SECȚIUNEA 2 CAUZA ȘAT c. TURCIA (solicitarea nr. 34993/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 iunie 2011 DEFINITIVF 14/09/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Șat c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Giorgio Malinverni, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera consiliului la 24 mai 2011, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 34993/05) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Mahir Șat ( În cazul în care un stat membru consideră că un stat membru nu este în măsură să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul prezentului protocol, acesta poate decide să nu acorde o derogare de la obligația de notificare prevăzută la art. 1 alineatul (1) din Protocolul nr. La 17 decembrie 2008, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum se prevede la art. 29 alineatul (3) din Convenția în vigoare la data respectivă, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei. La 24 ianuarie 1997, Hotărârea Generală Drumuri Naționale (inclusiv Administrația) a preluat proprietatea asupra terenului care aparține reclamantului în vederea construirii unei autostrăzi. La 11 octombrie 2002, reclamantul sesizează instanța judecătorească din Bornova cu privire la o acțiune în despăgubire din cauza exproprierii de facto În memoriul său în apărare, administrația susținea că, între 1996 și 1998, ea luase efectiv decizia de a debarca terenul în cauză, dar că nu i-a fost posibil să determine adresa reclamantului, ceea ce ar fi împiedicat să notifice la . Prin hotărârea din 9 iunie 2003, tribunalul a acordat reclamantului câștig de cauză și i-a alocat suma de 12 357 YTL (aproximativ 7 296 EUR) pentru exproprierea de facto a terenului său, însoțită de dobânzi aferente ratei legale începând cu data de introducere a instanței. În schimb, terenul a fost înscris pe registrul funciar în numele Trezoreriei. 10. Prin hotărârea din 7 februarie 2005, notificată reclamantului la 28 februarie 2005, Curtea de Casație a confirmat hotărârea instanței de primă instanță. 11. La 28 august 2006, administrația a plătit reclamantului suma de 27 828, 53 YTL (aproximativ 14 585 EUR). Pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul denunță mai întâi o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale, reproșând administrației că și-a ocupat teritoriul timp de mulți ani fără ca o decizie de expropriere în mod corespunzător să fi fost luată. Referindu-se la art. 46 din Constituție, el se plânge și de neaplicarea la creanța sa a ratei maxime a dobânzii moratorii aplicabile datoriilor publice. În plus, el contestă aprecierea instanțelor interne ale legislației naționale și soluția pe care aceasta o reține în cazul său. Cu privire la neobosirea căilor de atac interne 13. Guvernanța exclude neobosirea căilor de atac interne [art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție], reproșându-l pe reclamant că nu a intentat, în temeiul articolului 14 din Legea privind exproprierea, o acțiune în anulare a actului de expropriere în termen de o lună de la data la care a fost informat cu privire la exproprierea în cauză. 14. (1) Curtea constată că administrația nu a notificat reclamantului decizia de expropriere a terenului său. Curtea consideră că, în absența unei astfel de notificări, ar fi rezonabil să se aștepte de la reclamant să intenteze în fața instanțelor interne o acțiune în anulare a deciziei de expropriere. Prin urmare, excepția Cu toate acestea, în termenul de șase luni 16. Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă reclamantul poate trece pentru a fi îndeplinit regula respectării termenului de șase luni prevăzută la art. 1 din Convenție (Özp Electroluxnar c. Turcia, nr 20999/04, § 34, 19 octombrie 2010, Belaousof și alții c. Grecia, n 66296/01, § 38, 27 mai 2004 și Walker c. Regatul Unit (dec.), n 34979/97, CEDO 2000-I). 