AFFAIRE VEYSEL ȘAHİN c. TURQUIE

AFFAIRE VEYSEL ȘAHİN c. TURQUIE (CtEDO, 2011)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL VEYSEL ȘAHÕN c. TURCIA (solicitarea nr. 4631/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 septembrie 2011 DEFINITIVF 27/12/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Veysel Șahin c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fie ea o secțiune), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Giorgio Malinverni, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și de François Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 septembrie 2011, Rend la hotărârea pe care a adoptat-o aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei (n 4631/05) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Veysel Șahin, a sesizat Curtea la 4 februarie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție. La 12 noiembrie 2008, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Ca și art. 29 alin. (3) din Convenția în vigoare la acea dată, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1967 și a locuit în Edirna. În 1994, a fost condamnat la închisoare pe o perioadă de 20 de ani pentru apartenență la o organizație armată ilegală, precum și pentru fabricarea, deținerea și utilizarea de produse explozive. La 19 decembrie 2000, forțele de ordine au intrat în instituție din cauza grevelor foametei conduse de sute de deținuți. În timpul acestei operațiuni, au apărut conflicte violente între forțele de ordine și deținuți. La 20 aprilie 2001, procurorul Republicii de Zanakkale a pus sub acuzare 154 prizonierii, inclusiv reclamantul, în special pentru revolta împotriva administrației publice. La 25 ianuarie 2005, în ceea ce privește prima condamnare a recurentului pentru apartenență la o organizație armată ilegală, tribunalul descriși la tribunalul de judecată din Jurisdicție a Parchetului din Jurisdicțiu și al Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene (EU:C:2001:1980), cu condiția ca acesta să nu fie deținut sau condamnat pentru o altă infracțiune. Parchetul a informat instanța că reclamantul nu ar putea fi eliberat din cauza celei de-a doua proceduri penale pendinte în fața instanței de judecată din Caanakkale pentru a ridica împotriva administrației. 11. La 2 februarie 2005, în cadrul celei de-a doua proceduri, tribunalul din çanakkale, având în vedere starea probelor, a dispus eliberarea reclamantului. În aceeași zi, printr-un fax trimis la Parchetul din Çanakkale prin intermediul Parchetului din quanakkal, aceasta a ordonat eliberarea reclamantului cu condiția ca Õ acesta să nu fie deținut sau condamnat pentru o altă infracțiune. 12. După primirea faxului, instanța de judecată a solicitat instanței de judecată să-i trimită dosarul referitor la executarea pedepsei reclamantului pentru a examina eventuala existență a unei alte hotărâri de detenție sau de condamnare împotriva reclamantului, înainte de a-l pune înapoi în libertate. La 2 februarie 2005, instanța de judecată a trimis dosarul de execuție prin poștă urgentă. Acest dosar a ajuns la Parchetul de Stat și la Închisoarea de tip F d'Edigne la 4 februarie 2005. 13. La 5 februarie 2005, reclamantul a fost eliberat. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 14. L Orice persoană poate pretinde în mod direct repararea tuturor prejudiciilor sale, atât din punct de vedere moral, cât și material (...) atunci când a fost condamnată, dar termenul de reținere și de detenție provizorie a depășit durata condamnării pronunțate sau în cazul în care persoana respectivă a fost pedepsită prin lege decât printr-o pedeapsă cu moartea. 15. În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate în mod ilegal sau deținute vor fi compensate de către instanță daunele suferite de orice persoană (...) care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va beneficia de un non-judecat, de o redeschidere, de o achitare sau de o judecată care o scutește de o pedeapsă. 16. 4675 din 23 mai 2001 prevede în art. 4 că plângerile referitoare la intrarea în instituțiile de corecție, plasarea, întreținerea, protecția sănătății mintale și fizice a deținuților, precum și relațiile lor cu exteriorul sunt de competența judecătorului de a executa pedepsele. Potrivit celui de-al doilea alineat al articolului 4 din aceeași lege, funcția judecătorului pentru executarea pedepselor este de a examina, printre altele, plângerile privind faptele și procedurile referitoare la eliberarea deținuților și a condamnaților. În conformitate cu art. 5 din aceeași lege, condamnații și deținuții pot sesiza judecătorul cu privire la executarea pedepselor pentru a se opune faptelor și procedurilor care îi privesc în termen de 15 zile de la data la care au fost informați sau în termen de o lună de la data executării acestor fapte și proceduri. În conformitate cu art. 6 alineatul (2) din aceeași lege, instanța de executare a pedepselor sesizate de condamnați și deținuți se pronunță asupra cauzei, fără a ține seama de încuviințare și își pronunță hotărârea în termen de o săptămână. Reclamantul susține că menținerea sa în detenție timp de trei zile după arestarea tribunalului de judecată al lui quanakkale, care dispune eliberarea sa, a condus la o încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale: (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de interdicție pe care a comis-o sau că există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a nu comite o infracțiune după executarea acesteia; (...) Cu privire la admisibilitatea 18. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Această excepție include trei ramuri. În primul rând, potrivit guvernului, reclamantul nu a ridicat în niciun moment în fața organismelor naționale, chiar și în esență, plângerile sale referitoare la prelungirea detenției sale timp de trei zile după arestarea tribunalului din Caanakkale care a condus eliberarea sa. În al doilea rând, guvernul consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună o acțiune în despăgubire în fața instanțelor interne în temeiul Legii nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal, ale căror dispoziții relevante au fost preluate la articolele 141 și următoarele din noul Cod de procedură penală. În al treilea rând, guvernul obiectează la neobosirea căilor de atac prevăzute la articolele 5 și 6 din Legea nr. 4675 privind instanța de executare a pedepselor. Acesta precizează că, la art. 5 din această lege, prevede o cale de atac în fața judecătorului împotriva tuturor faptelor și procedurilor referitoare la deținuți și la condamnații aflați în penitenciare 19. Reclamantul contestă excepțiile guvernului și susține că instanța de executare a pedepselor nu putea să se pronunțe asupra dosarului său decât la o săptămână după cererea sa. 20. În ceea ce privește prima excepție, Curtea amintește că aceasta a examinat și respins deja într-o cauză similară (Kosti și alții c. Turcia, 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007).În ceea ce privește a doua excepție reieșită din obligația reclamantului de a depune o acțiune în despăgubire, Curtea constată că ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 5 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Bar Electroluxș c. Turcia, n 26170/03, § 17, 31 martie 2009 și De mai multe state membre, Turcia, n 18242/02, § 18, 5 februarie 2008). Astfel de acțiuni în despăgubire nu constituiau, prin urmare, o cale de atac eficientă pentru plângerea reclamantului în speță. Prin urmare, Curtea respinge această excepție de la guvernul întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne. 21. În ceea ce privește a treia excepție, Curtea amintește că, la 2 februarie 2005, tribunalul d'asanakkale a dispus eliberarea condiționată a reclamantului. În această privință, Comisia consideră că ar fi excesiv de necesar să se solicite reclamantului, care a obținut o ordonanță de eliberare în așteptarea unui proces penal, pe care l-a inițiat ulterior o procedură de executare în fața instanței pentru executarea pedepselor, pentru a obține eliberarea sa (a se vedea, mutatis mutandis Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004, și Karahalios c. Grecia, 62503/00, § 23, 11 decembrie 2003. Pe de altă parte, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, trebuie să existe o cale de atac cu un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel îi lipsesc accesibilitatea și eficiența impuse de Convenție (Sakćk și alții c. Turcia, 26 noiembrie 1997, § 53, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VII, Vernillo c. Franța , 20 februarie 1991, § 27, seria A n 198, și Johnston și alții c. Irlanda , 18 decembrie 1986, § 45, seria A n 112).În speță, Curtea constată că legea nr. 4675 n Astfel, potrivit acestei legi, judecătorul executării pedepselor își dă hotărârea în termen de o săptămână, ceea ce constituie un interval de timp mai lung decât cel al detenției contestate de reclamant, respectiv trei zile. Prin urmare, Curtea respinge excepțiile guvernului 22. Pe de altă parte, Curtea constată că cererea nu se referă la niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 23. Reclamantul susține că menținerea sa în detenție după 2 februarie 2005, data la care hotărârea a dispus repunerea sa în libertate pronunțată de curtea d'asiesese de quanakkale, nu se justifica cu privire la nici unul dintre paragrafele de la 5 alin. (1) și quel a fost, prin urmare, ilegal. 