Steulet împotriva Elveției

La originea acestui dosar se găsește o cerere (nr. 31351/06) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene și prin care un cetățean al acestui stat, domnul Jean-Pierre Steulet (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 25 iulie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de avocat A. Marti, inscris la baroul Genovei. Guvernul elvețian (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Frank Schürmann, din Biroul Federal de Justiție, Unitatea drepturi europene și protecție internațională a drepturilor omului.

Reclamantul invocă mai multe violări ale dreptului la proces echitabil așa cum este garantat de art. 6 din Convenție.

La 30 ianuarie 2009, președintele primei secții a hotărât comunicarea Guvernului a pretenziei derivate din violarea articolului 6 § 1 din Convenție în măsura în care aceasta contestă imparțialitatea unui judecător din Tribunal federal care deja examinase două alte recururi introduse de reclamant. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât în plus ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și asupra fondului.

La 1 februarie 2011, secțiile Curții au fost reorganizate. Cererea a fost atribuită secției a doua (articolele 25 § 1 și 52 § 1 din regulament). FAPTE

Într-o dată nedeterminată, consiliul municipal al Pompaples a depus plângere împotriva reclamantului pentru calomnie, defămare și injurie.

Prin ordonanță din 25 februarie 2000, judecătorul de deschidere al investigației din La Côte a pronunțat neîncepere, cu argumentul că consiliul municipal nu avea calitate pentru a depune plângere, dar a pus cheltuielile procedurii în sarcina reclamantului.

Acesta din urmă a sesizat tribunal de acuzare al cantonului Vaud. La 23 martie 2000, această instanță, în care avea funcție judecătorul F., a confirmat neînceperea și a pus cheltuielile procedurii în sarcina Statului, deoarece comportamentul reclamantului nu constituia nici un delict penal, nici o faută civilă. 2. A doua procedură

Într-o dată ulterioară, judecătorul de deschidere al investigației din La Côte a deschis o investigație penală împotriva a doi membri ai consiliului municipal pe care reclamantul îi acuza de malversări în cadrul renovării unui clădiri aparținând comunei.

Prin ordonanță din 28 februarie 2001, judecătorul de deschidere a pronunțat neîncepere, dar a pus cheltuielile procedurii în sarcina reclamantului în valoare de 21 869 de franci elvețieni (CHF) (corespunzând aproximativ 14 570 de euro (EUR)).

Acesta din urmă a sesizat tribunal de acuzare al cantonului Vaud. La 2 octombrie 2001, această instanță, în care avea din nou funcție judecătorul F., a admis parțial recursul cu următoarele motive: « [Considerând] că neînceperea pronunțată de magistrat apare prin urmare bine întemeiată; Considerând, în continuare, că recurentul contestă punerea în sarcina sa a cheltuielilor investigației, Că în temeiul articolului 159 alinea 1 [din codul de procedură penală], plângitorul poate fi obligat să suporte toate sau o parte din cheltuieli dacă echitatea o cere, mai ales dacă a acționat din dol, temeritate sau ușurință, Că se poate de fapt cere interesatului să se înconjoare de anumite precauții și să strângă cel puțin informații elementare atât cu privire la faptele pe care le expune, cât și cu privire la regulile de drept pe care cere aplicarea lor [...], Că în fapt, plângitorul a depus plângere fără a-și da seama de bine-întemeierea acuzațiilor formulate împotriva inculpaților, Că nu puteau fi pe neștiute acestuia că acestea nu cădeau sub incidența unei infracțiuni penale, Că în acest sens, faptul că magistratul a ordonat o expertizare nu este hotărâtor, Că a acționat în acest fel pentru a « face o dată pentru toate lumină asupra acestui dosar » [...] și a rezolva definitiv litigiul, oprindu-se orice controversă, Că convine deci să se admită că prin depunerea unei plângeri penale pe bază de suspiciuni neargumentate, Jean-Pierre Steulet a abuzat de calea plângerii penale, Că în continuare, nu este inutil de observat că interesatul a făcut recurs până la Tribunal federal, fără succes, împotriva votului Consiliului general al Pompaples din 27 noiembrie 1997 [...], Că mai mult, din dosarul depus de Primăria Pompaples rezultă că a semnalat, în vara 1999, Serviciului de educație și sport caracterul rugos și deci potențial periculos al revestirii murale a sălii Biolle [...], Că aceste circumstanțe, considerate în afara contextului lor, ar fi probabil lipsite de semnificație particulară dacă nu s-ar încadra într-un conflict notorietate dintre recurent și executivul comunei Pompaples, Că plângerea penală, depusă după faptele anterioare citate, apare astfel chicanieră, Că de asemenea, în principiu, se justifica obligarea recurentului să suporte cheltuielile investigației, Că totuși, acestea, din cauza cheltuielilor de expertiză de 21.089 fr. 60, au luat o proporție neobișnuită și exorbitantă care apelează la o reducere, Că o cotă de 10.000 fr. pusă în sarcina recurentului pare în acest sens echitabilă; Considerând, în definitiv, că recursul este parțial admis [...] » 3. A treia procedură

În noiembrie 2002, reclamantul a distribuit un tract pe care l-a depozitat în aproximativ zece căsuțe poștale. El afirma că societatea de lucrări publice J.P. SA a virat mită sindicului comunei Pompaples.