17. Comisia observă că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18. Curtea observă că, potrivit constatărilor instanțelor naționale, administrația ocupase terenul reclamantului fără ca o procedură de expropriere în mod corespunzător să fi fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, se poate acorda despăgubiri pentru expropriere, în schimbul înscrierii în registru a bunurilor în cauză în numele Trezoreriei. Curtea observă, de asemenea, că instanțele interne au considerat că rata dobânzii aplicabilă creanței reclamanților era rata legală mai degrabă decât rata maximă aplicabilă datoriilor publice prevăzută la art. 46 din Constituție. Prin urmare, Comisia consideră că, cu condiția ca reclamantul să se plângă de practica de fapt și de interpretare a legislației naționale de către instanțele interne care au avut drept consecință neaplicarea la creanța sa a ratei maxime aplicabile datoriilor publice, și anume aplicarea acestei rate fiind rezervată exproprierilor formale, acesta ar fi trebuit să își depună cererea în fața Curții în termen de șase luni de la data notificării deciziei definitive, și anume 28 Februarie 2005. Or, la data de 1 iulie 2005, Comisia a formulat o cerere conform căreia la 20 septembrie 2005. În consecință, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. II. privind VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 alin. (1) DIN CONVENȚIE 19. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de perioada lungă în care administrația ar fi omis să efectueze plata în avans care i-a fost acordată printr-o hotărâre care a devenit definitivă. 20. Guvernul combate teza reclamantului. Despre admisibilitatea 21. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Curtea constată într-adevăr că acesta nu se confruntă cu niciun temei juridic. Pe fond 22. Curtea a ajuns, în numeroase cauze care ridică probleme similare celor din speță, la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, CEDH 2002-III, Romahov c. Ucraina, nr 67534/01, 27 iulie 2004 și Kuzu c. Turcia 13062/03, 17 ianuarie 2006). 23. Într-adevăr, Comisia constată că hotărârea Curții de Casație a devenit definitivă la 7 februarie 2005, că aceaceasta a fost executată de autorități că la 28 august 2006 și că a necesitat administrației aproximativ 18 luni pentru a executa. Desigur, se poate admite că o administrație ar putea avea nevoie de un anumit interval de timp înainte de a efectua o plată. Cu toate acestea, această perioadă nu ar trebui să depășească un termen rezonabil (Turcia, nr 27150/02, § 26, 31 iulie 2007). În speță, Curtea consideră că, având în vedere jurisprudența Curții în această privință, termenul de executare în cauză nu poate fi considerat rezonabil (ibidem 24. Prin urmare, Curtea consideră că autoritățile naționale, prin faptul că au omis să se conformeze într-un termen rezonabil hotărârilor judecătorești care au devenit definitive, au privat parțial dispozițiile articolului 1 din convenție de efectul lor util. 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestui articol. III. 870 YTL (sau 9 435 EUR) pentru prejudicii materiale și 5 000 YTL (adică 2 500 EUR) pentru prejudicii morale. 27. Guvernul invită Curtea să respingă aceste pretenții pe care le consideră excesive și neîntemeiate. El susține că reclamantul nu a demonstrat că a suferit un prejudiciu și că acordarea unei satisfacții echitabile ar constitui o îmbogățire nejustificată. 28. În schimb, Curtea consideră că, din cauza incertitudinii cu privire la data plății, un prejudiciu moral cert care nu este compensat suficient de constatarea încălcării. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, reclamantul, fără a prezenta nicio dovadă justificativă, solicită 20 000 de lire turcești (TRY) (aproximativ 10 000 EUR) pentru cheltuielile de judecată. 31. Guvernul solicită Curții să nu acorde nicio sumă în acest sens, în măsura în care reclamantul nu își justifică pretențiile. 32. Având în vedere lipsa oricărei justificări, Curtea respinge cererea reclamantului. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește hotărârea pronunțată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție și inadmisibilă în ceea ce privește surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 1 800 EUR (o mie opt sute de euro) pentru daune morale, sumă care trebuie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 iunie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președinte
DEUXIÈME SECTION
ȘAT c. TURQUIE
(Requête n
o
34993/05)
ARRÊT
14 juin 2011
14/09/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Șat c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 mai 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
34993/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Mahir Șat («
le requérant
»), a saisi la Cour le 20 septembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1.
4.
Le 17 décembre 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait l’article 29 § 3 de la Convention en vigueur à l’époque, il avait en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
5.
Le requérant est né en 1963 et réside à İzmir.
6.
Le 24 janvier 1997, la direction générale des routes nationales («
l’administration
») prit possession du terrain appartenant au requérant en vue de la construction d’une autoroute.
7.
Le 11 octobre 2002, le requérant saisit le tribunal de grande instance de Bornova d’une action en dommages et intérêts pour cause d’expropriation
de facto
.
8.
Dans son mémoire en défense, l’administration soutenait que, entre 1996 et 1998, elle avait effectivement pris la décision d’exproprier le terrain en cause, mais qu’il ne lui avait pas été possible de déterminer l’adresse du requérant, ce qui l’aurait empêchée de notifier à l’intéressé le procès-verbal contenant la décision d’expropriation, l’indication de l’emplacement de son terrain et le montant de l’indemnité fixée par une commission d’experts de l’administration.
9.
Par un jugement du 9 juin 2003, le tribunal donna gain de cause au requérant et lui alloua la somme de 12
357 YTL (soit environ 7
296 EUR) pour l’expropriation
de facto
de son terrain, assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date d’introduction de l’instance. En contrepartie, le terrain fut inscrit sur le registre foncier au nom du Trésor.
Les parties firent appel de ce jugement.
10.
Par un arrêt du 7 février 2005, notifié au requérant le 28 février 2005, la Cour de cassation confirma le jugement de la juridiction de première instance.
11.
Le 28 août 2006, l’administration paya au requérant la somme de 27
828, 53 YTL (soit environ 14
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
12.
Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant dénonce d’abord une atteinte à son droit au respect de ses biens, reprochant à l’administration d’avoir occupé son terrain pendant de longues années sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme eût été prise. Se référant à l’article 46 de la Constitution, il se plaint également de la non-application à sa créance du taux des intérêts moratoires maximum applicable aux dettes publiques. Il conteste en outre l’appréciation faite par les juridictions internes de la législation nationale et la solution retenue par celles-ci dans son affaire.
A.
Sur la recevabilité
1.
Sur le non-épuisement des voies de recours internes
13.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes (article 35 §§ 1 et 4 de la Convention), reprochant au requérant de ne pas avoir intenté, sur le fondement de l’article 14 de la loi sur l’expropriation, une action en annulation de l’acte d’expropriation dans un délai d’un mois à compter de la date à laquelle il a été informé de l’expropriation en question.
14.
Le requérant combat cette thèse.
15.
La Cour observe que l’administration n’a pas notifié au requérant la décision d’expropriation de son terrain. Elle estime
qu’en l’absence d’une telle notification il serait déraisonnable d
’attendre du requérant qu’il intentât devant les juridictions internes une action en annulation de la décision d’expropriation. Dès lors, l’exception du
Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur le délai de six mois
16.
Cela étant, la Cour doit rechercher si le requérant peut passer pour avoir satisfait à la règle du respect du délai de six mois prévu à l’article
35
§
1 de la Convention (
Özpınar c. Turquie
, n
o
20999/04, § 34, 19
octobre 2010,
Belaousof et autres c. Grèce
, n
o
66296/01, § 38, 27 mai 2004, et
Walker c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
17.
Elle note que l’intéressé se plaint d’avoir perdu son terrain sans que la procédure d’expropriation légale eût été respectée et de n’avoir pas vu appliquer à sa créance le taux des intérêts moratoires maximum applicable aux dettes publiques prévu à l’article 46 de la Constitution, et qu’il critique en outre l’appréciation faite par les juridictions internes de la législation nationale et la solution retenue par celles-ci.
18.
La Cour observe que, selon le constat des juridictions nationales, l’administration avait occupé le terrain du requérant sans qu’une procédure d’expropriation en bonne et due forme eût été mise en œuvre dans les conditions prévues par la loi. En conséquence, l’intéressé s’est vu octroyer des dommages et intérêts pour expropriation de fait, en contrepartie de l’inscription foncière du bien en cause au nom du Trésor. La Cour observe également que les tribunaux internes ont considéré que le taux d’intérêt applicable à la créance des requérants était le taux légal – et non le taux maximum applicable aux dettes publiques prévu à l’article 46 de la Constitution. Dès lors, elle estime que, pour autant que le requérant se plaint de la pratique de l’expropriation de fait et de l’interprétation de la législation nationale faite par les tribunaux internes ayant eu pour conséquence la non-application à sa créance du taux maximum applicable aux dettes publiques – l’application de ce taux étant réservée aux expropriations formelles –, il aurait dû introduire sa requête devant la Cour dans un délai de six mois à partir de la date de la notification de la décision définitive, à savoir le 28
février 2005. Or l’intéressé n’a introduit sa requête que le 20 septembre 2005. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
19.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la longue période pendant laquelle l’administration aurait omis d’exécuter le paiement de l’indemnité qui lui avait été accordée par une décision de justice devenue définitive.
20.
Le Gouvernement combat la thèse du requérant.
A.
Sur la recevabilité
21.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celui-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
22.
La Cour a conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de l’espèce, à la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir, par exemple,
Bourdov c.
Russie
, n
o
Romachov c. Ukraine
, n
o
67534/01, 27
juillet 2004, et
Kuzu c. Turquie
,
n
o
13062/03, 17 janvier 2006). Elle ne voit rien dans la présente affaire qui puisse l’écarter de pareille conclusion.
23.
En effet, elle observe que l’arrêt de la Cour de cassation est devenu définitif le 7 février 2005, qu’il n’a été exécuté par les autorités que le 28
août 2006 et qu’il a donc fallu à l’administration environ dix-huit mois pour l’exécuter. Certes, l’on peut admettre qu’une administration puisse avoir besoin d’un certain laps de temps avant de procéder à un paiement
; ce laps de temps ne devrait cependant pas dépasser un délai raisonnable (
Ak
c.
Turquie
, n
o
27150/02, § 26, 31 juillet 2007). En l’espèce, la Cour estime que, compte tenu de la jurisprudence de la Cour en la matière, le délai d’inexécution en question ne peut être considéré comme étant raisonnable (
ibidem
).
24.
Par conséquent, la Cour estime que les autorités nationales, en omettant de se conformer dans un délai raisonnable aux décisions de justice devenues définitives, ont partiellement privé les dispositions de l’article
6
§
1 de la Convention de leur effet utile.
25.
Dès lors, il y a eu violation de cet article.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
A.
Dommage
26.
Le requérant réclame 18
870 YTL (soit 9 435 EUR) pour préjudice matériel et 5
000 YTL (soit 2
500 EUR) pour préjudice moral.
27.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces prétentions qu’il juge excessives et dépourvues de fondement. Il avance que le requérant n’a pas démontré avoir subi un dommage et que l’octroi à celui-ci d’une satisfaction équitable constituerait un enrichissement non justifié.
28.
La Cour, n’apercevant pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, rejette cette demande.
29.
En revanche, elle estime que l’intéressé a subi, du fait de l’incertitude quant à la date du paiement, un préjudice moral certain qui n’est pas suffisamment compensé par le constat de violation. Statuant en équité, elle décide d’octroyer 1
800 EUR au requérant à ce titre.
B.
Frais et dépens
30.
En ce qui concerne les frais et dépens, le requérant, sans présenter aucune pièce justificative, sollicite 20
000 livres turques (TRY) (soit environ 10
000 euros (EUR)) pour les honoraires d’avocat.
31.
Le Gouvernement demande à la Cour de n’accorder aucune somme à ce titre dans la mesure où le requérant ne justifie pas ses prétentions.
32.
Compte tenu de l’absence de tout justificatif, la Cour rejette la demande du requérant.
C.
Intérêts moratoires
33.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 1
800 EUR (mille huit cents euros) pour dommage moral, somme à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 juin 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente