AFFAIRE SIMON c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

01.07.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-3 - Durée de la détention provisoire)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SIMON c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 34945/06) HOTĂRÂREA STRASBURG iulie 2014 DEFINITIVF 01/10/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Simon c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 10 iunie 2014, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei este o hotărâre (n 34945/06) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Adolf Simon ( Reclamantul susține în special că arestarea sa provizorie a încălcat dispozițiile articolului 5 din convenție. La 11 iulie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA SPECIE Reclamantul s-a născut în 1954 și își are reședința în Ghiroda Veche. La 21 octombrie 2004, reclamantul a fost arestat din ordinul Parchetului care îl acuza de înșelăciune, fals și uz de fals. În perioada 1999-2004, reclamantul a contractat mai multe credite bancare folosind documente false și a emis cecuri fără provizioane în numele mai multor societăți comerciale, ceea ce a dus la un prejudiciu total de aproximativ 17 000 EUR pentru șapte societăți comerciale și trei bănci. La 22 octombrie 2004, la cererea Parchetului, Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara a dispus arestarea provizorie a reclamantului pe motiv că pedeapsa cu închisoarea era mai mare de patru. ani și că eliberarea sa a fost un pericol pentru ordinea publică, având în vedere caracterul său și numărul de persoane pe care le-a comis; ancheta fiind încă în curs de desfășurare, tribunalul a prelungit ulterior detenția provizorie; reclamantul a formulat recursuri care au fost respinse de tribunalul departamental din Timiș. Printr-un rechizitoriu din 19 ianuarie 2005, Parchetul l-a trimis pe reclamant și pe un complice în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara pentru a răspunde la acuzațiile menționate mai sus. În cursul primei ședințe, care a avut loc la 21 ianuarie 2005, Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara a prezentat din oficiu legalitatea și caracterul adecvat al menținerii în detenție a reclamantului. 10. El a menționat că reclamantul a recunoscut majoritatea faptelor care i-au fost reproșate, dar a considerat că menținerea sa în detenție era justificată din moment ce eliberarea sa risca să constituie o amenințare la adresa ordinii publice. În această privință, Tribunalul a considerat că, având în vedere acțiunile reclamantului și prejudiciul adus părților civile, o măsură de eliberare ar putea avea un impact negativ asupra publicului și concluzionează că motivele care au justificat detenția, inclusiv tulburarea ordinii publice, erau încă valabile. 11. Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara a examinat apoi la intervale regulate cererile de eliberare a libertății formulate de solicitant și oportunitatea menținerii sale în detenție. 12. De asemenea, acesta a susținut că, din cauza încarcerării sale, familia sa se afla într-o situație materială dificilă și că, în sfârșit, suferea de multe boli care nu puteau fi tratate în închisoare. 13. Celelalte argumente ale reclamantului au fost respinse pe motiv că nu erau relevante pentru aplicarea articolului 148 litera (h) din Codul de procedură penală. Septembrie, 12 octombrie, 2 noiembrie și 21 decembrie 2005 și din 25 ianuarie 2006, Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara a respins cererile de eliberare a reclamantului și și-a prelungit detenția în temeiul articolului 148 (h) Codul de procedură penală. Instanța a precizat că opinia publică ar fi afectată negativ dacă ar afla că persoanele acuzate de mai multe infracțiuni ar fi eliberate înainte de încheierea procedurii. El a adăugat că faptele incriminate nu erau suficient de vechi pentru ca scurgerea timpului să șteargă impactul negativ asupra publicului. Recursurile formulate de solicitant împotriva deciziilor de menținere în detenție au fost respinse de tribunalul departamental din Timiș, care a considerat că motivele care au justificat detenția sa erau încă valabile. 16. La 29 iunie 2005, Tribunalul a decis să anexeze la procedură un alt dosar referitor la același tip de documente comise în 2004 de un terț cu sprijinul reclamantului. El a primit mai mulți martori și părțile au vărsat diverse înscrisuri la dosar. 17. printr-o hotărâre din 1 iunie 2005 În martie 2006, reclamantul a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru escrocherie, falsificare și utilizare falsă, precum și la repararea prejudiciului material suferit de părțile civile 18. Instanțele interne au continuat să verifice la intervale regulate oportunitatea menținerii în detenție provizorie a reclamantului, în cazul în care, conform dreptului intern, această măsură nu se încheia decât în momentul în care hotărârea pronunțată în primă instanță devenea definitivă. 19. Reclamantul a solicitat eliberarea sa din închisoare și a susținut că reținerea în detenție nu avea temei juridic începând cu data de 24 iulie. Octombrie 2005, data la care, în opinia sa, secțiunile reunite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au definit în hotărârea lor domeniul de aplicare al dreptului de proprietate asupra înșelăciunii prevăzut de Codul penal. El a susținut că, în temeiul acestei hotărâri, pedeapsa a fost mai mică decât perioada de detenție pe care o efectuase deja 20. Instanța departamentală și instanța de apel au prelungit detenția lui, considerând că motivele care au justificat detenția sa erau încă valabile. Cu toate acestea, cu ocazia unuia dintre aceste controale, la 5 octombrie 2006, Tribunalul de apel din Timișoara a considerat că reținerea provizorie a depășit durata rezonabilă și a ordonat eliberarea în libertate a reclamantului. 21. La cererea reclamantului împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță a fost respinsă printr-o hotărâre din 20 octombrie 2006 a tribunalului județean din Timiș. Recursul reclamantului a fost primit parțial printr-o hotărâre definitivă din 9 octombrie 2006. martie 2009 a Tribunalului de apel din Timișoara, care a constatat că răspunderea penală a unei părți din infracțiuni a fost impusă. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. Dispozițiile relevante în speță ale Codului de procedură penală au fost astfel formulate la momentul faptelor: art. 143 În cazul în care există dovezi sau indicii rezonabile care să arate că aceasta a comis o faptă interzisă prin legea penală (...) art. 148 Detenția persoanei acuzate poate fi reținută dacă condițiile prevăzute la art. 143 sunt îndeplinite și într-unul dintre următoarele cazuri (...) Acuzatul a comis o infracțiune sau o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de patru ani și există dovezi clare că menținerea sa în libertate ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică. art. 155 Durata detenției provizorii a persoanei acuzate poate fi prelungită în caz de necesitate și cu condiția să fie motivată. Prelungirea perioadei de detenție provizorie poate fi dispusă de instanța competentă să se pronunțe asupra temeiniciei acuzațiilor (...) art. 160 litera (b) punctul (iv) constată că motivele care au justificat detenția în detenție n mai mult și că nu mai există motive noi, instanța dispune repunerea în libertate a persoanei acuzate. art. 300-1 La prima audiere pe fond, instanța verifică din oficiu legalitatea și bunul întemeiat al detenției. art. 300-2 În cursul procedurii, instanța verifică din oficiu [cel puțin o dată la 60 de zile] legalitatea și temeinicia detenției. În temeiul articolului 5 alineatul (1) și al articolului 6 din convenție, reclamantul susține că instanțele interne nu și-au motivat în mod corespunzător deciziile de prelungire a detenției provizorii. 24. Curtea amintește că, având în vedere calificarea juridică a faptelor cauzei, aceasta nu se consideră obligată de cea pe care o atribuie reclamanții sau guvernele acestora. Curtea consideră necesar, în circumstanțele prezentei cauze, să se examineze obiecțiunile reclamantului sub unghiul articolului 5 alineatul (3) din convenție, astfel cum a fost formulat în părțile sale relevante în speță Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a acestuia. Pe admisibilitatea 25. Constatând că respondența nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d Reclamantul susține că autoritățile nu au justificat în mod corespunzător motivul pentru care au considerat că este necesar să-l mențină în detenție provizorie timp de aproape doi ani. În cele din urmă, reclamantul critică hotărârile instanțelor interne care au ignorat concluziile hotărârii din 24 octombrie 2005 a Curții de Casație în temeiul cărora, în opinia sa, detenția provizorie nu mai avea temei juridic. 27. Referindu-se în principal la anumite pasaje din formularul de cerere, guvernul susține că motivul întemeiat pe art. 5 din convenție se referă la perioada cuprinsă între 24 octombrie 2005 și 1 În martie 2006, data condamnării în primă instanță indică faptul că reclamantul a omis să facă recurs împotriva a patru decizii de prelungire a detenției și, prin urmare, consideră că perioada cuprinsă între deciziile necontestate ar trebui să fie scăzută din perioada totală a detenției 28. Pe de altă parte, Comitetul consideră că instanțele naționale au justificat în mod corespunzător și suficient necesitatea de a prelungi menținerea temporară a acestuia. El adaugă că instanțele interne au analizat și au răspuns la argumentele cauzei, în special prin acțiuni pentru a stabili dacă starea sa de sănătate era compatibilă cu detenția și că au analizat și au răspuns argumentelor din partea persoanei în cauză și că, în cele din urmă, acesta a putut exercita acțiuni împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. Perioada care trebuie luată în considerare 30. Curtea amintește că perioada acoperită de art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție se încheie, în general, la data la care se ia o hotărâre cu privire la temeinicia acuzației împotriva mai multor persoane, chiar și în primă instanță (Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 104, CEDH 2000 XI și Lavents c. Letonia, n 58442/00, § 66, 28 noiembrie 2002) și că cea care trebuie luată în considerare din perspectiva articolului 5 alineatul (3) din Convenție este aceeași ca în cazul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție (Svipsa c. Letonia, nr. 66820/01, § 107 CEDH 2006 III). 31. În speță, Curtea constată că, în cazul în care recurentul se plânge în mod expres în formularul său de rejudecare a reieșirii după pronunțarea hotărârii din 24 octombrie 2005, acesta se plânge, de asemenea, de o lipsă de motivare relevantă a deciziilor de prelungire a detenției. O cauză fiind caracterizată de faptele pe care le denunță și nu de simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Rec., p. Hotărârea și Deciziile 1998 I), Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare nu poate fi limitată la reținerea provizorie ulterioară datei de 24 octombrie 2005. Curtea arată apoi că reclamantul a formulat acțiuni împotriva a unsprezece din cele cincisprezece decizii de prelungire a detenției sale. Aceasta reamintește că, în scopul epuizării căilor de atac interne, un solicitant nu este obligat să facă recurs împotriva fiecărei ordonanțe privind prelungirea detenției provizorii (Hamvas c. România, nr. 6025/05, § 37, 9 iulie 2013). Comisia observă că acțiunile formulate în speță au dat instanței de recurs posibilitatea de a se pronunța asupra motivelor prezentate de instanța de primă instanță pentru a menține reclamantul în detenție și pentru a remedia situația. Pe de altă parte, având în vedere frecvența cu care instanța a decis cu privire la detenția provizorie, nu i se poate reproșa reclamantului că nu a introdus nicio acțiune împotriva fiecăreia dintre hotărârile pronunțate în această privință (a se vedea mutatis mutandis Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 56, 28 octombrie 2010). 34. În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea constată că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 alineatul (3) a început la 21 octombrie 2004, data arestării reclamantului și că aceasta a încetat la 1 octombrie 2004. În martie 2006, data condamnării sale în primă instanță. Prin urmare, această perioadă a durat un an, patru luni și șapte zile. Curtea consideră că această durată este suficient de lungă pentru a putea pune probleme din perspectiva articolului 3 din convenție. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei detenții nu este gata pentru o evaluare abstractă (Patsuuria c. Georgia, nr. 30779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). Orice menținere în detenție provizorie a unui acuzat, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, trebuie să fie justificată în mod convingător de către autorități (a se vedea, printre altele, Chichkov c. Bulgaria, nr. 38822/97, § 66, CEDH 2003-I și Mușuc c. Moldova , n 42440/06 , § 41, 6 noiembrie 2007). 36. Curtea reamintește, de asemenea, cele patru motive fundamentale care pot justifica detenția provizorie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni: riscul ca acuzatul să nu fugă (Stögmuller c. Austria, 10 noiembrie 1969, § 15, seria A n 9) și riscul ca, odată eliberat, să nu comită noi infracțiuni (Matznetter c. Austria, 10 noiembrie 1969, § 9, seria A n 10) sau să nu perturbe ordinea publică (Letellier c. Franța, 26 iunie 1991, § 51, seria A n 207). 37. În speță, Curtea constată că detenția provizorie a fost prelungită de la 22 octombrie 2004 până la 19 ianuarie 2005 în scopul anchetei. Curtea admite că, în circumstanțele cauzei, aceste motive erau pertinente și suficiente pentru a justifica prelungirea măsurii de deținere provizorie a persoanei în cauză la începutul anchetei. Cu toate acestea, trebuie constatat că, începând cu 21 ianuarie 2005, instanța a prelungit detenția și a respins cererile de extindere ale reclamantului, menționând în principal necesitatea de a menține ordinea publică și impactul negativ pe care îl poate avea repunerea în libertate a acesteia asupra publicului. 39. Curtea admite că impactul negativ asupra persoanei publice ar fi putut constitui, în speță, un factor relevant, în special la începutul anchetei, dar constată că instanțele naționale au continuat să facă referire la aceasta în mod abstract, fără a preciza în ce mod repunerea în libertate a reclamantului, ca atare, ar fi avut ca efect perturbarea ordinii publice (a se vedea mutatis mutandis Lauruc c. România , nr. 34236/03, § 81, 23 aprilie 2013). În orice caz, acest motiv nu poate justifica numai menținerea în detenție provizorie pentru o perioadă de timp destul de lungă, cu atât mai puțin cu cât, în niciun moment, riscul unui obstacol în calea procedurii în cazul reluării în libertate a fost evocat. 40. Curtea consideră, de asemenea, că trimiterea sistematică la gravitatea faptelor comise și la modul în care acestea ar fi fost comise nu poate depăși lipsa motivării concrete întemeiate pe fapte pertinente legate de persoana reclamantului, pe existența unei amenințări la adresa ordinii publice sau pe orice alt motiv conform jurisprudenței Curții. În ceea ce privește gravitatea pedepsei cu închisoarea, trebuie amintit că menținerea în detenție nu poate fi utilizată pentru anticiparea unei pedepse privative de libertate în sine, în esență și în mod abstract, cu privire la gravitatea faptelor reproșate (Lauruc, citată anterior, punctul 82). 41. În cele din urmă, Curtea constată că, în cazul în care instanțele interne s-au asigurat că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu detenția, acestea au prelungit această măsură fără a lua în considerare situația familiei sale și fără a lua în considerare alte măsuri decât detenția. Aceasta consideră că o astfel de abordare nu este compatibilă cu garanțiile prevăzute la art. 3 din Convenție. 42. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se verifice în plus dacă autoritățile naționale competente au acordat o atenție specială mai mare continuării procedurii (a se vedea mutatis mutandis Calmanovici c. România, n 42250/02, § 101, 1 iulie 2008). 44. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 45. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 EUR (EUR) și 200 EUR pentru fiecare lună de detenție, pentru prejudiciile materiale care corespund pierderilor financiare care ar fi avut loc în urma plasării și menținerii sale în detenție. El se referă la înțelepciunea Curții pentru repararea prejudiciului moral pe care pretinde că l-a suferit din cauza suferinței și a suferinței cauzate de încălcarea denunțată 47. Guvernul subliniază că reclamantul nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul material pretins și presupusa încălcare și consideră, de asemenea, că constatarea unei încălcări ar constitui o despăgubire satisfăcătoare a prejudiciului moral presupus suferit de solicitant. 48. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 2 000 EUR pentru daune morale. Provizioane și cheltuieli de judecată 49. Reclamantul nu a prezentat o cerere în acest sens. Interese moratoriu 50. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, suma de 2 000 EUR (două mii de euro), care urmează să fie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. iulie 2014, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 77 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modululer Președinte