24. Guvernul arată că întârzierea în cauză a fost cauzată de necesitatea de a îndeplini formalitățile administrative legate de eliberarea în libertate. Acesta precizează că, după ce a examinat dosarul de executare al reclamantului trimis de către instanța de judecată și a constatat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că lista excepțiilor de la dreptul la libertate prevăzută la art. 5 alineatul (1) are un caracter exhaustiv și că numai o interpretare strânsă cadru cu scopul acestei dispoziții, care este de a se asigura că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertatea sa (Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 170, CEDH 2000 IV). Prin urmare, Comisia trebuie să examineze cu atenție în special obiecțiile referitoare la întârzierile în executarea unei decizii de eliberare (Bojinov c. Bulgaria 47799/99, § 36, 28 octombrie 2004). 26. Curtea recunoaște că o anumită perioadă de executare a unei decizii de eliberare este adesea inevitabilă, chiar dacă trebuie redusă la minimum (Labita) Astfel, formalitățile administrative legate de eliberare nu pot justifica un termen mai mare de câteva ore, Nikolov c. Bulgaria 38884/97, § 82, 30 ianuarie 2003. Curtea amintește în acest sens că este de datoria guvernului să furnizeze o evidență detaliată a faptelor relevante (Nikolov, citată anterior, § 80). În speță, Curtea constată că au existat două proceduri penale inițiate împotriva reclamantului, prima în fața tribunalului din statul membru în cauză pentru apartenență la o organizație armată ilegală, iar a doua în fața tribunalului d'asanakkale pentru a ridica împotriva administrației. Comisia observă că, la 25 ianuarie 2005, instanța de judecată din Jurisdicție a emis un ordin judecătoresc (locul în care era ținut reclamantul), prin intermediul Parchetului din Jurisdicție, repunerea în libertate condiționată a reclamantului, cu condiția ca acesta să nu fie reținut sau condamnat pentru un alt delict. Parchetul din Eye, informat cu privire la decizia de eliberare condiționată a reclamantului, nu l-a eliberat pe reclamant din cauza celei de-a doua proceduri penale împotriva sa în fața instanței judecătorești din Caanakkale. În februarie 2005, tribunalul a dispus ca reclamantul să fie eliberat condiționat, iar instanța a solicitat instanței să trimită dosarul de execuție al reclamantului pentru a examina, înainte de punerea în libertate, existența unei alte hotărâri de detenție sau de condamnare pentru o altă infracțiune. Având în vedere elementele dosarului, Curtea ia notă de faptul că, de la prima ordonanță pronunțată de instanța de judecată în litigiu, instanța de judecată a fost informată că singura procedură penală în desfășurare împotriva reclamantului este cea efectuată în fața instanței de judecată în care se află quanakkale. Comisia consideră că, în loc să trimită dosarul de punere în aplicare al reclamantului prin poștă, tribunalul ar fi putut informa instanța cu privire la acest lucru în aceeași zi. Cu toate acestea, în absența unui extras strict, pe oră, al actelor și formalităților îndeplinite de autoritățile naționale, Curtea constată că transmiterea ordonanței de extindere la ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. În plus, reclamantul a fost eliberat la 5 februarie 2005, adică la trei zile după executarea acestei ordonanțe. 28. Curtea reamintește că importanța deosebită a dreptului la libertate impune autorităților obligația de a elimina defectele de organizație legate de statul membru și care riscă să ducă la privarea de libertate nejustificată. În această privință, Comisia consideră că, în speță, formalitățile administrative referitoare la repunerea în libertate a reclamantului nu au fost reduse la minimum, astfel cum impune art. 5 din convenție, astfel cum a fost interpretat de Curte în jurisprudența sa (Ladent c. Polonia, n 11036/03, § 83, 18 martie 2008). 29. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 1 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care îl consideră a fi suferit ca urmare a prelungirii detenției sale. 32. Guvernul consideră că această pretenție este excesivă. 33. În opinia Curții, nu există nicio îndoială că reclamantul a suferit o anumită suferință din cauza prelungirii detenției sale. Prin urmare, consideră că trebuie să i se acorde o indemnizație pentru daune morale. Statuând în echitate, după cum dorește art. 41, ea alocă reclamantului suma de 1 000 EUR în acest scop. Comisioane și cheltuieli de judecată 34. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 35. Guvernul consideră că această sumă este excesivă și că nu este, în plus, susținută de nicio dovadă. 36. Ca justificare, reclamantul furnizează un tempo orar pe baza căruia onorariile în cauză sunt de 2 500 de euro. EUR au fost calculate, precum și o listă a cheltuielilor de judecată și de traducere a căror sumă totală este de 600 EUR. 37. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 3 100 EUR, în orice caz. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în cărți turcești, la rata aplicabilă la data plății 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, (ii). 100 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 septembrie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