La plângerea societății J.P. SA, reclamantul a fost trimis în judecată înaintea tribunalului poliției din La Côte. Prin sentință din 14 aprilie 2005, această instanță l-a condamnat la zece zile de închisoare cu suspendare pentru defămare.

Reclamantul a căzut în cale de casație la curtea de casație penală a cantonului Vaud.

Prin sentință din 31 mai 2005, această instanță a respins recursul.

Reclamantul a adresat apoi un recurs de drept public la Tribunal federal. Dosarul a fost atribuit primei cărți de drept public, în care avea funcție judecătorul F., ales în intervenul la Tribunal federal.

Prin sentință din 15 februarie 2006, Tribunal federal a respins recursul.

După ce a aflat că judecătorul F. participase la judecarea dosarului său, reclamantul a introdus la 24 martie 2006 o cerere de revizuire a sentinței Tribunalului federal pe baza articolului 136 din legea federală de organizare judiciară atunci în vigoare.

Prin sentință din 6 aprilie 2006, Tribunal federal a respins cererea de revizuire cu argumentul că lipsa de imparțialitate a judecătorului F. nu era stabilită în fapt. În această privință, instanța a observat următoarele: « Fiind aceasta situația, oricât ar fi confuze explicațiile recurentului - ceea ce ar justifica de la sine renunțarea la examinarea în continuare a acestui motiv de recuzare -, trebuie aduse clarificările următoare [...] Cu privire la judecătorul federal F., acesta a fost pus să pronunțe, în funcția anterioară de judecător la Tribunal cantonal al cantonului Vaud, în cauze în care reclamantul era parte. Ales la 3 octombrie 2001 ca judecător la Tribunal federal și pus în funcție la 1 ianuarie 2002 (cf. Rapoarte ale Tribunalului federal privind gestionarea sa în 2001 și 2002), nu a participat la investigație nici la judecarea dosarului penal vaudin PE02.037471, obiectul recursului de drept public 1P.728/2005, deoarece această procedură penală a fost introdusă cel mai devreme în noiembrie 2002, data diseminării textului defamator. Prin urmare, e manifest că prescripția art. 22 al. 1 lit. b OJ nu a fost încălcată la judecarea cauzei 1P.728/2005. 2.3 Reclamantul invocă cazul de recuzare din art. 23 lit. c OJ susținând că, într-o sentință a Tribunalului de acuzare al cantonului Vaud din 2 octombrie 2001 (referință PE00.021189), instanța, alcătuită din trei judecători cantonali inclusiv judecătorul F., a considerat că o plângere penală pe care o depusese apărea « chicanieră ». Acest calificativ, căruia reclamantul îi atribuie o connotație peiorativă manifest, ar revela o prejudecată a judecătorului federal F. împotriva sa. Această argumentație a recurentului este manifest neîntemeiată, chiar temerară. Recurentul se referă la definiția termenului « chicanier » dată de Dicționarul limbii franceze Littré; or omite să observe că autorul acestui dicționar definește chicana ca un « abuz al resurselor și formalităților justiției », deci ca o atitudine a unei părți în proces care poate fi considerată contrară interdicției abuzului de drept (cf. de asemenea prima definiție a cuvântului « chicane » dată de dicționarul Le Grand Robert de la langue française: « dificultate, incident provocat într-un proces, pe un detaliu, pentru a încurca dosarul »). Utilizarea unor termeni asemănători (chicane, chicanier) într-o sentință, în acceptarea lor juridică, nu este în mod evident critică. Cu atât mai puțin s-ar putea descoperi o dovadă a unui aspect de prejudecată a magistraților respectivi. » 4. A patra procedură

Paralel, reclamantul a depus o plângere pentru fals mărturia împotriva mai multor angajați ai societății J.P. SA.

La 3 noiembrie 2006, judecătorul de deschidere al investigației al cantonului Vaud a pronunțat o ordonanță de neîncepere în această investigație.

Prin sentință din 7 decembrie 2006, tribunal de acuzare a respins un recurs depus de reclamant și a confirmat ordonanța de neîncepere.

Reclamantul a sesizat apoi Tribunal federal, care l-a respins prin sentință din 23 martie 2007, cu argumentul că nu avea nici un interes juridic protejat să conteste sentința tribunalului de acuzare.

Mai multe decizii recente ale instanțelor judiciare ale cantonului Vaud au reținut că plângitorul poate fi condamnat să plătească cheltuielile procedurii dacă plângerea sa « apare ca disproporționată în raport cu comportamentul care a motivat-o sau rezultă din spirit de chicane » (curtea de casație penală, sentință din 16 iulie 2010, nr. 282), mai ales atunci când plângitorul acționează « din dol, temeritate sau ușurință » (tribunal de acuzare, decizia din 13 noiembrie 2009, nr. 746). Expresia « spirit de chicane » se regăsește de asemenea în doctrină pentru a caracteriza o plângere penală depusă ușor (Benoît Bovay/Michel Dupuis/Laurent Moreillon/Cyrille Piguet, Procedură penală vaudoasă, Payot, Lausanne, 2004, comentariile nr. 1.1 și 2.3 la art. 159 din codul de procedură penală vaudin). EN DROIT I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE DATORATĂ LIPSEI DE IMPARȚIALITATE A TRIBUNALULUI FEDERAL A. Cu privire la admisibilitate

Reclamantul se plânge, sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura nu a fost echitabilă. El susține că Tribunal federal nu constituia o instanță independentă și imparțială, deoarece judecătorul F. nu ar fi trebuit să facă parte din formația care a pronunțat sentința din 15 februarie 2006. art. 6 § 1 este redactat în următorii termeni în pasajele sale pertinente: « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială, constituită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. »

Guvernul susține că această pretenție este manifest neîntemeiată.

Curtea constată, din observațiile părților, că pretentia nu este manifest neîntemeiată. Pretentia nefiind în altă parte în contradicție cu nici o altă cauză de inadmisibilitate, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Teza părților a) Reclamantul

Reclamantul expune că judecătorul F. a fost prezent la trei rânduri, în 2000, 2001 și 2006 în instanțe care examinaseră recururi pe care el le depusese. Dorește cu claritate să sublinieze că toate procedurile în cauză vizau gestionarea afacerilor comunei Pompaples și că erau deci strâns legate.

Cu privire mai în particular la a doua procedură, care s-a desfășurat în 2001, reclamantul susține că termenii utilizați pentru motivarea deciziei judiciare au fost neobligativi la adresa sa, mai ales dat fiind faptul că plângerea sa a fost apoi considerată chicanieră. Or, se plânge în această privință că tribunal de acuzare a respins recursul fără a examina toate circumstanțele pertinente. El deduce din aceasta că motivarea utilizată revine la a reproșa « unui cetățean de a-și folosi drepturi de cetățean ».

În lumina acestor elemente, reclamantul este de părere că judecătorul F. nu ar fi trebuit să facă parte din formația Tribunalului federal care a respins, la 15 februarie 2006, un recurs pe care l-a depus în cadrul celei de-a treia proceduri și că aceasta este de natură să dea motive de îndoielă cu privire la imparțialitatea Tribunalului federal. b) Guvernul

În titlu preliminar, Guvernul remarcă că puțin mai mult de patru ani separă cele două decizii la care a participat judecătorul F., întâi ca judecător la tribunal de acuzare al cantonului Vaud, apoi ca judecător la Tribunal federal.

El susține în continuare că procedurile diferite nu aveau nici o legătură directă între ele, deoarece nu vizau aceleași părți și nu versau asupra acelorași fapte. Recuzarea judecătorului F. nu era deci necesară.

Cât privește termenii utilizați de tribunal de acuzare pentru motivarea deciziei sale din 2 octombrie 2001, Guvernul indică faptul că judecătorul F. nu s-a exprimat la titlu personal, deoarece instanța era alcătuită din trei membri. El susține de asemenea că termenul « chicanier » trebuie replasat în context și că acesta este o expresie frecvent utilizată de instanțele judiciare ale cantonului Vaud pentru a caracteriza plângerile penale. Nu implica deci nici un judecată de valoare și nu era de natură să stârnească temerile cu privire la imparțialitatea judecătorului F. 2. Aprecierea Curții a) Principii aplicabile

Curtea reamintește cu claritate că este fundamental că instanțele unui societății democratice inspiră încredere justițabililor (Padovani c. Italia, 26 februarie 1993, § 27, seria A nr. 257-B). Pentru aceasta, art. 6 § 1 din Convenție cere ca orice instanță să fie imparțială.

Imparțialitatea se poate aprecia în diverse moduri. Curtea distinge între o abordare subiectivă, încercând să determine ceea ce un anumit judecător gândea în intimitatea sufletului său într-o cauză particulară, și o abordare obiectivă, ducând la căutarea dacă oferea garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice îndoiată legitimă (Piersack c. Belgia, 1 octombrie 1982, § 30, seria A nr. 53, și Grieves c. Regatul Unit [GC], nr. 57067/00, § 69, 16 decembrie 2003). Granița între cele două noțiuni nu este totuși ermetic, deoarece nu numai conduita însăși a unui judecător poate, din perspectiva unui observator extern, duce la îndoieli obiectiv justificate cu privire la imparțialitatea lui, ci poate de asemenea atinge chestiunea convingerii sale personale (Kyprianou c. Cipru [GC], nr. 73797/01, § 119, CEDO 2005-XIII).

O analiză a jurisprudenței Curții permite a distinge două tipuri de situații susceptibile de a denota un defect de imparțialitate al judecătorului. Primul, de ordine funcțională, grupează cazuri în care conduita personală a judecătorului nu este în niciun caz în cauză dar unde, de exemplu, exercitarea de aceeași persoană a diferitelor funcții în cadrul procesului judiciar (Piersack, sentință citate) stârnete îndoielile obiectiv justificate cu privire la imparțialitatea instanței. Al doilea tip de situații este de ordine personală. Se raportează la conduita judecătorilor într-o cauză dată. O asemenea conduită poate fi suficientă pentru a fonda temeri legitime și obiectiv justificate (Buscemi c. Italia, nr. 29569/95, § 67, CEDO 1999-VI), dar poate de asemenea să pună probleme în cadrul abordării subiective (Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 118-119, 28 noiembrie 2002). În acest sens, răspunsul la întrebarea dacă ar trebui să apeleze la abordarea obiectivă, la abordarea subiectivă sau la ambele depinde de circumstanțele conduitei litigioase (Kyprianou, sentință citată, § 121).

