AFFAIRE SCHALLER-BOSSERT c. SUISSE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 41718/05) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene și pe care o cetățeană a acestui Stat, dna Bernadette Schaller-Bossert ("reclamanta"), a sesizat Curtea pe 27 octombrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta a fost reprezentată de M. F. Dörig, avocat la Lucerna. Guvernul elvețian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, M. F. Schürmann, șef al secției drepturilor omului și al Consiliului Europei la Biroul Federal al Justiției.

Reclamanta susținea în special că nu putuse să se pronunțe cu privire la observațiile părții adverse în procedurile devant Consiliul de Stat al cantonului Lucerna (adică guvernul cantonal; mai jos "Consilul de Stat") și în fața Tribunalului Federal.

Pe 24 mai 2007, camera a hotărât să comunice aceste nemulțumiri Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a mai hotărât ca camera să se pronunțe totodată asupra admisibilității și fondului. A declarat cererea inadmisibilă pentru rest. PE FAPTE I.

Reclamanta lucra din 1976 ca dascăl în comuna Altbüron. Conform modificărilor legii asupra personalului, statutul ei de funcționar a fost transformat într-un contract de durată nedeterminată din 1 august 2003.

Din cauza problemelor relaționale între reclamantă și conducerea școlii unde preda, prin scrisoare din 5 septembrie 2003, comisia școlară (Schulpflege) o invită pe reclamantă să se pronunțe cu privire la o reziliere a contractului de muncă.

Pe 15 septembrie 2003, reclamanta a anunțat o încetare de activitate din cauza bolii până pe 15 ianuarie 2004. Pe 6 ianuarie 2004, se declară capabilă să-și reia activitatea cu jumătate de normă.

Prin scrisoare din 21 ianuarie 2004, comisia școlară o eximează pe reclamantă de obligația de a lucra (Freistellung), estimând că ei îi lipsea capacitatea de a lucra în echipă și că relația de încredere dintre ea și conducerea școlii pe de o parte și comisia școlară pe de altă parte, era ruptă. În același timp, comisia școlară afirmă că salariul reclamantei i se va plăti regulat până la expirarea termenului de reziliere, în caz de concediere (ordentliche Kündigung), sau până când va fi găsită o soluție consensuală.

Pe 11 februarie 2004, reclamanta introduce un recurs împotriva deciziei de eximare de obligația de a lucra în fața Consilului de Stat al cantonului Lucerna.

Observațiile comisiei școlare din 28 aprilie 2004 au fost comunicate reclamantei pe 30 aprilie 2004 cu mențiunea "pentru informare".

Prin decizie din 28 septembrie 2004, Consilul de Stat conchide asupra legalității deciziei de a exima reclamanta de obligația de a lucra și respinge recursul introdus de aceasta. Consilul de Stat constată că reclamanta nu se pronunțase, în termenul imparțit, cu privire la observațiile părții adverse.

Întrucât o soluție consensuală nu putea fi găsită, prin scrisoare din 12 martie 2004, comisia școlară informează reclamanta despre rezilierea contractului de muncă cu efect din 31 iulie 2004. Concedierea se fundeaza pe lipsa capacității ei de a lucra în echipă și pe faptul că relațiile de încredere dintre ea și comisie, precum și conducerea școlii, erau rupte.

Prin recurs de drept administrativ din 3 aprilie 2004, reclamanta atacă această decizie în fața tribunalului administrativ al cantonului Lucerna (mai jos: "tribunalul administrativ").

Pe 10 septembrie 2004, tribunalul administrativ consideră că concedierea este legală și respinge recursul introdus de reclamantă.

Pe 18 octombrie 2004 și pe 2 noiembrie 2004, respectiv, reclamanta introduce în fața Tribunalului Federal două recursu ri de drept public, împotriva deciziei tribunalului administrativ (din 10 septembrie 2004) și împotriva celei a Consilului de Stat (din 28 septembrie 2004).

Observațiile instanțelor inferioare din 23 noiembrie 2004 și din 17 decembrie 2004, precum și ale comisiei școlare din 16 noiembrie 2004 și din 29 noiembrie 2004, au fost comunicate reclamantei, cu mențiunea "pentru informare" aplicată cu tampon.

Printr-o hotărâre din 16 martie 2005 (comunicată reclamantei pe 20 aprilie 2005), Tribunalul Federal decide să unească cele două proceduri. Respinge recursul privind procedura de concediere și declară inadmisibil recursul privind procedura de eximare de obligația de a lucra. Referitor la recursul de drept public pe care reclamanta l-a introdus împotriva deciziei Consilului de Stat din 28 septembrie 2004, Tribunalul Federal l-a declarat inadmisibil pe motiv că reclamanta nu mai avea interes actual și practic în anularea deciziei comisiei școlare din 21 ianuarie 2004. Într-adevăr, termenul de desfacere a contractului fusese între timp expirează și legalitatea concedierii fusese confirmată de tribunalul administrativ. II.

Într-o hotărâre din 22 noiembrie 2005 (ATF 132 I 42, consid. 3.3.3), Tribunalul Federal a dat anumite precizări cu privire la dreptul de contrapunere. El estimă că, atunci când dreptul de procedură aplicabil nu prevede, ca regulă, decât un simplu schimb de scrisori, tribunalul poate se mulțumească, în prima etapă, cu a aduce observațiile litigioase la cunoștința părții adverse, fără a o invita expres să contrapună. În felul acesta, partea ar avea posibilitatea de a măsura necesitatea de a comenta noile observații. Dacă, în cazul acesta, partea nu reacționează după ce a luat cunoștință de noile scrisori, tribunalul poate pleca de la ipoteza că ea renunțase la dreptul de contrapunere. Conform Tribunalului Federal, această modalitate pune în aplicare art. 6 § 1 în mod pragmatic.

Guvernul observă că obiectul litigiului devant Consilul de Stat era decizia comisiei școlare din 21 ianuarie 2004, exemptând reclamanta de obligația de a lucra. În aceeași decizie, comisia afirmase că salariul reclamantei i se va plăti regulat în cursul eximării. În opinia Guvernului, acest fapt, de la sine, este suficient pentru a conchide că procedura litigioas ă devant Consilul de Stat se situează în afara sferei de aplicare a articolului 6 § 1, din lipsa unei contestații reale și serioase asupra unui drept. În acest sens, Guvernul reamintește că procedura nu privea problema menținerii sau dizolvării raporturilor de muncă, problemă care era rezervată unei proceduri distincte, care se desfășurare devant o autoritate judiciară.

De asemeni, Guvernul reamintește că eximarea de obligația de a lucra se numără printre "măsurile provizorii", prevăzute la § 14 din legea lucentă asupra raporturilor de muncă de drept public. Deci, procedura în cadrul căreia această măsură fusese pronunțată nu privea o "decizie" referitoare la o "contestație asupra unui drept", raporturile de muncă dintre reclamantă și cantonul Lucerna nefiind dizolvate de măsura litigioas ă.

Guvernul susține pe lângă că chiar dacă ar fi vrut cineva să admită, în cauza de față, o relație între decizia comisiei școlare, pe de o parte, și procedura care a condus la concediere, pe de alta, această relație nu era suficient de strânsă pentru a admite aplicabilitatea garanțiilor decurgând din art. 6 § 1.

Având în vedere cele de mai sus, Guvernul invită Curtea să declare prezentul grief inadmisibil pentru incompatibilitate ratione materiae cu Convenția. ii. Reclamanta

Reclamanta admite că punerea sa în disponibilitate de către comisia școlară din Altbüron nu pusese de fapt capăt contractului de muncă în mod formal. Cu toate acestea, din punctul de vedere material, această decizie, în relație cu interdicția de a locui în complexul școlar, ar fi echivalat cu o reziliere definitivă a contractului de muncă.

Reclamanta susține de asemeni că afirmația părții adverse conform căreia ea nu ar fi suferit pagubă financiară nu este exactă în cauza de față. Schimbarea postului într-o altă comună, indusă de punerea sa în disponibilitate și absența reclasării care s-a urmat, ar fi dus la o pierdere de salariu.

Reclamanta observă pe lângă că dreptul de a exercita o activitate lucrativă și dreptul de a exercita o profesie sunt considerate a revesti un caracter civil conform articolului 6 din Convenție. Dat fiind că drepturile ei patrimoniale sunt interesate, această dispoziție se aplică cauzei de față, chiar dacă este vorba de un contract de drept public. b) Aprecierea Curții

Reclamanta susține că nu putuse se se pronunțe cu privire la observațiile comisiei școlare din 28 aprilie 2004 în procedura devant Consilul de Stat. Înainte de a se pronunța cu privire la caracterul civil al litigiului devant acesta, Curtea trebuie în special să examineze dacă organul care statuse cu privire la eximarea de obligația de a lucra poate fi considerat o "instanță", în sensul articolului 6 din Convenție.

Conform jurisprudenței Curții, o "instanță" se caracterizează în sens material prin rolul ei jurisdicțional: a tranșa, pe baza normelor de drept și la sfârșitul unei proceduri organizate, orice problemă din competența sa (hotărârea Belilos c. Helvetia, 29 aprilie 1988, § 64, seria A nr. 132; cu referințe citate). Trebuie de asemeni să îndeplinească o serie de alte condiții - independență, în special în raport cu executivul, imparțialitate, durata mandatului membrilor, garanții oferite de procedură - din care mai multe se găsesc în textul articolului 6 § 1 însuși.

În cauza de față, procedura cantonală care este contestată este cea care s-a desfășurat devant Consilul de Stat. Acesta, deși pronunțând în drept cu respectarea regulilor procedurale și având puterea de a tranșa litigiul, este înainte de toate un organ politic și nu o instanță. Fiind el însuși guvernul cantonal, nu reveste în particular independența necesară conform articolului 6 (vezi, mutatis mutandis, pentru Consilul Federal, Eiffage c. Helvetia (dec.), nr. 1742/05, 15 septembrie 2009). 32. art. 6 nefiind menționat a se aplica decât devant o "instanță", acest grief este incompatibil ratione materiae cu disposițiile Convenției conform articolului 35 § 3 și trebuie respins în temeiul articolului 35 § 4. Această concluzie o scutește pe Curtea de a se pronunța asupra motivelor de inadmisibilitate ridicate de Guvern. B. Procedura devant Tribunalul Federal 1. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este evident nefondat conform articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă pe lângă că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. 2. Asupra fondului a) Tezele părților i. Reclamanta

Reclamanta susține că mențiunea "pentru informare", aplicată formal de tribunale, inclusiv de Tribunalul Federal, pe documentele transmise de partea adversă, nu permite în principiu să se prezinte observații. Atunci când destinatarii acestora fac totuși cunoștință poziția lor pe memorandum-uri transmise cu o asemenea mențiune, tribunalele ar obișnui să respingă observațiile primite fără alt ceremonial sau să nu țină seama de ele.

