SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 29553/08 Magrit EIGEL împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 1 iulie 2014 într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lumpers, Egidijus Kūris, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și d Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 iunie 2008 După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ ȘI PROCEDURA recurenta, domnul Magrit Eigel, este o resortisantă elvețiană născută în 1933 și rezidentă în Lucerna. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Düggelin, avocat la Basel. A fost reprezentat de agentul său, Frank Schürmann, de la Oficiul Federal pentru Justiție. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 decembrie 2002, reclamanta a scris parohiei catolice din Lucerna (Katolische Kirchgemeinde Luzurn ; După un lung schimb de corespondență între reclamantă, avocatul acesteia și parohia cu privire la conținutul declarației de retragere (Austrittserklärung), recurenta a scris la 22 mai 2006 o scrisoare către parohia al cărei conținut era următorul (traducerea modulului) : Prin prezenta declar că mă retrag din organizaia religioasă a statului [Staatskirchenrechtliche Organisation Vă rog politicos să-mi confirmați recunoașterea retragerii organizației respective în termen de patru zile de la primirea [prezentei]. În măsura în care nu aș fi în posesia declarației dumneavoastră de recunoaștere a retragerii mele până vineri, 26 mai 2006 (recepție la domiciliu), îmi rezerv [dreptul de a utiliza] toate mijloacele legale [disponibile]. Printr-o scrisoare din 29 mai 2006, parohia indiquá quelle nacional nu a vrut să recunoască declaraia din 22 mai 2006. recurenta a dus la judecată în fața Consiliului Sinodal al Bisericii Romano-Catolice Nationale din cantonul Lucerna (Sinodalrat der Römisch-Katho lischen Landeskirhe din Kantons Luzurn; Consiliul Sinodal a convocat recurenta pentru un interviu prevăzut la 17 octombrie 2006. Recurenta a prezentat o cerere însoțită de avocatul său. Aceasta a indicat că a fost botezată și are domiciliul în cantonul Lucerne. Ea a confirmat că a semnat ea însăși scrisoarea din 22 mai 2006. De asemenea, aceasta a refuzat să indice dacă intenționa să renunțe la mărturisirea catolică romană. Prin decizia din 8 noiembrie 2006, Consiliul Sinodal a respins recursul recurentei. Luând act de faptul că reclamanta a refuzat să confirme că intenționa să renunțe la religia catolică, el a înțeles că ea voia doar să se retragă din parohie fără să renunțe la mărturisirea catolică romană. Or, conform dreptului canon, credincioșii au obligația de a participa la viața parohiei. Consiliul Sinodal a ajuns la concluzia că declarația de retragere a reclamantei nu putea fi acceptată. 10. recurenta s-a ocupat în fața Tribunalului Federal. Acțiunea sa de drept public a fost respinsă la 16 noiembrie 2007. În afara jurisprudenței sale, Tribunalul Federal a consimțit că reclamanta nu avea nevoie, pentru a putea părăsi Biserica Romano-Catolică Națională din cantonul Lucerna, de care depind parohiile și care este o instituție de drept public, de a merge până la declarația că nu mai dorește să facă parte din religia romano-catolică sau din Biserica Romano-Catolică (adică Biserica Romano-Catolică cu structurile sale canice). Apoi a adăugat că consiliul sinodal a încălcat libertatea religioasă a reclamantei, interogând despre motivele care au determinat-o să se retragă din parohie. Cu toate acestea, Tribunalul Federal a considerat că reclamanta nu și-a exprimat în mod suficient de clar intenția de a se retrage din Biserica Romano-Catolică Națională din cantonul Lucerna și că, prin urmare, consiliul sinodal putea refuza în mod legitim să își recunoască declarația de retragere. La 6 martie 2008, avocatul recurentei a primit hotărârea Tribunalului Federal (care a fost publicată în Codul Hotărârilor principale ale Tribunalului Federal cu referire la ATF 134 I 75). Printr-o scrisoare din 15 mai 2008, aceasta a declarat din nou că dorește să se retragă din La 5 iunie 2008, reclamanta și-a prezentat în fața Curții cererea ulterioară la Tribunalul Federal (ATF 134 I 75; alineatul (10) litera (c) Susținând o încălcare a libertății sale de gândire, de conștiință și de religie (art. 9 din Convenție) și a dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenție), ea arăta, printre altele, că intenția ei era de a obține retragerea ei din biserica națională, fără a părăsi însă Biserica Romano-Catolică 13. Ca urmare a declarației de retragere din 15 mai 2008, parohia a solicitat recurentei la 3 decembrie 2009 să contacteze vicarul general al diocezei Basel, ceea ce nu a făcut. Prin urmare, parohia a decis la 3 martie 2010 că declarația sa de retragere nu era clară și, prin urmare, nu era valabilă. ; reclamanta rămânea astfel membru al parohiei și ar fi trebuit să plătească în continuare impozitele ecleziastice. 14. Recurenta a atacat această hotărâre în instanță. Derogată de instanțele cantonale, aceasta a formulat o acțiune în materie de drept public în fața Tribunalului Federal. Aceasta a concluzionat, în special, că se poate constata că a fost mai mult membru al parohiei începând cu 16 mai 2008. 15. La 9 iulie 2012, Tribunalul Federal și-a pronunțat hotărârea (2C_406/2011) cu privire la cererea de retragere a unei părți din biserică din 15 mai 2008. Mai 2008 a fost, desigur, identic cu declarația de retragere din 22 mai 2006, dar a considerat că prima a intervenit în circumstanțe diferite. Tribunalul Federal a confirmat că nu se putea condiționa ieșirea reclamantei din Biserica Romano-Catolică Națională a cantonului Lucernei de faptul că ea declară că renunță la mărturisirea sa, adică de faptul că părăsește Biserica Romano-Catolică ca atare. El a reafirmat, de asemenea, că o singură declarație a fost suficientă pentru a exprima voința de a părăsi Biserica oficială și că o astfel de declarație nu a trebuit să fie motivată. Potrivit Tribunalului Federal, întrebarea dacă o persoană care părăsise sistemul eclezial oficial încă aparținea Bisericii Romano-Catolice nu era relevantă din punctul de vedere al dreptului statului ( Ob der Ausgetretene Weiterhin einer unsichtbaren oder rinichi nach geistlichem Recht verfassten Kirche angelhört, ist aus staatlicher Sicht unbeachlich Tribunalul Federal a judecat pe În opinia Tribunalului Federal, Tribunalul federal a afirmat că reclamanta nu mai era membră a Bisericii Romano-Catolice Naționale din cantonul Lucerne începând cu 16 mai 2008, Tribunalul Federal a condamnat, de asemenea, Biserica Romano-Catolică Națională a cantonului Lucernei să plătească recurentei o indemnizație de 5 000 de franci elvețieni (CHF), adică 4 040 EUR (EUR) pentru procedura în fața sa și a trimis la tribunalul cantonal problema cheltuielilor și cheltuielilor aferente procedurii cantonale 16. Printr-o scrisoare din 9 august 2012, primită la grefa din 21 august 2012, guvernul a transmis Curții observațiile nesolicitate. În observațiile sale din 7 septembrie 2012, primite la grefa din 12 septembrie 2012, recurenta se opune acestei radiații, susținând, în special, că aceasta are încă calitatea de victimă având în vedere lipsa de efect a hotărârii Tribunalului Federal din 9 iulie 2012. să poată ieși din biserica oficială începând cu 23 mai 2006 și nu începând cu 16 mai 2008, așa cum a judecat Tribunalul Federal în ultima sa hotărâre. Curtea observă că noi elemente de fapt, după introducerea cererii, au fost aduse la cunoștința sa [punctul 16 de mai sus] și, prin urmare, va examina dacă faptele în cauză permit să se concluzioneze că nu se mai justifică continuarea examinării cauzei [art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție] (a se vedea Asociația SOS Attinats și Beatrix de Boëry c. Franța [GC] (radiație), nr. 76642/01, § 37, 4 octombrie 2006). 19. La art. 37 alineatul (1) din convenție este astfel formulată: În orice moment al procedurii, Curtea poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele permit să se concluzioneze (...) că, pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată existența, nu se mai justifică continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale impun. (...). Pentru a concluziona că menținerea cererii de către recurentă nu mai este justificată în mod obiectiv în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (c), Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, dacă faptele de care recurenta dispune în mod direct persistă sau nu și, pe de altă parte, dacă consecințele care ar putea rezulta dintr-o eventuală încălcare a Convenției din cauza acestor fapte au fost, de asemenea, șterse ( Pisano c. Italia (radiație) [GC], n 36732/97, § 42, 24 octombrie 2002 Plechanow c. Polonia (satisfacție echitabilă - radiație), n 22279/04, § 27, 15 octombrie 2013 21. Întrucât recurenta a indicat în mod clar că aceasta intenționa să își mențină judecata la lit. (a) de la art. 37 alin. (1) nu se aplică. Aplicarea lit. (b) sau (c) nu poate fi exclusă, § 41 22. În hotărârea sa de principiu din 16 noiembrie 2007 (ATF 134 I 75 ; punctul 10 de mai sus), Curtea arată că Tribunalul Federal a procedat deja la o revigorare a jurisprudenței în sensul dorit de recurentă în hotărârea sa de principiu din 16 noiembrie 2007 (ATF 134 I 75 ; punctul 10 de mai sus). Deși Tribunalul Federal a refuzat, în cadrul acestei hotărâri, să recunoască acțiunea, a fost totuși posibil ca reclamanta să depună o nouă declarație de retragere în conformitate cu modalitățile specificate de Tribunalul Federal, ceea ce a făcut, de altfel, prin scrisoarea sa din 15 mai 2008. În cererea sa, din 13 mai 2008, recurenta a indicat că aceasta intenționa să obțină retragerea sa din biserica oficială, fără a-și desconsidera confesiunea. La hotărârea Tribunalului Federal din 9 iulie 2012 privează acum continuarea examinării cererii de orice justificare. Această nouă hotărâre nu numai că a confirmat jurisprudența deja formulată de primul (ATF) 134 I 75), dar a admis, de asemenea, în dispozitivul său, pretenția reclamantei la o ieșire numai parțială Astfel, Curtea consideră că, în conformitate cu principiul subsidiarității, nu se justifică pentru aceasta să continue să examineze o cale de atac împotriva căreia obiectul a fost pronunțat în mod favorabil de justiția națională, Tribunalul federal recunoscând în speță în mod explicit încălcarea articolului 9 din Convenție și acordându-i reclamantei cheltuieli de judecată. 25. În lumina împrejurărilor din speță, Curtea concluzionează că nu se mai justifică continuarea examinării cererii în sensul articolului 1 litera (c) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Abel Campos Guido Raimondi Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
29553/08
Magrit EIGEL
contre la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 1
er
juillet 2014 en une chambre composée de
:
Guido Raimondi,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
Paul Lemmens,
Egidijus Kūris,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et d’Abel Campos,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 juin 2008
;
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Magrit Eigel, est une ressortissante suisse née en 1933 et résidant à Lucerne. Elle est représentée devant la Cour par M
e
W.
Düggelin, avocat à Bâle.
2.
Le gouvernement suisse («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Frank Schürmann, de l’Office fédéral de la justice.
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 27 décembre 2002, la requérante écrivit à la paroisse catholique de Lucerne (
Katholische Kirchgemeinde Luzern
; «
la paroisse
») pour lui faire savoir qu’elle souhaitait s’en retirer.
5.
Après un long échange de correspondance entre la requérante, son avocat et la paroisse quant au contenu de la déclaration de retrait (
Austrittserklärung
), la requérante écrivit, le 22 mai 2006, une lettre à la paroisse dont la teneur était la suivante
(traduction du Greffe) :
«
Par la présente, je déclare me retirer de l’organisation religieuse étatique
“Paroisse catholique de Lucerne
” [staatskirchenrechtliche Organisation “Katholische Kirchgemeinde Luzern”]
.
Je vous prie poliment de me confirmer la reconnaissance du retrait de l’organisation susmentionnée dans les quatre jours suivant réception [de la présente]. Dans la mesure où je ne serais pas en possession de votre déclaration de reconnaissance de mon retrait d’ici au vendredi 26 mai 2006 (réception à mon domicile), je me réserve [le droit de recourir à] tous les moyens légaux [disponibles].
»
6.
Par une lettre du 29 mai 2006, la paroisse indiqua qu’elle n’entendait pas reconnaître la déclaration du 22 mai 2006.
7.
La requérante porta l’affaire devant le conseil synodal de l’Église catholique romaine nationale du canton de Lucerne (
Synodalrat der Römisch-Katho
lischen Landeskirche des Kantons Luzern
; «
le conseil synodal
»).
8.
Le conseil synodal convoqua la requérante pour un entretien prévu le 17 octobre 2006. La requérante comparut accompagnée de son avocat. Elle indiqua avoir été baptisée et être domiciliée dans le canton de Lucerne. Elle confirma avoir signé elle-même la lettre du 22 mai 2006. La requérante refusa d’expliquer les motifs de sa déclaration de retrait. Elle refusa également d’indiquer si elle entendait abandonner la confession catholique romaine.
9.
Par une décision du 8 novembre 2006, le conseil synodal rejeta le recours de la requérante. Prenant acte du fait que la requérante avait refusé de confirmer qu’elle entendait abandonner la religion catholique, il en déduisit qu’elle voulait uniquement se retirer de la paroisse sans abandonner la confession catholique romaine. Or, selon le droit canon, les fidèles ont l’obligation de participer à la vie de la paroisse. Le conseil synodal en déduisit que la déclaration de retrait de la requérante ne pouvait être acceptée.
10.
La requérante se pourvut devant le Tribunal fédéral. Son recours de droit public fut rejeté le 16 novembre 2007.
S’écartant de sa jurisprudence, le Tribunal fédéral concéda que la requérante n’avait pas besoin, pour pouvoir quitter l’Église catholique romaine nationale du canton de Lucerne, dont dépendent les paroisses et qui est une institution de droit public, d’aller jusqu’à déclarer ne plus vouloir appartenir à la religion catholique romaine ou à l’Église catholique romaine (c’est-à-dire l’Église catholique romaine avec ses structures canoniques).
Il ajouta, ensuite, que le conseil synodal avait violé la liberté de religion de la requérante en l’interrogeant sur les raisons la poussant à se retirer de la paroisse.
Néanmoins, le Tribunal fédéral considéra que la requérante n’avait pas manifesté de manière suffisamment claire son intention de se retirer de l’Église catholique romaine nationale du canton de Lucerne et que le conseil synodal pouvait donc légitimement refuser de reconnaître sa déclaration de retrait.
Le 6 mars 2008, l’avocat de la requérante reçut l’arrêt du Tribunal fédéral (qui fut publié au recueil des arrêts principaux du Tribunal fédéral sous la référence ATF 134 I 75).
11.
Par une lettre du 15 mai 2008, elle déclara de nouveau vouloir se retirer de «
l’organisation religieuse étatique «
paroisse catholique de Lucerne
». Cette déclaration était identique à celle émise le 22 mai 2006.
12.
Le 5 juin 2008, la requérante déposa devant la Cour sa requête subséquente à l’arrêt du Tribunal fédéral (ATF 134 I 75
; paragraphe 10 ci
‑
dessus). Alléguant une violation de sa liberté de pensée, de conscience et de religion (article 9 de la Convention) et de son droit à un procès équitable (article 6 de la Convention), elle y exposait notamment que son intention était d’obtenir son retrait de l’Église étatique sans pour autant quitter l’Église catholique romaine.
13.
Faisant suite à sa déclaration de retrait du 15 mai 2008, la paroisse demanda à la requérante le 3 décembre 2009 de prendre contact avec le vicaire général du diocèse de Bâle, ce qu’elle ne fit pas. Partant, la paroisse décida le 3 mars 2010 que sa déclaration de retrait n’était pas claire et n’était dès lors pas valable
; la requérante demeurait ainsi membre de la paroisse et continuerait à devoir acquitter les impôts ecclésiastiques.
14.
La requérante attaqua cette décision en justice. Déboutée par les instances cantonales, elle forma un recours en matière de droit public devant le Tribunal fédéral.
Elle y concluait notamment à ce qu’il soit constaté qu’elle n’était plus membre de la paroisse depuis le 16 mai 2008.
15.Le 9 juillet 2012, le Tribunal fédéral rendit son arrêt (2C_406/2011) sur la demande de sortie «
partielle
» de l’Église du 15 mai 2008.
La haute juridiction releva tout d’abord que la déclaration de retrait du 15
mai 2008 était certes identique à la déclaration de retrait du 22 mai 2006, mais jugea que la première était intervenue dans des circonstances différentes.
Le Tribunal fédéral confirma qu’on ne pouvait subordonner la sortie de la requérante de l’Église catholique romaine nationale du canton de Lucerne à ce qu’elle déclare abandonner sa confession, c’est-à-dire à ce qu’elle quitte l’Église catholique romaine en tant que telle.
Il réaffirma aussi qu’une seule déclaration suffisait pour exprimer la volonté de quitter l’Église officielle et qu’une telle déclaration n’avait pas à être motivée. Selon le Tribunal fédéral, la question de savoir si une personne qui avait quitté le système ecclésial officiel appartenait encore à l’Église catholique romaine n’était pas pertinente du point de vue du droit étatique (
«
Ob der Ausgetretene weiterhin einer unsichtbaren oder rein nach geistlichem Recht verfassten Kirche angehört, ist aus staatlicher Sicht unbeachtlich
»
).
Le Tribunal fédéral jugea qu’il n’était pas compatible avec l’article 9 de la Convention de refuser la sortie de la requérante de l’Église officielle. La juridiction suprême admit ainsi le recours de la requérante et annula l’arrêt cantonal.
Pour le Tribunal fédéral, il s’ensuivait que la requérante n’était plus membre de l’Église catholique romaine nationale du canton de Lucerne depuis le 16 mai 2008.
Le Tribunal fédéral condamna aussi l’Église catholique romaine nationale du canton de Lucerne à payer à la requérante une indemnité de 5
000 francs suisses (CHF), soit environ 4
040 euros (EUR), pour la procédure devant lui, et renvoya devant le tribunal cantonal la question des frais et dépens de la procédure cantonale.
16.
Par une lettre du 9 août 2012, parvenue au greffe le 21 août 2012, le Gouvernement a transmis à la Cour des observations non sollicitées. Joignant l’arrêt du Tribunal fédéral du 9 juillet 2012, le Gouvernement y invite la Cour à rayer la requête du rôle, estimant que la requérante n’a plus la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention.
17.
Dans ses observations du 7 septembre 2012, parvenues au greffe le 12 septem
bre 2012, la requérante s’oppose à cette radiation, alléguant notamment qu’elle a toujours la qualité de victime vu l’absence d’effet rétroactif de l’arrêt du Tribunal fédéral du 9 juillet 2012. La requérante souhaite en effet
pouvoir sortir de l’Église officielle dès le 23 mai 2006 et non dès le 16 mai 2008, comme l’a jugé le Tribunal fédéral dans son dernier arrêt.
18.
La Cour observe que de nouveaux éléments factuels, postérieurs à l’introduction de la requête, ont été portés à sa connaissance (paragraphe 16 ci-dessus). Elle recherchera donc si les faits en question permettent de conclure qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de l’affaire (article
37 § 1 c) de la Convention) (voir
Association SOS Attentats et Béatrix de Boëry c. France
[GC] (radiation), n
o
76642/01, § 37, 4
octobre
2006).
19.
L’article 37 § 1 de la Convention est ainsi libellé :
«
1.
À tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure
(...)
c)
que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête.
Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige.
(...).»
20.
Pour conclure que le maintien de la requête par la requérante ne se justifie plus objectivement au sens de l’article 37 § 1 c), la Cour doit examiner, d’une part, la question de savoir si les faits dont la requérante tire directement grief persistent ou non et, d’autre part, si les conséquences qui pouvaient résulter d’une éventuelle violation de la Convention à raison de ces faits ont également été effacées (
Pisano c. Italie
(radiation) [GC], n
o
36732/97, § 42, 24 octobre 2002
;
Plechanow c. Pologne
(satisfaction équitable - radiation), n
o
22279/04, § 27, 15 octobre 2013).
21.
La requérante ayant clairement indiqué qu’elle entendait maintenir sa requête, l’alinéa a) de l’article 37 § 1 n’est pas applicable. L’application des alinéas b) ou c) ne s’en trouve pas pour autant exclue, puisqu’elle ne dépend pas du consentement de l’intéressé (voir, à titre d’exemple,
Pisano
, précité, § 41).
22.
Dans l’appréciation du cas d’espèce, la Cour relève que le Tribunal fédéral avait déjà, dans son arrêt de principe du 16 novembre 2007 (ATF
; paragraphe 10 ci-dessus), procédé à un revirement de jurisprudence dans le sens souhaité par la requérante. Bien que le Tribunal fédéral ait, dans le dispositif de cet arrêt, refusé d’admettre le recours, il était néanmoins loisible dès lors à la requérante de déposer une nouvelle déclaration de retrait conforme aux modalités précisées par le Tribunal fédéral, ce qu’elle a d’ailleurs fait par sa lettre du 15 mai 2008.
23.
Dans sa requête, datée du 13 mai 2008, la requérante a indiqué qu’elle entendait obtenir son retrait de l’Église officielle sans pour autant désavouer sa confession.
L’arrêt du Tribunal fédéral du 9 juillet 2012 prive désormais la poursuite de l’examen de la requête de toute justification. Ce nouvel arrêt a en effet non seulement confirmé la jurisprudence déjà posée par le premier (ATF
134 I 75), mais il a aussi admis cette fois-ci dans son dispositif la prétention de la requérante à une sortie seulement «
partielle
» de l’Église. La requérante a ainsi obtenu gain de cause sur le point qui constituait l’essence même de la requête (paragraphe 12 ci-dessus).
24.
La Cour estime ainsi qu’en vertu du principe de subsidiarité, il ne se justifie pas pour elle de poursuivre l’examen d’une requête dont l’objet a été favorablement tranché par la justice nationale, le Tribunal fédéral ayant en l’espèce explicitement reconnu la violation de l’article 9 de la Convention et accordé des dépens à la requérante.
25.
À la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête au sens de l’article
37
§
1 c) de la Convention.
26.
Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.
27.
Partant, il y a lieu de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Abel Campos
Guido Raimondi
Greffier adjoint
Président