AFFAIRE SCHMID c. SUISSE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Procès équitable)
AFFAIRE SCHMID c. SUISSE (CtEDO, 2014)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA SCHMID c. ELVEȚIA
(Cererea nr. 49396/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
22 iulie 2014
DEFINITIVĂ
22/10/2014
Prezenta hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor corecturi de formă.
În cauza Schmid c. Elveția,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
Guido Raimondi,
președinte,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
Paul Lemmens,
Egidijus Kūris,
Jon Fridrik Kjølbro,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier de secțiune,
După deliberare în ședință de consiliu la 24 iunie 2014,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 49396/07) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Ralph Schmid ("reclamantul"), care a sesizat Curtea la 2 noiembrie 2007 în temeiul art. 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
Este reprezentat în fața Curții de către avocat L. Dubach, din Hergiswil (cantonul Nidwald). Guvernul elvețian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, F. Schürmann, din Biroul Federal de Justiție.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de multiple violări ale dreptului său la un proces echitabil și, în special, de o încălcare a principiului egalității armelor în procedura din fața Tribunalului Federal.
La 24 martie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1929 și locuiește la Monaco.
Reclamantul a fost tras în judecată în fața tribunalului de district al Lucernei-Oraș (Amtsgericht Luzern-Stadt) pentru neexecutarea unui contract.
La 24 aprilie 2006, președintele tribunalului a informat reclamantul și contraparțea că o ședință de judecată principală (Hauptverhandlung) va avea loc numai dacă o vor solicita în mod expres. Reclamantul și contraparțea au renunțat la ținerea unei asemenea ședințe și au depus observații scrise.
Printr-o decizie din 22 iunie 2006, tribunalul l-a condamnat pe reclamant să plătească daune-interese. Reclamantul a apelat în fața Tribunalului Superior al cantonului Lucerna (Obergericht des Kantons Luzern). Reclamantul și contraparțea au renunțat la ținerea unei ședințe de apel în fața Curții Supreme. Printr-o hotărâre din 1 iunie 2007, Curtea Supremă a respins apelul și a condamnat reclamantul să plătească contrapartei suma de 50.000 franci elvețieni (CHF), cu dobânzi din 4 septembrie 1995, ceea ce a reprezentat o sumă totală de 87.500 CHF.
La 9 iunie 2007, reclamantul a sesizat Tribunalul Federal. Instanța a transmis memoria de recurs depusă de reclamant Curții Supreme și contrapartei pentru a-și comunica observațiile. Curtea Supremă a scris la 16 iulie 2007 Tribunalului Federal pentru a-i cere respingerea recursului. Contraparțea a trimis, la 10 octombrie 2007, observații cu privire la recursul intenționat de reclamant.
La 11 octombrie 2007, Tribunalul Federal a expediat avocatului reclamantului observațiile Curții Supreme și ale contrapartei "pentru informare". Reclamantul susține că avocatul său a primit observațiile în cauză la 15 octombrie 2007.
La 24 octombrie 2007, Tribunalul Federal, fără a ține ședință, a admis parțial pretențiile reclamantului cu privire la problema cheltuielilor judiciare și i-a trimis pe părți în acest punct înapoi la Curt. Cu toate acestea, Tribunalul a respins definitivă pretențiile reclamantului pe toate celelalte puncte.
La 30 octombrie 2007, avocatul reclamantului a adresat Tribunalului Federal observații în răspuns la cele depuse de contraparță și de Curtea Supremă. Reclamantul susține că avocatul său a primit hotărârea Tribunalului Federal câteva ore după ce a expediat observațiile sale.
Reclamantul nu a mențin Curtea informată asupra desfășurării ulterioare a procedurii în fața Curții Supreme.
II. LEGEA ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Legea federală cu privire la Tribunalul Federal din 17 iunie 2005
Art. 58 – Deliberări
"1 Tribunalul Federal deliberează în ședință:
a. dacă președintele curții o ordoneaza sau dacă un judecător o solicită;
b. dacă nu există unanimitate.
2 În alte cazuri, Tribunalul Federal pronunță prin procedura de circulație."
Art. 61 – Forța de lucru judecat
"Hotărârile Tribunalului Federal căpătă forța de lucru judecat în ziua în care sunt pronunțate."
Art. 102 – Schimbul de acte scrise
"1 Dacă este necesar, Tribunalul Federal comunică recursul autorității precedente, precum și eventualelor alte părți sau participanți la procedură sau autorităților care au calitate de a recurge; în acest scop, le stabilește un termen pentru a se pronunța.