Privitor la argumentul Guvernului conform căruia nimic nu-l împiedica să reacționeze în mod spontan la observațiile părții adverse, reclamanta observă că hotărârea pertinentă a Tribunalului Federal în prezenta cauză (hotărârea din 16 martie 2005) a fost redată înainte de aceea invocată de Guvern (hotărârea din 22 noiembrie 2005, ATF 132 I 42). Înainte de adoptarea acesteia, și deci la momentul faptelor pertinente, înalta judecătorie elvețiană ar mai fi avuto practica de a accepta o contrapunere doar dacă o cerea ea însăși sau când erau în special expuse fapte noi, și aceasta conform liber ei aprecieri (vezi, inter alia, ATF 2A.313/2005 din 25 august 2005, consid. 1.2 cu trimiteri; 1A./592004 din 16 iulie 2004).

Conform reclamantei, trebuie de asemeni să se țină seama de faptul că ea era puțin familiară cu chestiuni juridice și deci nu era conștient de obiceiurile tribunalelor. Din acest punct de vedere, a atrage atenția unei simple cetățence asupra posibilității de a-și exprima poziția cu privire la memorandumul părții adverse ar fi constituit, din partea Tribunalului Federal, un "gest de loialitate". ii. Guvernul

Guvernul reamintește că Consilul de Stat și Tribunalul Federal transmiseseași pozițiile litigioase "pentru informare". Făcând acest lucru, autoritățile nu deschiseseși de fapt formal un al doilea schimb de scrisori, dar totuși dădeau ocazia reclamantei de a interveni dacă estimă necesar să reacționeze. În acest sens, Guvernul consideră ca eronată și lipsită de temeiu afirmația reclamantei conform căreia ar corespunde unei practici curente a tribunalelor elvețiene să nu țină seama de observațiile formulate fără invitație expresă.

Guvernul face sieși practica adoptată de Tribunalul Federal ca urmare a jurisprudenței pertinente a Curții (§20 mai sus). Conform acestei practici, o parte la proces trebuie să aibă posibilitatea să se pronunțe cu privire la orice poziție a părții adverse sau a instanței inferioare. Cu toate acestea, atunci când dreptul procedural aplicabil nu prevede, ca regulă, decât un simplu schimb de scrisori, tribunalul trebuie să poată se limita, în prima etapă, la comunicarea pozițiilor fără a invita formal partea să contrapună. Dacă, în cazul acesta, partea nu reacționează după ce a luat cunoștință de noile scrisori, tribunalul poate pleca de la ideea că ea renunțase la dreptul de contrapunere (hotărâre a Tribunalului Federal din 22 noiembrie 2005, ATF 132 I 42). b. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că garanțiile unui proces echitabil implicau în principiu dreptul, pentru părțile la proces, de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului și de a o discuta (Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996‑I). Reamintește de asemeni că concluzionat, în mai multe cauze împotriva Helvetiei, la încălcarea articolului 6 § 1 pe motiv că reclamantul nu fusese invitat să se pronunțe cu privire la observațiile unei instanțe judiciare inferioare, a unei autorități administrative sau a părții adverse (vezi, în ordine cronologică, Nideröst-Huber c. Helvetia, 18 februarie 1997, § 24, Colecția 1997-I, F.R. c. Helvetia, nr. 37292/97, § 36, 28 iunie 2001, Ziegler c. Helvetia, nr. 3499/96, § 33, 3 mai 1993, Contardi c. Helvetia, nr. 7020/02, § 40, 12 iulie 2005, Spang c. Helvetia, nr. 45228/99, § 28, 11 octombrie 2005, Ressegatti c. Helvetia, nr. 17671/02, § 30, 13 iulie 2006, Kessler c. Helvetia, nr. 10577/04, § 32, 26 iulie 2007, și Werz c. Helvetia, nr. 22015/05, § 55, 17 decembrie 2009).

În jurisprudența sa, Curtea a afirmat anume că efectul real al observațiilor unei autorități conține puțin, dar că părțile la litigiu trebuie să aibă posibilitatea de a indica dacă estimă că un document solicită comentarii de la partea lor. Aceasta merge în special în direcția încrederii justiciabililor în funcționarea justiției: această încredere se bazează, inter alia, pe asigurarea de a fi putut se pronunțe cu privire la orice piesă din dosar (vezi, de exemplu, hotărârea Ziegler, citată mai sus, § 38).

Privitor la argumentul Guvernului conform căruia o instanță poate pleca de la ideea că partea a renunțat la dreptul de contrapunere dacă nu reacționează după ce a luat cunoștință de noile scrisori, Curtea se alăturează opinie reclamantei, conform căreia hotărârea invocată de Guvern (hotărârea Tribunalului Federal din 22 noiembrie 2005, ATF 132 I 42) a fost adoptată după hotărârea definitivă asupra prezentei cauze, care interveni pe 16 martie 2005. Prin urmare, chiar dacă să presupunem că hotărârea invocată introduce o schimbare importantă în practica Curții de vârf, nu putea fi opusă reclamantei.

Pe lângă, contrar cu ceea ce pretext Guvernul, Curtea nu este convinsă că reclamanta, nereprezentată de avocat devant Tribunalul Federal, ar fi trebuit să răspundă în mod spontan observațiilor litigioase depuse devant acestă instanță pentru a nu renunța la drepturi decurgând din art. 6 § 1. În acest sens, Curtea reamintește că corespondența prin care observațiile litigioase fuseseși adresate reclamantei indica clar mențiunea "pentru informare", aplicată cu tampon, și că legea era de asemeni fără echivoc, art. 93, alineatul 3, al OJ neprevezeized un al doilea schimb de scrisori decât cu titlu excepțional (§19 mai sus).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea estimează că reclamanta nu a fost ascultată în mod echitabil devant Tribunalul Federal. Prin urmare, exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens. II.

Reclamanta cere o sumă de cel puțin 20 000 CHF pentru prejudiciul moral, pe motiv că nu va mai putea exercita profesia.

Guvernul susține că nemulțumirile litigioase privesc doar drepturi procedurale trase din art. 6 din Convenție; cu alte cuvinte, chiar dacă Curtea ar trebui să constate o încălcare a acestei dispoziții, nu se putea deduce de aici că deciziile contestate ar fi fost eronate în fond. În aceste condiții, publicarea hotărârii Curții ar fi suficientă, eventualmente, pentru a repara prejudiciul suferit de reclamantă.

Curtea estimează că constatarea încălcării articolului 6 § 1 nu furnizează o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă din cauza încălcării dreptului să fie ascultată în mod echitabil. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea, pronunțând în drept ca vrea art. 41, alocare reclamantei suma de 5 000 EUR, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit pe acea sumă. B. Frais et dépens

Reclamanta cere mai întâi ca-i fie alocată o sumă care să acopere cheltuielile puse pe seama ei pentru procedura devant tribunalul administrativ, în valoare de 1 200 CHF (aproximativ 923 EUR). Apoi, ea cere o sumă de 5 000 CHF (aproximativ 3 846 EUR) cu titlu de cheltuieli suportate pentru a-și face valabil drepturile în "procedurile preliminare". Pe lângă, reclamanta susține că a angajat suma de 16 066,85 CHF pentru procedura devant Curt ă. În sfârșit, cere 3 500 CHF pentru cheltuielile procedurii devant Tribunalul Federal, 3 000 CHF pentru cheltuielile alocate de Tribunalul Federal comunei Altbüron și 700 CHF pentru cheltuielile în procedura devant Consilul de Stat.

Privitor mai întâi la suma de 1 200 CHF, Guvernul reamintește că, printr-o decizie din 24 mai 2005, Curtea a respins nemulțumirile reclamantei referitoare la procedura de concediere devant tribunalul administrativ. Privitor la suma de 5 000 CHF, Guvernul susține că reclamanta nu era atunci reprezentată de avocat și nu expune nici o cheltuiala concretă căreia să-i corespundă acea sumă. În aceste condiții, cererea ei ar trebui respinsă. Privitor la suma de 16 066,85 CHF, Guvernul susține că reclamanta redactase ea însăși cererea din 20 octombrie 2005. Mandatat în iunie 2006, avocatul reclamantei ar fi redactat doar observațiile în contrapunere cu ale Guvernului din 3 septembrie 2007, care nu depășeau șapte pagini. De aceea, Guvernul este de opinia că suma solicitată este exagerată și invită Curtea să aloce reclamantei suma de 1 000 CHF.

Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare a Convenției, ea poate aloca reclamanților rambursarea cheltuielilor și depozitelor pe care le-au suportat devant jurisdicțiile naționale pentru a preveni sau a face corijate de către ele acea încălcare (Zimmermann și Steiner c. Helvetia, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36; Hertel c. Helvetia, hotărâre din 25 august 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VI, § 63). Trebuie de asemeni establish realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Bottazzi c. Italia [Marea Cameră], nr. 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). Pe lângă, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 66, seria A nr. 288).

Privitor la suma de 1 200 CHF, Curtea face sieși opinia Guvernului și estimează că nu se cuvine nici o sumă la acest titlu, nemulțumirea privită de aceste cheltuieli fiind declarată inadmisibilă de Curt ă.

Privitor la cererea privind cheltuielile suportate pentru a-și face valabil drepturile în "procedurile preliminare", ridicând prétendument la 5 000 CHF, Curtea observă că reclamanta nu însoțise pretenții cu justificatoare necesare. Prin urmare, trebuie să se respingă această cerere.

Privitor la suma de 16 066,85 CHF (aproximativ 12 359 EUR) cu titlu de procedura devant Curt ă, aceasta o consideră excesivă. Având în vedere elementele din posesia ei și criteriile degajate de jurisprudența sa, alocare reclamantei suma de 3 000 EUR la acest titlu.

În sfârșit, cererile privind alocarea sumelor de 3 500 CHF (aproximativ 2 692 EUR) pentru cheltuielile procedurii devant Tribunalul Federal, de 3 000 CHF (aproximativ 2 307 EUR) pentru cheltuielile alocate de Tribunalul Federal comunei Altbüron și de 700 CHF (aproximativ 538 EUR) pentru cheltuielile în procedura devant Consilul de Stat, total de 5 537 EUR, nu sunt contestate de Guvern. Prin urmare, Curtea estimează că trebuie alocare reclamantei.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea alocare 8 537 EUR cu titlu de frais et dépens, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamantă. C. Dobândă moratoriu

Curtea judecă potrivit calculeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procen tuale. DE ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la nemulțumirea vizând echitatea procedurii devant Tribunalul Federal și declară inadmisibilă restul cererii; 2. Spune că exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, convertite în franci elvețieni (CHF) la cursul aplicabil la data plății: i. 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii. 8 537 EUR (opt mii cinci sute treizeci și șapte euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamantă, pentru frais et dépens; b) că, din expirarea termenului și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procen tuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 28 octombrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 41718/05) dirigée contre la Confédération suisse et dont une ressortissante de cet Etat, M me Bernadette Schaller-Bossert (« la requérante »), a saisi la Cour le 27 octobre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M. F. Dörig, avocat à Lucerne. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Schürmann, chef de la section des droits de l'homme et du Conseil de l'Europe à l'Office fédéral de la justice.

La requérante alléguait en particulier qu'elle n'avait pas pu se prononcer à l'égard des observations de la partie adverse dans les procédures devant le Conseil d'Etat du canton de Lucerne (soit le gouvernement cantonal ; ci-après « le Conseil d'Etat ») et devant le Tribunal fédéral.

Le 24 mai 2007, la chambre a décidé de communiquer ces griefs au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. Elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus. EN FAIT I.

La requérante travaillait depuis 1976 comme enseignante dans la commune de Altbüron. Conformément aux modifications de la loi sur le personnel, son statut de fonctionnaire fut transformé en un contrat de durée indéterminée à partir du 1 er août 2003.

En raison de problèmes relationnels entre la requérante et la direction de l'école où elle enseignait, par lettre du 5 septembre 2003, la commission scolaire ( Schulpflege ) invita la requérante à s'exprimer à l'égard d'une résiliation envisagée de son contrat de travail.

Le 15 septembre 2003, la requérante annonça un arrêt de travail pour cause de maladie jusqu'au 15 janvier 2004. Le 6 janvier 2004, elle se déclara capable de reprendre le travail à temps partiel.

Par lettre du 21 janvier 2004, la commission scolaire exempta la requérante de l'obligation de travailler ( Freistellung ), estimant qu'il lui manquait la capacité de travailler en équipe et que la relation de confiance entre elle et la direction de l'école d'une part et la commission scolaire d'autre part, était rompue. En même temps, la commission scolaire affirma que le salaire de la requérante lui serait versé régulièrement jusqu'à l'échéance du délai de résiliation, en cas de licenciement ( ordentliche Kündigung) , ou jusqu'à ce qu'une solution consensuelle soit trouvée.

Le 11 février 2004, la requérante introduisit un recours contre la décision d'exemption de l'obligation de travailler auprès du Conseil d'Etat du canton de Lucerne.

Les observations de la commission scolaire du 28 avril 2004 furent communiquées à la requérante le 30 avril 2004 avec la mention « pour information ».

Par décision du 28 septembre 2004, le Conseil d'Etat conclut à la licéité de la décision d'exempter la requérante de l'obligation de travailler et rejeta le recours introduit par cette dernière. Le Conseil d'Etat retint que la requérante ne s'était pas exprimée, dans le délai imparti, sur les observations de la partie adverse.

Etant donné qu'une solution consensuelle ne put être trouvée, par lettre du 12 mars 2004, la commission scolaire informa la requérante de la résiliation de son contrat de travail avec effet au 31 juillet 2004. Elle fonda le licenciement sur son manque de capacité de travailler en équipe et sur le fait que les relations de confiance entre elle et la commission ainsi que la direction de l'école étaient brisées.

Par recours de droit administratif du 3 avril 2004, la requérante attaqua cette décision auprès du tribunal administratif du canton de Lucerne (ci-après : « le tribunal administratif »).

Le 10 septembre 2004, le tribunal administratif considéra que le licenciement était licite, et rejeta dès lors le recours introduit par la requérante.

Le 18 octobre 2004 et le 2 novembre 2004, respectivement, la requérante introduisit auprès du Tribunal fédéral deux recours de droit public, contre la décision du tribunal administratif (du 10 septembre 2004) et contre celle du Conseil d'Etat (du 28 septembre 2004).

Les observations des instances inférieures du 23 novembre 2004 et du 17 décembre 2004, ainsi que celles de la commission scolaire du 16 novembre 2004 et du 29 novembre 2004, furent communiquées à la requérante, avec la mention « pour information » apposée par tampon.

Par un arrêt du 16 mars 2005 (notifié à la requérante le 20 avril 2005), le Tribunal fédéral décida de joindre les deux procédures. Il rejeta le recours concernant la procédure de licenciement et déclara irrecevable le recours concernant la procédure d'exemption de l'obligation de travailler. S'agissant du recours de droit public que la requérante avait introduit contre la décision du Conseil d'Etat du 28 septembre 2004, le Tribunal fédéral le déclara irrecevable au motif que la requérante n'avait plus d'intérêt actuel et pratique à l'annulation de la décision de la commission scolaire du 21 janvier 2004. En effet, le délai de congé avait entre-temps pris fin et la licéité du licenciement avait été confirmée par le tribunal administratif. II.

Dans un arrêt du 22 novembre 2005 (ATF 132 I 42, consid. 3.3.3), le Tribunal fédéral a donné certaines précisions concernant le droit de réplique. Il a estimé que, lorsque le droit de procédure applicable ne prévoit, comme règle, qu'un simple échange d'écritures, le tribunal peut se contenter, dans un premier temps, de porter les observations litigieuses à la connaissance de la partie adverse, sans l'inviter expressément à y répliquer. De cette manière, la partie aurait la possibilité de mesurer la nécessité de commenter les nouvelles observations. Si, dans un tel cas, la partie ne réagit pas après avoir pris connaissance des nouvelles écritures, le tribunal peut partir de l'hypothèse qu'elle a renoncé à son droit de répliquer. Selon le Tribunal fédéral, cette manière de procéder met en œuvre l'article 6 § 1 de façon pragmatique. EN DROIT I.

Le Gouvernement relève que l'objet du litige devant le Conseil d'Etat était la décision de la commission scolaire du 21 janvier 2004, exemptant la requérante de l'obligation de travailler. Dans cette même décision, la commission avait affirmé que le salaire de la requérante lui serait versé régulièrement pendant la durée de ladite exemption. De l'avis du Gouvernement, ce fait, à lui seul, suffit pour conclure que la procédure litigieuse devant le Conseil d'Etat se situe en dehors du champ d'application de l'article 6 § 1, faute d'une contestation réelle et sérieuse sur un droit. A cet égard, le Gouvernement rappelle que ladite procédure ne concernait pas la question du maintien ou de la dissolution des rapports de travail, question qui était réservée à une procédure distincte, qui s'est déroulée devant une autorité judiciaire.

Par ailleurs, le Gouvernement rappelle que l'exemption de l'obligation de travailler figure parmi les « mesures provisoires », prévues au § 14 de la loi lucernoise sur les rapports de travail de droit public. Ainsi, la procédure dans le cadre de laquelle cette mesure a été prononcée ne concernait pas une « décision » relative à une « contestation sur un droit », les rapports de travail entre la requérante et le canton de Lucerne n'ayant pas été dissous par la mesure litigieuse.

Le Gouvernement soutient en outre que même si l'on voulait admettre, en l'espèce, un rapport entre la décision de la commission scolaire, d'une part, et la procédure qui a conduit au licenciement, d'autre part, ce rapport n'était pas suffisamment étroit pour admettre l'applicabilité des garanties découlant de l'article 6 § 1.

Compte tenu de ce qui précède, le Gouvernement invite la Cour à déclarer le présent grief irrecevable pour incompatibilité ratione materiae avec la Convention. ii. La requérante

La requérante admet que sa mise en disponibilité par la commission scolaire d'Altbüron n'a certes pas mis fin au contrat de travail de façon formelle. Toutefois, d'un point de vue matériel, cette décision, en relation avec l'interdiction de séjourner dans le complexe scolaire, équivaudrait à une résiliation définitive du contrat de travail.

La requérante soutient également que l'affirmation de la partie adverse selon laquelle elle n'aurait pas subi un préjudice financier n'est pas exacte en l'espèce. Le changement de poste dans une autre commune, induit par la mise en disponibilité et l'absence de reclassement consécutif, aurait entraîné une perte de salaire.

La requérante note en outre que le droit d'exercer une activité lucrative et le droit d'exercer une profession sont censés revêtir un caractère civil au sens de l'article 6 de la Convention. Etant donné que ses droits patrimoniaux sont concernés, cette disposition s'applique au cas d'espèce, même si est ici en jeu un contrat de droit public. b) L'appréciation de la Cour

La requérante allègue qu'elle n'a pas pu se prononcer sur les observations de la commission scolaire du 28 avril 2004 dans la procédure devant le Conseil d'Etat. Avant de se prononcer sur le caractère civil du litige devant ce dernier, la Cour doit notamment examiner si l'organe qui a statué sur la question de l'exemption de l'obligation de travailler peut être considéré comme un « tribunal », au sens de l'article 6 de la Convention.

Selon la jurisprudence de la Cour, un « tribunal » se caractérise au sens matériel par son rôle juridictionnel: trancher, sur la base de normes de droit et à l'issue d'une procédure organisée, toute question relevant de sa compétence (arrêt Belilos c. Suisse , 29 avril 1988, § 64, série A n o 132 ; avec références citées). Il doit aussi remplir une série d'autres conditions - indépendance, notamment à l'égard de l'exécutif, impartialité, durée du mandat des membres, garanties offertes par la procédure - dont plusieurs figurent dans le texte même de l'article 6 § 1 ( ibid .).

En l'espèce, la procédure cantonale qui est mise en cause est celle qui eut lieu devant le Conseil d'Etat. Ce dernier, bien que statuant en droit dans le respect de règles procédurales et ayant le pouvoir de trancher le litige, est avant tout un organe politique et non pas juridictionnel. Etant lui-même le gouvernement cantonal, il ne revêt notamment pas l'indépendance requise par l'article 6 (voir, mutatis mutandis , pour le Conseil fédéral, Eiffage c. Suisse (déc.), n o 1742/05, 15 septembre 2009).

L'article 6 n'ayant vocation à s'appliquer que devant un « tribunal », ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4. Cette conclusion dispense la Cour de se prononcer sur les motifs d'irrecevabilité soulevés par le Gouvernement. B. La procédure devant le Tribunal fédéral 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a) Les thèses des parties i. La requérante

La requérante allègue que la mention « pour information », apposée pour la forme par les tribunaux, y compris le Tribunal fédéral, sur les documents transmis par la partie adverse, ne permet en principe pas de soumettre des observations. Lorsque leurs destinataires font néanmoins connaître leur position sur des mémoires transmis avec une telle mention, les tribunaux auraient pour habitude de rejeter les observations reçues sans autre forme de procès ou de ne pas en tenir compte.

En ce qui concerne l'argument du Gouvernement selon lequel rien ne l'empêchait de réagir de manière spontanée aux observations de la partie adverse, la requérante relève que l'arrêt pertinent du Tribunal fédéral dans la présente affaire (arrêt du 16 mars 2005) a été rendu avant celui invoqué par le Gouvernement (arrêt du 22 novembre 2005, ATF 132 I 42). Avant l'adoption de ce dernier, et donc au moment des faits pertinents, la haute juridiction helvétique aurait encore eu pour pratique de n'accepter une réplique que si elle en faisait elle-même la demande ou lorsqu'il était notamment fait état de faits nouveaux, et ce selon sa libre appréciation (voir, parmi d'autres, ATF 2A.313/2005 du 25 août 2005, consid. 1.2 avec renvois ; 1A./592004 du 16 juillet 2004).

Selon la requérante, il convient également de tenir compte du fait qu'elle était peu familière des questions juridiques et qu'elle n'était donc pas au courant des usages des tribunaux. De ce point de vue, attirer l'attention d'une simple citoyenne sur la possibilité d'une prise de position sur le mémoire de la partie adverse aurait constitué, de la part du Tribunal fédéral, un « geste de loyauté ». ii. Le Gouvernement

Le Gouvernement rappelle que le Conseil d'Etat et le Tribunal fédéral ont transmis les prises de position litigieuses « pour information ». Ce faisant, les autorités n'ont certes pas formellement ouvert un deuxième échange d'écritures, mais ont tout de même donné l'occasion à la requérante d'intervenir si elle estimait nécessaire de réagir. A cet égard, le Gouvernement considère comme erronée et dépourvue de fondement l'affirmation de la requérante selon laquelle il correspondrait à une pratique courante des tribunaux suisses de ne pas prendre en compte les observations formulées sans invitation expresse.

Le Gouvernement fait sienne la pratique adoptée par le Tribunal fédéral à la suite de la jurisprudence pertinente de la Cour (paragraphe 20 ci-dessus). Selon cette pratique, une partie au procès doit avoir la possibilité de s'exprimer sur toute prise de position de la partie adverse ou de l'instance inférieure. Toutefois, lorsque le droit processuel applicable ne prévoit, comme règle, qu'un simple échange d'écritures, le tribunal doit pouvoir se limiter, dans un premier temps, à communiquer les prises de position sans inviter formellement la partie à y répliquer. Si, dans un tel cas, la partie ne réagit pas après avoir pris connaissance des nouvelles écritures, le tribunal peut partir de l'idée qu'elle a renoncé à son droit de répliquer (arrêt du Tribunal fédéral du 22 novembre 2005, ATF 132 I 42). b. L'appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les garanties d'un procès équitable impliquent en principe le droit, pour les parties au procès, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter ( Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I). Elle rappelle également avoir conclu, dans plusieurs affaires contre la Suisse, à la violation de l'article 6 § 1 au motif que le requérant n'avait pas été invité à s'exprimer sur les observations d'une autorité judiciaire inférieure, d'une autorité administrative ou de la partie adverse (voir, dans l'ordre chronologique, Nideröst-Huber c. Suisse , 18 février 1997, § 24, Recueil 1997-I, F.R. c. Suisse , n o 37292/97, § 36, 28 juin 2001, Ziegler c. Suisse , n o 3499/96, § 33, 3 mai 1993, Contardi c. Suisse , n o 7020/02, § 40, 12 juillet 2005, Spang c. Suisse , n o 45228/99, § 28, 11 octobre 2005, Ressegatti c. Suisse , n o 17671/02, § 30, 13 juillet 2006, Kessler c. Suisse , n o 10577/04, § 32, 26 juillet 2007, et Werz c. Suisse , n o 22015/05, § 55, 17 décembre 2009).

Dans sa jurisprudence, la Cour a notamment affirmé que l'effet réel des observations d'une autorité importe peu, mais que les parties à un litige doivent avoir la possibilité d'indiquer si elles estiment qu'un document appelle des commentaires de leur part. Il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice : cette confiance se fonde, entre autres, sur l'assurance d'avoir pu s'exprimer sur toute pièce du dossier (voir, à titre d'exemple, l'arrêt Ziegler , précité, § 38).

En ce qui concerne l'argument du Gouvernement selon lequel un tribunal peut partir de l'idée que la partie a renoncé à son droit de répliquer si elle ne réagit pas après avoir pris connaissance des nouvelles écritures, la Cour partage l'avis de la requérante, selon lequel l'arrêt invoqué par le Gouvernement (arrêt du Tribunal fédéral du 22 novembre 2005, ATF 132 I 42) a été adopté après l'arrêt définitif sur la présente affaire, intervenu le 16 mars 2005. Partant, même à supposer que l'arrêt invoqué ait introduit un changement important dans la pratique de la Haute Cour, il ne saurait être opposé à la requérante

Par ailleurs, contrairement à ce que prétend le Gouvernement, la Cour n'est pas convaincue que la requérante, non représentée par un avocat devant le Tribunal fédéral, aurait dû répondre de manière spontanée aux observations litigieuses déposées devant cette instance pour ne pas renoncer à ses droits découlant de l'article 6 § 1. A cet égard, la Cour rappelle que le courrier par lequel les observations litigieuses ont été adressées à la requérante indiquait clairement la mention « pour information », apposée par tampon, et que la loi était également sans équivoque, l'article 93, alinéa 3, de l'OJ ne prévoyant un deuxième échange d'écritures qu'à titre exceptionnel (paragraphe 19 ci-dessus).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la requérante n'a pas été entendue équitablement devant le Tribunal fédéral. Il y a donc eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention à cet égard. II.

La requérante demande un montant d'au moins 20 000 CHF pour tort moral, au motif qu'elle ne pourra plus exercer sa profession.

Le Gouvernement soutient que les griefs litigieux concernent uniquement des droits procéduraux tirés de l'article 6 de la Convention ; en d'autres termes, même si la Cour devait constater une violation de cette disposition, l'on ne saurait en déduire que les décisions contestées auraient été erronées au fond. Dans ces conditions, la publication de l'arrêt de la Cour suffirait, le cas échéant, à réparer le tort subi par la requérante.

La Cour estime que le constat de violation de l'article 6 § 1 ne fournit pas une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par la requérante du fait de la violation de son droit d'être entendue équitablement. Compte tenu des circonstances de l'espèce, la Cour, statuant en équité comme le veut l'article 41, alloue à la requérante la somme de 5 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

La requérante demande d'abord que lui soit alloué un montant couvrant les frais qui ont été mis à sa charge pour la procédure devant le tribunal administratif, à hauteur de 1 200 CHF (environ 923 EUR). Ensuite, elle réclame un montant de 5 000 CHF (environ 3 846 EUR) au titre des frais encourus pour faire valoir ses droits dans les « procédures préliminaires ». En outre, la requérante affirme avoir engagé la somme de 16 066,85 CHF pour la procédure devant la Cour. Enfin, elle demande 3 500 CHF pour les frais de procédure devant le Tribunal fédéral, 3 000 CHF pour les dépens alloués par le Tribunal fédéral à la commune d'Altbüron et 700 CHF pour les frais dans la procédure devant le Conseil d'Etat.

En ce qui concerne d'abord la somme de 1 200 CHF, le Gouvernement rappelle que, par une décision du 24 mai 2005, la Cour a rejeté les griefs de la requérante relatifs à la procédure de licenciement devant le tribunal administratif. Quant au montant de 5 000 CHF, le Gouvernement fait valoir que la requérante n'était alors pas représentée par un avocat et n'expose aucune dépense concrète à laquelle correspondrait cette somme. Dans ces conditions, sa demande devrait être rejetée. S'agissant de la somme de 16 066,85 CHF, le Gouvernement soutient que la requérante a rédigé elle-même sa requête du 20 octobre 2005. Mandaté en juin 2006, l'avocat de la requérante n'aurait rédigé que les observations en réplique à celles du Gouvernement du 3 septembre 2007, qui ne dépassaient pas sept pages. Dès lors, le Gouvernement est d'avis que le montant réclamé est exagéré et invite la Cour à octroyer à la requérante la somme de 1 000 CHF.

La Cour rappelle que, lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu'ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36 ; Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 66, série A no 288).

En ce qui concerne le montant de 1 200 CHF, la Cour partage l'avis du Gouvernement et estime qu'aucune somme n'est due à ce titre, le grief concerné par ces frais ayant été déclaré irrecevable par la Cour.

A propos de la demande visant les frais encourus pour faire valoir ses droits dans les « procédures préliminaires », s'élevant prétendument à 5 000 CHF, la Cour observe que la requérante n'a pas accompagné ses prétentions des justificatifs nécessaires. Il convient donc d'écarter cette demande.

S'agissant de la somme de 16 066,85 CHF (environ 12 359 EUR) au titre de la procédure devant la Cour, celle-ci la considère comme excessive. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères dégagés par sa jurisprudence, elle octroie à la requérante la somme de 3 000 EUR à ce titre.

Enfin, les demandes visant à l'octroi des sommes de 3 500 CHF (environ 2 692 EUR) pour les frais de procédure devant le Tribunal fédéral, de 3 000 CHF (environ 2 307 EUR) pour les dépens alloués par le Tribunal fédéral à la commune d'Altbüron et de 700 CHF (environ 538 EUR) pour les frais dans la procédure devant le Conseil d'Etat, d'un total de 5 537 EUR, ne sont pas contestées par le Gouvernement. Partant, la Cour estime qu'il convient de les octroyer à la requérante.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour alloue 8 537 EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief visant l'équité de la procédure devant le Tribunal fédéral et déclare irrecevable le restant de la requête ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en francs suisses (CHF) au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral ; ii. 8 537 EUR (huit mille cinq cent trente-sept euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 octobre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président