În final, Curtea subliniază că imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la dovadă contrară (Hauschildt c. Danemarca, 24 mai 1989, § 47, seria A nr. 154). Simplul fapt că un magistrat s-a deja pronunțat în cadrul unei alte proceduri privind reclamantul nu poate în sine prejudicia imparțialitatea acestui judecător (a se vedea, a contrario, Indra c. Slovacia, nr. 46845/99, §§ 51-53, 1 februarie 2005). Situația este în schimb la fel de bună atunci când sentințele anterior pronunțate conțin referințe sau anticipări pentru afacerile care rămân a fi judecate (Craxi III c. Italia (dec.), nr. 63226/00, 14 iunie 2001) sau dacă chestiunile abordate în cursul celei de-a doua proceduri sunt analoge cu acelea asupra cărora judecătorul s-a deja pronunțat (Mancel și Branquart c. Franța, nr. 22349/06, § 37, 24 iunie 2010). b) Aplicarea acestor principii la cazul prezent

Trecând la circumstanțele prezentei cazuri, Curtea observă că reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a Tribunalului federal fără a preciza dacă se bazează pe abordarea subiectivă sau obiectivă. Având în vedere legăturile existente între cele două în fapt, Curtea se propune să examineze pretentia sub ambele aspecte simultan, distingând după cum reclamantul se sprijină pe participarea judecătorului F. la mai multe proceduri consecutive privind-o, sau pe consecințele pe care trebuie să le tragem din motivarea sentinței tribunalului de acuzare din 2 octombrie 2001.

În ceea ce privește, mai întâi, participarea judecătorului F. la diferitele proceduri privind reclamantul, independent de motivarea sentinței tribunalului de acuzare, Curtea este bine conștientă că aceste proceduri se încadrau toate în cadrul global al unui litigiu între reclamant și autoritățile comunale ale Pompaples cu privire la realizarea diferitelor lucrări publice. Cu toate acestea, faptele de la baza fiecăreia erau diferite și nici partidele nu erau aceleași.

Astfel, prima procedură versau pe urmăriri penale pentru defămare îndreptate împotriva reclamantului care s-au încheiat prin neîncepere cu argumentul că plângitorul nu avea calitate pentru a acționa (§8 mai sus). A doua se referea la imputări de malversări formulate de reclamant privind renovarea unei clădiri aparținând comunei (§10 mai sus) și a treia o procedură penală îndreptată împotriva reclamantului pe motiv că afirmase public că o întreprindere vira mită consilului municipal al Pompaples (§13 mai sus).

Curtea deduce din aceasta că situația reclamantului se distinge clar de cea care era în centrul dosarului Mancel și Branquart, în care aceiași judecători pronunțaseră la mai multe rânduri asupra acelorași chestiuni (sentință citată, § 39). Curtea consideră deci că participarea judecătorului F. la diferitele proceduri privind reclamantul nu era de natură să arunce suspiciune asupra imparțialității Tribunalului federal.

Cât privește motivarea sentinței tribunalului de acuzare din 2 octombrie 2001, Curtea constată că chestiunea caracterului adecvat al termenilor utilizați pentru motivarea acestei sentințe (§11 mai sus) este pertinentă doar în măsura în care ar permite deducerea că judecătorul F. a demonstrat parțialitate cu privire la reclamant în cursul procedurii care a dus la sentința din 15 februarie 2006.

În această privință, Curtea constată că adjectivul « chicanier » se întâlnește atât în jurisprudența instanțelor judiciare ale cantonului Vaud cât și în doctrina sa (§24 mai sus). Nu se agită deci de un termen utilizat numai cu intenția de a aduce o judecată de valoare depreciativă asupra personalității reclamantului, ci mai degrabă de o noțiune juridică prezentând o semnificație tehnică. Faptul că tribunal de acuzare l-a utilizat nu permite deducerea că instanța, din care făcea parte judecătorul F., cuprindea referințe, sau anticipări, pentru alte afaceri privând-o. Ochii Curții, temerile recurentului nu puteau deci fi considerate obiectiv justificate.

La vedere al celor de mai sus, Curtea concluzionează că art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat în prezenta cauză.

Curtea reamintește cu claritate că conform articolului 19 din Convenție, misiunea ei este de a asigura respectul angajamentelor rezultând din Convenție pentru Părți contractante (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I§ 28). În primul rând, autorităților naționale, mai ales curților și instanțelor judiciare, le revine să interpreteze legislația internă (García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). Curtea are ca singură funcție, cu privire la art. 6 din Convenție, să examineze cererile invocând că instanțele judiciare naționale au încălcat garanții procedurale specifice enunțate de această dispoziție sau că derularea procedurii în ansamblu nu a garantat proces echitabil recurentului (Donadzé c. Georgia, nr. 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006).

La lumina celor de mai sus, Curtea observă că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie. A putut, în diferitele stadii ale acesteia, prezenta argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea cauzei sale. Inoltre, deciziile pronunțate au fost pe larg motivate și conțin răspunsuri la mijloacele de apărare esențiale, ținând cont de faptul că amploarea acestui dever poate varia în funcție de natura deciziei (Burg și alții c. Franța (dec.), nr. 34763/02, 28 ianuarie 2003) și că instanțele nu au nici o obligație de a răspunde în detaliu la fiecare argument (Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A nr. 288). Simplul dezacord al recurentului cu rezultatul procedurii nu poate fi analizat ca o încălcare a dreptului la respectul prezumției de nevinovăție. Acesta nu este în niciun caz bine întemeiată să susțină că procedurile privind-o au fost arbitrare.

