AFFAIRE SCHMID c. SUISSE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 49396/07) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Ralph Schmid ("reclamantul"), care a sesizat Curtea la 2 noiembrie 2007 în temeiul art. 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Este reprezentat în fața Curții de către avocat L. Dubach, din Hergiswil (cantonul Nidwald). Guvernul elvețian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, F. Schürmann, din Biroul Federal de Justiție.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de multiple violări ale dreptului său la un proces echitabil și, în special, de o încălcare a principiului egalității armelor în procedura din fața Tribunalului Federal.

La 24 martie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Reclamantul a fost tras în judecată în fața tribunalului de district al Lucernei-Oraș (Amtsgericht Luzern-Stadt) pentru neexecutarea unui contract.

La 24 aprilie 2006, președintele tribunalului a informat reclamantul și contraparțea că o ședință de judecată principală (Hauptverhandlung) va avea loc numai dacă o vor solicita în mod expres. Reclamantul și contraparțea au renunțat la ținerea unei asemenea ședințe și au depus observații scrise.

Printr-o decizie din 22 iunie 2006, tribunalul l-a condamnat pe reclamant să plătească daune-interese. Reclamantul a apelat în fața Tribunalului Superior al cantonului Lucerna (Obergericht des Kantons Luzern). Reclamantul și contraparțea au renunțat la ținerea unei ședințe de apel în fața Curții Supreme. Printr-o hotărâre din 1 iunie 2007, Curtea Supremă a respins apelul și a condamnat reclamantul să plătească contrapartei suma de 50.000 franci elvețieni (CHF), cu dobânzi din 4 septembrie 1995, ceea ce a reprezentat o sumă totală de 87.500 CHF.

La 9 iunie 2007, reclamantul a sesizat Tribunalul Federal. Instanța a transmis memoria de recurs depusă de reclamant Curții Supreme și contrapartei pentru a-și comunica observațiile. Curtea Supremă a scris la 16 iulie 2007 Tribunalului Federal pentru a-i cere respingerea recursului. Contraparțea a trimis, la 10 octombrie 2007, observații cu privire la recursul intenționat de reclamant.

La 11 octombrie 2007, Tribunalul Federal a expediat avocatului reclamantului observațiile Curții Supreme și ale contrapartei "pentru informare". Reclamantul susține că avocatul său a primit observațiile în cauză la 15 octombrie 2007.

La 24 octombrie 2007, Tribunalul Federal, fără a ține ședință, a admis parțial pretențiile reclamantului cu privire la problema cheltuielilor judiciare și i-a trimis pe părți în acest punct înapoi la Curt. Cu toate acestea, Tribunalul a respins definitivă pretențiile reclamantului pe toate celelalte puncte.

La 30 octombrie 2007, avocatul reclamantului a adresat Tribunalului Federal observații în răspuns la cele depuse de contraparță și de Curtea Supremă. Reclamantul susține că avocatul său a primit hotărârea Tribunalului Federal câteva ore după ce a expediat observațiile sale.

Reclamantul nu a mențin Curtea informată asupra desfășurării ulterioare a procedurii în fața Curții Supreme.

Practica Tribunalului Federal constând în a aduce observațiile litigioase la cunoștința contrapartei fără a o invita în mod expres să replice a evoluat.

Într-o hotărâre din 22 noiembrie 2005 (ATF 132 I 42, considerentul 3.3.3), Tribunalul Federal a furnizat precizări cu privire la dreptul de replicare. A considerat că, atunci când legea procesuală aplicabilă nu prevede, ca regulă, decât un simplu schimb de acte scrise, tribunalul poate se mulțumească, într-o primă fază, cu a aduce observațiile litigioase la cunoștința contrapartei, fără a o invita în mod expres să replice. În acest fel, contraparțea ar avea posibilitatea de a evalua necesitatea comentării noilor observații. Dacă, într-un asemenea caz, contraparțea nu reacționează după ce a luat cunoștință de noile acte scrise, tribunalul poate porni de la ipoteza că a renunțat la dreptul de replicare. Conform Tribunalului Federal, această manieră de a proceda implementează art. 6 § 1 din Convenție în mod pragmatic.

Potrivit hotărârii Tribunalului Federal din 1 aprilie 2011 (5A_779/2010, considerentul 2.2): "[f]ață de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (...), Conferința Președinților Tribunalului Federal a decis că, pentru propriile comunicări și pentru a respecta dreptul de a fi ascultat, Tribunalul Federal va transmite, precizând că nu se ordonează un al doilea schimb de acte scrise, poziția sa sau piesa nouă pentru informare și va stabili un termen pentru depunerea unor eventuale observații." ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA VIOLARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE SUB ASPECTUL EGALITĂȚII ARMELOR

Reclamantul se plânge în esență de o lipsă de corectitudine a procedurii. Îi reproșează Tribunalului Federal că nu i-a acordat timp să replice la observațiile depuse de Curtea Supremă a cantonului și de contraparță. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează în partea sa relevantă pentru prezenta cauză: "Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)."

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la excepția preliminară ridicată de Guvern

Guvernul susține că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important în sensul art. 35 § 3 b) din Convenție.

Potrivit jurisprudenței Curții, elementul principal al criteriului de admisibilitate prevăzut la art. 35 § 3 b) din Convenție este întrebarea dacă reclamantul nu a suferit niciun "prejudiciu important" (Adrian Mihai Ionescu c. România (decizie), nr. 36659/04, § 32, 1 iunie 2010). Noțiunea de "prejudiciu important", care provine din principiul minimis non curat praetor, se referă la ideea că violarea unui drept trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a justifica examinarea de către o jurisdicție internațională. Evaluarea acestui nivel este, prin natura sa, relativă și depinde de circumstanțele cauzei (Korolev c. Rusia (decizie), nr. 25551/05, 1 iulie 2010). Această evaluare trebuie să țină seama atât de percepția subiectivă a reclamantului, cât și de miza obiectivă a litigiului. Prin urmare, se referă la criterii precum impactul monetar al problemei litigioase sau miza cauzei pentru reclamant (Adrian Mihai Ionescu, decizie precitată, § 34).

Curtea observă din start că prezenta cauză a avut o miză financiară semnificativă. Reclamantul a fost obligat să plătească contrapartei suma de 50.000 franci elvețieni (CHF), cu dobânzi din 4 septembrie 1995, ceea ce a reprezentat o sumă totală de 87.500 CHF la sfârșitul procesului din dreptul național. În plus, Curtea observă că Guvernul susține pe scurt, fără a o dovedi sau măcar a o detalia, că actele scrise ale contrapartei nu erau de natură, în fața instanței de ultim grad, să influențeze rezultatul procedurii. În special, Curtea constată că Curtea Supremă nu fusese ascultată în instanțele anterioare și nu apare că aceasta ar fi repetat argumente care fuseseră deja ridicate anterior.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că prima condiție din art. 35 § 3 b) din Convenție, și anume absența prejudiciului important pentru reclamant, nu este îndeplinită și că excepția Guvernului trebuie să fie respinsă.

Curtea constată, de asemenea, că prezenta plângere nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate prevăzut în art. 35 § 3 din Convenție. Prin urmare, o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

Reclamantul susține că Tribunalul Federal nu i-a acordat un termen suficient pentru a replica la actele scrise ale contrapartei, rupând astfel egalitatea armelor.

Guvernul susține că Tribunalul Federal și-a modificat jurisprudența pentru a o face compatibilă cu cerințele convenției. Susține că reclamantul și avocatul acestuia trebuie să fi cunoscut noua jurisprudență. Această nouă jurisprudență permite realizarea unui echilibru între principiul contradictorului și interesul unei bune administrări a justiției. Termenul de treisprezece zile de care a dispus reclamantul era pe deplin suficient pentru a-i permite să răspundă. Pe lângă faptul că ambele observații nu erau foarte voluminoase (treisprezece pagini din contraparță și o pagină și jumătate din Curtea Supremă), reclamantul ar fi putut, cel puțin, să solicite "autorizația de a se pronunța", ceea ce ar fi avut ca efect întârzierea soluționării litigiului.

Curtea reamintește că garanțiile relative la un proces echitabil implică în principiu dreptul părților în proces de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului și de a o discuta (Joos c. Elveția, nr. 43245/07, § 27, 15 noiembrie 2012; a se vedea, de asemenea, Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I; Göç c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36590/97, § 55, CEDO 2002-V; Ellès și alții c. Elveția, nr. 12573/06, § 25, 16 decembrie 2010).

Reamintește, de asemenea, că a concluzionat, în mai multe hotărâri privind Elveția, la existența unei violări a art. 6 § 1 din Convenție pe motiv că reclamantul nu fusese invitat să se pronunțe asupra observațiilor unei autorități judiciare inferioare, unei autorități administrative sau ale contrapartei (a se vedea, de exemplu, Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, § 24, Culegere 1997-I; F.R. c. Elveția, nr. 37292/97, § 36, 28 iunie 2001; Ziegler c. Elveția, nr. 33499/96, § 33, 21 februarie 2002; Contardi c. Elveția, nr. 7020/02, § 40, 12 iulie 2005; Spang c. Elveția, nr. 45228/99, § 28, 11 octombrie 2005; Ressegatti c. Elveția, nr. 17671/02, § 30, 13 iulie 2006; Kessler c. Elveția, nr. 10577/04, § 29, 26 iulie 2007; Schaller-Bossert c. Elveția, nr. 41718/05, § 43, 28 octombrie 2010; și Ellès și alții, precitată, § 29).

Curtea constată că prezenta cauză se diferențiază de hotărârea Wyssenbach c. Elveția (nr. 50478/06, 22 octombrie 2013), în care principala întrebare era dacă partea reclamantă a fost destinatară observațiilor curții de apel și ale contrapartei. În prezenta cauză, ca și în cauzele Schaller-Bossert c. Elveția, precitată, și Joos c. Elveția, precitată, este constant că actele scrise ale contrapartei au fost bine primite de reclamant. Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă reclamantul a avut o oportunitate suficientă de a replica la actele scrise ale autorității judiciare inferioare și ale contrapartei.

La fel ca în cauza Joos c. Elveția (precitată, § 30), Curtea observă că procedura națională în prezenta instanță s-a desfășurat mai mult de un an după ce Tribunalul Federal a publicat hotărârea sa din 22 noiembrie 2005, în care această instanță și-a descris noua practică cu privire la schimbul de observații suplimentare, pusă în aplicare pentru a răspunde cerințelor art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea § 15 mai sus). Potrivit acestei noi practici, dacă concluzii fuseseră trimise contrapartei "pentru informare", această parte avea opțiunea fie de a solicita autorizația Tribunalului Federal de a depune comentarii pe care le-ar produce, eventual, mai târziu, fie de a depune aceste comentarii imediat fără a solicita autorizația prealabilă. În schimb, dacă contraparțea nu reacționa într-un termen suficient după ce luase cunoștință de noile acte scrise, era reputată a fi renunțat la dreptul de replicare.

Conform cum a mai afirmat-o în hotărârea Joos c. Elveția (precitată, § 31), Curtea acceptă că practica adoptată de Tribunalul Federal în 2005 era calculată pentru a economisi timp și a accelera procedurile. Așa cum rezultă din ansamblul jurisprudenței Curții, aceasta acordă o mare importanță acestui obiectiv, care nu justifică însă nerespectarea unor principii atât de fundamentale precum caracterul contradictoriului procedurii. De fapt, art. 6 § 1 are ca scop principal asigurarea intereselor părților și ale unei bune administrări a justiției (a se vedea Nideröst-Huber, precitată, § 30). În consecință, rezultă din responsabilitatea instanțelor naționale să se asigure că standardele art. 6 § 1, și în particular protecția egalității armelor, sunt respectate în fiecare cauză individuală. Aceasta implică obligația de a interpreta regulile de admisibilitate a unui nou schimb de acte scrise într-un sens care nu limitează dreptul contrapartei de a comenta orice nouă observație, dacă apreciază că este oportun.

Sigur, Curtea a constatat o violare a art. 6 § 1 din Convenție în hotărârea Schaller-Bossert, în care reclamanta, care nu era reprezentată de un avocat, ar fi trebuit, potrivit Tribunalului Federal, să răspundă spontan la observațiile litigioase (primite cu mențiunea aplicată prin tampon "pentru informare") depuse în fața acestei instanțe pentru a nu renunța la drepturile sale rezultând din art. 6 § 1 din Convenție (Schaller-Bossert, precitată, §§ 42-43; a se vedea, de asemenea, Joos, precitată, § 29). Cu toate acestea, trebuie să se facă distincție între prezenta cauză și cauza Schaller-Bossert în ceea ce privește faptul că reclamantul în prezenta cauză era reprezentat de un avocat experimentat care cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască practica Tribunalului Federal (cf. de asemenea cauza Joos, precitată, § 32, în care Curtea a considerat "că se putea aștepta de la reclamant, în calitatea sa de avocat, să cunoască jurisprudența relevantă a Tribunalului Federal și să acționeze în consecință" și cauza Wyssenbach, precitată, § 41).

Curtea consideră că noua procedură pusă în aplicare în 2005 a putut ridica probleme de securitate juridică. Observă, în special, că între 2005 și 2011, Tribunalul Federal, atunci când adresa noile producții ale unei părți contradictorului "pentru informare", nu indica acestei părți data prevăzută a hotărârii. În consecință, partea în cauză ar putea întâmpina dificultăți în a evalua cu precizie exact cât timp îi era alocat pentru a examina noile producții și a se pregăti pentru replicare. Curtea observă că această practică rezultată din jurisprudența din 2005 a fost amendată la 1 aprilie 2011 și că Tribunalul Federal stabilește acum un termen pentru răspuns. Constată totuși că faptele cauzei sunt anterioare acestei ultime evoluții și, prin urmare, nu ar putea fi decisive în aprecierea Curții.

Ceea ce apare, în schimb, decisiv în ochii Curții în prezenta cauză este că, la fel ca în cauza Joos, precitată, actele scrise ale celorlalte părți erau destul de scurte. În plus, termenul de răspuns de care a beneficiat efectiv reclamantul era suficient de lung pentru ca Curtea să considere că reclamantul era în poziție, în acest interval de timp, de a lua cunoștință de conținutul documentelor și de a decide dacă o replicare i se părea necesară, caz în care ar fi putut solicita autorizația de a depune asemenea observații.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că reclamantul a putut beneficia de o oportunitate suficientă de a replica la actele scrise ale celorlalte părți dacă ar fi solicitat autorizația pentru a face acest lucru. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție.

Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște din acuzații formulate, Curtea nu a remarcat niciun semn de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Curtea concluzionează deci că această parte a cererii este în mod evident lipsită de temei și trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerea bazată pe ruperea egalității armelor în fața Tribunalului Federal și inadmisibilă pentru surplus; 2. Constată că nu a existat violare a art. 6 § 1 din Convenție. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 iulie 2014, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte La prezenta hotărâre se găsește anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei separate a Judecătorului Lemmens. G.R.A. S.H.N.

Il est représenté devant la Cour par M e L. Dubach, avocat à Hergiswil (canton de Nidwald). Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Schürmann, de l’Office fédéral de la justice.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de multiples violations de son droit à un procès équitable et notamment d’une rupture du principe de l’égalité des armes dans la procédure devant le Tribunal fédéral.

Le 24 mars 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le requérant fut poursuivi devant le tribunal d’arrondissement de Lucerne-Ville ( Amtsgericht Luzern-Stadt ) pour la non-exécution d’un contrat.

Le 24 avril 2006, le président du tribunal informa le requérant et la partie adverse qu’une audience principale ( Hauptverhandlung ) n’aurait lieu que s’ils le demandaient expressément. Le requérant et la partie adverse renoncèrent à la tenue d’une telle audience et déposèrent des observations écrites.

Par un jugement du 22 juin 2006, le tribunal mit à la charge du requérant le versement de dommages-intérêts. Le requérant interjeta appel devant le Tribunal supérieur du canton de Lucerne ( Obergericht des Kantons Luzern ). Le requérant et la partie adverse renoncèrent à la tenue d’une audience d’appel devant la Cour suprême. Par un arrêt du 1 er juin 2007, la Cour suprême rejeta l’appel et condamna le requérant à verser à la partie adverse la somme de 50 000 francs suisses (CHF) portant intérêts à compter du 4 septembre 1995, soit une somme totale de 87 500 CHF.

Le 9 juin 2007, le requérant saisit le Tribunal fédéral. La juridiction transmit le mémoire de recours déposé par le requérant à la Cour suprême et à la partie adverse pour qu’ils lui communiquent leurs observations. La Cour suprême écrivit le 16 juillet 2007 au Tribunal fédéral pour lui demander de rejeter le recours. La partie adverse envoya, le 10 octobre 2007, des observations sur le recours interjeté par le requérant.

Le 11 octobre 2007, le Tribunal fédéral expédia à l’avocat du requérant les observations de la Cour suprême et de la partie adverse « pour information ». Le requérant allègue que son avocat reçut les observations en question le 15 octobre 2007.

Le 24 octobre 2007, le Tribunal fédéral, sans tenir d’audience, accueillit partiellement les prétentions du requérant s’agissant de la question des frais de justice et renvoya les parties sur ce point devant la Cour. Par contre, le Tribunal rejeta définitivement les prétentions du requérant sur tous les autres points.

Le 30 octobre 2007, l’avocat du requérant adressa au Tribunal fédéral des observations en réponse à celles déposées par la partie adverse et par la Cour suprême. Le requérant allègue que son avocat a reçu l’arrêt du Tribunal fédéral quelques heures après avoir expédié ses observations.

Le requérant n’a pas tenu la Cour informée de la suite de la procédure devant la Cour suprême. II.

La pratique du Tribunal fédéral consistant à porter les observations litigieuses à la connaissance de la partie adverse sans l’inviter expressément à y répliquer a évolué.

Dans un arrêt du 22 novembre 2005 (ATF 132 I 42, considérant 3.3.3), le Tribunal fédéral a donné certaines précisions concernant le droit de réplique. Il a estimé que, lorsque le droit de procédure applicable ne prévoit, comme règle, qu’un simple échange d’écritures, le tribunal peut se contenter, dans un premier temps, de porter les observations litigieuses à la connaissance de la partie adverse, sans l’inviter expressément à y répliquer. De cette manière, la partie aurait la possibilité de mesurer la nécessité de commenter les nouvelles observations. Si, dans un tel cas, la partie ne réagit pas après avoir pris connaissance des nouvelles écritures, le tribunal peut partir de l’hypothèse qu’elle a renoncé à son droit de répliquer. Selon le Tribunal fédéral, cette manière de procéder met en œuvre l’article 6 § 1 de la Convention de façon pragmatique.

Selon l’arrêt du Tribunal fédéral du 1 er avril 2011 (5A_779/2010, considérant 2.2) : « [a]u vu de la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (...), la Conférence des Présidents du Tribunal fédéral a décidé que, pour ses propres communications et afin de respecter le droit d’être entendu, le Tribunal fédéral transmettra, en précisant qu’un second échange d’écritures n’est pas ordonné, la prise de position ou pièce nouvelle pour information et impartira un délai pour le dépôt d’observations éventuelles. » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION SOUS L’ANGLE DE L’ÉGALITÉ DES ARMES

Le requérant se plaint essentiellement d’un manque d’équité de la procédure. Il reproche au Tribunal fédéral de ne pas lui avoir laissé le temps de répliquer aux observations déposées par la Cour suprême du canton et par la partie adverse. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement

Le Gouvernement affirme que le requérant n’a subi aucun préjudice important au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention.

Selon la jurisprudence de la Cour, le principal élément du critère de recevabilité prévu à l’article 35 § 3 b) de la Convention est la question de savoir si le requérant n’a subi aucun « préjudice important » ( Adrian Mihai Ionescu c. Roumanie (déc.), n o 36659/04, § 32, 1 er juin 2010). La notion de « préjudice important », issue du principe de minimis non curat praetor , renvoie à l’idée que la violation d’un droit doit atteindre un seuil minimum de gravité pour justifier un examen par une juridiction internationale. L’appréciation de ce seuil est, par nature, relative et dépend des circonstances de l’espèce ( Korolev c. Russie (déc.) , n o 25551/05 , 1 er juillet 2010). Cette appréciation doit tenir compte tant de la perception subjective du requérant que de l’enjeu objectif du litige. Elle renvoie ainsi à des critères tels que l’impact monétaire de la question litigieuse ou l’enjeu de l’affaire pour le requérant ( Adrian Mihai Ionescu, décision précitée, § 34).

La Cour observe d’emblée que l’affaire a eu un enjeu financier significatif. Le requérant a été astreint à verser à la partie adverse la somme de 50 000 francs suisses (CHF) portant intérêts à compter du 4 septembre 1995, soit une somme totale de 87 500 CHF à l’issue du procès dont il était partie en droit national. En outre, la Cour observe que le Gouvernement allègue sommairement sans l’établir ni même l’étayer que les écritures des parties adverses n’étaient pas de nature, devant la dernière instance, à influencer l’issue de la procédure. En particulier, la Cour relève que la Cour suprême, n’avait pas été entendue dans les instances antérieures et qu’il n’apparaît pas que cette dernière aurait répété des arguments qui avaient déjà été soulevés auparavant.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la première condition de l’article 35 § 3 b) de la Convention, à savoir l’absence de préjudice important pour le requérant, n’est pas remplie et qu’il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement.

La Cour constate par ailleurs que ce grief ne se heurte à aucun autre des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 3 de la Convention. Aussi le déclare-t-elle recevable. B. Sur le fond

Le requérant soutient que le Tribunal fédéral ne lui a pas octroyé un délai suffisant pour répliquer aux écritures des parties adverses en rompant ainsi l’égalité des armes.

Le Gouvernement soutient que le Tribunal fédéral a modifié sa jurisprudence pour la rendre compatible avec les exigences conventionnelles. Il fait valoir que le requérant et son avocat ont dû avoir connaissance de cette nouvelle jurisprudence. Cette nouvelle jurisprudence permet de réaliser un équilibre entre le principe du contradictoire et l’intérêt d’une bonne administration de la justice. Le délai de treize jours dont a disposé le requérant était largement suffisant pour lui permettre de répondre. Outre le fait que les deux observations n’étaient pas très volumineuses (treize pages de la partie adverse et une page et demie de la Cour suprême), le requérant aurait pu, à tout le moins, requérir « l’autorisation de se déterminer », ce qui aurait eu pour effet de retarder le règlement du litige.

La Cour rappelle que les garanties relatives à un procès équitable impliquent en principe le droit, pour les parties au procès, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter ( Joos c. Suisse, n o 43245/07, § 27, 15 novembre 2012 ; voir aussi Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I ; Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V ; Ellès et autres c. Suisse , n o 12573/06, § 25, 16 décembre 2010).

Elle rappelle également avoir conclu, dans plusieurs arrêts concernant la Suisse, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que le requérant n’avait pas été invité à s’exprimer sur les observations d’une autorité judiciaire inférieure, d’une autorité administrative ou de la partie adverse (voir, par exemple, Nideröst ‑ Huber c. Suisse , 18 février 1997, § 24, Recueil 1997 ‑ I ; F.R. c. Suisse , n o 37292/97, § 36, 28 juin 2001 ; Ziegler c. Suisse , n o 33499/96, § 33, 21 février 2002 ; Contardi c. Suisse , n o 7020/02, § 40, 12 juillet 2005 ; Spang c. Suisse , n o 45228/99, § 28, 11 octobre 2005 ; Ressegatti c. Suisse , n o 17671/02, § 30, 13 juillet 2006 ; Kessler c. Suisse , n o 10577/04, § 29, 26 juillet 2007 ; Schaller-Bossert c. Suisse , n o 41718/05, § 43, 28 octobre 2010 ; et Ellès et autres , précité, § 29).

La Cour note que la présente affaire se différencie de l’arrêt Wyssenbach c. Suisse (n o 50478/06, 22 octobre 2013) dans lequel la principale question était de savoir si la partie requérante avait été destinataire des observations de la cour d’appel et de la partie adverse. En l’espèce, comme dans les affaires Schaller-Bossert c. Suisse , précitée, et Joos c. Suisse , précitée, il est constant que les écritures des parties adverses ont bien été reçues par le requérant. Il s’agit cependant de déterminer si le requérant a eu l’opportunité suffisante de répliquer aux écritures de l’autorité judicaire inférieure et de la partie adverse.

A l’instar de l’affaire Joos c. Suisse (précitée, § 30), la Cour observe que la procédure nationale dans la présente instance se déroula plus d’un an après que le Tribunal fédéral eut publié son jugement du 22 novembre 2005, dans lequel cette juridiction décrivit sa nouvelle pratique concernant l’échange d’observations complémentaires, mise en place pour répondre aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir § 15 ci-dessus). Selon cette nouvelle pratique, si des conclusions avaient été envoyées à la partie adverse « pour information », cette partie possédait l’option soit de demander l’autorisation au Tribunal fédéral de déposer des commentaires qu’elle produirait, le cas échéant, ultérieurement, soit de déposer ces commentaires immédiatement sans en demander l’autorisation préalable. Inversement, si la partie adverse ne réagissait pas dans un délai suffisant après avoir pris note des nouvelles écritures, elle était réputée avoir renoncé au droit de répliquer.

Comme elle l’a déjà affirmé dans l’arrêt Joos c. Suisse (précité, § 31), la Cour accepte que la pratique adoptée par le Tribunal fédéral en 2005 était calculée pour gagner du temps et accélérer les procédures. Comme il ressort de l’ensemble de la jurisprudence de la Cour, elle attache une grande importance à cet objectif, qui ne justifie cependant pas le non-respect de principes aussi fondamentaux que le caractère contradictoire de la procédure. En fait, l’article 6 § 1 a pour but premier de sécuriser les intérêts des parties et ceux de la bonne administration de la justice (voir Nideröst-Huber , précité, § 30). Par conséquent il ressort de la responsabilité des juridictions nationales, de s’assurer que les standards de l’article 6 § 1, et en particulier la protection de l’égalité des armes, soient respectés dans chaque affaire individuelle. Ceci implique l’obligation d’interpréter les règles de recevabilité d’un nouvel échange d’écritures dans un sens qui ne limite pas le droit de la partie adverse de commenter toute nouvelle observation, si elle l’estime opportun.

Certes, la Cour a constaté une violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans l’arrêt Schaller-Bossert où la requérante, qui n’était pas représentée par un avocat, aurait – selon le Tribunal fédéral – dû répondre de manière spontanée aux observations litigieuses (reçues avec la mention apposée par tampon « pour information ») déposées devant cette instance pour ne pas renoncer à ses droits découlant de l’article 6 § 1 de la Convention ( Schaller-Bossert , précité, §§ 42-43 ; voir aussi Joos , précité, § 29). Il faut cependant distinguer la présente affaire de l’affaire Schaller ‑ Bossert en ce que le requérant en l’espèce était représenté par un avocat expérimenté et qui connaissait ou aurait dû connaître la pratique du Tribunal fédéral (cf. également l’affaire Joos , précitée, § 32, dans laquelle la Cour a considéré « que l’on aurait pu attendre du requérant, en sa qualité d’avocat, qu’il ait connaissance de la jurisprudence pertinente du Tribunal fédéral et agisse en conséquence » et l’affaire Wyssenbach, précitée , § 41) .

La Cour considère que la nouvelle procédure mise en place en 2005 a pu soulever des problèmes de sécurité juridique. Elle observe, en particulier, qu’entre 2005 et 2011, le Tribunal fédéral, lorsqu’il adressait les nouvelles productions d’une partie à son contradicteur « pour information », n’indiquait pas à cette partie la date prévisionnelle de jugement. En conséquence, la partie en question pouvait rencontrer des difficultés pour évaluer avec précision le temps qui lui était alloué pour examiner les nouvelles productions et préparer sa réplique. La Cour observe que cette pratique issue de la jurisprudence de 2005 a été amendée le 1 er avril 2011 et que le Tribunal fédéral impartit dorénavant un délai pour répondre. Elle note cependant que les faits de la cause sont antérieurs à cette dernière évolution et qu’elle ne saurait ainsi être décisive dans l’appréciation de la Cour.

Ce qui apparaît au contraire déterminant aux yeux de la Cour dans la présente espèce est qu’à l’instar de l’affaire Joos, précitée , les écritures des autres parties étaient assez brèves. En outre le délai de réponse dont a effectivement bénéficié le requérant était suffisamment long pour que la Cour considère que le requérant était en position, dans ce laps de temps, de prendre connaissance du contenu des documents et de décider si une réplique lui semblait nécessaire auquel cas il aurait pu demander l’autorisation de produire de telles observations.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que le requérant a pu bénéficier de l’opportunité suffisante de répliquer aux écritures des autres parties s’il avait sollicité l’autorisation pour ce faire. Dès lors, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant soutient encore sur le fondement de l’article 6 § 1, qu’il n’a pas bénéficié d’une audience publique, que les juridictions nationales ont refusé d’administrer certaines preuves et que le Tribunal fédéral n’est pas indépendant et impartial.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. La Cour conclut donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la rupture d’égalité des armes devant le Tribunal fédéral et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée du Juge Lemmens. G.R.A. S.H.N.