2 Autoritatea precedentă transmite dosarul cauzei în același termen.
3 În general, nu există un schimb ulterior de acte scrise."
Practica Tribunalului Federal elvețian
Practica Tribunalului Federal constând în a aduce observațiile litigioase la cunoștința contrapartei fără a o invita în mod expres să replice a evoluat.
Într-o hotărâre din 22 noiembrie 2005 (ATF 132 I 42, considerentul 3.3.3), Tribunalul Federal a furnizat precizări cu privire la dreptul de replicare. A considerat că, atunci când legea procesuală aplicabilă nu prevede, ca regulă, decât un simplu schimb de acte scrise, tribunalul poate se mulțumească, într-o primă fază, cu a aduce observațiile litigioase la cunoștința contrapartei, fără a o invita în mod expres să replice. În acest fel, contraparțea ar avea posibilitatea de a evalua necesitatea comentării noilor observații. Dacă, într-un asemenea caz, contraparțea nu reacționează după ce a luat cunoștință de noile acte scrise, tribunalul poate porni de la ipoteza că a renunțat la dreptul de replicare. Conform Tribunalului Federal, această manieră de a proceda implementează art. 6 § 1 din Convenție în mod pragmatic.
Potrivit hotărârii Tribunalului Federal din 1 aprilie 2011 (5A_779/2010, considerentul 2.2):
"[f]ață de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (...), Conferința Președinților Tribunalului Federal a decis că, pentru propriile comunicări și pentru a respecta dreptul de a fi ascultat, Tribunalul Federal va transmite, precizând că nu se ordonează un al doilea schimb de acte scrise, poziția sa sau piesa nouă pentru informare și va stabili un termen pentru depunerea unor eventuale observații."
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA VIOLARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE SUB ASPECTUL EGALITĂȚII ARMELOR
Reclamantul se plânge în esență de o lipsă de corectitudine a procedurii. Îi reproșează Tribunalului Federal că nu i-a acordat timp să replice la observațiile depuse de Curtea Supremă a cantonului și de contraparță. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează în partea sa relevantă pentru prezenta cauză:
"Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)."
Guvernul se opune acestei teze.
A. Cu privire la excepția preliminară ridicată de Guvern
Guvernul susține că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important în sensul art. 35 § 3 b) din Convenție.
Potrivit jurisprudenței Curții, elementul principal al criteriului de admisibilitate prevăzut la art. 35 § 3 b) din Convenție este întrebarea dacă reclamantul nu a suferit niciun "prejudiciu important" (Adrian Mihai Ionescu c. România (decizie), nr. 36659/04, § 32, 1 iunie 2010). Noțiunea de "prejudiciu important", care provine din principiul minimis non curat praetor, se referă la ideea că violarea unui drept trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a justifica examinarea de către o jurisdicție internațională. Evaluarea acestui nivel este, prin natura sa, relativă și depinde de circumstanțele cauzei (Korolev c. Rusia (decizie), nr. 25551/05, 1 iulie 2010). Această evaluare trebuie să țină seama atât de percepția subiectivă a reclamantului, cât și de miza obiectivă a litigiului. Prin urmare, se referă la criterii precum impactul monetar al problemei litigioase sau miza cauzei pentru reclamant (Adrian Mihai Ionescu, decizie precitată, § 34).
Curtea observă din start că prezenta cauză a avut o miză financiară semnificativă. Reclamantul a fost obligat să plătească contrapartei suma de 50.000 franci elvețieni (CHF), cu dobânzi din 4 septembrie 1995, ceea ce a reprezentat o sumă totală de 87.500 CHF la sfârșitul procesului din dreptul național. În plus, Curtea observă că Guvernul susține pe scurt, fără a o dovedi sau măcar a o detalia, că actele scrise ale contrapartei nu erau de natură, în fața instanței de ultim grad, să influențeze rezultatul procedurii. În special, Curtea constată că Curtea Supremă nu fusese ascultată în instanțele anterioare și nu apare că aceasta ar fi repetat argumente care fuseseră deja ridicate anterior.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că prima condiție din art. 35 § 3 b) din Convenție, și anume absența prejudiciului important pentru reclamant, nu este îndeplinită și că excepția Guvernului trebuie să fie respinsă.
Curtea constată, de asemenea, că prezenta plângere nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate prevăzut în art. 35 § 3 din Convenție. Prin urmare, o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
Reclamantul susține că Tribunalul Federal nu i-a acordat un termen suficient pentru a replica la actele scrise ale contrapartei, rupând astfel egalitatea armelor.
Guvernul susține că Tribunalul Federal și-a modificat jurisprudența pentru a o face compatibilă cu cerințele convenției. Susține că reclamantul și avocatul acestuia trebuie să fi cunoscut noua jurisprudență. Această nouă jurisprudență permite realizarea unui echilibru între principiul contradictorului și interesul unei bune administrări a justiției. Termenul de treisprezece zile de care a dispus reclamantul era pe deplin suficient pentru a-i permite să răspundă. Pe lângă faptul că ambele observații nu erau foarte voluminoase (treisprezece pagini din contraparță și o pagină și jumătate din Curtea Supremă), reclamantul ar fi putut, cel puțin, să solicite "autorizația de a se pronunța", ceea ce ar fi avut ca efect întârzierea soluționării litigiului.
Curtea reamintește că garanțiile relative la un proces echitabil implică în principiu dreptul părților în proces de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului și de a o discuta (Joos c. Elveția, nr. 43245/07, § 27, 15 noiembrie 2012; a se vedea, de asemenea, Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I; Göç c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36590/97, § 55, CEDO 2002-V; Ellès și alții c. Elveția, nr. 12573/06, § 25, 16 decembrie 2010).
Reamintește, de asemenea, că a concluzionat, în mai multe hotărâri privind Elveția, la existența unei violări a art. 6 § 1 din Convenție pe motiv că reclamantul nu fusese invitat să se pronunțe asupra observațiilor unei autorități judiciare inferioare, unei autorități administrative sau ale contrapartei (a se vedea, de exemplu, Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, § 24, Culegere 1997-I; F.R. c. Elveția, nr. 37292/97, § 36, 28 iunie 2001; Ziegler c. Elveția, nr. 33499/96, § 33, 21 februarie 2002; Contardi c. Elveția, nr. 7020/02, § 40, 12 iulie 2005; Spang c. Elveția, nr. 45228/99, § 28, 11 octombrie 2005; Ressegatti c. Elveția, nr. 17671/02, § 30, 13 iulie 2006; Kessler c. Elveția, nr. 10577/04, § 29, 26 iulie 2007; Schaller-Bossert c. Elveția, nr. 41718/05, § 43, 28 octombrie 2010; și Ellès și alții, precitată, § 29).
28. Curtea constată că prezenta cauză se diferențiază de hotărârea Wyssenbach c. Elveția (nr. 50478/06, 22 octombrie 2013), în care principala întrebare era dacă partea reclamantă a fost destinatară observațiilor curții de apel și ale contrapartei. În prezenta cauză, ca și în cauzele Schaller-Bossert c. Elveția, precitată, și Joos c. Elveția, precitată, este constant că actele scrise ale contrapartei au fost bine primite de reclamant. Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă reclamantul a avut o oportunitate suficientă de a replica la actele scrise ale autorității judiciare inferioare și ale contrapartei.
La fel ca în cauza Joos c. Elveția (precitată, § 30), Curtea observă că procedura națională în prezenta instanță s-a desfășurat mai mult de un an după ce Tribunalul Federal a publicat hotărârea sa din 22 noiembrie 2005, în care această instanță și-a descris noua practică cu privire la schimbul de observații suplimentare, pusă în aplicare pentru a răspunde cerințelor art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea § 15 mai sus). Potrivit acestei noi practici, dacă concluzii fuseseră trimise contrapartei "pentru informare", această parte avea opțiunea fie de a solicita autorizația Tribunalului Federal de a depune comentarii pe care le-ar produce, eventual, mai târziu, fie de a depune aceste comentarii imediat fără a solicita autorizația prealabilă. În schimb, dacă contraparțea nu reacționa într-un termen suficient după ce luase cunoștință de noile acte scrise, era reputată a fi renunțat la dreptul de replicare.
Conform cum a mai afirmat-o în hotărârea Joos c. Elveția (precitată, § 31), Curtea acceptă că practica adoptată de Tribunalul Federal în 2005 era calculată pentru a economisi timp și a accelera procedurile. Așa cum rezultă din ansamblul jurisprudenței Curții, aceasta acordă o mare importanță acestui obiectiv, care nu justifică însă nerespectarea unor principii atât de fundamentale precum caracterul contradictoriului procedurii. De fapt, art. 6 § 1 are ca scop principal asigurarea intereselor părților și ale unei bune administrări a justiției (a se vedea Nideröst-Huber, precitată, § 30). În consecință, rezultă din responsabilitatea instanțelor naționale să se asigure că standardele art. 6 § 1, și în particular protecția egalității armelor, sunt respectate în fiecare cauză individuală. Aceasta implică obligația de a interpreta regulile de admisibilitate a unui nou schimb de acte scrise într-un sens care nu limitează dreptul contrapartei de a comenta orice nouă observație, dacă apreciază că este oportun.
Sigur, Curtea a constatat o violare a art. 6 § 1 din Convenție în hotărârea Schaller-Bossert, în care reclamanta, care nu era reprezentată de un avocat, ar fi trebuit, potrivit Tribunalului Federal, să răspundă spontan la observațiile litigioase (primite cu mențiunea aplicată prin tampon "pentru informare") depuse în fața acestei instanțe pentru a nu renunța la drepturile sale rezultând din art. 6 § 1 din Convenție (Schaller-Bossert, precitată, §§ 42-43; a se vedea, de asemenea, Joos, precitată, § 29). Cu toate acestea, trebuie să se facă distincție între prezenta cauză și cauza Schaller-Bossert în ceea ce privește faptul că reclamantul în prezenta cauză era reprezentat de un avocat experimentat care cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască practica Tribunalului Federal (cf. de asemenea cauza Joos, precitată, § 32, în care Curtea a considerat "că se putea aștepta de la reclamant, în calitatea sa de avocat, să cunoască jurisprudența relevantă a Tribunalului Federal și să acționeze în consecință" și cauza Wyssenbach, precitată, § 41).
Curtea consideră că noua procedură pusă în aplicare în 2005 a putut ridica probleme de securitate juridică. Observă, în special, că între 2005 și 2011, Tribunalul Federal, atunci când adresa noile producții ale unei părți contradictorului "pentru informare", nu indica acestei părți data prevăzută a hotărârii. În consecință, partea în cauză ar putea întâmpina dificultăți în a evalua cu precizie exact cât timp îi era alocat pentru a examina noile producții și a se pregăti pentru replicare. Curtea observă că această practică rezultată din jurisprudența din 2005 a fost amendată la 1 aprilie 2011 și că Tribunalul Federal stabilește acum un termen pentru răspuns. Constată totuși că faptele cauzei sunt anterioare acestei ultime evoluții și, prin urmare, nu ar putea fi decisive în aprecierea Curții.
Ceea ce apare, în schimb, decisiv în ochii Curții în prezenta cauză este că, la fel ca în cauza Joos, precitată, actele scrise ale celorlalte părți erau destul de scurte. În plus, termenul de răspuns de care a beneficiat efectiv reclamantul era suficient de lung pentru ca Curtea să considere că reclamantul era în poziție, în acest interval de timp, de a lua cunoștință de conținutul documentelor și de a decide dacă o replicare i se părea necesară, caz în care ar fi putut solicita autorizația de a depune asemenea observații.
Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că reclamantul a putut beneficia de o oportunitate suficientă de a replica la actele scrise ale celorlalte părți dacă ar fi solicitat autorizația pentru a face acest lucru. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA ALTE PRESUPUSE VIOLĂRI ALE ART. 6 § 1
Reclamantul susține din nou, pe temeiuri din art. 6 § 1, că nu a beneficiat de o ședință publică, că instanțele naționale au refuzat să administreze anumite probe și că Tribunalul Federal nu este independent și imparțial.
Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște din acuzații formulate, Curtea nu a remarcat niciun semn de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Curtea concluzionează deci că această parte a cererii este în mod evident lipsită de temei și trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă cu privire la plângerea bazată pe ruperea egalității armelor în fața Tribunalului Federal și inadmisibilă pentru surplus;
Constată că nu a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție.
Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 iulie 2014, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Guido Raimondi
Grefier
Președinte
La prezenta hotărâre se găsește anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei separate a Judecătorului Lemmens.
G.R.A.
S.H.N.
OPINIE CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI LEMMENS
Am votat cu colegii mei pentru a constata absența unei violări a art. 6 § 1 din Convenție. Cu toate acestea, din păcate, nu pot subscrie la toate părțile motivării. Am în special dificultăți cu §33 al hotărârii. Deoarece majoritatea apreciază că elementele descrise în acesta sunt "decisive", consider că este datoria mea să-mi expun pe scurt punctul de vedere.
La §33, majoritatea observă că actele scrise depuse de celelalte părți erau destul de scurte și că termenul de răspuns "de care a beneficiat efectiv reclamantul" era suficient de lung. Majoritatea concluzionează deci că reclamantul a avut timp pentru a "lua cunoștință de conținutul documentelor și (pentru) a decide dacă o replicare i se părea necesară, caz în care ar fi putut solicita autorizația de a depune asemenea observații" (a se vedea, în același sens, Joos c. Elveția, nr. 43245/07, § 32, 15 noiembrie 2012). În opinia mea, nici lungimea observațiilor celorlalte părți, nici timp de care a beneficiat efectiv reclamantul, ținând cont de momentul la care Tribunalul Federal a pronunțat hotărârea, nu sunt relevante. Singura întrebare care se pune, în opinia mea, este aceea dacă, în momentul în care reclamantul a primit observațiile celorlalte părți, avea o posibilitate reală de a le replica.
După cum o recunoaște majoritatea, sistemul în vigoare la momentul faptelor "a putut ridica probleme de securitate juridică", Tribunalul Federal neIndicând la ce dată plănuia să pronunțe hotărârea (§ 32). O asemenea situație riscă să pună un reclamant într-o situație în care depinde în totalitate de viteza (necunoscută de părți) cu care Tribunalul Federal termină examinarea recursului său pentru a ști, posterior, dacă sau nu a mai fost în termen când a depus o replicare.
Am concluzionat cu toate acestea, nu fără a fi ezitat, că dreptul la o procedură contradictorie nu a fost în prezenta cauză încălcat. Îmi bazez concluzia pe două elemente. Pe de o parte, art. 102, alineat 3, din legea federală din 17 iunie 2005 cu privire la Tribunalul Federal dispune că după un schimb de acte scrise între reclamant și celelalte părți, "în general nu există un ulterior schimb de acte scrise" (a se vedea textul citat la § 13 din hotărâre). Rezultă din aceasta că replicarea este excepția. Pe de altă parte, rezultă dintr-o jurisprudență clară a Tribunalului Federal că reclamantul, dacă vrea să replice la observații care nu i-au fost comunicate de Tribunalul Federal decât "pentru informare", deci dacă vrea să se folosească de excepția precitată, trebuie imediat fie să-și depună replicarea, fie să solicite autorizația de a face acest lucru mai târziu. În lipsa unei asemenea motive, Tribunalul Federal consideră că reclamantul renunță la dreptul de replicare. Această jurisprudență era, la momentul faptelor, consacrată în trei hotărâri ale Tribunalului Federal. Prima hotărâre este cea din 22 noiembrie 2005 (ATF 132 I 42), al cărei considerent 3.3.3 este rezumat la §15 din hotărâre, dar nu și considerentul 3.3.4, care conține totuși ideea esențială a necesității de a reacționa imediat ("unverzüglich") (a se vedea rezumatul mai complet din hotărârea Joos, precitată, § 13, și în § 29 din hotărârea noastră). Celelalte două hotărâri sunt cele din 14 decembrie 2006 (ATF 133 I 98, considerentul 2.2) și din 11 ianuarie 2007 (ATF 133 I 100, considerentul 4.8), necitate în hotărârea noastră, dar bine în observațiile Guvernului. Aceste hotărâri confirmă că un reclamant trebuie să ia poziție imediat ("umgehend" resp. "unverzüglich").
Reclamantul știa deci, sau trebuia să știe, că după ce a primit comunicarea observațiilor celorlalte părți, trebuia să reacționeze imediat. În prezenta cauză, Tribunalul Federal a expediat observațiile celorlalte părți reclamantului la 11 octombrie 2007, care declară că le-a primit la 15 octombrie 2007 (§ 10 din hotărâre). Tribunalul Federal a pronunțat hotărârea sa la 24 octombrie 2007 (§ 11). Reclamantul, care nu pare să fi fost încă la cunoștință de existența hotărârii, și-a trimis replicarea la 30 octombrie 2007 (§ 12). Mi se pare, privind această cronologie, că Tribunalul Federal nu a încălcat dreptul reclamantului de a replica, ținând seama de faptul că ar fi putut considera, în momentul în care a pronunțat hotărârea, că reclamantul nu a reacționat imediat.
Sistemul în vigoare la momentul faptelor nu era perfect, și defecte rămâneau posibile. Securitatea juridică a fost din fericire întărită de decizia ulterioară a Tribunalului Federal de a indica sistematic reclamantului un termen precis pentru depunerea replicării (a se vedea decizia Conferinței Președinților Tribunalului Federal citată în hotărârea Tribunalului din 1 aprilie 2011 [5A–779/2010, considerentul 2.2], ea însăși citată la § 16 din hotărârea noastră).