Prin urmare, pretenziile derivate din violarea dreptului la proces echitabil sunt manifest neîntemeidate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petitia admisibilă cu privire la pretentia derivată din art. 6 § 1 din Convenție datorată lipsei de imparțialitate a Tribunalului federal și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că nu a avut loc încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 aprilie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31351/06) dirigée contre la Conféderation suisse et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jean ‑ Pierre Steulet (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 juillet 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Marti, avocat au barreau de Genève. Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Frank Schürmann, de l’Office fédéral de la justice, Unité droit européen et protection internationale des droits de l’homme.

Le requérant allègue plusieurs violations du droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 de la Convention.

Le 30 janvier 2009, le président de la première section a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où il mettait en cause l’impartialité d’un juge du Tribunal fédéral qui avait déjà examiné deux autres recours introduits par le requérant. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond.

Le 1 er février 2011, les sections de la Cour ont été remaniées. La requête a été attribuée à la deuxième section (articles 25 § 1 et 52 § 1 du règlement). EN FAIT I.

A une date indéterminée, le conseil municipal de Pompaples porta plainte contre le requérant pour calomnie, diffamation et injure.

Par ordonnance du 25 février 2000, le juge d’instruction de La Côte prononça un non-lieu, au motif que le conseil municipal n’avait pas qualité pour porter plainte, tout en mettant à la charge du requérant les frais de la procédure.

Ce dernier saisit le tribunal d’accusation du canton de Vaud. Le 23 mars 2000, cette juridiction, au sein de laquelle siégeait le juge F., confirma le non-lieu et mit les frais de la procédure à la charge de l’Etat, car le comportement du requérant ne constituait ni un délit pénal, ni une faute civile. 2. Deuxième procédure

A une date ultérieure, le juge d’instruction de La Côte ouvrit une enquête pénale contre deux membres du conseil municipal que le requérant accusait de malversations dans le cadre de la rénovation d’un bâtiment appartenant à la commune.

Par ordonnance du 28 février 2001, le juge d’instruction prononça un non-lieu tout en mettant à la charge du requérant les frais de la procédure à raison de 21 869 francs suisses (CHF) (correspondant à 14 570 euros (EUR) environ).

Ce dernier saisit le tribunal d’accusation du canton de Vaud. Le 2 octobre 2001, cette juridiction, au sein de laquelle siégeait à nouveau le juge F., admit partiellement son recours pour les motifs suivants : « [Attendu] que le non-lieu prononcé par le magistrat apparaît par conséquent bien fondé ; Attendu, ensuite, que le recourant conteste la mise à sa charge des frais d’enquête, Qu’en vertu de l’article 159 alinéa 1 er [du code de procédure pénale], le plaignant peut être astreint à supporter tout ou partie des frais si l’équité l’exige, notamment s’il a agi par dol, témérité ou légèreté, Que l’on peut en effet exiger de l’intéressé qu’il s’entoure de certaines précautions et recueille au moins des renseignements élémentaires tant sur les faits qu’il expose que sur les règles de droit dont il demande l’application [...], Qu’en l’espèce, le plaignant a déposé plainte sans prendre la peine de vérifier le bien fondé des accusations formulées contre les prévenus, Qu’il ne pouvait lui échapper que celles-ci ne tombaient pas sous le coup d’une infraction pénale, Qu’à cet égard le fait que le magistrat a ordonné une expertise n’est pas déterminant, Qu’il a agi de la sorte afin de « faire une fois pour tout la lumière sur cette affaire » [...] et trancher définitivement le litige en coupant court à toute controverse,¨ Qu’il convient ainsi d’admettre qu’en déposant plainte pénale sur la base de soupçons non étayés, Jean-Pierre Steulet a abusé de la voie de la plainte pénale, Qu’ensuite, il n’est pas inutile de remarquer que l’intéressé a recouru jusqu’au Tribunal fédéral, sans succès, contre le vote du Conseil général de Pompaples du 27 novembre 1997 [...], Qu’en outre, il ressort du dossier produit par la Municipalité de Pompaples qu’il a signalé, en été 1999, au Service de l’éducation et du sport le caractère rugueux, et donc potentiellement dangereux, du revêtement mural de la salle de la Biolle [...], Que ces circonstances, considérées en dehors de leur contexte, seraient sans doute dépourvues de signification particulière si elles ne s’inscrivaient pas dans un conflit notoire opposant le recourant à l’exécutif de la commune de Pompales, Que la plainte pénale, déposée postérieurement aux faits précités, apparaît ainsi chicanière, Qu’aussi, dans le principe, se justifiait-il de faire supporter au recourant les frais d’enquête, Que toutefois, ceux-ci, en raison des frais d’expertise de 21.089 fr. 60, ont pris une proportion inhabituelle et exorbitante qui appelle une réduction, Qu’une quote-part de 10.000 fr. mise à la charge du recourant paraît à cet égard équitable ; Attendu, en définitive, que le recours est partiellement admis [...] » 3. Troisième procédure

En novembre 2002, le requérant distribua un tract tous ménages qu’il déposa dans une dizaine de boîtes aux lettres. Il affirmait que l’entreprise de travaux publics J.P. SA avait versé des pots-de-vin au syndic de la commune de Pompaples.

