalho, procuror general adjunct. Informat cu privire la dreptul său de a lua parte la procedură [art. 36 alineatul (1) din Convenție și art. 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură], guvernul român nu a răspuns. La 18 aprilie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Reclamantul a făcut parte din echipajul unui cargobot, care arborează pavilionul panamean, numit Luna del Mar, care a părăsit Trinidad și Tobago, la 27 decembrie 2005, cu destinația României. La 4 februarie 2006, la ora 18:20, cargoul a fost interceptat la 145 mile marine de Aveiro (Portugalia) de forțele marinei de război și ale poliției portugheze. În ziua următoare, în jurul orei 1:00 a.m., după aprobarea autorităților panameze, poliția judiciară portugheză a percheziționat nava și au găsit la fața locului o încărcătură de peste două tone de droguri. La 6 februarie 2006, cargobotul a fost transportat înapoi în portul Lisabona. La 7 februarie 2006, în fața unui judecător judecător, reclamantul și ceilalți 16 membri ai echipajului au fost plasați în detenție preventivă. Printre altele, diverse obiecte au fost confiscate un laptop, o imprimantă, o cameră foto și patru telefoane mobile aparținând reclamantului. 10. La 9 septembrie 2006, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru trafic de droguri. 11. La 10 aprilie 2007, a fost condamnat de Tribunalul de la Lisabona la 10 ani de închisoare pentru trafic de narcotice, cu o pedeapsă secundară de deportare și o interdicție a teritoriului pe o perioadă de 10 ani. În plus, instanța a ordonat ca obiectele reținute să fie returnate proprietarilor lor atunci când hotărârea devine definitivă. 12. La 27 aprilie 2007, reclamantul sesizează Tribunalul de la Lisabona cu privire la o cerere de restituire a bunurilor sale. Printr-o hotărâre din 7 martie 2008, adresată reclamantului la 23 aprilie 2008, aceasta a declarat recursul inadmisibil în temeiul articolului 400 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală. 15. printr-o ordonanță din 3 iunie 2009, Tribunalul de la Lisabona a ordonat din nou restituirea bunurilor solicitate reclamantului 16. La 5 februarie 2010, tribunalul din Coimbra a ordonat eliberarea reclamantului și expulzarea acestuia în România. 17. La 17 februarie 2010, reclamantul a fost eliberat și exmatriculat în România. 18. La 14 septembrie 2012, obiectele confiscate au fost livrate la domiciliul reclamantului în România. Cererea nr. 53007/08 în fața Curții 19. La 27 octombrie 2008, reclamantul a sesizat Curtea cu privire la o inculpată (n 53007/08) acuzându-se de rele tratamente în momentul arestării sale, de detenția sa, de la ..la ..n., de faptul că nu s-a putut aplica în casație în fața Curții Supreme, invocând articolele 3, 5, 6 și 14 din Convenție și de la art. 2 din Protocolul nr. 20. Printr-o decizie din 12 ianuarie 2010, Curtea a declarat cererea inadmisibilă pentru întârziere. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 21. La art. 178 din Codul de procedură penală dispune în părțile sale relevante În conformitate cu art. 400 alin. (1) lit. (f) din Codul de procedură penală, recursul este inadmisibil: f) Cu privire la o hotărâre de condamnare pronunțată de o instanță judecătorească care confirmă sentința instanței de primă instanță și care aplică o pedeapsă mai mică de opt ani de închisoare. Reclamantul se plânge de nerestituirea bunurilor sale în ciuda hotărârii Tribunalului de la Lisabona din 10 aprilie 2007. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 24. Guvernul invită Curtea să declare cauza inadmisibilă, dat fiind că obiectele au fost aduse reclamantului la 14 septembrie 2012. 26. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victima unei încălcări în sensul articolului Convenția nu numai că trebuie să aibă calitatea de victimă în momentul introducerii cererii, ci trebuie să rămână în cursul procedurii în fața Curții (Stoicescu c. România (revizuire), nr. 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004 și Sedri c. Franța (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007 27. Curtea amintește, de asemenea, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu poate, în principiu, să îi anuleze calitatea de victimă a unei victime mai puțin decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Rec., 1996 III, Dalban România [GC], n 2814/95, 44 CEDH 1999 VI și Sakhnovski c. Rusia [GC], nr 21272/03, § 67, 2 noiembrie 2010). 28. În speță, reclamantul și-a recuperat bunurile. Cu toate acestea, acestea au fost prezentate numai la 14 septembrie 2012, în timp ce procedura penală a fost încheiată începând cu 7 martie 2008 (a se vedea punctul 14 de mai sus). În plus, autoritățile naționale nu au recunoscut, în mod explicit sau în esență, o încălcare a drepturilor recunoscute reclamantului în Convenție. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul poate încă să se declare victima unei încălcări a drepturilor protejate de Convenție. Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. 29. În plus, Curtea constată că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Reclamantul se plânge că nu a recuperat bunurile confiscate în momentul percheziției, în timp ce Tribunalul de la Lisabona dispunea, în hotărârea sa din 10 aprilie 2007, ca acestea să fie restituite atunci când hotărârea devine definitivă. 31. Guvernul susține că confiscarea și reținerea bunurilor erau prevăzute de lege și justificate, având în vedere cerințele procedurii penale. 32. Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, în primul rând și în primul rând, ca o ingerință a autorității publice în dreptul la respectarea bunurilor să fie legală. În special, al doilea alineat al articolului 1, dacă recunoaște că statele au dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor, impune acest drept condiției ca acesta să fie exercitat prin punerea în aplicare a unor acte juridice. Principiul legalității presupune, de asemenea, ca dispozițiile aplicabile ale dreptului intern să fie suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor ( Baklanov c. Rusia, nr. 68443/01, § 39-40, 9 iunie 2005). 33. Curtea admite că reținerea probelor materiale poate fi necesară în interesul unei bune administrări a justiției, care constituie un scop legitim Cu toate acestea, Comisia observă că trebuie să existe, de asemenea, un raport rezonabil de proporționalitate între motivul utilizat și scopul urmărit de măsurile eventual aplicate de către stat, inclusiv cele destinate să controleze utilizarea proprietății individuale. Această cerință este exprimată în noțiunea de "doar echilibru" între imperativele de interes general al comunității pe de o parte și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor pe de altă parte (Smirnov c. Rusia, n 71362/01, ê 54, 7 iunie 2007, Borjonov c. Rusia, n 18274/04, § 57, 22 ianuarie 2009). 34. În speță, Curtea constată că confiscarea bunurilor reclamantului fusese pronunțată în conformitate cu art. 178 alineatul (1) din Codul de procedură penală, această măsură nu căuta să îl priveze de bunurile sale, ci numai să împiedice utilizarea lor temporară în așteptarea procedurii penale. Prin urmare, sechestrarea a urmărit un interes general, și anume buna administrare a justiției. 35. În continuare, Curtea constată că, în hotărârea sa din 10 aprilie 2007, Tribunalul de la Lisabona dictase restituirea bunurilor confiscate proprietarilor lor în momentul în care hotărârea ar deveni definitivă. Cu toate acestea, la 14 septembrie 2012, reclamantul a fost pus în posesia bunurilor sale, adică la mai mult de patru ani după încheierea procedurii penale și la mai mult de doi ani după expulzarea sa în România. Curtea nu poate distinge niciun motiv care justifică continuarea reținerii bunurilor după încheierea procedurii penale. 37. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că autoritățile portugheze nu au creat un echilibru corect între imperativele de interes general și cerințele de protecție a dreptului reclamantului de a-și respecta bunurile. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. privind celelalte VIOLAȚII ALEGATE 38. În afara unghiului articolului 3 din Convenție, reclamantul se plânge de rele tratamente și de lipsa îngrijirii medicale adecvate în închisoare. Invocând art. 5 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că a fost deținut în mod ilegal între 14 și 17 februarie 2010. Pe teren de la art. 5 alineatul (3) din Convenție, el susține că, timp de 14 luni de detenție, nu a fost prezentat decât o singură dată în fața unui judecător. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat aceste obiecții instanțelor interne, prin urmare nu a epuizat căile de atac interne așa cum se cere la articolul § 1 din Convenție. Prin urmare, aceste obiecții trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. Curtea constată că, la 27 octombrie 2008, reclamantul a depus cererea nr. 53007/08. la 12 ianuarie 2010, Curtea a respins cererea ca fiind tardivă. În speță, Curtea constată că, reclamantul nu a prezentat niciun element nou cu privire la obiecțiunile formulate la art. 6 din convenție. Or, în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție, Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34, în cazul în care aceaceasta este în esență aceeași ca și o instanță examinată anterior de aceasta și în cazul în care aceasta nu conține fapte noi. Prin urmare, Curtea consideră că aceste obiecțiuni trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b) și al articolului 4 din convenție deoarece sunt în esență aceleași cu cele care au făcut deja obiectul unei decizii în cadrul cererii menționate anterior. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit din cauza reținerii ilegale a bunurilor sale, guvernul contestă această pretenție. 43. Curtea constată că reclamantul nu și-a exprimat pretenția cu privire la prejudiciul material pretins prin prezentarea de documente în sprijinul și, prin urmare, respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că a suferit o eroare morală certă din cauza restituirii tardive a bunurilor sale. Statuând în echitate, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 2 500 EUR pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 44. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin urmare, nu este necesar să se dea o sumă în acest sens. Interese moratorii 45. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește decizia luată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în ceea ce privește surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 19 iunie 2014, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Prim-Președinte