Zürcher împotriva Elveției

Reclamantul, D. Urs Zürcher, este o cetățean elvețian, născut în 1951 și rezident la Udligenswil (cantonul Lucerna). A. Circumstanțele cazului 1. Geneza cauzei

Reclamantul a fost angajat în 1998 ca supraveghetor al unui garaj.

Pe 16 iulie 2001, angajatorul reclamantului a adresat poliției cantonale a cantonului Lucerna o denunțare penală împotriva lui. L-a acuzat de comiterea diferitelor infracțiuni penale la prejudiciul lui. Pe 18 iulie 2001, reclamantul a fost arestat. După ce a fost chestionat de poliție, a fost eliberat în aceeași zi și concediat imediat de angajatorul lui.

Prin decizie din 13 septembrie 2001, judecătorul de instrucție a districtului Lucerna (Amstatthalteramt Luzern) a reamintit că mai multe persoane chestionate în cursul anchetei indicaseră că reclamantul le permitea să plece din garaj fără plată, dar reclamantul contesta sa fi comis o infracțiune penală prin aceasta. A observat, cu toate acestea, că art. 150 al codului penal (obținerea frauduloasă a unei prestații) intra în considerare ca infracțiune penală, dar persoana reală prejudiciată, o altă societate decât angajatorul reclamantului, renunțase să depună plângere prin scrisoare din 29 august 2009. A constatat în plus că nu existau indicii că alte infracțiuni penale contre patrimoniului fusese comise și că ancheta pentru suspiciuni de comitere a infracțiunilor contra patrimoniului ar fi clasată astfel (art. 125 alineat 2 al codului de procedură penală). Această decizie nu a fost contestată și a intrat în putere de lucru. 2. Procedura în fața instanțelor civile

Ulterior, reclamantul a depus o acțiune împotriva angajatorului lui în fața tribunalului de district al Lucernei-Orașului (Amtsgericht Luzern-Stadt). A susținut că concedierea sa imediată era nejustificată. A cerut despăgubiri precum și remiterea unui certificat de muncă.

Prin hotărâre din 30 martie 2004, tribunalul de district a acceptat cererea privind certificatul de muncă și a respins-o pentru restul. A reamintit că judecătorul civil nu era obligat de deciziile dictate în materie penală și că îi aparține să stabilească faptele relevante. A constatat apoi că reclamantul se găsise vinovat de obținere frauduloasă a unei prestații, ba chiar de înșelăciune, la prejudiciul angajatorului lui, prin a permite unor indivizi să plece din garaj fără plată și că deturnaer și o sumă de CHF 350 (aproximativ EUR 233). A concluzionat în final că concedierea pe loc era justificată și că nu era motiv de indemnizare reclamant.

Reclamantul a apelat.

Prin hotărâre din 27 iunie 2005, tribunal superior al cantonului Lucerna (Obergericht des Kantons Luzern - denumit mai jos „tribunalul superior") a anulat hotărârea și a trimis cauza tribunalului de district. A considerat că reclamantul avea dreptul la despăgubiri pentru concedierea sa imediată. Privind redactarea certificatului de muncă, a observat cu privire la obiecțiile angajatorului că reclamantul permitea de mai multe ori persoanelor să-și parcheze vehiculele fără plată și că nu-i remisese suma de CHF 350.-, că suspiciunile nu se confirmasera și că procedura penală fusese clasată.

Prin hotărâre din 9 mai 2006, tribunalul de district, după examinare ansamblul dovezilor la dispoziția sa, a condamnat angajatorul reclamantului să plătească acestuia despăgubiri reduse. A considerat în special că faptul lăsării ieșirii gratuite a unor persoane cădea sub lovitura delictului de obținere frauduloasă a unei prestații (art. 150 al codului penal) și constituia o încălcare gravă (grob) a obligației de credibilitate reclamantului, în conformitate cu art. 321a al codului de obligații. Potrivit tribunalului, un comportament atari era de natură, în general, să justifice concedierea imediată, fără avertizare prealabilă, și constituia o infracțiune penalmente sancționată îndreptată împotriva angajatorului care tulbura grav relația de încredere dintre angajator și angajat. Tribunalul a precizat că faptul că judecătorul de instrucție clasase plângerea împotriva reclamantului nu schimba nimic deoarece nu era obligat de această decizie și procedura penală fusese clasată datorită absenței plângerii din partea persoanei prejudiciate. Tribunalul a continuat spunând că reclamantul admisese de asemenea că încasat CHF 350.- pentru lucrări de reparații pe care le efectuase în afara orelor de muncă și păstrasei banii pentru el. Potrivit tribunalului, acest comportament constituia nu doar o gravă încălcare a obligației reclamantului de raport și restituyare, prevăzută la art. 321b al codului de obligații, și justificând concedierea imediată reclamantului, dar și, în general, o infracțiune penală.

Reclamantul a apelat din nou în fața tribunalului superior care, pe 27 aprilie 2007, a declarat recursul sa parțial întemeiат. Renunțând în totalitate motivelor tribunalului de district, a considerat că reclamantul se găsise vinovat de mai multe delicte mai grave decât simple contravenții care eram de natură să afecteze reputația angajatorului. A observat că reclamantul nu contestase de altfel că un comportament penalmente sancționat (obținere frauduloasă a unei prestații) permitea pronunțarea concedierii imediate, dar se limitase la contestarea faptelor reprochate lui. Tribunalul superior a reamintit că dacă judecătorul de instrucție constatase că nu existau indicii că alte infracțiuni penale contra patrimoniului fusese comise, aceasta provenia din faptul că nu conducise nicio anchetă penală în această direcție, mai în special privind CHF 350.- Procedând în felul acesta, avusese, potrivit tribunalului superior, implicit exclus, fără motivare mai detaliată, delictul de utilizare frauduloasă a unui calculator (art. 147 al codului penal). Tribunalul superior estimă că aceasta era greu de înțeles deoarece reclamantul introdusese totuși o durată falsă de parcare gratuită grație căreia o persoană putuse ieși gratuit din garaj, care antrenase pierderi nu neglijabile din cifra de afaceri pentru responsabila garajului. 3. Procedura în fața Curții Federale a) Recursul reclamantului

Pe 6 iunie 2007, reclamantul sesiză Curtea Federală cu un recurs în materie civilă.

Partea B. memorandumul reclamantului privind aspecte materiale ale cauzei se împărțea în opt părți dintre care prima enumera „grievurile" (pagina trei a recursului). În această parte, reclamantul susținea că hotărârea atacată tribunalului superior încălca art. 9 al Constituției și articolele 337c § 3, 321b și 321e al codului de obligații. Reclamantul denunța de asemenea stabilirea inexactă a faptelor, în sensul articolului 97 § 1 al legii federale privind Curtea Federală (a se vedea „Dreptul intern relevant" - paragrafele 20-21 mai jos).

În a treia parte intitulată „Desfășurarea procedurii", reclamantul a expus cursul procedurii și a reprodus anumite pasaje ale hotărârii tribunalului superior din 27 iunie 2005 (a se vedea §8 mai sus). Sub punctul 3.4.2 (pagina șase), a reamintit că tribunalul de district, în hotărârea sa din 9 mai 2006, îi alocaseî 11 607,65 CHF. Reclamantul a continuat: „Contrar instrucțiunilor tribunalului superior că suspiciunile nu se confirmasera precis și că se agla de o presupusă culpă reclamantului, care rezultasen emisiune unui certificat de muncă excelent, tribunalul superior confirma în hotărârea sa criminalizarea părții reclamante pe care tribunalul de district o reținuse. Tribunalul superior arătase deci comportament contradictoriu."

În a patru parte, intitulată „Încălcarea articolului 9 al Constituției", reclamantul a expus, la punctul 4.2 (pagina șapte), că era contradictoriu să reții, pe de o parte, privind certificatul de muncă, că suspiciunile îndreptate împotriva lui nu se confirmasera și nu era vorba în context decât de o presupusă culpă a sa, dar să consideri, pe de alta parte, în ce privește consecințele financiare ale concedierii, că comisese infracțiunile reprochate și să-i acorde în consecință numai o indemnizație de o lună salariu brut. Reclamantul a continuat spunând că nu era posibil tribunalul superior se bazase pe două stabiliri diferite ale faptelor în aprecierea conținutului certificatului de muncă, pe de o parte, și a consecințelor pecuniare ale concedierii, pe de alta parte. La punctul 4.3 (pagina opt), reclamantul a expus că tribunalul de district și tribunalul superior ar fi trebuit să se simtă legați de constatări din hotărârea din 27 iunie 2005, și anume că suspiciunile îndreptate împotriva lui nu se confirmasera precis și nu se agla decât de o presupusă culpă. Potrivit lui, tribunalul superior încălcase deci art. 9 al Constituției. Reclamantul a continuat spunând că aceasta avea ca consecință că, contrar stabilirii faptelor de tribunalul superior, concedierea sa imediată nu era nu doar ilegală din cauza perimării (Verwirkung), ci și pentru că nu exista nicio culpă profesională din partea sa. Potrivit lui, era evident că dacă instanțele civile acordasera indemnizație de o lună salariu deoarece existase perimință, ar fi trebuit aloca mai mult dacă ar fi procedat la apreciere depourvă de considerații contradictorii și ar fi ținut seama de absența culpelor profesionale și alte circumstanțe enumerate în a cincea parte a părții B. a recursului. Reclamantul a concluzionat că repararea acestei deficiențe era determinantă pentru rezultatul procedurii și că, deoarece tribunalul superior stabilind faptele în hotărârea sa din 27 aprilie 2007 cum fusese, încălcase art. 9 al Constituției, Curtea Federală nu era legată de această stabilire ci trebuia bazeze pe faptele stabilite în hotărârea din 27 iunie 2005.

În a cincea parte recursului reclamantul denunță încălcarea articolului 337 c § 3 al codului de obligații din cauza în special a absenței audierii, dovezilor manipulate, modalității în care concedierea fusese pronunțată, duratei muncii și consecințelor financiare. La punctul 5.3.3 (pagina unsprezece), susținea că trebuia ținut seama în special că angajatorul lui îl stigmatizase ca un răufăcător înainte ca să fi fost stabilit dacă persoana reală prejudiciată ar depune plângere împotriva lui.

A șasea parte memorandumul privea o presupusă încălcarea articolelor 321b și 321e al codului de obligații combinate cu art. 9 al Constituției sub motiv că instanțele civile dăduser curs la două cereri ale părții pârâte.

A șaptea parte memorandumul („Rezumat") se citește după cum urmează: „Bazată pe propriile constatări, potrivit cărora motivele suspiciunii la adresa reclamantului nu se confirmasera, instanța inferioară recunoscuse reclamantului un certificat de muncă foarte bun. Instanța precedentă este de asemenea legată de aceste constatări în a doua procedură de apel. Rezultă nu doar că partea pârâtă a fost depsesată de dreptul de a concedia [reclamantul], ci și că nu se poate reproșa reclamantului o culpă. Ținând seama de toate circumstanțele, este justificat recunoașterea reclamantului 45 492, 50 CHF (...) drept sancțiune pentru încălcarea dreptului. Din cauza absenței culpei reclamantului cererile [părții pârâte] nu au fundament." b) Hotărârea Curții Federale

Prin hotărâre din 24 septembrie 2007, Curtea Federală a respins recursul. Privind aprecierea faptelor de tribunalul superior, a reținut următoarele: „Reclamantul se plânge de o încălcarea interdicției arbitrarului sub motiv că constatarea faptelor de instanța precedentă era contradictorie. (...) Instanța precedentă adoptă în hotărârea sa din 27 aprilie 2007, motivele [furnizate de] tribunalul de district, în conformitate cu care, după apreciere dovezilor, suspiciunile la adresa reclamantului s-ar fi confirmat. Instanța precedentă ajunse de asemenea la concluzia, la sfârșitul examinării diferitelor declarații ale persoanelor implicate și procesul-verbal recapitulativ, că reclamantul lăsase plecat anumite persoane fără plată și reținuse CHF 350.- Este adevărat că concluzia [la care ajunge] instanța precedentă este în contradicție cu hotărârea de trimitere din 27 iunie 2005. Pârâta avansat apoi în apel jointu ca tribunalul de district fecise incorect indicând în certificatul de muncă că reclamantul arătas loialitate, în ciuda faptului că reclamantul lăsase anumite persoane parcheze [vehiculele] gratuit de mai multe ori și de o lungă durată, și [că] nu remisese CHF 350.- Cu privire la aceasta, instanța precedentă consideră că sospiciunea la adresa reclamantului nu se confirmasen cursul procedurii. Procedura penală ar fi manifestă fost clasată. Din acest motiv ar nu exista nimic de reproșat modificărilor certificatului de muncă pe care tribunalul de district le-a efectuat. Instanța precedentă pronunțase doar în ansamblu cu privire la culpele reclamantului, fără să examineze în mod amănunțit și detaliat suspiciunile, respectiv fără să procedeze la o administrare a dovezilor. Dat fiind că considera ca perimă dreptul de a proceda la concedierea pe loc, nu si pune întrebarea dacă exista motiv valabil în sensul articolului 337 al codului de obligații și nu examinase suspiciunile care conducesera la concedierea pe loc. Este plauzibil că o alegere imprecisă a cuvintelor, respectiv o aproximație în redactare, să fie motivele pentru care instanța precedentă vorbește de o „presupusă culpă" (vermeintlichem Fehlverhalten) în ce privește concedierea pe loc. Deci, instanța precedentă scrie în același paragraf inca „culpă presupusă" (mutmasslichem Fehlverhalten). La reluarea procedurii, tribunalul de district trebuia examineze, în momentul stabilirii pretenții [privind despăgubirile] pentru concediere pe loc nejustificată, dacă motiv serios ar fi putut justifica concedierea imediată. Nu se impunea lui să readere pur și simplu expresiile generale ale instanței precedente în legătură cu modificarea certificatului de muncă, ci examineze în mod detaliat dacă o culpă ar putea reprochata reclamantului. După examinare atentă dovezilor, tribunalul de district ajunse la concluzia că suspiciunile [la adresa reclamantului] se confirmasera. Nu exista nimic arbitrar a ca instanța precedentă, în hotărârea atacată, adopte aprecierea dovezilor efectuată de tribunalul de district, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu critică aprecierea dovezilor în sine. Constatările de fapt [figurând] hotărârea atacată, potrivit cărora reclamantul ar fi lăsat pleca fără plată [indivizi] și reținut CHF 350.- nu sunt prin urmare arbitrare. Nu ne găsim deci în prezența unei constatări eronate a faptelor în sensul articolului 97 alineat 1 [al legii privind Curtea Federală], care ar fi susceptibilă de rectificare (art. 105 alineat 2 legii privind Curtea Federală). Curtea Federală fondeaza judecata pe starea de fapt stabilită de instanța precedentă (art. 105 alineat 1 legii privind Curtea Federală)."

Examinând apoi suma despăgubirilor acordate reclamantului, Curtea Federală se pronunță así: „Reclamantul se plânge și că instanța precedentă încălcat art. 337 c § 3 al codului de obligații nefiind fixat indemn la o lună salariu lună brut. (...) Instanța precedentă aprobă decizia tribunalului de district de fixare indemnitate [...] o lună salariu brut, sub motiv că tribunalul de district ținuse seama cu criteriile esențiale evaluării. Tribunalul de district, în particular, reținuse că comportamentul reclamantului, penalmente sancționat și violand grav obligații contractuale, ar fi în fapt justificat concedierea sa pe loc și reclamantul purtase la titlu principal responsabilitatea situației actuale. Faptul că pârâta nu auzise reclamantul înainte de a proceda la concedierea pe loc – presupunând că obligație atari exista – trebuia considerată o culpă ușoară. Circumstanțele concedierii pe loc (prezență poliție, utilizare menoți), luate pentru ele, au fost o sursă tensiune psihice pentru reclamant, dar trebuia considerat că prezenta potențial anumit pericol. În plus, concedierea imediată nu fusese cauza stării actuale sănătății reclamantului. Reclamantul justifica esențial cererea lui despăgubiri [...] pe motiv de cinci luni salariu brut, prin faptul că nici comportament eronat nu ar putea-i reproșa. Nu ar putea fi auzit când pleacă din principiu, în argumentarea juridică, că suspiciunile la adresa lui nu fuseseră de fapt confirmate. Într-adevăr, versiunea lui presupune stare fapt care nu corespunde aprecierii faptelor instanței precedente și care nu a fost modificată corespunzător ca urmare a grievurilor [reclamantului] privind [constatarea] faptelor." B. Dreptul și practica interne relevante 1. Constituția federală Confederației Elvețiene din 18 aprilie 1999

Articolele 9 și 32 ale Constituției federale a Confederației Elvețiene din 18 aprilie 1999 sunt redactate în părțile relevante în cauza de față: art. 9 – Protecție contra arbitrarului și protecție bunei credințe „Orice persoană are dreptul de a fi tratată de organele Statului fără arbitrar și în conformitate cu regulile bunei credințe." Art. 32 – Procedură penală „1. Orice persoană este presupusă nevinovată până ce face obiectul unei condamnări intrată în putere (...)" 2. Legea federală privind Curtea Federală din 17 iunie 2005

Articolele 95, 97 și 105 ale legii federale privind Curtea Federală din 17 iunie 2005 sunt redactate în părțile relevante în cauza de față: art. 95 – Dreptul elvețian „Recursul poate fi format pentru încălcare: a) dreptului federal; b) dreptului internațional; (...)" art. 97 – Stabilire inexactă faptelor „1. Recursul nu poate critica constatări fapt decât dacă faptele au fost stabilite în mod manifestă inexact sau în încălcare dreptului în sensul art. 95, și dacă corectarea viciului este susceptibilă influența soarta cauzei. (...)" art. 105 – Fapte determinante „1. Curtea Federală judecă pe baza faptelor stabilite de autoritatea precedentă. 2. Poate rectifica sau completa din oficiu constatări autorității precedente dacă faptele au fost stabilite în mod manifestă inexact sau în încălcare dreptului în sensul art. 95. (...)" GRIURI

Invocând articolele 6 § 1 și 6 § 2 ale Convenției, reclamantul se plânge că instanțele interne l-au declarat vinovat comitere anumite infracțiuni, în timp ce urmăriri penale la adresa lui fuseseră abandonate.

Invocând art. 6 § 3 al Convenției, reclamantul se plânge că nu putut obține chemarea anumitor martori în cursul procedurii în fața instanțelor interne. ÎN DREPT A. Grievul bazat pe încălcarea prezumării de nevinovăție

Primul grief reclamantului privește încălcarea prezumării de nevinovăție, consacrat de art. 6 § 2 al Convenției, care se citește după cum urmează: „2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până culpabilitate sa a fost stabilit legal."

Guvernul pledează neepuizarea cailor recurs intern. Susține reclamantul, în recursul la Curtea Federală, nu ridicat nici în mod expres nici în substanță grievul bazat pe o încălcarea prezumării de nevinovăție, cum este garantat de art. 6 § 2 al Convenției.

Reclamantul replică că, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu obligat preciza cu exactitate dispozițiile Convenției invocate. Afirmă în recursul la Curtea Federală, ar menționat repetat chestiunea nevinovăției. Deci, ar ridicat, pagina trei recursului, grievurile bazate pe arbitrare în sensul articolului 9 al Constituției și constatare inexactă a faptelor. Pagina șase recursului (punctul 3.4.2), ar expus din nou că, potrivit tribunalului de district, suspiciunea nu se arătasea și agla de o presupunere comportament criminal. Reclamantul continuat că, contrar constatări autoritățile instrucție penale și tribunalului civil, fusese, în mod arbitrar și în absență orice element nou, asimilat cu un autor act criminal (referințe la paginile 6, 9 și 11, punctele 3.5 și 5.3.3 recursului).

Curtea amintește că scopul articolului 35 ménager Statelor contractante ocazia preveni sau corecta încălcările alegat împotriva lor înainte acestea îi fie supuse (Civet c. Franța [MC], nr. 29340/95, § 41, CEDO 1999-VI). art. 35 Convenției trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv, dar nu cere numai cereri au fost adresate tribunalelor interne competente și au fost folosite caile recurs efectiv permițând contesta decizii deja pronunțate. Grievul pe care se intenționează sesiza Curtea trebuie mai întâi ridicat, cel puțin în substanță, formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața jurisdicțiilor naționale corespunzătoare (Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A nr. 200, Elci și alții c. Turcia, nr. 23145/93 și 25091/94, §§ 604 și 605, 13 noiembrie 2003).

Curtea observă reclamantul plânge în fața Curții Federale o încălcarea articolului 9 al Constituției, interzicând arbitrare, precum și articolele codului de obligații și art. 97 § 1 legii federale privind Curtea Federală (a se vedea „Dreptul intern relevant – §21 mai sus"). Observă că în niciun moment, reclamantul plânge o încălcarea prezumării de nevinovăție invocând art. 6 § 2 al Convenției sau mijloace efect echivalent sau similar bazate pe dreptul intern, și anume art. 32 § 1 Constituției elvețiene (a se vedea „Dreptul intern relevant – paragrafele 20-21, mai sus").

Curtea estimează că nici mijloace ridicate de reclamantul recursul la Curtea Federală nici pasaje recursului citete în observații în fața Curții (a se vedea §26 mai sus) nu puteau sufici pentru considera reclamantul ridicat măcar substanță grievul bazat pe o încălcarea prezumării de nevinovăție (a se vedea, a contrario, Vassilios Stavropoulos c. Grecia, nr. 35522/04, § 25, 27 septembrie 2007, și de asemenea Lundkvist c. Suedia (dec.), nr. 48518/99, 13 noiembrie 2003). Această concluzie se impune ochii cu atât mai mult reclamantul a fost reprezentat în fața Curții Federale de un avocat (a se vedea, mutatis mutandis, Siebenhaar c. Germania, nr. 18136/02, § 52, 3 februarie 2011, Eule c. Germania (dec.), nr. 781/06, 10 martie 2009, și Adam și alții c. Germania (dec.), nr. 290/03, 1 septembrie 2005, și referințe care sunt făcute). Observă de altfel Curtea Federală nu reținut niciun grief privind prezumerea de nevinovăție, ci rezumat grievuri ridicate în fața ei indicând reclamantul plânse o încălcarea interdicției arbitrarului sub motiv constatare faptelor de instanța precedentă fusese contradictorie și instanța precedentă încălcat art. 337 c § 3 al codului de obligații nefiind fixat indemnitate un montant echivalent o lună salariu brut (paragrafele 18-19 mai sus).

Curtea amintește de altfel că, presupunând chiar Curtea Federală ar putut, ba chiar trebuit, examineze din oficiu litigiul sub o dispoziție particulară Convenției, aceasta nu ar fost de natură dispensa reclamantul de a se baza în fața Înaltei jurisdicții elvețiene pe Convenție sau de a-i prezenta mijloace efect echivalent sau similar și trage deci atenție asupra problemă pe care intenționează să o sesiza după, dacă e nevoie, Curtea (Van Oosterwijck c. Belgia, 6 noiembrie 1980, § 39, seria A nr. 40; Vašíček c. Republica Cehă (dec.), nr. 36685/97, 30 ianuarie 2001; și Bekir Yıldız c. Turcia, nr. 49156/99, § 34, 6 septembrie 2005).

La vederea ce precede, Curtea estimează trebuie accepta excepția Guvernului. Ca urmare, grief trebuie respins neepuizare cailor recurs intern, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 Convenției. B. Grievul bazat pe absența echității procedurii

În ce privește al doilea grief, ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care ea competentă pentru a cunoaște alocații formulate, Curtea nu observat nicio aparență de încălcare drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

Rezultă grief este manifestă neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cerere inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Danutė Jočienė Grefieră adjunctă Președintele

Le requérant, M. Urs Zürcher, est un ressortissant suisse, né en 1951 et résidant à Udligenswil (canton de Lucerne). A. Les circonstances de l’espèce 1. La genèse de l’affaire

Le requérant fut engagé en 1998 comme surveillant d’un garage.

Le 16 juillet 2001, l’employeur du requérant adressa à la police cantonale du canton de Lucerne une dénonciation pénale contre lui. Il l’accusait d’avoir commis diverses infractions pénales à son préjudice. Le 18 juillet 2001, le requérant fut arrêté. Après avoir été interrogé par la police, il fut remis en liberté le jour même et licencié immédiatement par son employeur.

Par décision du 13 septembre 2001, le juge d’instruction de l’arrondissement de Lucerne ( Amstatthalteramt Luzern ) rappela que plusieurs personnes interrogées durant l’enquête avaient indiqué que le requérant les avait laissées sortir du garage sans payer, mais que le requérant contestait avoir par là commis une infraction pénale. Il observa cependant que l’article 150 du code pénal (obtention frauduleuse d’une prestation) entrait en considération comme infraction pénale, mais que le véritable lésé, une autre société que l’employeur du requérant, avait renoncé à porter plainte par lettre du 29 août 2009. Il constata en outre qu’il n’y avait aucun indice que d’autres infractions pénales contre le patrimoine eussent été réalisées et que l’enquête pour soupçons d’avoir commis des infractions contre le patrimoine serait ainsi classée (article 125 alinéa 2 du code de procédure pénale). Cette décision ne fut pas contestée et entra en force de chose jugée. 2. La procédure devant les juridictions civiles

Par la suite, le requérant engagea une action contre son employeur devant le tribunal d’arrondissement de Lucerne-Ville ( Amtsgericht Luzern ‑ Stadt ). Il alléguait que son licenciement immédiat était injustifié. Il demandait des dommages-intérêts ainsi que la remise d’un certificat de travail.

Par un jugement du 30 mars 2004, le tribunal d’arrondissement accueillit la demande en ce qui concernait le certificat de travail et la rejeta pour le surplus. Il rappela que le juge civil n’était pas lié par les décisions rendues en matière pénale et qu’il lui appartenait d’établir les faits pertinents. Il constata ensuite que le requérant s’était rendu coupable d’obtention frauduleuse d’une prestation, voire d’escroquerie, au préjudice de son employeur, en laissant des individus quitter le garage sans payer et qu’il avait également détourné une somme de CHF 350 (EUR 233 environ). Il conclut finalement que le licenciement sur le champ était justifié et qu’il n’y avait pas lieu d’indemniser le requérant.

Le requérant interjeta appel.

Par un arrêt du 27 juin 2005, le tribunal supérieur du canton de Lucerne ( Obergericht des Kantons Luzern - ci-après « le tribunal supérieur ») annula le jugement et renvoya l’affaire au tribunal d’arrondissement. Il considéra que le requérant avait droit à des dommages ‑ intérêts pour son licenciement immédiat. S’agissant de la rédaction du certificat de travail, il observa à propos des reproches de l’employeur que le requérant avait laissé à plusieurs reprises des personnes garer leur véhicule sans payer et qu’il ne lui avait pas remis un montant de CHF 350.-, que les soupçons ne s’étaient pas confirmés et que la procédure pénale avait été classée.

Par un jugement du 9 mai 2006, le tribunal d’arrondissement, après avoir examiné l’ensemble des preuves à sa disposition, condamna l’employeur du requérant à payer à ce dernier des dommages-intérêts réduits. Il considéra notamment que le fait de laisser sortir gratuitement des personnes tombait sous le coup du délit d’obtention frauduleuse d’une prestation (article 150 du code pénal) et constituait une violation grave ( grob ) de l’obligation de fidélité du requérant, conformément à l’article 321a du code des obligations. D’après le tribunal, un tel comportement était de nature, en règle générale, à justifier un licenciement immédiat, sans avertissement préalable, et constituait une infraction pénalement répréhensible envers l’employeur qui troublait gravement le rapport de confiance entre l’employeur et l’employé. Le tribunal précisa que le fait que le juge d’instruction eût classé la plainte contre le requérant n’y changeait rien car il n’était pas lié par cette décision et la procédure pénale avait été classée en raison de l’absence de plainte de la part du lésé. Le tribunal poursuivit que le requérant avait aussi avoué avoir encaissé CHF 350.- pour des travaux de réparation qu’il avait effectués en dehors de ses heures de travail et avoir conservé l’argent pour lui. Aux yeux du tribunal, ce comportement constituait non seulement une grave violation de l’obligation du requérant de rendre compte et de restituer, prévue à l’article 321b du code des obligations, et justifiant le licenciement immédiat du requérant, mais aussi, en règle générale, une infraction pénale.

Le requérant interjeta de nouveau appel devant le tribunal supérieur qui, le 27 avril 2007, déclara son recours partiellement bien-fondé. Renvoyant intégralement aux motifs du tribunal d’arrondissement, il considéra que le requérant s’était rendu coupable de plusieurs délits plus graves que de simples contraventions qui étaient de nature à affecter la réputation de l’employeur. Il observa que le requérant n’avait d’ailleurs pas contesté qu’un comportement pénalement répréhensible (obtention frauduleuse d’une prestation) permettait de prononcer le licenciement immédiat, mais s’était borné à contester les faits qui lui étaient reprochés. Le tribunal supérieur rappela que si le juge d’instruction avait constaté qu’il n’y avait aucun indice que d’autres infractions pénales contre le patrimoine eussent été réalisées, cela provenait du fait que celui-ci n’avait mené aucune enquête pénale dans cette direction, plus particulièrement en ce qui concerne les CHF 350.- En procédant ainsi, il avait, aux yeux du tribunal supérieur, implicitement exclu, sans motivation plus détaillée, le délit d’utilisation frauduleuse d’un ordinateur (article 147 du code pénal). Le tribunal supérieur estima que cela était difficilement compréhensible puisque le requérant avait tout de même introduit une fausse durée de stationnement gratuit grâce à laquelle une personne avait pu sortir gratuitement du garage, ce qui avait entraîné des pertes non négligeables du chiffre d’affaires pour la gérante du garage. 3 La procédure devant le Tribunal fédéral a) Le recours du requérant

Le 6 juin 2007, le requérant saisit le Tribunal fédéral d’un recours en matière civile.

La partie B. du mémoire du requérant portant sur les aspects matériels de l’affaire se divisait en huit parties dont la première énumérait les « griefs » (page trois du recours). Dans cette partie, le requérant soutenait que l’arrêt attaqué du tribunal supérieur enfreignait l’article 9 de la Constitution et les articles 337c § 3, 321b et 321 e du code des obligations. Le requérant dénonçait aussi l’établissement inexact des faits, au sens de l’article 97 § 1 de la loi fédérale sur le Tribunal fédéral (voir « Le Droit interne pertinent » - paragraphes 20-21 ci-dessous).

Dans la troisième partie intitulée « Déroulement de la procédure », le requérant relata le cours de la procédure et reproduisit certains passages de l’arrêt du tribunal supérieur du 27 juin 2005 (voir le paragraphe 8 ci ‑ dessus). Sous le point 3.4.2 (page six), il rappela que le tribunal d’arrondissement, dans son jugement du 9 mai 2006, lui avait alloué 11 607,65 CHF. Le requérant poursuivit : « Contrairement aux consignes du tribunal supérieur que les soupçons ne s’étaient précisément pas confirmés et qu’il s’agissait d’une prétendue faute du requérant, ce qui avait abouti à l’émission d’un certificat de travail excellent, le tribunal supérieur confirmait dans son arrêt la criminalisation de la partie demanderesse que le tribunal d’arrondissement avait retenue. Le tribunal supérieur a ainsi fait preuve d’un comportement contradictoire. »

Dans la quatrième partie, intitulée « Violation de l’article 9 de la Constitution », le requérant exposa, au point 4.2 (page sept), qu’il était contradictoire de retenir, d’une part, pour ce qui était du certificat de travail, que les soupçons contre lui ne s’étaient pas confirmés et qu’il n’était question dans ce contexte que d’une prétendue faute de sa part, mais de considérer, d’autre part, en ce qui concernait les conséquences financières du licenciement, qu’il avait commis les infractions qui lui avaient été reprochées et de ne lui allouer en conséquence qu’une indemnité d’un mois de salaire brut. Le requérant poursuivit qu’il n’était pas possible que le tribunal supérieur se fondait sur deux établissements des faits différents lors de l’appréciation du contenu du certificat de travail, d’une part, et des conséquences pécuniaires du licenciement, d’autre part. Au point 4.3 (page huit), le requérant exposa que le tribunal d’arrondissement et le tribunal supérieur auraient dû se sentir liés par les constatations dans l’arrêt du 27 juin 2005, à savoir que les soupçons contre lui ne s’étaient précisément pas confirmés et qu’il ne s’était agi que d’une prétendue faute. D’après lui, le tribunal supérieur avait ainsi violé l’article 9 de la Constitution. Le requérant poursuivit que cela avait pour conséquence que, contrairement à l’établissement des faits par le tribunal supérieur, son licenciement immédiat n’était pas seulement illégal en raison de la péremption ( Verwirkung ), mais aussi parce qu’il n’y avait pas de faute professionnelle de sa part. D’après lui, il était évident que si les juridictions civiles avaient accordé une indemnité d’un mois de salaire parce qu’il y avait eu péremption, elles auraient dû allouer davantage si elles avaient procédé à une appréciation dépourvue de considérations contradictoires et tenu compte de l’absence de fautes professionnelles et d’autres circonstances énumérées dans la cinquième partie de la partie B. du recours. Le requérant conclut que la réparation de ce défaut était déterminante pour l’issue de la procédure et que, puisque le tribunal supérieur en établissant les faits dans son arrêt du 27 avril 2007 comme il l’avait fait, avait enfreint l’article 9 de la Constitution, le Tribunal fédéral n’était pas lié par cet établissement mais devait se fonder sur les faits tels qu’établis dans l’arrêt du 27 juin 2005.

Dans la cinquième partie du recours le requérant dénonça la violation de l’article 337 c § 3 du code des obligations en raison notamment de l’absence d’une audition, des preuves manipulées, de la façon dont le licenciement avait été prononcé, de la durée de l’emploi et des conséquences financières. Au point 5.3.3 (page onze), il soutenait qu’il y avait lieu de prendre en compte en particulier que son employeur l’avait stigmatisé comme malfaiteur avant qu’il eût été établi si le véritable lésé porterait plainte contre lui.

La sixième partie du mémoire portait sur une prétendue violation des articles 321b et 321e du code des obligations combinés avec l’article 9 de la Constitution au motif que les juridictions civiles avaient donné suite à deux demandes de la partie défenderesse.

La septième partie du mémoire (« Résumé ») se lit ainsi : « Fondée sur ses propres constatations, d’après lesquelles les motifs de suspicion à l’encontre du requérant ne s’étaient pas confirmés, l’instance inférieure avait reconnu au requérant un très bon certificat de travail. L’instance précédente est également liée par ces constatations dans la deuxième procédure d’appel. Il s’ensuit non seulement que la partie défenderesse a été déchue de son droit de licencier [le requérant], mais aussi que l’on ne peut reprocher au requérant une faute. Compte tenu de toutes les circonstances, il est justifié de reconnaître au requérant 45 492, 50 CHF (...) au titre d’une sanction pour violation du droit. En raison de l’absence d’une faute du requérant les demandes [de la partie défenderesse] n’ont pas de fondement. » b) L’arrêt du Tribunal fédéral

Par arrêt du 24 septembre 2007, le Tribunal fédéral rejeta le recours. Concernant l’appréciation des faits par le tribunal supérieur, il retint les éléments suivants : « Le requérant se plaint d’une violation de l’interdiction de l’arbitraire au motif que la constatation des faits par l’instance précédente était contradictoire. (...) L’instance précédente a adopté dans son arrêt du 27 avril 2007, les motifs [fournis par] le tribunal d’arrondissement, aux termes desquels, après une appréciation des preuves, les soupçons à l’encontre du requérant se seraient confirmés. L’instance précédente est également arrivée à la conclusion, au terme d’un examen des diverses déclarations des personnes impliquées et du procès-verbal récapitulatif, que le requérant avait laissé sortir certaines personnes sans payer et qu’il avait retenu CHF 350.- Il est vrai que la conclusion [à laquelle arrive] l’instance précédente est en contradiction avec l’arrêt de renvoi du 27 juin 2005. L’intimée avait alors avancé dans son appel joint que le tribunal d’arrondissement avait à tort indiqué dans le certificat de travail que le requérant avait fait preuve de loyauté, malgré le fait que le requérant ait laissé certaines personnes garer [leurs véhicules] gratuitement à plusieurs reprises et pour une longue durée, et [qu’il] n’ait pas restitué les CHF 350.- A ce propos, l’instance précédente considéra que ce soupçon à l’encontre du requérant ne s’était pas confirmé au cours de la procédure. La procédure pénale aurait manifestement été classée. Pour cette raison il n’y aurait rien à redire aux modifications du certificat de travail auxquelles le tribunal d’arrondissement a procédé. L’instance précédente ne s’est prononcée que globalement au sujet des fautes du requérant, sans examiner de manière approfondie et détaillée les soupçons, respectivement sans procéder à une administration des preuves. Étant donné qu’elle considérait comme périmé le droit de procéder au licenciement sur le champ, elle ne s’est pas posé la question de savoir s’il existait une raison valable au sens de l’article 337 du code des obligations et elle n’a pas examiné les soupçons qui avaient conduit au licenciement sur le champ. Il est vraisemblable qu’un choix imprécis des mots, respectivement une approximation dans la rédaction, soient les raisons pour lesquelles l’instance précédente parle d’une « prétendue faute » ( vermeintlichem Fehlverhalten ) en ce qui concerne le licenciement sur le champ. Ainsi, l’instance précédente écrit dans le même paragraphe encore « faute supposée » ( mutmasslichem Fehlverhalten ). Lors de la reprise de la procédure, le tribunal d’arrondissement devait examiner, au moment de fixer les prétentions [en dommages-intérêts] pour licenciement sur le champ injustifié, si une raison sérieuse aurait pu justifier le licenciement immédiat. Il ne s’imposait pas à lui de reprendre purement et simplement les expressions générales de l’instance précédente en rapport avec la modification du certificat de travail, mais d’examiner de manière détaillée si une faute pouvait être reprochée au requérant. Après un examen attentif des preuves, le tribunal d’arrondissement est arrivé à la conclusion que les soupçons [à l’encontre du requérant] se sont confirmés. Il n’y a rien d’arbitraire à ce que l’instance précédente, dans l’arrêt attaqué, adopte l’appréciation des preuves effectuée par le tribunal d’arrondissement, ceci d’autant plus que le requérant ne critique pas l’appréciation des preuves en tant que telle. Les constatations de fait [figurant] dans l’arrêt attaqué, aux termes desquelles le requérant aurait laissé partir sans payer [des individus] et retenu CHF 350.- ne sont par conséquent pas arbitraires. On ne se trouve donc pas en présence d’une constatation erronée des faits au sens de l’article 97 alinéa 1 [de la loi sur le Tribunal fédéral], qui serait susceptible d’être rectifiée (article 105 alinéa 2 de la loi sur le Tribunal fédéral). Le Tribunal fédéral fondera son jugement sur l’état de fait établi par l’instance précédente (article 105 alinéa 1 de la loi sur le Tribunal fédéral). »

Examinant, ensuite, le montant des dommages-intérêts alloués au requérant, le Tribunal fédéral se prononça ainsi : « Le requérant se plaint aussi que l’instance précédente a violé l’article 337 c § 3 du code des obligations en ne fixant l’indemnité qu’à un mois de salaire mensuel brut. (...) L’instance précédente a approuvé la décision du tribunal d’arrondissement de fixer l’indemnité [...] à un mois de salaire brut, au motif que le tribunal d’arrondissement a pris en compte les critères essentiels d’évaluation. Le tribunal d’arrondissement a, en particulier, retenu que le comportement du requérant, pénalement répréhensible et violant grossièrement ses obligations contractuelles, aurait en fait justifié son licenciement sur le champ et que le requérant portait à titre principal la responsabilité de sa situation actuelle. Le fait que l’intimée n’ait pas entendu le requérant avant de procéder au licenciement sur le champ – à supposer qu’une telle obligation ait existé – devait être considéré comme une faute légère. Les circonstances du licenciement sur le champ (présence de la police, utilisation des menottes), prises pour elles-mêmes, ont été une source de tension psychique pour le requérant, mais il y avait lieu de considérer qu’il présentait un certain potentiel de dangerosité. De surcroît, le licenciement immédiat n’a pas été la cause de l’état de santé actuel du requérant. Le requérant justifie en substance sa demande en dommage-intérêts [...] à raison de cinq mois de salaire brut, par le fait qu’aucun comportement erroné ne pourrait lui être reproché. Il ne saurait être entendu lorsqu’il part du principe, dans son argumentation juridique, que les soupçons à son encontre n’ont en fait pas été confirmés. En effet, sa version présuppose un état de fait qui ne correspond pas à l’appréciation des faits de l’instance précédente et qui n’a pas été modifié de manière correspondante suite aux griefs [du requérant] quant [à la constatation des] faits. » B. Le droit et la pratique internes pertinents 1 La Constitution fédérale de la Confédération suisse du 18 avril 1999

Les articles 9 et 32 de la Constitution fédérale de la Confédération suisse du 18 avril 1999 sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 9 – Protection contre l’arbitraire et protection de la bonne foi « Toute personne a le droit d’être traitée par les organes de l’État sans arbitraire et conformément aux règles de la bonne foi. » Art. 32 – Procédure pénale « 1. Toute personne est présumée innocente jusqu’à ce qu’elle fasse l’objet d’une condamnation entrée en force (...) » 2. La loi fédérale sur le Tribunal fédéral du 17 juin 2005

Les articles 95, 97 et 105 de la loi fédérale sur le tribunal fédéral du 17 juin 2005 sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 95 – Droit suisse « Le recours peut être formé pour violation : a) du droit fédéral ; b) du droit international ; (...) » Article 97 – Établissement inexact des faits « 1. Le recours ne peut critiquer les constatations de fait que si les faits ont été établis de façon manifestement inexacte ou en violation du droit au sens de l’art. 95, et si la correction du vice est susceptible d’influer sur le sort de la cause. (...) » Article 105 – Faits déterminants « 1. Le Tribunal fédéral statue sur la base des faits établis par l’autorité précédente. 2. Il peut rectifier ou compléter d’office les constatations de l’autorité précédente si les faits ont été établis de façon manifestement inexacte ou en violation du droit au sens de l’art. 95. (...) » GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint que les juridictions internes l’ont déclaré coupable d’avoir commis certaines infractions alors que les poursuites pénales à son encontre avaient été abandonnées.

Invoquant l’article 6 § 3 de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’a pas pu obtenir la convocation de certains témoins au cours de la procédure devant les juridictions internes. EN DROIT A. Le grief tiré de la violation de la présomption d’innocence

Le premier grief du requérant porte sur la violation de la présomption d’innocence, consacrée par l’article 6 § 2 de la Convention, qui se lit ainsi : « 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »

Le Gouvernement plaide le non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le requérant, dans son recours au Tribunal fédéral, n’a soulevé ni expressément ni en substance le grief tiré d’une violation de la présomption d’innocence telle que garantie par l’article 6 § 2 de la Convention.

Le requérant rétorque que, d’après la jurisprudence de la Cour, un requérant n’est pas tenu de se référer avec précision aux dispositions de la Convention qui sont invoquées. Il affirme que, dans son recours au Tribunal fédéral, il aurait mentionné à plusieurs reprises la question de l’innocence. Ainsi, il aurait soulevé, à la page trois du recours, les griefs tirés de l’arbitraire au sens de l’article 9 de la Constitution et de la constatation inexacte des faits. A la page six du recours (point 3.4.2), il aurait exposé à nouveau que, d’après le tribunal d’arrondissement, le soupçon ne se serait pas avéré et qu’il se serait agi d’une présomption de comportement délictueux. Le requérant poursuit que, contrairement aux constatations des autorités d’instruction pénale et du tribunal civil, il aurait été, arbitrairement et en l’absence de tout élément nouveau, assimilé à un auteur d’un acte délictueux (référence aux pages 6, 9 et 11, points 3.5 et 5.3.3 de son recours).

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises ( Civet c. France [GC], n o 29340/95, § 41, CEDH 1999 ‑ VI). L’article 35 de la Convention doit être appliqué avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif, mais il n’exige pas seulement que les requêtes aient été adressées aux tribunaux internes compétents et qu’il ait été fait usage des recours effectifs permettant de contester les décisions déjà prononcées. Le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées ( Cardot c. France , 19 mars 1991, § 34, série A n o 200, Elci et autres c. Turquie , n os 23145/93 et 25091/94, §§ 604 et 605, 13 novembre 2003).

La Cour note que le requérant s’est plaint devant le Tribunal fédéral d’une violation de l’article 9 de la Constitution, interdisant l’arbitraire, ainsi que des articles du code des obligations et aussi de l’article 97 § 1 de la loi fédérale sur le Tribunal fédéral (voir « Le Droit interne pertinent – paragraphe 21 ci-dessus »). Elle observe qu’à aucun moment, le requérant ne s’est plaint d’une violation de la présomption d’innocence en se prévalant de l’article 6 § 2 de la Convention ou des moyens d’effet équivalent ou similaire fondés sur le droit interne, en l’occurrence l’article 32 § 1 de la Constitution suisse (voir « Le Droit interne pertinent – paragraphes 20-21, ci-dessus »).

La Cour estime que ni les moyens soulevés par le requérant dans son recours au Tribunal fédéral ni les passages de son recours cités dans ses observations devant la Cour (voir le paragraphe 26 ci-dessus) ne sauraient suffire pour considérer que le requérant a soulevé ne serait-ce qu’en substance le grief tiré d’une violation de la présomption d’innocence (voir, a contrario , Vassilios Stavropoulos c. Grèce , n o 35522/04, § 25, 27 septembre 2007, et aussi Lundkvist c. Suède (déc.), n o 48518/99, 13 novembre 2003). Cette conclusion s’impose à ses yeux d’autant plus que le requérant a été représenté devant le Tribunal fédéral par un avocat (voir, mutatis mutandis , Siebenhaar c. Allemagne , n o 18136/02, § 52, 3 février 2011, Eule c. Allemagne (déc.) , n o 781/06, 10 mars 2009, et Adam et autres c. Allemagne (déc.), n o 290/03, 1 er septembre 2005, et les références qui y sont faites). Elle note au demeurant que le Tribunal fédéral n’a pas non plus retenu un quelconque grief relatif à la présomption d’innocence, mais a résumé les griefs soulevés devant lui en indiquant que le requérant s’était plaint d’une violation de l’interdiction de l’arbitraire au motif que la constatation des faits par l’instance précédente avait été contradictoire et que l’instance précédente avait violé l’article 337 c § 3 du code des obligations en ne fixant l’indemnité qu’à un montant équivalent à un mois de salaire brut (paragraphes 18-19 ci-dessus).

La Cour rappelle par ailleurs qu’à supposer même que le Tribunal fédéral eût pu, voire dû, examiner d’office le litige sous une disposition particulière de la Convention, cela n’aurait pas été de nature à dispenser le requérant de s’appuyer devant la Haute juridiction suisse sur la Convention ou de lui présenter des moyens d’effet équivalent ou similaire et attirer ainsi son attention sur le problème dont il entendait saisir après coup, au besoin, la Cour ( Van Oosterwijck c. Belgique , 6 novembre 1980, § 39, série A n o 40 ; Vašíček c. République tchèque (déc.), n o 36685/97, 30 janvier 2001 ; et Bekir Yıldız c. Turquie , n o 49156/99, § 34, 6 septembre 2005).

Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’il y a lieu d’accueillir l’exception du Gouvernement. Partant, ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Le grief tiré de l’absence d’équité de la procédure

En ce qui concerne le second grief, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Danutė Jočienė Greffière adjointe Présidente