Sur plainte de la société J.P. SA, le requérant fut mis en accusation devant le tribunal de police de La Côte. Par jugement du 14 avril 2005, cette juridiction le condamna à dix jours de prison avec sursis pour diffamation.

Le requérant se pourvut devant la cour de cassation pénale du canton de Vaud.

Par arrêt du 31 mai 2005, cette juridiction rejeta le recours.

Le requérant adressa alors un recours de droit public au Tribunal fédéral. L’affaire fut attribuée à la première cour de droit public où siégeait le juge F., élu entre-temps au Tribunal fédéral.

Par arrêt du 15 février 2006, le Tribunal fédéral rejeta le recours.

Ayant appris que le juge F. avait participé au jugement de son affaire, le requérant introduisit le 24 mars 2006 une demande en révision de l’arrêt du Tribunal fédéral sur le fondement de l’article 136 de la loi fédérale d’organisation judiciaire alors en vigueur.

Par arrêt du 6 avril 2006, le Tribunal fédéral rejeta la demande de révision au motif que l’absence d’impartialité du juge F. n’était pas établie en l’espèce. A ce propos, la juridiction observa ce qui suit : « Cela étant, nonobstant le caractère confus des explications du requérant - qui justifierait à lui seul que l’on renonce à examiner plus avant ce motif de récusation -, il y a lieu d’apporter les précisions suivantes [...] Quant au Juge fédéral F., il a été amené, dans sa précédente fonction de juge au Tribunal cantonal du canton de Vaud, à statuer dans des causes où le requérant était partie. Elu le 3 octobre 2001 comme juge au Tribunal fédéral et entré en fonction le 1er janvier 2002 (cf. Rapports du Tribunal fédéral sur sa gestion en 2001 et en 2002), il n’a pas participé à l’instruction ni au jugement de l’affaire pénale vaudoise PE02.037471, objet du recours de droit public 1P.728/2005, puisque cette procédure pénale a été introduite au plus tôt en novembre 2002, date de la diffusion de l’écrit diffamatoire. Il est dès lors manifeste que la prescription de l’art. 22 al. 1 let. b OJ n’a pas été violée lors du jugement de la cause 1P.728/2005. 2.3 Le requérant invoque le cas de récusation de l’art. 23 let. c OJ en faisant valoir que, dans un arrêt du Tribunal d’accusation du canton de Vaud du 2 octobre 2001 (référence PE00.021189), la Cour, composée de trois juges cantonaux dont le Juge F., a considéré qu’une plainte pénale qu’il avait déposée apparaissait "chicanière". Ce qualificatif, auquel le requérant attribue une connotation péjorative manifeste, révélerait une prévention du Juge fédéral F. à son égard. Cette argumentation du requérant est manifestement mal fondée, voire téméraire. Le requérant se réfère à la définition du terme "chicanier" donnée par le Dictionnaire de la langue française Littré ; or il omet de relever que l’auteur de ce dictionnaire définit la chicane comme un "abus des ressources et des formalités de la justice", donc comme une attitude d’une partie au procès pouvant être considérée comme contraire à l’interdiction de l’abus de droit (cf. également la première définition du mot "chicane" donnée par le dictionnaire Le Grand Robert de la langue française : "difficulté, incident suscité(e) dans un procès, sur un détail, pour embrouiller l’affaire"). L’emploi de pareils termes (chicane, chicanier) dans un jugement, dans leur acception juridique, n’est à l’évidence pas critiquable. A fortiori ne saurait-on y déceler la preuve d’une apparence de prévention des magistrats concernés. » 4. Quatrième procédure

Parallèlement, le requérant déposa une plainte pour faux témoignage contre plusieurs employés de l’entreprise J.P. SA.

Le 3 novembre 2006, le juge d’instruction du canton de Vaud rendit une ordonnance de non-lieu dans cette enquête.

Par un arrêt du 7 décembre 2006, le tribunal d’accusation rejeta un recours interjeté par le requérant et confirma l’ordonnance de non-lieu.

Le requérant saisit alors le Tribunal fédéral, qui le débouta par arrêt du 23 mars 2007, au motif qu’il n’avait aucun intérêt juridiquement protégé à contester l’arrêt du tribunal d’accusation. II.

Plusieurs décisions récentes des juridictions du canton de Vaud ont retenu que le plaignant peut être condamné à payer les frais de la procédure si sa plainte « apparaît comme disproportionnée par rapport au comportement qui l’a motivée ou procède d’un esprit de chicane » (cour de cassation pénale, arrêt du 16 juillet 2010, n o 282), notamment lorsque le plaignant agit « par dol, témérité ou légèreté » (tribunal d’accusation, décision du 13 novembre 2009, n o 746). L’expression « esprit de chicane » se retrouve également dans la doctrine pour qualifier une plainte pénale déposée à la légère (Benoît Bovay/Michel Dupuis/Laurent Moreillon/Cyrille Piguet, Procédure pénale vaudoise, Payot, Lausanne, 2004, commentaires n os 1.1 et 2.3 sur l’article 159 du code de procédure pénale vaudois). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION DU FAIT DE L’ABSENCE D’IMPARTIALITÉ DU TRIBUNAL FÉDÉRAL A. Sur la recevabilité

Le requérant se plaint sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention que la procédure n’a pas été équitable. Il soutient que le Tribunal fédéral ne constituait pas une juridiction indépendante et impartiale, car le juge F. n’aurait pas dû siéger dans la formation qui a rendu l’arrêt du 15 février 2006. L’article 6 § 1 est libellé ainsi en ses passages pertinents : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

Le Gouvernement soutient que ce grief est manifestement mal fondé.

La Cour constate, au vu des observations des parties, que le grief n’est pas manifestement mal fondé. Le grief ne se heurtant par ailleurs à aucune autre cause d’irrecevabilité, il convient de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèse des parties a) Le requérant

Le requérant expose que le juge F. a siégé à trois reprises, en 2000, 2001 et 2006 dans des juridictions ayant examiné des recours qu’il avait interjetés. D’emblée il tient à souligner que toutes les procédures en cause portaient sur la gestion des affaires de la commune de Pompaples et qu’elles étaient ainsi étroitement liées.

En ce qui concerne plus particulièrement la seconde procédure, qui s’est déroulée en 2001, le requérant soutient que les termes employés pour motiver la décision de justice étaient désobligeants à son égard, notamment du fait que sa plainte fut alors considérée comme chicanière. Or, il se plaint, à ce propos, que le tribunal d’accusation a écarté son recours sans examiner toutes les circonstances pertinentes. Il en déduit que la motivation employée revient à reprocher « à un citoyen de faire usage de ses droits de citoyen ».

Au vu de ces éléments, le requérant est d’avis que le juge F. n’aurait pas dû siéger dans la formation du Tribunal fédéral qui a écarté, le 15 février 2006, un recours qu’il avait interjeté dans le cadre de la troisième procédure et que cela est de nature à faire douter de l’impartialité du Tribunal fédéral. b) Le Gouvernement

A titre liminaire, le Gouvernement relève qu’un peu plus de quatre ans séparent les deux décisions auxquelles le juge F. a pris part, d’abord comme juge au tribunal d’accusation du canton de Vaud, puis comme juge au Tribunal fédéral.

Il soutient ensuite que les différentes procédures n’avaient aucun lien direct entre elles, car elles ne concernaient pas les mêmes parties et ne portaient pas sur les mêmes faits. La récusation du juge F. ne s’imposait donc pas.

Quant aux termes employés par le tribunal d’accusation pour motiver sa décision du 2 octobre 2001, le Gouvernement indique que le juge F. ne s’est pas exprimé à titre personnel, car la juridiction était composée de trois membres. Il soutient également que le terme « chicanier » doit être replacé dans son contexte et qu’il s’agit d’une expression fréquemment utilisée par les juridictions du canton de Vaud pour qualifier des plaintes pénales. Il n’impliquait donc aucun jugement de valeur et n’était pas de nature à susciter des craintes quant à l’impartialité du juge F. 2. Appréciation de la Cour a) Principes applicables

La Cour rappelle d’emblée qu’il est fondamental que les tribunaux d’une société démocratique inspirent confiance aux justiciables ( Padovani c. Italie , 26 février 1993, § 27, série A n o 257 ‑ B). A cet effet, l’article 6 § 1 de la Convention exige que tout tribunal soit impartial.

L’impartialité́ peut s’apprécier de diverses manières. La Cour distingue entre une démarche subjective, essayant de déterminer ce que tel juge pensait dans son for intérieur dans une affaire particulière, et une démarche objective, amenant à rechercher s’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime ( Piersack c. Belgique , 1 er octobre 1982, § 30, série A n o 53, et Grieves c. Royaume-Uni [GC], n o 57067/00, § 69, 16 décembre 2003). La frontière entre les deux notions n’est cependant pas hermétique, car non seulement la conduite même d’un juge peut, du point de vue d’un observateur extérieur, entraîner des doutes objectivement justifiés quant à son impartialité, mais elle peut également toucher à la question de sa conviction personnelle ( Kyprianou c. Chypre [GC], n o 73797/01, § 119, CEDH 2005 ‑ XIII).

Une analyse de la jurisprudence de la Cour permet de distinguer deux types de situations susceptibles de dénoter un défaut d’impartialité du juge. Le premier, d’ordre fonctionnel, regroupe les cas où la conduite personnelle du juge n’est absolument pas en cause mais où, par exemple, l’exercice par la même personne de différentes fonctions dans le cadre du processus judiciaire ( Piersack , arrêt précité) suscite des doutes objectivement justifiés quant à l’impartialité du tribunal. Le second type de situations est d’ordre personnel. Il se rapporte à la conduite des juges dans une affaire donnée. Pareille conduite peut suffire à fonder des craintes légitimes et objectivement justifiées ( Buscemi c. Italie , n o 29569/95, § 67, CEDH 1999 ‑ VI), mais elle peut également poser problème dans le cadre de la démarche subjective ( Lavents c. Lettonie , n o 58442/00, § 118-119, 28 novembre 2002). A cet égard la réponse à la question de savoir s’il y a lieu de recourir à la démarche objective, à la démarche subjective ou aux deux dépend des circonstances de la conduite litigieuse ( Kyprianou, arrêt précité, § 121).

Finalement, la Cour souligne que l’impartialité personnelle d’un magistrat se présume jusqu’à la preuve du contraire ( Hauschildt c. Danemark , 24 mai 1989, § 47, série A n o 154). La simple circonstance qu’un magistrat se soit déjà prononcé dans le cadre d’une autre procédure concernant le requérant ne saurait, à elle seule, porter atteinte à l’impartialité de ce juge (voir, a contrario, Indra c. Slovaquie , n o 46845/99, §§ 51-53, 1 er février 2005). Tel est au contraire le cas, lorsque les jugements précédemment rendus contiennent des références ou des anticipations pour les affaires qui restent à trancher ( Craxi III c. Italie (déc.), n o 63226/00, 14 juin 2001) ou si les questions abordées au cours de la seconde procédure sont analogues à celles sur lesquelles le juge s’est précédemment prononcé ( Mancel et Branquart c. France , n o 22349/06, § 37, 24 juin 2010). b) Application de ces principes au cas d’espèce

Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour relève que le requérant se plaint du manque d’impartialité du Tribunal fédéral sans préciser s’il se fonde sur la démarche subjective ou objective. Vu les liens existant entre les deux en l’espèce, la Cour se propose d’examiner le grief sous les deux aspects simultanément, en distinguant selon que le requérant s’appuie sur la participation du juge F. à plusieurs procédures consécutives le concernant, ou sur les conséquences qu’il y a lieu de tirer de la motivation de l’arrêt du tribunal d’accusation du 2 octobre 2001.

Pour ce qui est, tout d’abord, de la participation du juge F. aux diverses procédures concernant le requérant, indépendamment de la motivation de l’arrêt du tribunal d’accusation, la Cour est bien consciente que ces procédures s’inscrivaient toutes dans le cadre global d’un litige entre le requérant et les autorités communales de Pompaples au sujet de la réalisation de divers travaux publics. Néanmoins, les faits à la base de chacune d’entre elles étaient différents et les parties n’étaient pas non plus les mêmes.

Ainsi, la première procédure portait sur des poursuites pénales pour diffamation dirigées contre le requérant qui se sont achevées par un non-lieu au motif que le plaignant n’avait pas qualité pour agir (paragraphe 8 ci-dessus). La seconde concernait des allégations de malversations formulées par le requérant concernant la rénovation d’un bâtiment appartenant à la commune (paragraphe 10 ci-dessus) et la troisième une procédure pénale dirigée contre le requérant au motif qu’il avait publiquement soutenu qu’une entreprise avait versé des pots-de-vin au conseil municipal de Pompaples (paragraphe 13 ci-dessus).

La Cour en déduit que la situation du requérant se distingue nettement de celle qui était au centre de l’affaire Mancel et Branquart, où les mêmes juges avaient statué à plusieurs reprises sur les mêmes questions (arrêt précité, § 39). La Cour estime, dès lors, que la participation du juge F. aux différentes procédures concernant le requérant n’était pas de nature à jeter un soupçon sur l’impartialité du Tribunal fédéral.

S’agissant de la motivation de l’arrêt du tribunal d’accusation du 2 octobre 2001, la Cour constate que la question du caractère adéquat des termes utilisés pour motiver cet arrêt (paragraphe 11 ci-dessus) n’est pertinente que dans la mesure où elle permettrait d’en déduire que le juge F. a fait preuve de partialité à l’égard du requérant au cours de la procédure ayant abouti à l’arrêt du 15 février 2006.

A ce propos, la Cour constate que l’adjectif « chicanier » se rencontre tant dans la jurisprudence des tribunaux du canton de Vaud que dans la doctrine s’y rapportant (paragraphe 24 ci-dessus). Il ne s’agit donc pas d’un terme utilisé uniquement dans l’intention de porter un jugement de valeur dépréciatif sur la personnalité du requérant, mais plutôt d’un concept juridique présentant une signification technique. Le fait que le tribunal d’accusation l’ait employé ne permet pas d’en déduire que la juridiction, dont faisait alors partie le juge F., comportait des références, ou des anticipations, pour les autres affaires le concernant. Aux yeux de la Cour, les craintes du requérant ne pouvaient dès lors passer pour objectivement justifiées.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que l’article 6 § 1 de la Convention n’a pas été violé en l’espèce. II.

La Cour rappelle d’emblée qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I§ 28). Il appartient au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, d’interpréter la législation interne ( García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant ( Donadzé c. Géorgie , n o 74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).

A la lumière de ce qui précède, la Cour relève que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire. Il a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Par ailleurs, les décisions rendues ont été amplement motivées et contiennent des réponses aux moyens de défense essentiels, compte tenu du fait que l’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision ( Burg et autres c. France (déc.), n o 34763/02, 28 janvier 2003) et que les juridictions n’ont aucune obligation de répondre de manière détaillée à chaque argument ( Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 61, série A n o 288). Le simple désaccord du requérant avec l’issue de la procédure ne saurait s’analyser en une violation du droit au respect de la présomption d’innocence. Celui-ci n’est, en tout état de cause, pas fondé à soutenir que les procédures le concernant étaient arbitraires.

Partant, les griefs tirés de la violation de son droit à un procès équitable sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’impartialité du Tribunal fédéral et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 avril 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente