Ukaj împotriva Elveției

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32493/08) împotriva Confederației Elvețiene și depusă de un cetățean kosovar [1], Dl. Adem Ukaj („reclamantul"), care a sesizat Curtea la 30 iunie 2008 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de către Doamna M. Bachmann, avocat la Lucerna. Guvernul Elvețian („Guvernul") a fost reprezentat de către agentul lui substituent, Dl. A. Scheidegger, din unitatea Drept european și protecție internațională a drepturilor omului a Oficiului Federal al Justiției.

Reclamantul susține că expulzarea sa din teritoriul elvețian violeaza dreptul la respectarea vieții familiale, protejat de art. 8, pe motiv că și-a stabilit viața privată în această țară de mai bine de zece ani și s-a căsătorit acolo.

La 19 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FOND I.

La 27 septembrie 1998, reclamantul, născut în 1982, a sosit în Elveția cu mama și frații și surorile pentru a fugi de conflictul din Kosovo. Din cauza tensiunilor care se ridicau la acel moment în această regiune, mama și frații și surorile reclamantului li s-a acordat permise de ședere provizorii în Elveția.

La 15 mai 2000, reclamantul a beneficiat de un titlu de ședere în cadrul regrupării familiale, care a fost prelungit de mai multe ori ulterior.

Între aprilie 1999 și mai 2001, a fost avertizat și sancționat de mai multe ori de către procuratura minorenilor (Jugendanwaltschaft) pentru trei fapte de furt, precum și pentru tulnire, violență și amenințare la adresa unui agent de funcție publică.

Pe baza acestor infracțiuni, autoritățile l-au avertizat printr-o decizie din 11 septembrie 2001 că riscă să fie expulzat dacă comportamentul nu se va îmbunătăți. În ciuda acestei avertizări, reclamantul s-a angajat în alte activități delictuoase. A fost condamnat la 7 iunie 2002 la trei luni de închisoare cu suspendare, pentru comunicare și divulgare de informații false și utilizare frauduloasă a unui calculator. I s-a impus o amendă de 600 franci elvețieni (CHF) la 13 ianuarie 2004 pentru conducere fără permis valabil. La 3 mai 2004 a primit o avertizare pentru încălcarea legislației privind substanțele stupefaciente. La 20 iulie 2004 și 15 iunie 2005 i s-au impus respectiv două amenzi de 120 CHF și 100 CHF pentru utilizarea transportului public fără titlu valid. La 4 mai 2005 a fost condamnat la o lună de închisoare cu suspendare pentru furturi multiple, fraudă, încălcarea domiciliului și posesie și consum de marijuana. În sfârșit, la 6 iulie 2005, a fost condamnat de curtea de apel a cantonului Lucerna la doi ani și jumătate de închisoare pentru furturi multiple, brigandaj și daune la proprietate în particular. Curtea de apel a reținut, ca circumstanțe agravante, faptul că reclamantul a lovit, în mijlocul străzii, persoane fără apărare și că a comis din nou o infracțiune doar șase zile după ședința de primă instanță. În plus, aceasta judecată a pronunțat expulzarea reclamantului pentru o perioadă de cinci ani cu suspendare ca pedeapsă accesorie și cu o perioadă de probă de patru ani. Intr-o dată nespecificată, a început să execute pedeapsa privativă de libertate.

La 14 martie 2006, reclamantul a fost invitat să prezinte observații cu privire la posibil refuz al prelungirii permisului de ședere și posibila expulzare.

La 11 mai 2006, în timp ce era încă în închisoare, reclamantul s-a căsătorit cu o cetățeancă elvețiană, născută în 1988, care, potrivit spuselor sale, fusese prietena lui pe termen lung. Nici un copil nu s-a născut din această relație.

Prin decizie din 24 iulie 2006, Oficiul pentru migrație al cantonului Lucerna a decis expulzarea reclamantului.

La 8 mai 2007, reclamantul a fost eliberat condiționat din închisoare.

Prin decizie din 10 iulie 2007, tribunalul administrativ al cantonului Lucerna a confirmat depărtarea sa din teritoriul elvețian.

Prin hotărâre din 18 februarie 2008, Tribunalul Federal a respins recursul reclamantului și a confirmat refuzul autorităților cantonale de a prelungi permisul de ședere. A considerat că vinovăția reclamantului cântărește greu. După opinia lui, circumstanțele delictului, și anume agresiunea publică a persoanelor fără apărare, puneau în evidență o energie criminală importantă și un potențial de violență considerabil.

A estimat, în plus, că nici faptul că pedeapsa accesorie de expulzare din teritoriu pentru o perioadă de cinci ani a fost pronunțată cu suspendare și perioadă de probă, nici comportamentul impecabil pe care îl demonstrase în închisoare și de la eliberarea condiționată nu erau suficient de pertinente.

Tribunalul a constatat, de asemenea, că reclamantul sosise în Elveția doar la vârsta de șaisprezece ani. În ciuda relațiilor cu membrii familiei care locuiesc în Elveția și a integrării sale profesionale, Tribunalul a refuzat să considere că era bine integrat în această țară. Tribunalul a concluzionat că o expulzare în Kosovo era susceptibilă să lovească dur reclamantul, dar că nu era imposibilă.

În ceea ce privește soția reclamantului, Tribunalul Federal nu se îndoia că o expulzare ar atrage după sine inconveniente importante pentru ea. Părea totuși că reclamantul nu avea nici un titlu care să îi permită să prelungească șederea în Elveția înainte de a se căsători cu cea care ar deveni soția lui. Era, la acel moment, în puterea discreționară a Cantonului, ținând seama de încălcările repetate ale reclamantului la legislația penală, să decide dacă dorește sau nu să prelungească permisul de ședere în Elveția. Numai din cauza căsătoriei cu o cetățeancă elvețiană, la 11 mai 2006, a obținut o prelungire a autorizației de ședere. Din cauza, pe de o parte, condamnării sale recente, în 2005, la doi ani și jumătate de închisoare și pe de altă parte, din faptul că reclamantul fusese invitat, la 14 martie 2006, să prezinte observații în vederea unui posibil refuz de prelungire a permisului de ședere, Tribunalul Federal a estimat că soții ar fi trebuit să ghicească că nu vor putea duce viața maritală în Elveția. În aceste condiții, viața privată a reclamantului avea neapărat mai puțin greutate, potrivit acestei jurisdicții. În sfârșit, bunul comportament al reclamantului nu avea nicio incidență asupra aprecierii unei posibile derogări de la regula unei condamnări maxime la doi ani de închisoare ca limită dincolo de care un străin căsătorit cu un cetățean elvețian nu mai poate fi tolerat pe teritoriul elvețian. La lumina acestor argumente, Tribunalul Federal a concluzionat că nu existau motive plauzibile de a se abate de la această regulă a unei condamnări maxime la doi ani de închisoare. Ținând cont de condamnările multiple ale reclamantului, exista deci un interes public preponderent ca acesta să fie depărtat.

Divorțul reclamantului a fost între timp pronunțat la 16 martie 2010.

Reclamantul a plecat din Elveția în Kosovo la 2 noiembrie 2010. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curtea observă, în plus, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Deci ar trebui declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Tezele părților a) Reclamantul

Reclamantul reamintește că s-a căsătorit cu o cetățeancă elvețiană la 11 mai 2006 și susține că locul vieții familiale este Elveția. Căsătoria a fost dizolvată doar din cauza deciziei Tribunalului Federal. Într-adevăr, ex-soția sa nu dorea să-l urmeze în Kosovo. El susține, în plus, că a sosit în Elveția ca adolescent traumatizat de război și că nu a adoptat comportament infractor decât în adolescență. Subliniază că, din 2004, se comportă bine și nu mai a comis nicio infracțiune. El concluzionează deci că nu mai prezintă pericol pentru societate. b) Guvernul

Guvernul subliniază că cazul reclamantului a fost supus unui examen circumstanțial de două instanțe judiciare. De altfel, observă că în urma deciziilor interne, reclamantul a fost supus, din 8 mai 2007, unei eliberări condiționate cu o perioadă de probă de un an. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost condamnat de mai multe ori pentru numeroase delicte, parțial foarte grave și care ating integritatea fizică și psihică a victimelor. Dacă vârsta reclamantului și problemele sale de integrare au fost reținute ca circumstanțe atenuante, curtea de apel a cantonului Lucerna a reținut totuși energia criminală, potențialul de violență brută și comiterea unei noi infracțiuni șase zile după ședința din prima instanță. Guvernul pune în evidență gravitatea tot mai mare a infracțiunilor comise de reclamant. Amenințările de expulzare care i-au fost adresate nu au avut efect asupra comportamentului acestuia. Reclamantul s-a căsătorit cu o cetățeancă elvețiană în timp ce era în închisoare. Ei au colocuit din eliberarea condiționată a reclamantului la 7 mai 2007 și Guvernul ignora data la care collocuirea s-a încheiat. Ex-soția reclamantului nu putea ignora că acesta nu putea rămâne în Elveția. Guvernul subliniază în sfârșit că reclamantul nu era deosebit de integrat pe când era în Elveția, că a plecat din teritoriu din noiembrie 2010 și că poate, dacă este cazul, să revină pe teritoriul elvețian în măsura în care nu este lovit de o interdicție de intrare în Elveția. 2. Aprecierea Curții a) Ingerință în dreptul protejat de art. 8

Curtea reamintește că Convenția nu garantează, ca atare, nici un drept pentru un străin de a intra sau de a rezida pe teritoriul unui anumit stat. Cu toate acestea, a excluza o persoană dintr-o țară în care locuiesc membri ai familiei sale poate constitui o ingerință în dreptul la respectarea vieții private și familiale, așa cum este protejat de art. 8 § 1 al Convenției (vezi, în acest sens, Moustaquim c. Belgia, 18 februarie 1991, § 36, seria A nr. 193).

Curtea observă, de asemenea, că, în jurisprudența sa, a considerat expulzarea rezidenților pe termen lung atât sub aspectul „vieții private", cât și al „vieții familiale", o anumită importanță fiind acordată în acest plan gradului de integrare socială a interesaților (vezi, de exemplu, Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, §§ 42-45, Recueil des arrêts et décisions 1998-I).

De altfel, Curtea reamintește că toți imigranții stabiliți, indiferent de durata șederii lor în țara din care sunt să fie expulzați, nu au neapărat o „viață familială" în sensul articolului 8. Cu toate acestea, din moment ce art. 8 protejează și dreptul de a stabili și de a menține relații cu semenii și cu lumea exterioară și include uneori aspecte ale identității sociale a unui individ, trebuie acceptat că totalitatea legăturilor sociale dintre imigranții stabiliți și comunitatea în care trăiesc formează o parte integrantă a noțiunii de „viață privată" în sensul articolului 8. Indiferent de existența sau nu a unei „vieți familiale", expulzarea unui străin stabilit se analizează ca o atentare la dreptul la respectarea vieții sale private. Este în funcție de circumstanțele cauzei portate în fața ei că Curtea va decide dacă trebuie să pună accent pe aspectul „viață familială" mai degrabă decât pe aspectul „viață privată" (Üner c. Țările de Jos [Marea Cameră], nr. 46410/99, § 59, CEDO 2006-XII).

Privitor la circumstanțele acestei cauze, Curtea estimează că, datorită duratei lungi a șederii reclamantului în Elveția, expulzarea sa din teritoriu în noiembrie 2010 constituie o ingerință în dreptul la respectarea „vieții private" (vezi, mutatis mutandis, Gezginci c. Elveția, nr. 16327/05, § 57, 9 decembrie 2010, Hasanbasic c. Elveția, nr. 52166/09, § 49, 11 iunie 2013). Întrebarea dacă viața familială a reclamantului este, de asemenea, în joc în prezenta cauză este mai delicată. Într-adevăr, divorțul reclamantului este anterior plecării sale din teritoriul elvețian. De altfel, dacă relațiile pe care susține că le întreține cu mama și frații și surorile sale pot, de asemenea, să se încadreze în noțiunea de viață familială în sensul articolului 8, reclamantul nu a dovedit că posedă relații deosebit de strânse cu interesații (vezi, mutatis mutandis, Vasquez, precitată, § 48). Cu toate acestea, susține, fără a fi contrazis pe acest punct, că perspectiva plecării în Kosovo a determinat ex-soția să rupă legătura matrimonială. De altfel, era căsătorit atât la momentul deciziei inițiale de expulzare, cât și când aceasta a devenit definitivă. Curtea este, deci, de părere că reclamantul a suferit, de asemenea, o ingerință în dreptul la respectarea „vieții familiale" (vezi, mutatis mutandis, Hasanbasic, precitată, § 49). b) Justificarea ingerințe

O asemenea ingerință încalcă Convenția dacă nu îndeplinește cerințele alineatului 2 al articolului 8. Trebuie, deci, să se cerceteze dacă era „prevăzută de lege", justificată de unu sau mai mulți scop legiti în temeiul acestui alineat, și „necesară într-o societate democratică". i. „Prevăzută de lege"

Nu este contestat că măsura impusă reclamantului era bazată pe dispozițiile relevante ale LSES (vezi §21 mai sus). ii. Scop legitim

Nu este nici mai puțin controversat că ingerința în cauză urmăreau scopuri pe deplin compatibile cu Convenția, și anume, în special, „apărarea ordinii" și „prevenirea infracțiunilor penale". iii. Necesitate într-o societate democratică a măsurii α) Principii generale

Întrebarea esențială de răspuns în această cauză este dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică". Principiile fundamentale, în ceea ce privește expulzarea unei persoane care a petrecut o perioadă considerabilă într-o țară gazdă din care urma să fie expulsată în urma comiterii infracțiunilor penale, sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și au fost rezumate, în special în cauzele Üner (precitată, §§ 54-55 și 57-58), Maslov c. Austria ([Marea Cameră], nr. 1638/03, §§ 68-76, CEDO 2008), și Emre c. Elveția (nr. 42034/04, §§ 65-71, 22 mai 2008). În cauza Üner, Curtea a avut ocazia să rezume criteriile care ar trebui să ghideze instanțele naționale în asemenea cauze (§§ 57 și urm.): – natura și gravitatea infracțiunii comise de reclamant; – durata șederii interesatului în țara din care trebuie expulzat; – lapsul de timp care a trecut de la infracțiune și comportamentul reclamantului în această perioadă; – naționalitatea diferitelor persoane interesate; – situația familială a reclamantului, și în special, dacă este cazul, durata căsătoriei, și alți factori care dovedesc efectivitatea unei vieți familiale într-un cuplu; – întrebarea dacă soțul era conștient de infracțiune la moment creării relației familiale; – întrebarea dacă din căsătorie s-au născut copii și, dacă da, vârsta lor; – gravitatea dificultăților pe care soțul risca să le întâmpine în țara în care urma să fie expulzat reclamantul; – interesul și bunăstarea copiilor, în special gravitatea dificultăților pe care copiii reclamantului sunt susceptibili să le întâmpine în țara în care interesatul urma să fie expulzat; și – soliditatea legăturilor sociale, culturale și familiale cu țara gazdă și cu țara de destinație.

Aceste criterii au fost, de asemenea, aplicate mai recent în cauzele Kissiwa Koffi c. Elveția (nr. 38005/07, 15 noiembrie 2012), Udeh c. Elveția (nr. 12020/09, 16 aprilie 2013), Hasanbasic (precitată, § 53) și Vasquez c. Elveția (nr. 1785/08, § 38, 26 noiembrie 2013).

Curtea reamintește, de asemenea, că autoritățile naționale se bucură de o anumită libertate de apreciere pentru a pronunța asupra necesității, într-o societate democratică, a unei ingerințe în exercitarea unui drept protejat de art. 8 și asupra proporționalității măsurii în cauză cu scopul legitim urmărit (Slivenko c. Letonia [Marea Cameră], nr. 48321/99, § 113, CEDO 2003-X). Această libertate de apreciere merge mână în mână cu un control european care cuprinde atât legea, cât și deciziile care o aplică, chiar dacă provin dintr-o judecată independentă (vezi Maslov, precitată, § 76). Curtea are, deci, competență să judece în ultimă instanță dacă o măsură de depărtare a unei persoane se compatibilizează cu art. 8 și, în particular, dacă era necesară într-o societate democratică, adică să fie justificată de o nevoie socială imperioasă și proporțională cu scopul legitim urmărit (Mehemi c. Franța, 26 septembrie 1997, § 34, Recueil 1997-VI; Dalia, precitată, § 52; Boultif c. Elveția, nr. 54273/00, § 46, CEDO 2001-IX). Sarcina ei constă în determinarea dacă măsurile litigioase au respectat un echilibru just între interesele în cauză, și anume, pe de o parte, drepturile interesatului protejate de Convenție și, pe de altă parte, interesele societății (vezi, printre mulți alții, Boultif, precitată, § 47). β) Aplicarea principiilor menționate mai sus în cazul acestei cauze

În ceea ce privește această cauză, Curtea observă mai întâi că infracțiunile comise de reclamant de la sosirea sa în Elveția, precum și ultima condamnare cântăresc greu în dezavantajul acestuia. Nu poate pe acest punct să accepte explicația reclamantului privind caracterul iuveil al infracțiunilor pe care le-a comis. Apare, în fapt, că reclamantul a fost, între 1999 și 2004, continuu condamnat pentru aceleași tipuri de infracțiuni, în special furturi și brigandaj, în ciuda amenințărilor de expulzare care i-au fost adresate. Curtea constată, deci, că a continuat activitatea criminală după ce a devenit adult. De altfel, Tribunalul Federal a reținut, de asemenea, ca agravante circumstanțele care înconjourau comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Curtea observă totuși că din ieșirea sa din închisoare în mai 2007 până la plecarea din teritoriul Elvețian în noiembrie 2010, reclamantul nu a fost urmărit pentru alte infracțiuni.

În ceea ce privește relația matrimonială a reclamantului, Curtea observă că acesta din urmă s-a căsătorit la 11 mai 2006, în timp ce era încarcerat, cu o cetățeancă elvețiană în vârstă de optsprezece ani. Or, deja la 14 martie 2006, fusese invitat, în urma ultimei condamnări, să prezinte observații cu privire la posibil refuz al prelungirii permisului de ședere și posibila expulzare. Cu alte cuvinte, ex-soția reclamantului avea neapărat cunoștință de infracțiunea pe care o comisese, precum și de riscul trimiterii reclamantului în Kosovo la momentul creării relației familiale (vezi, mutatis mutandis, Kissiwa Koffi, precitată, § 67). De altfel, Curtea reamintește că legătura matrimonială este dizolvată din trei ani și reclamantul nu susține că mai întreține relații cu ex-soția.

Reclamantul nu susține nici că are unu sau mai mulți copii (vezi, a contrario, Udeh, precitată, §§ 52 la 54).

Referitor la relația reclamantului cu mama și frații și surorile din Elveția, reclamantul nu a dovedit, așa cum a fost deja spus, posedarea unor relații deosebit de strânse cu interesații (vezi, mutatis mutandis, Vasquez, precitată, § 48).

Curtea observă, de altfel, că reclamantul nu este lovit de o interdicție de intrare pe teritoriul elvețian (vezi, a contrario, Kissiwa Koffi, precitată, § 70, și Üner, precitată, § 65). Într-adevăr, nu a fost supus nici unei interdictii de teritoriu din partea autorităților administrative. De altfel, dacă fusese condamnat cu suspendare de judecătorul penal, ca pedeapsă accesorie, la o expulzare cu o durată de cinci ani cu perioadă de probă de patru ani, rezultă din piese că nu a comis nicio infracțiune din 2005 și niciun judecător național nu a ordonat ridicarea suspendării. De aceea, nimic nu pare a-l împiedica pe reclamant să solicite o nouă viză de intrare, în special pentru a vizita mama și frații și surorile.

În final, potrivit Tribunalului Federal, reclamantul nu era integrat social. Reclamantul contrazice această afirmație invocând, în special, integrarea sa profesională. Curtea observă totuși că reclamantul a sosit în Elveția doar la vârsta de șaisprezece ani și a petrecut un timp, între iulie 2005 și mai 2007, în închisoare. În continuare, privitor la legăturile reclamantului cu țara sa de origine, Curtea observă că, în contrast cu alte cauze (vezi, printre altele, Emre, precitată), reclamantul și-a petrecut copilăria și școlarizarea în Kosovo. Dacă Curtea recunoaște că legăturile reclamantului cu țara sa de origine s-au slăbit probabil după cei treisprezece ani pe care i-a petrecut în Elveția, ea este de părere că a păstrat relații sociale și culturale, inclusiv lingvistice, cu țara sa de origine și că se va putea integra acolo.

Ținând cont de cele de mai sus, și în special ținând seama de gravitatea condamnărilor pronunțate împotriva reclamantului, dizolvarea legăturii matrimoniale, precum și de faptul că a petrecut majoritatea vieții în țara sa de origine, ceea ce dă de înțeles că se va putea integra acolo, Curtea estimează că Statul defandant nu a depășit libertatea de apreciere din care se bucura în această cauză.

De aceea, nu a existat încălcarea articolului 8 al Convenției. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că nu a existat încălcarea articolului 8 al Convenției. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 iunie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Abel Campos Guido Raimondi Grefier adjunct Președinte [1]. Orice referință la Kosovo, fie la teritoriul, instituțiile sau populația sa, în această hotărâre, trebuie înțeleasă ca fiind în conformitate cu Rezoluția 1244 a Consilului de Securitate și fără a prejudicia statusul Kosovo.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32493/08) dirigée contre la Confédération suisse et dont un ressortissant kosovar [1] , M. Adem Ukaj (« le requérant »), a saisi la Cour le 30 juin 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e M. Bachmann, avocat à Lucerne. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent suppléant, M. A. Scheidegger, de l’unité Droit européen et protection internationale des droits de l’homme de l’Office fédéral de la Justice.

Le requérant allègue que son expulsion du territoire suisse viole son droit au respect de sa vie familiale, protégé par l’article 8, au motif qu’il a établi sa vie privée dans ce pays depuis plus de dix ans et qu’il s’y est marié.

Le 19 janvier 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 27 septembre 1998, le requérant, né en 1982, arriva en Suisse avec sa mère et ses frères et sœurs pour fuir le conflit au Kosovo. En raison des tensions qui s’élevaient à ce moment-là dans cette région, la mère et les frères et sœurs du requérant se virent octroyer des permis de séjour provisoires en Suisse.

Le 15 mai 2000, le requérant bénéficia d’un titre de séjour dans le cadre du regroupement familial, qui fut prolongé plusieurs fois par la suite.

Entre avril 1999 et mai 2001, il fut averti et sanctionné à plusieurs reprises par le parquet des mineurs ( Jugendanwaltschaft ) pour trois faits de vol ainsi que pour émeute, violence et menace sur agent de la fonction publique.

Sur la base de ces infractions, les autorités l’avertirent par une décision du 11 septembre 2001 qu’il risquait d’être expulsé si son comportement ne s’améliorait pas. En dépit de cet avertissement, le requérant se livra à de nouvelles activités délictuelles. Il fut condamné le 7 juin 2002 à trois mois de prison avec sursis, pour communication et divulgation de fausse information et utilisation frauduleuse d’un ordinateur. Il se vit infliger, le 13 janvier 2004, une amende de 600 francs suisses (CHF) pour conduite sans permis valable. Le 3 mai 2004, il reçut un avertissement pour infraction à la législation en matière de stupéfiants. Le 20 juillet 2004 et le 15 juin 2005 il se vit respectivement infliger deux amendes de 120 CHF et de 100 CHF pour utilisation des moyens de transport publics sans titre valable. Le 4 mai 2005 il fut condamné à un mois de prison avec sursis pour vols multiples, fraude, violation de domicile et possession et consommation de marijuana. Enfin, le 6 juillet 2005, il fit l’objet d’une condamnation, par la cour d’appel du canton de Lucerne, à deux ans et demi de prison pour vols multiples, brigandage et dommages à la propriété notamment. La cour d’appel retint, à titre de circonstances aggravantes, le fait que le requérant s’en prit, au milieu de la rue, à des personnes sans défense et qu’il commit à nouveau une infraction six jours seulement après l’audience de première instance. En outre, cette juridiction prononça l’expulsion du requérant pour une durée de cinq ans avec sursis à titre de peine accessoire et avec un délai de mise à l’épreuve de quatre ans. À une date non indiquée, il commença à purger la peine privative de liberté.

Le 14 mars 2006, le requérant fut invité à présenter ses observations quant à l’éventuel refus de prolonger son permis de séjour et son éventuelle expulsion.

Le 11 mai 2006, alors qu’il était toujours en prison, le requérant épousa une ressortissante suisse, née en 1988, qui, selon ses dires, avait été sa compagne de longue date. Aucun enfant n’est né de cette relation.

Par une décision du 24 juillet 2006, l’Office des migrations du canton de Lucerne décida d’expulser le requérant.

Le 8 mai 2007, le requérant fut libéré conditionnellement de la prison.

Par une décision du 10 juillet 2007, le tribunal administratif du canton de Lucerne confirma son éloignement du territoire suisse.

Par un arrêt du 18 février 2008, le Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant et confirma le refus des autorités cantonales de prolonger son permis de séjour. Il considéra que la culpabilité du requérant pesait lourdement. Selon lui, les circonstances du délit, à savoir l’agression publique de personnes sans défense mettaient à jour une énergie criminelle importante et un potentiel de violence considérable.

Il estima, en outre, que ni le fait que la peine accessoire d’expulsion du territoire pendant une durée de cinq ans avait été prononcée avec sursis et délai de mise à l’épreuve, ni le comportement irréprochable dont il avait fait preuve en prison et depuis sa libération conditionnelle n’étaient suffisamment pertinents.

Le Tribunal releva également que le requérant n’était arrivé en Suisse qu’à l’âge de seize ans. En dépit des relations avec les membres de sa famille résidant en Suisse et de son insertion professionnelle, le Tribunal refusa de considérer qu’il était bien intégré dans ce pays. Le Tribunal conclut qu’une expulsion au Kosovo était susceptible de frapper le requérant durement, mais qu’elle n’était pas impossible.

En ce qui concerne l’épouse du requérant, le Tribunal fédéral ne doutait pas qu’une expulsion entraînerait des inconvénients importants pour elle. Il apparaissait néanmoins que le requérant n’avait aucun titre l’autorisant à prolonger son séjour en Suisse avant de se marier avec celle qui deviendrait son épouse. Il relevait, à ce moment, du pouvoir discrétionnaire du Canton, eu égard aux manquements répétés du requérant à la législation pénale, de décider s’il voulait ou non prolonger son permis de séjour en Suisse. Ce n’est qu’en raison de son mariage avec une ressortissante suisse, le 11 mai 2006, qu’il obtint une prolongation de son autorisation de séjour. En raison, d’une part, de sa condamnation récente, en 2005, à deux ans et demi de prison et d’autre part, au fait que le requérant avait été invité, le 14 mars 2006, à présenter ses observations en vue d’un éventuel refus de prolongation de son permis de séjour, le Tribunal fédéral estima que les époux auraient dû se douter qu’ils ne pourraient mener leur vie maritale en Suisse. Dans ces conditions, la vie privée du requérant avait nécessairement moins de poids, selon cette juridiction. Enfin, la bonne conduite du requérant était sans incidence sur l’appréciation d’une éventuelle dérogation à la règle d’une condamnation maximale à deux ans de prison comme limite au-delà de laquelle un étranger marié avec un(e) ressortissant(e) suisse ne peut plus être toléré sur le territoire suisse. À la lumière de ces arguments, le Tribunal fédéral conclut qu’il n’existait pas de raisons plausibles de se départir de cette règle d’une condamnation maximale à deux ans de prison. Eu égard aux multiples condamnations du requérant, il existait ainsi un intérêt public prépondérant à ce qu’il soit éloigné.

Le divorce du requérant fut entre-temps prononcé le 16 mars 2010.

Le requérant quitta la Suisse pour le Kosovo le 2 novembre 2010. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le requérant

Le requérant rappelle qu’il s’est marié avec une ressortissante suisse le 11 mai 2006 et soutient que le lieu de sa vie familiale est la Suisse. Le mariage n’a été dissout qu’à cause de la décision du Tribunal fédéral. En effet, son ex-épouse ne souhaitait pas le suivre au Kosovo. Il allègue, en outre, qu’il est arrivé en Suisse en tant qu’adolescent traumatisé par la guerre et qu’il n’a adopté un comportement délinquant que pendant son adolescence. Il souligne que, depuis 2004, il se comporte bien et n’a plus commis d’infraction. Il conclut ainsi qu’il ne présente plus de danger pour la société. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement souligne que le cas du requérant a fait l’objet d’un examen circonstancié par deux instances judiciaires. Par ailleurs, il observe que suite aux décisions internes le requérant faisait l’objet, depuis le 8 mai 2007, d’une libération conditionnelle assortie d’un délai d’épreuve d’un an. Selon le Gouvernement, le requérant a été condamné à plusieurs reprises pour de nombreux délits en partie très graves et portant atteinte à l’intégrité physique et psychique des victimes. Si l’âge du requérant et ses problèmes d’intégration ont été retenus comme circonstances atténuantes, la cour d’appel du canton de Lucerne a néanmoins relevé l’énergie criminelle, le potentiel de violence brutale et la commission d’une nouvelle infraction six jours après l’audience devant la première instance. Le Gouvernement met en exergue la gravité croissante des infractions commises par le requérant. Les menaces d’expulsion dont il a fait l’objet n’ont pas eu d’effet sur son comportement. Le requérant a épousé une ressortissante suisse alors qu’il était en prison. Ils ont cohabité depuis la libération conditionnelle du requérant le 7 mai 2007 et le Gouvernement ignore à quelle date la cohabitation a pris fin. L’ex-épouse du requérant ne pouvait ignorer que ce dernier ne pouvait rester en Suisse. Le Gouvernement souligne enfin que le requérant n’était pas particulièrement intégré lorsqu’il séjournait en Suisse, qu’il est parti du territoire depuis novembre 2010 et qu’il peut, le cas échéant, revenir sur le territoire suisse dans la mesure où il n’est pas frappé d’une interdiction d’entrée en Suisse. 2. Appréciation de la Cour a) Ingérence dans le droit protégé par l’article 8

La Cour rappelle que la Convention ne garantit, comme tel, aucun droit pour un étranger d’entrer ou de résider sur le territoire d’un pays déterminé. Toutefois, exclure une personne d’un pays où vivent les membres de sa famille peut constituer une ingérence dans le droit au respect de la vie privée et familiale, tel que protégé par l’article 8 § 1 de la Convention (voir, dans ce sens, Moustaquim c. Belgique , 18 février 1991, § 36, série A n o 193).

La Cour observe en outre que, dans sa jurisprudence, elle a envisagé l’expulsion de résidents de longue date aussi bien sous le volet de la « vie privée » que sous celui de la « vie familiale », une certaine importance étant accordée sur ce plan au degré d’intégration sociale des intéressés (voir, par exemple, Dalia c. France , 19 février 1998, §§ 42 ‑ 45, Recueil des arrêts et décisions 1998-I).

En outre, la Cour rappelle que tous les immigrés établis, indépendamment de la durée de leur résidence dans le pays dont ils sont censés être expulsés, n’ont pas nécessairement une « vie familiale » au sens de l’article 8. Toutefois, dès lors que l’article 8 protège également le droit de nouer et d’entretenir des liens avec ses semblables et avec le monde extérieur et qu’il englobe parfois des aspects de l’identité sociale d’un individu, il faut accepter que l’ensemble des liens sociaux entre les immigrés établis et la communauté dans laquelle ils vivent fait partie intégrante de la notion de « vie privée » au sens de l’article 8. Indépendamment de l’existence ou non d’une « vie familiale », l’expulsion d’un étranger établi s’analyse en une atteinte à son droit au respect de sa vie privée. C’est en fonction des circonstances de l’affaire portée devant elle que la Cour décidera s’il convient de mettre l’accent sur l’aspect « vie familiale » plutôt que sur l’aspect « vie privée » ( Üner c. Pays-Bas [GC], n o 46410/99, § 59, CEDH 2006-XII).

Pour ce qui est des circonstances de l’espèce, la Cour estime que, en raison de la longue durée du séjour du requérant en Suisse, son expulsion du territoire en novembre 2010 constitue une ingérence dans son droit au respect de sa vie « privée » (voir, mutatis mutandis , Gezginci c. Suisse , n o 16327/05, § 57, 9 décembre 2010, Hasanbasic c. Suisse , n o 52166/09, § 49, 11 juin 2013). La question de savoir si la vie familiale du requérant est également en jeu dans la présente espèce est plus délicate. En effet, le divorce du requérant est antérieur à son départ du territoire suisse. De plus, si les relations qu’il soutient entretenir avec sa mère et sa fratrie peuvent également relever de la notion de vie familiale au sens de l’article 8, le requérant n’a pas démontré posséder des liens particulièrement étroits avec les intéressés (voir, mutatis mutandis , Vasquez , précité, § 48). Cependant, il soutient, sans être contredit sur ce point, que c’est la perspective d’un départ vers le Kosovo qui a conduit son ex-épouse à rompre le lien matrimonial. En outre, il était marié tant lorsque la décision initiale d’expulsion a été prise que lorsque celle-ci est devenue définitive. La Cour est, dès lors, d’avis que le requérant a également subi une ingérence dans son droit au respect de sa vie « familiale » (voir, mutatis mutandis, Hasanbasic, précité, § 49). b) Justification de l’ingérence

Pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l’article 8. Il faut donc rechercher si elle était « prévue par la loi », justifiée par un ou plusieurs buts légitimes au regard dudit paragraphe, et « nécessaire dans une société démocratique ». i. « Prévue par la loi »

Il n’est pas contesté que la mesure imposée au requérant était fondée sur les dispositions pertinentes de la LSEE (voir paragraphe 21 ci-dessus). ii. But légitime

Il n’est pas davantage controversé que l’ingérence en cause visait des fins pleinement compatibles avec la Convention, à savoir notamment « la défense de l’ordre » et la « prévention des infractions pénales ». iii. Nécessité dans une société démocratique de la mesure α) Principes généraux

La question essentielle à trancher en l’espèce est celle de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ». Les principes fondamentaux, en ce qui concerne l’expulsion d’une personne ayant passé une durée considérable dans un pays hôte dont elle devrait être expulsée à la suite de la commission d’infractions pénales, sont bien établis dans la jurisprudence de la Cour et ont été récapitulés, notamment dans les affaires Üner (précitée, §§ 54-55 et 57-58), Maslov c. Autriche ([GC], n o 1638/03, §§ 68 ‑ 76, CEDH 2008), et Emre c. Suisse (n o 42034/04, §§ 65 ‑ 71, 22 mai 2008). Dans l’affaire Üner , la Cour a eu l’occasion de résumer les critères devant guider les instances nationales dans de telles affaires (§§ 57 et suiv.) : – la nature et la gravité de l’infraction commise par le requérant ; – la durée du séjour de l’intéressé dans le pays dont il doit être expulsé ; – le laps de temps qui s’est écoulé depuis l’infraction, et la conduite du requérant pendant cette période ; – la nationalité des diverses personnes concernées ; – la situation familiale du requérant, et notamment, le cas échéant, la durée de son mariage, et d’autres facteurs témoignant de l’effectivité d’une vie familiale au sein d’un couple ; – la question de savoir si le conjoint avait connaissance de l’infraction à l’époque de la création de la relation familiale ; – la question de savoir si des enfants sont issus du mariage et, dans ce cas, leur âge ; – la gravité des difficultés que le conjoint risque de rencontrer dans le pays vers lequel le requérant doit être expulsé ; – l’intérêt et le bien-être des enfants, en particulier la gravité des difficultés que les enfants du requérant sont susceptibles de rencontrer dans le pays vers lequel l’intéressé doit être expulsé ; et – la solidité des liens sociaux, culturels et familiaux avec le pays hôte et avec le pays de destination.

Ces critères ont également été appliqués plus récemment dans les affaires Kissiwa Koffi c. Suisse (n o 38005/07, 15 novembre 2012), Udeh c. Suisse , (n o 12020/09, 16 avril 2013), Hasanbasic , (précitée, § 53) et Vasquez c. Suisse (n o 1785/08, § 38, 26 novembre 2013).

La Cour rappelle également que les autorités nationales jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour se prononcer sur la nécessité, dans une société démocratique, d’une ingérence dans l’exercice d’un droit protégé par l’article 8 et sur la proportionnalité de la mesure en question au but légitime poursuivi ( Slivenko c. Lettonie [GC], n o 48321/99, § 113, CEDH 2003-X). Cette marge d’appréciation va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante (voir Maslov , précitée, § 76). La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une mesure d’éloignement d’une personne se concilie avec l’article 8 et, en particulier, si elle était nécessaire dans une société démocratique, c’est-à-dire être justifiée par un besoin social impérieux et proportionnée au but légitime poursuivi ( Mehemi c. France , 26 septembre 1997, § 34, Recueil 1997-VI ; Dalia , précité, § 52 ; Boultif c. Suisse , n o 54273/00, § 46, CEDH 2001 ‑ IX). Sa tâche consiste à déterminer si les mesures litigieuses ont respecté un juste équilibre entre les intérêts en présence, à savoir, d’une part, les droits de l’intéressé protégés par la Convention et, d’autre part, les intérêts de la société (voir, parmi maints autres, Boultif , précité, § 47). β) Application des principes susmentionnés au cas d’espèce

En ce qui concerne le cas d’espèce, la Cour observe tout d’abord que les infractions commises par le requérant depuis son arrivée en Suisse ainsi que sa dernière condamnation pèsent lourdement en sa défaveur. Elle ne peut sur ce point souscrire à l’explication du requérant quant au caractère juvénile des infractions qu’il a commises. Il apparaît en effet que le requérant a, entre 1999 et 2004, été continuellement condamné pour les mêmes types d’infractions, notamment vols et brigandage, malgré les menaces d’expulsion dont il avait fait l’objet. La Cour constate donc qu’il a continué son activité criminelle après être devenu adulte. Par ailleurs, le Tribunal fédéral a également retenu comme aggravantes les circonstances qui entouraient la commission de l’infraction pour laquelle il a été condamné à deux ans et demi de prison. La Cour note toutefois que depuis sa sortie de prison en mai 2007 jusqu’à son départ du territoire Suisse en novembre 2010, le requérant n’a pas été poursuivi pour d’autres infractions.

En ce qui concerne la relation matrimoniale du requérant, la Cour observe que ce dernier a épousé le 11 mai 2006, pendant qu’il était incarcéré, une ressortissante suisse alors âgée de dix-huit ans. Or dès le 14 mars 2006, il avait été invité, à la suite de sa dernière condamnation, à présenter ses observations quant à l’éventuel refus de prolonger son permis de séjour et son éventuelle expulsion. En d’autres termes, l’ex-épouse du requérant avait nécessairement connaissance de l’infraction qu’il avait commise ainsi que du risque de renvoi du requérant au Kosovo au moment de la création de la relation familiale (voir, mutatis mutandis , Kissiwa Koffi , précitée, § 67). En outre, la Cour rappelle que le lien matrimonial est dissous depuis trois ans et que le requérant n’allègue pas entretenir encore des relations avec son ex ‑ épouse.

Le requérant n’allègue pas non plus avoir un ou plusieurs enfants (voir, a contrario, Udeh , précité, §§ 52 à 54).

S’agissant ensuite de la relation du requérant avec sa mère et sa fratrie en Suisse, le requérant n’a pas démontré posséder, ainsi qu’il a déjà été dit, des liens particulièrement étroits avec les intéressés (voir, mutatis mutandis , Vasquez , précité, § 48).

La Cour note en outre que le requérant n’est pas frappé d’une interdiction d’entrée sur le territoire suisse (voir, a contrario, Kissiwa Koffi , précitée, § 70, et Üner , précitée, § 65). En effet, il n’a fait l’objet d’aucune interdiction du territoire de la part des autorités administratives. En outre, s’il avait été condamné avec sursis par le juge pénal, à titre de peine accessoire, à une expulsion d’une durée de cinq ans avec mise à l’épreuve de quatre ans, il ressort des pièces du dossier qu’il n’a commis aucune infraction depuis sa condamnation en 2005 et qu’aucun juge national n’a ordonné la levée du sursis. Dès lors, rien ne semble empêcher le requérant de demander un nouveau visa d’entrée, notamment pour rendre visite à sa mère et sa fratrie.

Enfin, selon le Tribunal fédéral, le requérant n’était pas intégré socialement. Le requérant contredit cette affirmation en se prévalant notamment de son insertion professionnelle. La Cour observe toutefois que le requérant n’est arrivé en Suisse qu’à l’âge de seize ans et qu’il a passé un certain temps, entre juillet 2005 et mai 2007, en prison. Ensuite, quant aux liens du requérant avec son pays d’origine, la Cour observe que, contrairement à d’autres affaires (voir, parmi d’autres, Emre, précité), le requérant a passé son enfance et sa scolarité au Kosovo. Si la Cour reconnaît que les liens du requérant avec son pays d’origine se sont vraisemblablement affaiblis après les treize années qu’il a passées en Suisse, elle est d’avis qu’il a conservé des liens sociaux et culturels, y compris linguistiques, avec son pays d’origine et qu’il pourra s’y intégrer.

Compte tenu de ce qui précède, et en particulier eu égard à la gravité des condamnations prononcées contre le requérant, de la dissolution de son lien matrimonial ainsi qu’au fait qu’il a passé la majorité de sa vie dans son pays d’origine, ce qui laisse supposer qu’il peut s’y intégrer, la Cour estime que l’État défendeur n’a pas dépassé la marge d’appréciation dont il jouissait dans le cas d’espèce.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 juin 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Abel Campos Guido Raimondi Greffier adjoint Président [1] . Toute référence au Kosovo, soit à son territoire, à ses institutions ou sa population, dans cet arrêt doit être comprise comme étant en conformité avec la Résolution 1244 du Conseil de sécurité et sans préjudice concernant le statut du Kosovo.