VEYSEL ȘAHİN c. TURQUIE

(Requête n

o

4631/05)

ARRÊT

STRASBOURG

27 septembre 2011

DÉFINITIF

27/12/2011

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Veysel Șahin c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Giorgio Malinverni,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

juges,

et de François Elens-Passos,

greffière

adjointe de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 septembre 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

4631/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Veysel Șahin («

le requérant

»), a saisi la Cour le 4 février 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

es

B. Așçı et T. Tanay, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le requérant se plaint d’une violation de l’article 5 § 1 c) de la Convention.

4.

Le 12 novembre 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait l’article 29 § 3 de la Convention en vigueur à cette époque, il avait en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1967 et réside à Edirne.

6.

En 1994, il fut condamné à une peine d’emprisonnement de vingt ans pour appartenance à une organisation armée illégale ainsi que pour fabrication, détention et usage de produits explosifs. Il fut incarcéré dans la prison de type F d’Edirne.

7.

Le 19 décembre 2000, les forces de l’ordre intervinrent dans l’établissement pénitentiaire en raison des grèves de la faim menées par des centaines de détenus.

Au cours de cette opération, de violents heurts survinrent entre les forces de l’ordre et les prisonniers.

8.

Le 20 avril 2001, le procureur de la République de Çanakkale inculpa 154

prisonniers, dont le requérant, notamment pour soulèvement contre l’administration pénitentiaire.

9.

Le 25 janvier 2005, s’agissant de la première condamnation du requérant pour appartenance à une organisation armée illégale, la cour d’assises d’Istanbul ordonna aux parquets d’Istanbul et d’Edirne la remise en liberté conditionnelle du requérant, à condition qu’il ne fût pas détenu ou condamné pour un autre délit.

10.

Le parquet d’Edirne informa le parquet d’Istanbul que le requérant ne pourrait pas être remis en liberté en raison de la deuxième procédure pénale qui demeurait pendante devant la cour d’assises de Çanakkale pour soulèvement contre l’administration pénitentiaire.

11.

Le 2 février 2005, dans le cadre de cette deuxième procédure, la cour d’assises de Çanakkale, eu égard à l’état des preuves, ordonna la remise en liberté du requérant. Le même jour, par une télécopie envoyée au parquet d’Edirne par l’intermédiaire du parquet de Çanakkale, elle ordonna la remise en liberté du requérant à condition qu’il ne fût pas détenu ou condamné pour un autre délit.

12.

Après réception de la télécopie, le parquet d’Edirne demanda au parquet d’Istanbul de lui envoyer le dossier relatif à l’exécution de la peine du requérant pour examiner l’existence éventuelle d’une autre décision de détention ou de condamnation à l’encontre du requérant avant de remettre l’intéressé en liberté. Le 2 février 2005, le parquet d’Istanbul envoya le dossier d’exécution par courrier urgent. Ce dossier parvint au parquet d’Edirne et à la prison de type F d’Edirne le 4 février 2005.

13.

Le 5 février 2005, le requérant fut remis en liberté.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

L’article 141 § 1 du code de procédure pénale dispose

:

«

Toute personne peut réclamer à l’Etat la réparation de tous ses préjudices, tant sur le plan moral que sur le plan matériel

:

(...)

f)

lorsqu’elle a été condamnée mais que le délai de garde à vue et de détention provisoire a dépassé la durée de la condamnation prononcée ou que l’infraction commise n’était punie par la loi que d’une peine d’amende.

»

15.

Aux termes de l’article 1 de la loi n

o

466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues

:

«

Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne

:

(...)

6.

qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention de manière conforme à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu, d’une relaxe, d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine.

»

16.

La loi n

o

4675 du 23 mai 2001 prévoit dans son article 4 que les plaintes concernant l’entrée dans les établissements pénitentiaires, le placement, l’entretien, la protection de la santé mentale et physique des détenus ainsi que leurs relations avec l’extérieur relèvent de la compétence du juge de l’exécution des peines.

Selon le deuxième paragraphe de l’article 4 de la même loi, la fonction du juge de l’exécution des peines est d’examiner, entre autres, les plaintes concernant les faits et procédures relatifs aux remises en liberté des détenus et des condamnés.

Aux termes de l’article 5 de la même loi, les condamnés et les détenus peuvent saisir le juge de l’exécution des peines pour s’opposer aux faits et procédures les concernant dans un délai de quinze jours à compter de la date à laquelle ils en ont été informés ou d’un mois à compter de la date d’exécution de ces faits et procédures.

Selon l’article 6, alinéa 2, de la même loi, le juge de l’exécution des peines saisi par les condamnés et les détenus statue sur dossier, sans tenir d’audience, et rend sa décision dans un délai d’une semaine.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5

17.

Le requérant allègue que son maintien en détention pendant trois jours après l’arrêt de la cour d’assises de Çanakkale ordonnant sa remise en liberté a entraîné une violation de l’article 5 § 1 c) de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

: (...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

; (...)

»

A.

Sur la recevabilité

18.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Cette exception comprend trois branches.

Premièrement, d’après le Gouvernement, le requérant n’a à aucun moment soulevé devant les instances nationales, même en substance, ses doléances portant sur la prolongation de sa détention pendant trois jours après l’arrêt de la cour d’assises de Çanakkale ordonnant sa remise en liberté.

Deuxièmement, le Gouvernement considère que le requérant aurait dû déposer un recours en indemnisation devant les juridictions internes sur le fondement de la loi n

o

466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues, dont les dispositions pertinentes ont été reprises aux articles 141 et suivants du nouveau code de procédure pénale.

Troisièmement, le Gouvernement objecte le non-épuisement des voies de recours énoncées aux articles 5 et 6 de la loi n

o

4675 sur le juge de l’exécution des peines. Il précise que l’article 5 de cette loi prévoit une voie de recours devant le juge contre tous les faits et procédures concernant les détenus et les condamnés placés dans des établissements pénitentiaires.

19.

Le requérant conteste les exceptions du Gouvernement et avance que le juge de l’exécution des peines ne pouvait statuer sur son dossier qu’une semaine après sa demande.

20.

S’agissant de la première exception, la Cour rappelle qu’elle l’a déjà examinée et rejetée dans une affaire similaire (

Koști et autres c.

Turquie

, n

o

74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). S’agissant de la deuxième exception tirée de l’omission par le requérant du dépôt d’un recours en indemnisation, la Cour observe que le grief examiné en l’espèce relève de l’article 5 § 1 c) de la Convention, alors que le moyen avancé par le Gouvernement concerne le droit d’obtenir réparation pour une détention illégale, prévu à l’article

5 §

5 de la Convention (voir,

mutatis

mutandis

,

Barıș c. Turquie

, n

o

26170/03, §

17, 31 mars 2009 et

Değerli et autres c. Turquie

, n

o

18242/02, §

18, 5

février 2008). Pareil recours en indemnisation n’était donc pas une voie de recours effective pour la plainte du requérant en l’espèce. Partant, la Cour rejette cette exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

21.

S’agissant de la troisième exception, la Cour rappelle que, le 2

février 2005, la cour d’assises de Çanakkale a ordonné la remise en liberté conditionnelle du requérant. A cet égard, elle estime qu’il serait excessif d’exiger du requérant, qui a obtenu une ordonnance de remise en liberté en attendant l’issue d’une procédure pénale, qu’il engageât par la suite une procédure d’exécution devant le juge de l’exécution des peines afin d’obtenir sa remise en liberté (voir,

mutatis mutandis

,

Metaxas c.

Grèce

, n

o

8415/02, §

19, 27

mai 2004, et

Karahalios c. Grèce

, n

o

62503/00, §

23, 11

décembre 2003). Par ailleurs, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un recours doit exister avec un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi lui manquent l’accessibilité et l’efficacité requises par la Convention (

Sakık et autres c.

Turquie

, 26

novembre 1997, § 53,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VII,

Vernillo c.

France

, 20 février 1991, §

27, série

A n

o

198, et

Johnston et autres c.

Irlande

, 18 décembre 1986, §

45, série

A n

o

112). Or la Cour constate en l’espèce que la loi n

o

4675 n’accorde aucune priorité aux plaintes déposées par les détenus ou les condamnés qui portent sur des retards pris dans l’exécution d’une décision de remise en liberté. Ainsi, aux termes de cette loi, le juge de l’exécution des peines rend sa décision dans un délai d’une semaine, ce qui constitue un laps de temps plus long que celui de la détention contestée par le requérant, à savoir trois jours. Dès lors, la Cour rejette les exceptions du Gouvernement.

22.

Par ailleurs, la Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

23.

Le requérant soutient que son maintien en détention au-delà du 2

février 2005, date de l’arrêt ordonnant sa remise en liberté rendu par la cour d’assises de Çanakkale, ne se justifiait au regard d’aucun des alinéas de l’article

5 § 1 et qu’il était dès lors irrégulier.

24.

Le Gouvernement indique que le retard en cause a été provoqué par la nécessité d’accomplir les formalités administratives liées à la remise en liberté. Il précise que le parquet d’Edirne, après avoir examiné le dossier d’exécution du requérant envoyé par le parquet d’Istanbul et constaté qu’aucune autre décision de détention ou de condamnation n’avait été prise à l’encontre du requérant, a donc remis l’intéressé en liberté. Le Gouvernement en conclut qu’aucun problème ne se pose quant à la légalité de la détention dans ce laps de temps.

25.

La Cour rappelle que la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 revêt un caractère exhaustif et que seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition qui est d’assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, § 170, CEDH 2000

‑

IV). Elle doit donc examiner avec une vigilance particulière les griefs relatifs à des retards pris dans l’exécution d’une décision de remise en liberté (

Bojinov

c. Bulgarie

,

n

o

47799/99, §

36, 28

octobre 2004).

26.

La Cour admet qu’un certain délai pour l’exécution d’une décision de remise en liberté est souvent inévitable, encore qu’il doive être réduit au minimum (

Labita

, précité, §§ 171 et 172). Ainsi, les formalités administratives liées à la libération ne peuvent justifier un délai supérieur à quelques heures

(

Nikolov

c. Bulgarie

,

n

o

38884/97, § 82, 30 janvier

2003). La Cour rappelle à cet égard qu’il incombe au Gouvernement de fournir un relevé détaillé des faits pertinents (

Nikolov

, précité, § 80).

27.

En l’espèce, elle constate qu’il y avait deux procédures pénales engagées à l’encontre du requérant, la première devant la cour d’assises d’Istanbul pour appartenance à une organisation armée illégale et la deuxième devant la cour d’assises de Çanakkale pour soulèvement contre l’administration pénitentiaire. Elle note que, le 25 janvier 2005, la cour d’assises d’Istanbul a ordonné au parquet d’Edirne (lieu de l’établissement pénitentiaire où était détenu le requérant), par l’intermédiaire du parquet d’Istanbul, la remise en liberté conditionnelle du requérant, à condition qu’il ne fût pas détenu ou condamné pour un autre délit. Le parquet d’Edirne, informé de la décision de remise en liberté conditionnelle du requérant, n’a pas remis le requérant en liberté en raison de la deuxième procédure pénale engagée contre lui devant la cour d’assises de Çanakkale. Dans le cadre de cette deuxième procédure, la cour d’assises de Çanakkale a, par un arrêt du 2

février 2005, ordonné au parquet d’Edirne la remise en liberté conditionnelle du requérant. Le parquet d’Edirne a alors demandé au parquet d’Istanbul de lui faire parvenir le dossier d’exécution du requérant pour examiner, avant la remise en liberté, l’existence éventuelle d’une autre décision de détention ou de condamnation pour un autre délit.

Au vu des éléments du dossier, la Cour note que, depuis la première ordonnance rendue par la cour d’assises d’Istanbul, le parquet d’Edirne était informé que la seule procédure pénale en cours contre le requérant était celle menée devant la cour d’assises de Çanakkale. Elle estime que le parquet d’Istanbul, au lieu d’envoyer le dossier d’exécution du requérant par courrier, aurait pu en informer le parquet d’Edirne le jour même – le 2

février 2005 – par un moyen de transmission plus rapide tel que la télécopie. Toutefois, en l’absence d’un relevé strict, heure par heure, des actes et formalités accomplis par les autorités nationales, la Cour constate que la transmission de l’ordonnance d’élargissement à l’administration de la prison, qui pourrait constituer un début d’exécution de cette décision, n’a été effectuée que le 4 février 2005. Au surplus, le requérant a été remis en liberté le 5 février 2005, soit trois jours après que cette ordonnance eut été rendue.

28.

La Cour rappelle que l’importance primordiale du droit à la liberté fait peser sur les autorités l’obligation de supprimer les défauts d’organisation imputables à l’Etat et risquant de donner lieu à une privation de liberté injustifiée. A cet égard, elle considère qu’en l’espèce les formalités administratives relatives à la remise en liberté du requérant n’ont pas été réduites au minimum, comme l’impose l’article 5 de la Convention tel qu’interprété par la Cour dans sa jurisprudence (

Ladent c. Pologne

, n

o

11036/03, § 83, 18

mars 2008).

29.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 5 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

30.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

31.

Le requérant réclame 1

000 euros (EUR) pour le dommage moral qu’il estime avoir subi du fait de la prolongation de sa détention.

32.

Le Gouvernement considère que cette prétention est excessive.

33.

Pour la Cour, il ne fait pas de doute que le requérant a éprouvé une certaine détresse du fait de la prolongation de sa détention. Partant, elle estime qu’il y a lieu de lui octroyer une indemnité pour dommage moral. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle alloue au requérant la somme de 1

000 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

34.

Le requérant sollicite également 4

000 EUR pour frais et dépens, dont les honoraires d’avocats.

35.

Le Gouvernement estime que ce montant est excessif et qu’il n’est, de plus, étayé par aucune pièce justificative.

36.

A titre de justificatif, le requérant fournit un décompte horaire sur la base duquel les honoraires en question – dont le montant s’élève à 2

500

EUR – ont été calculés, ainsi qu’une liste des frais de justice et de traduction dont le montant total s’élève à 600 EUR.

37.

Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 3

100 EUR tous frais confondus.

C.

Intérêts moratoires

38.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du versement

:

i.

1

000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral,

ii.

3

100 EUR (trois mille cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour les frais et dépens engagés dans la procédure devant la Cour

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 septembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Greffière adjointe

Présidente