SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 48111/07 Hans HURTER împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 15 mai 2012 într-o cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Angelika Nußberger, Helen Keller, André Potocki, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 octombrie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, Hans Hurter, este un resortisant elvețian, născut în 1957 și rezident în Luzarn.
Blättler, avocat la Luzern. Guvernul elvețian (adică, la data de ...) este reprezentat de agentul său suplinitor, domnul A. Scheidegger, din cadrul Biroului Federal al Justiției. Circumstanțele din jurul speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cererea nr. 53146/99 și hotărârea pronunțată de Curte la 15 decembrie 2005 La 18 februarie 1997, Comisia pentru justiție (Justizkommission) a Tribunalului Superior al cantonului Lucerna a inițiat o procedură disciplinară în fața autorității de supraveghere a avocaților (Aufsichtsbehörde über die Rechtsanwälte) din cantonul Lucerne prin intermediul unei În special, aceasta îl acuza pe reclamant de revendicarea unor onorarii excesive clientului său și de solicitarea regulamentului, în timp ce procedura în litigiu era încă în curs de desfășurare.
Comisia pentru justiție, care stabilise defalcarea detaliată a onorariilor solicitate, a informat autoritatea de supraveghere cu privire la aceste aspecte din punctul de vedere al dreptului disciplinar. La 21 aprilie 1997, reclamantul a prezentat observații în răspuns. La 21 noiembrie 1997, a sesizat autoritatea de supraveghere cu privire la o cerere de suspendare a procedurii, la care se aflau anexate diverse documente la care dorea să fie depuse la dosar. ) din cantonul Lucerna, a aplicat reclamantului o amendă disciplinară de 500 CHF pentru nerespectarea de mai multe ori a obligațiilor sale profesionale; de asemenea, aceasta a pus în sarcina sa cheltuielile de procedură, care se ridicau la 1500 CHF.
Această decizie a fost notificată reclamantului la 22 aprilie 1998. Între timp, la 16 aprilie 1998, la . la … Tribunalul Federal a respins această acțiune la 26 februarie 1999 și a precizat în decizia sa că a respins cererea de organizare a dezbaterilor orale pe motiv că art. 6 din Convenție nu se aplică procedurilor disciplinare. La 8 septembrie 1999, reclamantul sesizase Curtea, în temeiul articolului 34 din Convenție. Printr-o decizie din 21 februarie 2002, Curtea a declarat inadmisibile mai multe obiecțiuni întemeiate pe dreptul la un proces echitabil, considerând că procedura, văzută în întregime, era echitabilă și că reclamantul își putea invoca în mod corespunzător argumentele în fața autorității de supraveghere a avocaților, precum și în fața Tribunalului Federal.
Pe de altă parte, Curtea a respins o cauză întemeiată pe libertatea de exprimare garantată prin art. 10 din Convenție. Prin o decizie din 8 iulie 2004, Curtea a declarat admisibilă restul cererii, și anume problema de a ține o audiere. Respingând în special o excepție de la data la care guvernul, Curtea a precizat că art. 6 era aplicabil, sub partea sa. civil printr-o hotărâre din 15 decembrie 2005, Curtea a pronunțat o încălcare a dreptului de a fi ascultat în mod public. Ea i-a acordat reclamantului 3 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. În schimb, a respins cererile de rambursare a amenzii și a despăgubirii pentru presupusul prejudiciu moral suferit de solicitant.
În ceea ce privește prima, Curtea este de părere că nu există nicio legătură de cauzalitate între lacună și încălcarea constatată a articolului 6 alineatul (1), în măsura în care nu s-ar putea specula cu privire la ceea ce ar fi fost la sfârșitul procesului în cazul în care cauza reclamantului ar fi făcut efectiv obiectul unei ședințe publice (§ 41 din hotărâre).
În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea a menționat că constatarea încălcării convenției a fost suficientă pentru a remedia un eventual prejudiciu moral (§ 42). Cererea de revizuire, hotărârea Tribunalului Federal din 25 aprilie 2007 și evenimentele ulterioare La 30 mai 2006, pe baza hotărârii Curții, recurentul sesizează Tribunalul Federal cu privire la o cerere de revizuire a hotărârii sale din 26 februarie 1999, în conformitate cu art. 139a din vechea lege federală de organizare judiciară, atunci în vigoare (a se vedea mai jos, Prin hotărârea din 25 aprilie 2007, Tribunalul Federal, fără a fi ținut o ședință publică, a respins cererea de revizuire a reclamantului. Tribunalul Federal a amintit mai întâi că scopul urmărit de o astfel de revizuire era de a remedia consecințele unei încălcări a convenției care nu fuseseră complet șterse de hotărârea Curții.
Or, Tribunalul a constatat că, într-o decizie din 21 februarie 2002, Curtea a declarat inadmisibile mai multe obiecțiuni întemeiate pe dreptul la un proces echitabil, având în vedere procedura, văzută în întregime, ca fiind echitabilă. Pe de altă parte, el a amintit că, în cadrul hotărârii sale, Curtea este de părere că nu există nicio legătură cauzală între cererea de rambursare a sumei de 500 CHF pe care reclamantul a trebuit să îl plătească în temeiul dreptului disciplinar și al încălcării constatate a articolului 6 alineatul (1). Tribunalul federal concluzionează, prin urmare, că, având în vedere ansamblul circumstanțelor din speță, constatarea încălcării de către Curte era suficientă pentru a remedia încălcarea convenției.
La 17 octombrie 2007, reclamantul sesizează Curtea cu privire la prezenta cerere. Printr-o scrisoare din 25 octombrie 2007, reclamantul a informat Comitetul miniștrilor cu privire la cererea sa de revizuire la Tribunalul Federal, precum și cu privire la hotărârea acestuia din 25 aprilie 2007, reclamantul a declarat că nu a primit un răspuns din partea Comitetului miniștrilor la această scrisoare. Ca urmare a comunicării prezentei cauze guvernului elvețian, acesta din urmă furnizase un document în care declarase că a transmis hotărârea Tribunalului Federal din 25 aprilie 2007 Comitetului miniștrilor la 15 mai 2007. Art. 136 și următoarele din vechea lege federală de organizare judiciară, în vigoare până la 31 decembrie 2006, se refereau în special la revizuirea hotărârilor Tribunalului Federal.
Art. 139a se citea astfel Art. 139a: Încălcarea Convenției europene a drepturilor omului Cererea de revizuire a unei hotărâri a Tribunalului Federal sau a unei hotărâri a unei autorități inferioare este admisibilă în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Comitetul miniștrilor Consiliului de la În cazul în care Tribunalul Federal constată că o revizuire se impune, dar că este de competența unei autorități inferioare, acesta retrimite cauza la aceasta din urmă pentru a pune în aplicare procedura de revizuire. La . autoritatea cantonală este obligată să intre în discuție asupra cererii de revizuire, chiar dacă dreptul cantonal nu prevede acest motiv de revizuire. art. 122 din Legea federală privind Tribunalul Federal din 17 iunie 2005, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, reamintește art. 139a din vechea lege federală privind organizarea judiciară.
Acesta dispune de următoarele Art. 122: Încălcarea Convenției europene privind drepturile omului Revizuirea unei hotărâri a Tribunalului Federal pentru încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 (CEDO) poate fi solicitată în următoarele condiții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, într-o hotărâre definitivă, o încălcare a CEDO sau a protocoalelor sale o cale de atac nu este de natură să remedieze efectele încălcării revizuirii este necesară pentru a remedia efectele încălcării. Invocând art. 46 din Convenție, reclamantul se plânge de respingerea de către Tribunalul Federal a cererii sale de revizuire.
În acest sens, el susține că autoritățile elvețiene nu ar fi informat Comitetul miniștrilor Consiliului de l'Europe cu privire la hotărârea Tribunalului Federal din 25 aprilie 2007. În temeiul articolului 6, reclamantul declară că a fost victima mai multor încălcări ale dreptului la un proces echitabil, care au avut loc în cursul procedurii de revizuire în fața Tribunalului Federal (durata excesivă a procedurii, lipsa de ședința publică și de pronunțare publică a hotărârii, lipsa de responsabilitate a judecătorilor federali, încălcarea prezumției de nevinovăție, precum și respingerea cererii sale de a prezenta un martor). ÎN DREPT Reclamantul se plânge în primul rând că Tribunalul Federal, prin respingerea cererii sale de revizuire, nu ar fi executat în mod corect hotărârea din 15 decembrie 2005 prin care Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție.
Înalții P ă r i contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Cu r ii în litigiile la care sunt p ă r i. Guvernul ridică o primă excepție de la art. 35 alineatul (3) litera (b) din convenție, pe motiv că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu din cauza respingerii cererii sale de revizuire. Acesta explică faptul că procedura de revizuire are loc în două etape consecutive. În primul rând, Tribunalul Federal analizează dacă încălcarea constatată a fost remediată sau dacă aceasta persistă. Numai în această ultimă ipoteză, procedura este redeschisă (a doua etapă), cu condiția ca redeschiderea procedurii să fie în măsură să restabilească o situație conformă cu Convenția.
Or, în speță, hotărârea din 15 decembrie 2005 a Curții concluzionează că existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul material și încălcarea constatată, pe de o parte, și rețin că constatarea încălcării este suficientă pentru a remedia un eventual prejudiciu moral, pe de altă parte. Hotărârea Curții a remediat astfel încălcarea constatată, ceea ce a determinat Tribunalul Federal să respingă cererea de revizuire fără a fi necesară trecerea la a doua etapă a procedurii. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că cererea este încă de a declara inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție.
El arată că, în prezenta cerere, reclamantul nu face decât să repete ocurență pe care o ridicase cu privire la aceleași fapte în cauza care a dus la pronunțarea hotărârii Curții din 15 decembrie 2005. Cu titlu și mai subsidiar, Guvernul ridică incompatibilitatea rațională a prezentei cereri, deoarece procedura de revizuire nu a vizat un drept de caracter civil. În al doilea rând, reamintește că obiectul hotărârii Curții din 15 decembrie 2005 se limitează la problema dreptului reclamantului de a ține o ședință publică, celelalte obiecțiuni fiind considerate inadmisibile anterior. Or, potrivit jurisprudenței Curții, o ședință publică poate să nu fie necesară având în vedere circumstanțele excepționale ale cauzei, în special în cazul în care aceasta nu ridică întrebări de fapt sau de drept care nu pot fi soluționate numai pe baza dosarului disponibil și a observațiilor părților.
În speță, întrebarea dacă, având în vedere natura încălcării constatate, revizuirea rejudecatului inițial al Tribunalului Federal al Uniunii Europene putea fi soluționată numai pe baza dosarului care conținea toate elementele relevante. Potrivit guvernului, motivul întemeiat pe refuzul Tribunalului Federal de a reexamina cauza ca urmare a hotărârii Curții din 15 decembrie 2005 este, prin urmare, vădit nefondat. Reclamantul susține că art. 35 alineatul (3) litera (b) nu se aplică prezentei hotărâri.
În continuare, acesta contestă faptul că prezenta cerere, care elimină două încălcări în cadrul procedurii din 2007, este identică cu cea anterioară, care punea în discuție procedura din 1998. În cele din urmă, reclamantul arată că autoritățile naționale ar fi trebuit să execute hotărârea Curții din 15 decembrie 2005. În acest scop, cererea de revizuire ar fi trebuit să fie acceptată și hotărârea anterioară a Tribunalului Federal din 26 decembrie 2005. februarie 1998 rupt, astfel încât o nouă hotărâre să fie pronunțată în cadrul unei proceduri publice și orale. O astfel de hotărâre s-ar fi pronunțat, fără îndoială, într-un mod pozitiv pentru reclamant, în măsura în care, între timp, infracțiunea care i-a fost contestată era prescrisă.
Curtea nu consideră că este necesar să se ia în considerare excepțiile de la Guvern din art. 35 alin. (2) lit. (b) și 3 lit. (b) din Convenție, în măsura în care este inadmisibil din alt motiv. Curtea reamintește că o constatare a încălcării în hotărârile sale este în esență declaratorie (Markx c. Belgia, 13 iunie 1979, § 58, seria A n 31, Lyons și alte c. Regatul Unit (dec.), n 15227/03, CEDO 2003-IX, Krčmář și alții c. Republica Cehă (dec.), n 69190/01, 30 martie 2004 și Öcalan c. Turcia (dec.), 5980/07, 6 iulie 2010) și că, prin art. 46 din convenție, înaltele părți contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor Curții în litigiile la care sunt părți, Comitetul miniștrilor fiind responsabil de monitorizarea executării acestora (Verein gegen tiofriken Schweiz (VgT) c. Elveția [GC], n 327722/02, § 61 CEDH 2009 ...).
Curtea nu are competența de a examina dacă o parte contractantă este conformă cu obligațiile impuse de una dintre hotărârile sale (Mehemi c. Franța (n 53470/99, § 43 CEDH 2003). IV. Rolul Comitetului miniștrilor în acest domeniu nu înseamnă însă că măsurile luate de un stat pârât în vederea soluționării încălcării constatate de Curte nu pot ridica o problemă nouă, nelegată prin hotărâre (Verein gegen terifabriken Schweiz (VgT) (n [GC], citată anterior, § 62, și Mehemi (n) , citată anterior, punctul 43) și, prin urmare, să facă obiectul unei noi cereri de care Curtea ar putea avea nevoie ( Lyons și altele, citată anterior, p. 431, și Hertel c. Elveția (dec.), nr. 53440/99, CEDH 2002-I).
Pe de altă parte, statul pârât rămâne liber, în principiu, sub controlul Comitetului miniștrilor, să aleagă mijloacele de a-și îndeplini obligațiile în temeiul art. 46 alin. (1) din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile conținute în hotărârea Curții (Verein gegen terifabriken Schweiz (VgT) (n, menționat anterior, § 88, Scozzari și Giunta c. Italia [GC], 39221/98 și 41963/98, § 249, CEDO 2000 VIII, Lyons și alții , citată anterior, p. 431, și Öcalan , citată anterior. Curtea nu are competența de a dispune, în special, redeschiderea unei proceduri (Verein gegen Tiefabriken Schweiz (n, citată anterior, § 89, Saidi c. Franța, 20 septembrie 1993, § 47, seria A n 261-C și Pelladoah c. Țările de Jos, 22 septembrie 1994, § 44, seria A n n 297-B.
Cu toate acestea, atunci când un particular a fost condamnat la termen pentru o procedură afectată de nerespectarea cerințelor art. 6 din Convenție, Curtea poate indica faptul că: un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea l … Claes și altele, precum și Belgia, nr. 46825/99, 47132/99, 47502/99, 49010/99, 49104/99, 49195/99 și 49716/99, § 53, 2 iunie 2005). Curtea a precizat, de asemenea, că măsurile de despăgubire specifice care trebuie luate, dacă este cazul, de un stat pârât pentru a-și îndeplini obligațiile care îi revin în temeiul articolului 46 din convenție depind în mod necesar de circumstanțele speciale ale cauzei și trebuie să fie definite în lumina hotărârii pronunțate de Curte în cauza în cauză, ținând seama în mod corespunzător de jurisprudența Curții.
În termen de două luni de la data la care hotărârea a fost pronunțată în cauza în cauză, Curtea nu a exclus faptul că circumstanțele speciale ale cauzei pot excepta statul membru în cauză de la luarea oricărei măsuri de despăgubire specifice în privința unui reclamant (Öcalan, mai degrabă). În speță, reclamantul reproșează Tribunalului Federal că, fără audiere publică, și-a respins cererea de revizuire, în pofida hotărârii din 15 decembrie 1997. În decembrie 2005 al Curții, care a încheiat cu o încălcare a dreptului de a fi ascultat în mod public în procedura disciplinară care îl privește. În Hotărârea sa din 25 aprilie 2007, Tribunalul Federal a constatat că: după ce a considerat procedura ca fiind în general echitabilă, Curtea a încheiat, la 15 decembrie 2005, cu o singură încălcare a dreptului de a fi audiat în mod public.
El a continuat ca Curtea să rețină că nu există nicio legătură de cauzalitate între cererea de rambursare a amenzii disciplinare și încălcarea articolului 6 din Convenție. Reamintind că scopul urmărit de o revizuire a fost de a remedia consecințele unei încălcări a Convenției care nu au fost complet șterse prin hotărârea Curții, Tribunalul federal concluzionează că, în speță, constatarea încălcării la care a ajuns Curtea a fost suficientă pentru a remedia încălcarea convenției.
În opinia Curții, rezultă în mod clar din motivarea hotărârii Tribunalului Federal că Tribunalul Federal nu a fost sesizat cu privire la niciun element nou, de fapt ca în drept, care nu ar fi fost examinat și tăiat prin hotărârea Curții din 15 decembrie 2005 ( mutatis mutandis Öcalan, citată anterior, și eroo Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (n, citată anterior, § 65). Pe de altă parte, Curtea constată că, contrar afirmațiilor reclamantului, guvernul a transmis, începând cu 15 mai 2007, hotărârea Tribunalului Federal din 25 aprilie 2007 Comitetului miniștrilor, în fața căreia se află în prezent în curs procedura de supraveghere a executării. În aceste împrejurări, Curtea concluzionează că Õ nu poate examina prezentul Õ fără a încălca competențele Comitetului miniștrilor din art. 46 din Convenție…
cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și care trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. (2) Reclamantul pune apoi în discuție corectitudinea procedurii privind cererea sa de revizuire, care este pusă la dispoziție prin Hotărârea din 25 aprilie 2007 a Tribunalului Federal.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia art. 6 din convenție nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri și nu se aplică unei proceduri de investigare a unei cereri de revizuire a unui proces civil (a se vedea, printre altele, Sablon c. Belgia, nr. 36445/95, § 86, 10 aprilie 2001, Steck-Risch și alții c. Liechtenstein (dec.), n 29061/08, 11 mai 2010). Având în vedere această jurisprudență, Curtea consideră că art. 6 nu se aplică procedurii referitoare la cererea de revizuire în litigiu.
În consecință, acest aspect este, de asemenea, incompatibil rațional cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție, și trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare Claudia Westerdiek Dean Spielmann Modulul Președinte
DÉCISION Requête n o 48111/07 Hans HURTER contre la Suisse La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 15 mai 2012 en une chambre composée de : Dean Spielmann, président, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Angelika Nußberger, Helen Keller, André Potocki, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 17 octobre 2007, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Hans Hurter, est un ressortissant suisse, né en 1957 et résidant à Luzern. Il est représenté devant la Cour par M e Blättler, avocat à Luzern.
Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») est représenté par son agent suppléant, M. A. Scheidegger, de l’Office fédéral de la justice. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La requête n o 53146/99 et l’arrêt rendu par la Cour le 15 décembre 2005 Le 18 février 1997, la commission de la justice ( Justizkommission ) du tribunal supérieur du canton de Lucerne ouvrit une procédure disciplinaire devant l’autorité de surveillance des avocats ( Aufsichtsbehörde über die Rechtsanwälte ) du canton de Lucerne au moyen d’une « dénonciation » ( Anzeige ). Elle y accusait notamment le requérant d’avoir réclamé des honoraires excessifs à son client et d’en avoir exigé le règlement alors que la procédure litigieuse était toujours pendante.
La commission de la justice, qui avait établi la ventilation détaillée des honoraires réclamés, invita l’autorité de surveillance à se pencher sur ces questions du point de vue du droit disciplinaire. Le 21 avril 1997, le requérant déposa des observations en réponse. Le 21 novembre 1997, il saisit l’autorité de surveillance d’une demande de suspension de la procédure, à laquelle se trouvaient annexés divers documents qu’il souhaitait voir versés au dossier. Le 2 avril 1998, l’autorité de surveillance, faisant application de l’article 12 § 1 de la loi sur les avocats ( Anwaltsgesetz ) du canton de Lucerne, infligea au requérant une amende disciplinaire de 500 CHF pour avoir à plusieurs reprises manqué à ses obligations professionnelles.
Elle mit également à sa charge les frais de procédure, qui se chiffraient à 1 500 CHF. Cette décision fut notifiée au requérant le 22 avril 1998. Dans l’intervalle, le 16 avril 1998, l’intéressé avait invité l’autorité de surveillance à organiser une audience dans sa cause. Le requérant forma un recours de droit public contre la décision de l’autorité de surveillance en date du 2 avril 1998, sollicitant, entre autres, la tenue d’une audience. Le Tribunal fédéral rejeta ce recours le 26 février 1999. Il précisa dans sa décision qu’il avait écarté la demande d’organisation de débats oraux au motif que l’article 6 de la Convention ne s’appliquait pas aux procédures disciplinaires. Le 8 septembre 1999, le requérant saisit la Cour, en vertu de l’article 34 de la Convention.
Par une décision du 21 février 2002, la Cour déclara irrecevables plusieurs griefs tirés du droit à un procès équitable, estimant que la procédure, vue dans son entier, était équitable et que le requérant avait pu dûment faire valoir ses arguments devant l’autorité de surveillance des avocats ainsi que devant le Tribunal fédéral. Par ailleurs, la Cour rejeta un grief tiré de la liberté d’expression garantie par l’article 10 de la Convention. Par une décision du 8 juillet 2004, la Cour déclara recevable le restant de la requête, à savoir la question de la tenue d’une audience. Rejetant notamment une exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement, la Cour précisa que l’article 6 était applicable, sous son volet « civil ». Par un arrêt du 15 décembre 2005, la Cour prononça une violation du droit d’être entendu publiquement.
Elle octroya au requérant 3 000 EUR pour frais et dépens. En revanche, elle rejeta les demandes visant le remboursement de l’amende disciplinaire et la réparation du tort moral prétendument subis par le requérant. En ce qui concerne la première, la Cour estima qu’il n’existait aucun lien de causalité entre l’amende et la violation constatée de l’article 6 § 1, dans la mesure où l’on ne saurait spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès si la cause du requérant avait effectivement fait l’objet d’une audience publique (§ 41 de l’arrêt).
Quant au préjudice moral, la Cour nota que le constat de violation de la Convention suffisait à réparer un éventuel préjudice moral (§ 42). 2. La demande de révision, l’arrêt du Tribunal fédéral du 25 avril 2007 et les événements subséquents Le 30 mai 2006, sur la base de l’arrêt de la Cour, le requérant saisit le Tribunal fédéral d’une demande de révision de son arrêt du 26 février 1999, conformément à l’article 139a de l’ancienne loi fédérale d’organisation judiciaire, alors en vigueur (cf. ci-dessous, « Le droit interne pertinent »). Par un arrêt du 25 avril 2007, le Tribunal fédéral, sans avoir tenu une audience publique, rejeta la demande de révision du requérant. Le Tribunal fédéral rappela d’abord que le but poursuivi par une telle révision était de remédier aux conséquences d’une violation de la Convention qui n’avaient pas été complètement effacées par l’arrêt de la Cour.
Or, il observa que, dans une décision du 21 février 2002, la Cour avait déclaré irrecevables plusieurs griefs tirés du droit à un procès équitable, considérant la procédure, vue dans son intégralité, comme équitable. Par ailleurs, il rappela que, dans le cadre de son arrêt, la Cour estima qu’il n’existait aucun lien de causalité entre la demande visant le remboursement de la somme de 500 CHF que le requérant avait dû payer au titre de l’amende disciplinaire et la violation constatée de l’article 6 § 1. Le Tribunal fédéral conclut dès lors que, compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, le constat de violation par la Cour suffisait afin de remédier à la violation de la Convention.
Le 17 octobre 2007, le requérant saisit la Cour de la présente requête. Par une lettre du 25 octobre 2007, le requérant informa le Comité des Ministres de sa demande de révision auprès du Tribunal fédéral, ainsi que de l’arrêt de ce dernier en date du 25 avril 2007. Le requérant allègue ne pas avoir reçu de réponse du Comité des Ministres à cette lettre. Suite à la communication de la présente affaire au Gouvernement suisse, ce dernier fournit une pièce prouvant qu’il avait transmis l’arrêt du Tribunal fédéral du 25 avril 2007 au Comité des Ministres en date du 15 mai 2007. B. Le droit interne pertinent Les articles 136 et suivants de l’ancienne loi fédérale d’organisation judiciaire, en vigueur jusqu’au 31 décembre 2006, portaient notamment sur la révision des arrêts du Tribunal fédéral.
L’article 139a se lisait ainsi : Article 139a : Violation de la Convention européenne des droits de l’homme « 1. La demande de révision d’un arrêt du Tribunal fédéral ou d’une décision d’une autorité inférieure est recevable lorsque la Cour européenne des droits de l’homme ou le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe a admis le bien-fondé d’une requête individuelle pour violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, du 4 novembre 1950, ou de ses protocoles et que réparation ne peut être obtenue que par la voie de la révision. 2. Si le Tribunal fédéral constate qu’une révision s’impose mais qu’elle est de la compétence d’une autorité inférieure, il renvoie l’affaire à cette dernière pour qu’elle mette en œuvre la procédure de révision.
3. L’autorité cantonale est tenue d’entrer en matière sur la demande de révision même si le droit cantonal ne prévoit pas ce motif de révision. » L’article 122 de la loi fédérale sur le Tribunal fédéral du 17 juin 2005, entrée en vigueur le 1 er janvier 2007, reprend l’article 139a de l’ancienne loi fédérale d’organisation judiciaire. Il dispose ce qui suit : Art. 122 : Violation de la Convention européenne des droits de l’homme « La révision d’un arrêt du Tribunal fédéral pour violation de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales du 4 novembre 1950 (CEDH) peut être demandée aux conditions suivantes : a. la Cour européenne des droits de l’homme a constaté, dans un arrêt définitif, une violation de la CEDH ou de ses protocoles ; b. une indemnité n’est pas de nature à remédier aux effets de la violation ; c. la révision est nécessaire pour remédier aux effets de la violation.
» GRIEFS Invoquant l’article 46 de la Convention, le requérant se plaint du rejet par le Tribunal fédéral de sa demande de révision. Il prétend à cet égard que les autorités suisses n’auraient pas informé le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe de l’arrêt du Tribunal fédéral du 25 avril 2007. Au titre de l’article 6, le requérant indique être victime de plusieurs violations du droit à un procès équitable, subies au cours de la procédure de révision devant le Tribunal fédéral (durée excessive de la procédure, défaut d’audience publique et de prononcé public de l’arrêt, défaut d’impartialité des juges fédéraux, violation de la présomption d’innocence, ainsi que rejet de sa demande d’auditionner un témoin).
EN DROIT 1. Le requérant se plaint en premier lieu que le Tribunal fédéral, en rejetant sa demande de révision, n’aurait pas correctement exécuté l’arrêt du 15 décembre 2005 par lequel la Cour a constaté une violation de l’article 6 de la Convention. Il invoque l’article 46 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties. 2. L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution.» Le Gouvernement soulève une première exception d’irrecevabilité, tirée de l’article 35 § 3 b) de la Convention, au motif que le requérant n’a subi aucun préjudice en raison du rejet de sa demande de révision.
Il explique que la procédure de révision se déroule en deux phases consécutives. Dans la première, le Tribunal fédéral analyse si la violation constatée a été réparée ou si elle perdure. Dans cette dernière hypothèse seulement, la procédure est rouverte (deuxième phase), à condition toutefois que la réouverture de la procédure soit à même à rétablir une situation conforme à la Convention. Or, en l’espèce, l’arrêt du 15 décembre 2005 de la Cour conclut à l’inexistence d’un lien de causalité entre le préjudice matériel et la violation constatée, d’une part, et retient que le constat de violation suffit à réparer un éventuel préjudice moral, d’autre part. L’arrêt de la Cour a ainsi réparé la violation constatée, ce qui a conduit le Tribunal fédéral à rejeter la demande de révision sans devoir passer à la seconde phase de la procédure.
A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que la requête est encore à déclarer irrecevable au titre de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Il relève que, dans la présente requête, le requérant ne fait que réitérer un grief qu’il avait soulevé au sujet des mêmes faits dans l’affaire ayant donné lieu à l’arrêt de la Cour du 15 décembre 2005. A titre encore plus subsidiaire, le Gouvernement soulève l’incompatibilité ratione materiae de la présente requête, la procédure de révision n’ayant pas porté sur un droit de caractère civil. Ensuite, il rappelle que l’objet de l’arrêt de la Cour du 15 décembre 2005 s’est limité à la question du droit du requérant à la tenue d’une audience publique, les autres griefs ayant tous été déclarés irrecevables antérieurement.
Or, selon la jurisprudence de la Cour, une audience publique peut ne pas être nécessaire compte tenu des circonstances exceptionnelles de l’affaire, notamment lorsque celle-ci ne soulève pas de questions de fait ou de droit qui ne peuvent être résolues sur la seule base du dossier disponible et les observations des parties. En l’espèce, la question de savoir si, au vu de la nature de la violation constatée, la révision de l’arrêt initial du Tribunal fédéral s’imposait, pouvait être résolue sur la seule base du dossier qui contenait tous les éléments pertinents. Selon le Gouvernement, le grief tiré du refus du Tribunal fédéral de réexaminer l’affaire à la suite de l’arrêt de la Cour du 15 décembre 2005 est dès lors manifestement mal fondé.
Le requérant réplique que l’article 35 § 3 b) n’est pas applicable à la présente requête. Il affirme que le Protocole n o 14 ne s’applique qu’aux requêtes introduites après le 1 er juin 2010. Il conteste ensuite que la présente requête, qui excipe deux violations dans le cadre de la procédure de 2007, soit identique à la précédente, qui mettait en cause la procédure de 1998. Finalement, le requérant expose que les autorités nationales auraient dû exécuter l’arrêt de la Cour du 15 décembre 2005. A cet effet, la demande de révision aurait dû être acceptée et l’ancien arrêt du Tribunal fédéral du 26 février 1998 cassé, afin qu’un nouveau jugement soit rendu dans le cadre d’une procédure publique et orale.
Un tel jugement se serait soldé sans doute d’une manière positive pour le requérant, dans la mesure où entretemps le délit qui lui était reproché était prescrit. La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner les exceptions d’irrecevabilité du Gouvernement tirées de l’article 35 §§ 2 b) et 3 b) de la Convention, dans la mesure où le grief est irrecevable pour un autre motif.
La Cour rappelle qu’un constat de violation dans ses arrêts est essentiellement déclaratoire ( Marckx c. Belgique , 13 juin 1979, § 58, série A n o 31, Lyons et autres c. Royaume-Uni (déc.), n o 15227/03, CEDH 2003-IX, Krčmář et autres c. République tchèque (déc.), n o 69190/01, 30 mars 2004, et Öcalan c. Turquie (déc.), n o 5980/07, 6 juillet 2010) et que, par l’article 46 de la Convention, les Hautes Parties contractantes se sont engagées à se conformer aux arrêts de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties, le Comité des Ministres étant chargé d’en surveiller l’exécution ( Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 61, CEDH 2009 ‑ ...). La Cour n’a pas compétence pour examiner si une Partie contractante s’est conformée aux obligations que lui impose un de ses arrêts ( Mehemi c. France (n o 2) , n o 53470/99, § 43, CEDH 2003 ‑ IV).
Le rôle du Comité des Ministres dans ce domaine ne signifie pas pour autant que les mesures prises par un Etat défendeur en vue de remédier à la violation constatée par la Cour ne puissent pas soulever un problème nouveau, non tranché par l’arrêt ( Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (n o 2) [GC], précité, § 62, et Mehemi (n o 2) , précité, § 43) et, dès lors, faire l’objet d’une nouvelle requête dont la Cour pourrait avoir à connaître ( Lyons et autres , précitée, p. 431, et Hertel c. Suisse (déc.), n o 53440/99, CEDH 2002-I).
Par ailleurs, l’Etat défendeur reste libre en principe, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens de s’acquitter de ses obligations au titre de l’article 46 § 1 de la Convention, pour autant que ces moyens soient compatibles avec les conclusions contenues dans l’arrêt de la Cour ( Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (n o 2) , précité, § 88, Scozzari et Giunta c. Italie [GC], n os 39221/98 et 41963/98, § 249, CEDH 2000 ‑ VIII, Lyons et autres , précitée, p. 431, et Öcalan , précitée). La Cour n’a pas compétence pour ordonner, en particulier, la réouverture d’une procédure ( Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (n o 2) , précité, § 89, Saïdi c. France , 20 septembre 1993, § 47, série A n o 261-C, et Pelladoah c. Pays-Bas , 22 septembre 1994, § 44, série A n o 297-B).
Toutefois, lorsqu’un particulier a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, la Cour peut indiquer qu’un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée ( Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003, Claes et autres c. Belgique , n os 46825/99, 47132/99, 47502/99, 49010/99, 49104/99, 49195/99 et 49716/99, § 53, 2 juin 2005). La Cour a aussi précisé que les mesures de réparation spécifiques à prendre, le cas échéant, par un Etat défendeur pour s’acquitter des obligations qui lui incombent en vertu de l’article 46 de la Convention dépendent nécessairement des circonstances particulières de la cause et doivent être définies à la lumière de l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire concernée, compte dûment tenu de la jurisprudence de la Cour.
En employant l’expression « le cas échéant », la Cour n’a pas exclu que les circonstances particulières de l’affaire puissent exempter l’Etat concerné de la prise de toute mesure de réparation spécifique à l’égard d’un requérant ( Öcalan , précitée). En l’espèce, le requérant reproche au Tribunal fédéral d’avoir, sans audience publique, rejeté sa demande de révision, en dépit de l’arrêt du 15 décembre 2005 de la Cour, qui avait conclu à une violation du droit d’être entendu publiquement dans la procédure disciplinaire le concernant. Dans son arrêt du 25 avril 2007, le Tribunal fédéral constata qu’après avoir considéré la procédure comme globalement équitable, la Cour avait conclu, le 15 décembre 2005, à une violation du seul droit à être entendu publiquement.
Il poursuivit que la Cour avait retenu qu’il n’existait aucun lien de causalité entre la demande visant le remboursement de l’amende disciplinaire et la violation de l’article 6 de la Convention. Rappelant que le but poursuivi par une révision était de remédier aux conséquences d’une violation de la Convention qui n’avaient pas été complètement effacées par l’arrêt de la Cour, le Tribunal fédéral conclut qu’en l’espèce le constat de violation auquel était parvenu la Cour suffisait afin de remédier à la violation de la Convention.
Aux yeux de la Cour, il résulte clairement de la motivation de l’arrêt du Tribunal fédéral que celui-ci n’a été saisi d’aucun élément nouveau, en fait comme en droit, qui n’aurait pas été examiné et tranché par l’arrêt de la Cour du 15 décembre 2005 ( mutatis mutandis , Öcalan , précitée, et a contrario , Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (n o 2) , précité, § 65). Par ailleurs, la Cour note que, contrairement aux allégations du requérant, le Gouvernement avait transmis, dès le 15 mai 2007, l’arrêt du Tribunal fédéral du 25 avril 2007 au Comité des Ministres, devant lequel la procédure de surveillance d’exécution est actuellement pendante. Dans ces circonstances, la Cour conclut qu’elle ne saurait examiner le présent grief sans empiéter sur les compétences du Comité des Ministres tirées de l’article 46 de la Convention.
Partant, elle estime que le grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention, et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 2. Le requérant met ensuite en cause l’équité de la procédure concernant sa demande de révision, qui s’est soldée par l’arrêt du 25 avril 2007 du Tribunal fédéral.
Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose ce qui suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’article 6 de la Convention ne garantit pas le droit à la réouverture d’une procédure et est inapplicable à une procédure d’examen d’une demande tendant à la révision d’un procès civil (voir, parmi d’autres, Sablon c. Belgique , n o 36445/97, § 86, 10 avril 2001, Steck-Risch et autres c. Liechtenstein (déc.), n o 29061/08, 11 mai 2010). Au vu de cette jurisprudence, la Cour estime que l’article 6 ne s’applique pas à la procédure concernant la demande de révision litigieuse.
Il s’ensuit que ce grief est aussi incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président