SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41718/05 prezentată de Bernadette SCHALLER-BOSERT împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 24 mai 2007 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președinte, L. Loucaide, N. Vajić, A. Kovler, E. Steiner, domnii S.E. Jebens, G. Malinverni, judecători, și de domnul Nielsen; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 octombrie 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Bernadette Schaller-Bossert, este un resortisant elvețian, născut în 1956 și rezident la Altbüron (canton de Lucerna). Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta a lucrat din 1976 ca profesoară în municipalitatea Altbüron. În conformitate cu modificările Legii privind personalul, statutul său de funcționar a fost transformat într-un contract pe durată nedeterminată începând cu 1 august 2003. Din cauza problemelor relaționale dintre reclamantă și conducerea școlii în care preda, Comisia școlară (Schulpflege) a invitat-o pe reclamantă, prin scrisoarea din 5 septembrie 2003, să se exprime cu privire la încetarea prevăzută a contractului său de muncă. La 15 septembrie 2003, reclamanta a anunțat o încetare a activității din motive de boală până la 15 ianuarie 2004. La 6 ianuarie 2004, Comisia școlară a declarat că este capabilă să reia munca cu fracțiune de normă. Procedura cantonală de scutire de obligația de a lucra Prin scrisoarea din 21 ianuarie 2004, Comisia școlară a scutit-o pe reclamantă de obligația de a lucra ( Freistellung) ), considerând că nu are capacitatea de a lucra în echipă și că relația de încredere dintre ea și conducerea școlii pe de o parte și comisia școlară pe de altă parte a fost ruptă; în același timp, comisia școlară a afirmat că salariul recurentei va fi plătit în mod regulat până la expirarea termenului de reziliere, în caz de concediere ( Ordentliche Kündigung) sau până la găsirea unei soluții consensuale. La 11 februarie 2004, recurenta a introdus la Consiliul de Stat al cantonului Lucerne (Consiliul de Stat) o acțiune împotriva deciziei de scutire de la obligația de a lucra. Observațiile comisiei școlare din 28 aprilie 2004 au fost comunicate recurentei la 30 aprilie 2004 cu mențiunea pentru informare Prin decizia din 28 septembrie 2004, Consiliul de Stat concluzionează că decizia de a exonera reclamanta de obligația de a lucra și a respins acțiunea introdusă de aceasta din urmă. Consiliul de Stat reține că reclamanta nu s-a exprimat, în termenul stabilit, cu privire la observațiile părții inițiate. Procedura cantonală de concediere Întrucât nu a putut fi găsită o soluție consensuală, comisia școlară a informat recurenta, prin scrisoarea din 12 martie 2004, cu privire la încetarea contractului său de muncă cu efect de la 31 iulie 2004. Ea a fondat concedierea pe lipsa sa de capacitate de a lucra în echipă și pe faptul că relațiile de încredere dintre ea și comisie și între ea și conducerea școlii au fost rupte. Prin recursul de drept administrativ din 3 aprilie 2004, recurenta a atacat această decizie la tribunalul administrativ din cantonul Lucerna (judecătoria administrativă) și a susținut că concedierea a fost abuzivă și că a fost rezultatul unei hărțuiri (mobling) împotriva sa. Recurenta a evocat o serie de incidente pentru a demonstra presupusa hărțuire. Comisia școlară și-a prezentat observațiile la 6 mai 2004. La 11 mai 2004, Tribunalul Administrativ a comunicat reclamantei o copie a observațiilor sale cu mențiunea În ceea ce privește formularea certificatului de muncă propus de comisia școlară, instanța administrativă a invitat recurenta să ia poziție înainte de 19 mai 2004. Prin scrisoarea din 18 iunie 2004, reclamanta a fost invitată la ședința de instrucție din 29 iunie 2004 în fața instanței administrative. În cadrul acestei audieri, părțile au convenit asupra unei tranzacții judiciare (gerichtlicher Vergleich) referitoare la certificatul de muncă. Aceasta a fost confirmată prin decizia parțială (Teilentscheid) a Tribunalului Administrativ din 13 iulie 2004. La 10 septembrie 2004, Tribunalul administrativ a statuat asupra punctelor care nu erau incluse în decizia parțială și a considerat că concedierea era legală și, prin urmare, a respins acțiunea introdusă de reclamantă. La 18 octombrie 2004 și la 2 noiembrie 2004, recurenta a introdus la Tribunalul Federal două acțiuni de drept public împotriva deciziei Tribunalului Administrativ și împotriva celei a Consiliului de Stat. Observațiile organelor inferioare din 23 noiembrie 2004 și 17 decembrie 2004 și cele ale comisiei școlare din 16 decembrie 2004 noiembrie 2004 și din 29 noiembrie 2004 au fost comunicate recurentei, la 26 noiembrie 2004 și 23 decembrie 2004, cu mențiunea Prin hotărârea din 16 martie 2005 (notificat recurentei la 20 aprilie 2005), Tribunalul Federal a decis să unească cele două proceduri și a respins acțiunea privind procedura de concediere și a declarat inadmisibilă acțiunea privind procedura de scutire de obligația de muncă. Considerații ale Tribunalului Federal cu privire la procedura privind scutirea de obligația de a lucra În ceea ce privește acțiunea de drept public introdusă de recurentă împotriva deciziei Consiliului de Stat din 28 September 2004, Tribunalul Federal a declarat inadmisibil acest lucru pe motiv că recurenta nu mai avea niciun interes actual și practic în anularea deciziei comisiei școlare din 21 ianuarie 2004. Întradevăr, perioada de concediu se încheiase între timp și legalitatea concedierii fusese confirmată de Tribunalul Federal. În plus, Tribunalul Federal a considerat că recurenta nu a susținut, în conformitate cu art. 90 alineatul (1) litera (b) din fosta lege federală de organizare judiciară (a se vedea dreptul intern relevant de mai jos), că decizia incriminată punea o întrebare fundamentală care se poate reproduce în orice moment în circumstanțe similare și care, din aceleași motive, ar fi în continuare în afara controlului constituționalității. În orice caz, Tribunalul Federal a considerat că întrebările referitoare la concediere au putut fi ridicate în procedura aferentă și că plângerea privind durata procedurii în fața Consiliului de Stat a devenit fără obiect și, prin urmare, inadmisibilă, dat fiind că Consiliul de Stat a decis între timp. Considerații ale Tribunalului Federal cu privire la procedura de concediere în ceea ce privește procedura de concediere, Tribunalul Federal a considerat că instanța administrativă nu aplicase în mod arbitrar dreptul cantonal, considerând că concedierea era legală în conformitate cu dreptul cantonal. Având în vedere motivul întemeiat pe nerespectarea dreptului de a fi ascultat, Tribunalul Federal a considerat că, contrar celor susținute de aceasta, recurenta a avut posibilitatea de a se pronunța cu privire la mențiunea de hărțuire, întrucât acest punct a fost în centrul întregii proceduri și că recurenta însăși a invocat-o în primul rând. În mod similar, Tribunalul Federal a respins argumentul întemeiat pe imposibilitatea recurentei de a se pronunța în fața Tribunalului Cantonal cu privire la observațiile părții motivate. Potrivit Tribunalului Federal, reclamanta a introdus ulterior, pe cont propriu, o replică la observațiile comisiei școlare, care a fost adăugată la dosar de către instanța administrativă. Tribunalul federal a observat că reclamanta nu se exprimase, în mod propriu, cu privire la duplica comisiei școlare care îi fusese notificată. În ceea ce privește refuzul instanței administrative de a administra o parte din dovezile propuse de recurentă, Tribunalul Federal a considerat că întrebarea dacă recurenta a acționat în mod specific împotriva altor persoane nu era relevantă pentru a stabili dacă concedierea era în conformitate cu legea. Prin urmare, acesta a constatat că refuzul Tribunalului Administrativ de a administra probe în această privință a fost justificat. Pentru restul, Tribunalul Federal reține că recurenta nu a susținut ce probe ar fi trebuit să ia în considerare instanța administrativă cu privire la ce fapte și că aceasta nu a demonstrat în ce mod aceste elemente de probă ar fi putut duce instanța administrativă la o concluzie diferită. Legea federală de organizare judiciară (OJ), intrată în vigoare la 16 decembrie 1943 și abrogată la 31 decembrie 2006, dispunea de titlul al patrulea Jurisdicție a Tribunalului Federal în materie de drept public art. 90 Actul de apel Pe lângă desemnarea decretului sau a deciziei atacate, actul de recurs trebuie să conțină concluziile recursului o prezentare a faptelor esențiale și o prezentare succintă a drepturilor constituționale sau a principiilor juridice încălcate, precizând în ce constă încălcarea. (...) art. 93 Schimb de scrieri În cazul în care instanța dispune un schimb de scrisori, acesta comunică recursul la autoritatea care a luat hotărârea sau decizia atacată, precum și la partea pârâtă și la alte părți interesate, oferindu-le un termen suficient pentru a răspunde și pentru a prezenta dosarul. În cazul în care considerentele în sprijinul decretului sau al deciziei atacate sunt enunțate numai în răspunsul autorității, se poate acorda o perioadă de timp apelului pentru a-i permite să prezinte un memoriu suplimentar. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge de mai multe încălcări ale dreptului său la un proces echitabil. În conformitate cu art. 13, recurenta se plânge, în plus, că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă. ÎN DREPTUL Griefs, întemeiat pe art. 6 Recurenta invocă încălcări ale dreptului său la un proces echitabil, protejat prin art. 6 din Convenție, care dispune: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Procedura cu scutire de obligația de a lucra în fața Consiliului de Stat În ceea ce privește procedura în fața Consiliului de Stat, recurenta susține că nu a putut lua o poziție în ceea ce privește observațiile părții interesate. Aceasta susține că constatarea din partea faptelor deciziei Consiliului de Stat din 28 septembrie 2004, care reține că nu s-a exprimat, în termenul stabilit, în ceea ce privește observațiile părții interesate, este contrară documentelor care rezultă din dosar, întrucât a primit observațiile numai cu titlu informativ și fără a-i fi acordat niciodată un termen. Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv, în starea actuală a dosarului, și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Recurenta susține că Tribunalul Administrativ a încălcat mai multe garanții de drept la un proces echitabil și, în primul rând, denunță faptul că nu a putut să se confrunte cu partea motivată decât cu ocazia ședinței de cercetare, care era limitată la chestiunea certificatului de muncă. Curtea susține că, în cursul ședinței de cercetare, judecătorul unic al instanței administrative a informat-o că, în cazul în care nu s-ar putea ajunge la un acord, problema certificatului de muncă nu ar fi tratată decât la ședința principală. Curtea constată că motivul recurentei privește două aspecte diferite ale dreptului la un proces echitabil. În măsura în care recurenta susține că nu a avut posibilitatea de a se confrunta oral cu partea motivată, plângerea sa se referă la principiul egalității armelor. Din situația faptelor și a constatărilor conținute în hotărârea Tribunalului Federal reiese că recurenta a beneficiat de o procedură contradictorie în cursul căreia a putut să își prezinte argumentele și să ia o poziție cu privire la argumentele părții motivate în scris. Principiul egalității armelor nu implică o confruntare orală între părți cu privire la fiecare aspect; prin urmare, această parte a plângerii se dovedește vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În măsura în care cererea poate fi înțelesă ca argumentând lipsa unei ședințe publice, Curtea amintește că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental consacrat la art. 6 alineatul (1) din convenție. Nici scrisoarea, nici spiritul acestui text nu împiedică o persoană să renunțe de bună voie la ea în mod expres sau tacit, însă o asemenea renunțare trebuie să fie neechivocă și să nu se confrunte cu niciun interes public important (Håkansson și Sturesson c. Suedia, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n 171 A, p. 20 § 66 și Schuler-Zgraggen c. Elveția, Hotărârea din 24 iunie 1993, seria A n 263, p. 19-20, § 58. În această privință, trebuie să se constate că, după ședința de cercetare, recurenta nu a demonstrat că a solicitat o ședință suplimentară în fața Tribunalului Administrativ sau a Tribunalului Federal. Or, se putea aștepta în mod legitim ca reclamanta să se manifeste în această privință, în cazul în care aceasta ar acorda un preț. Prin urmare, Curtea consideră că recurenta a renunțat fără echivoc la dreptul său la o ședință publică; rezultă că acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În al doilea rând, recurenta susține că nu a avut ocazia de a introduce o replică la observațiile părții incluse în procedură în fața instanței administrative. Curtea constată că din hotărârea Tribunalului Federal reiese că recurenta, după consultarea dosarului la Tribunalul Administrativ din iunie 2004, a prezentat observații proprii la care comisia școlară a răspuns ulterior. În cererea sa adresată Curții, recurenta nu contestă aceste constatări ale Tribunalului Federal. Prin urmare, Curtea se menține la versiunea faptelor astfel cum au fost enunțate de Tribunalul Federal. Având în vedere că recurenta și-a prezentat observațiile în fața instanței administrative și le-a adăugat la dosar, al doilea motiv al recurentei se dovedește vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În al treilea rând, recurenta susține că un judecător al Tribunalului Administrativ a întrebat-o dacă a crezut în mod serios că o instanță ar avea timp să citească un dosar atât de mare. În conformitate cu jurisprudența Curții, art. 6 alineatul (1) implică, în sarcina instanței Cu excepția cazului în care se prevede altfel în hotărârea din 19 aprilie 1993, seria A n 254 B, p. 49, punctul 30, obligația de a examina în mod efectiv motivele, argumentele și ofertele de probă ale părților, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța deciziei care trebuie pronunțată (Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A n 146, p. 31, § 68 și Kraska c. Elveția). Curtea constată că Tribunalul Federal nu s-a exprimat în această privință. În același timp, recurenta nu a afirmat că a invocat acest motiv în fața Tribunalului Federal. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că acest motiv nu a fost invocat, cel puțin în esență, în forma și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor corespunzătoare (Ankerl Elveția) , Hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1996 V, p. 1565, § 34). Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și 4 din convenție. În al patrulea rând, recurenta se plânge că instanța administrativă nu a acceptat toate dovezile pe care le-a prezentat. În cazul de față, Tribunalul Federal a arătat că refuzul Tribunalului Administrativ de a administra anumite probe propuse de recurentă era justificat, întrucât recurenta intenționează să demonstreze un fapt care nu era relevant pentru aprecierea legalității concedierii sale, în special că nu a acționat în mod specific împotriva altor persoane. Pe de altă parte, Tribunalul Federal a reținut că recurenta nu a susținut ce dovezi ar fi trebuit luate în considerare pentru a demonstra fapte relevante și că nu a demonstrat nici în ce mod aceste elemente de probă ar fi putut determina instanța administrativă să ajungă la o concluzie diferită. În această privință, Curtea amintește că, în cazul în care convenția garantează în articolul său 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, aspect care, prin urmare, intră în domeniul principal al dreptului intern și al instanțelor naționale. Sarcina sa este de a verifica dacă procedura examinată în ansamblul său a avut un caracter echitabil (a se vedea, de exemplu, Hotărârea García Ruiz c. Spania [GC], 0544/96, § 28, CEDO 1999-I). Curtea arată că recurenta a beneficiat de o procedură contradictorie în cursul căreia a putut să-și prezinte argumentele în fața mai multor instanțe. Refuzul instanțelor interne de a lua în considerare toate dovezile propuse de recurentă s-a bazat pe motive pertinente care nu au fost contestate de recurentă în cererea sa în fața Curții. De altfel, recurenta nu susține încă ce probe ar fi ignorat instanța administrativă pentru a dovedi alte puncte relevante. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Grief întemeiat pe nerespectarea articolului 6 în cadrul procedurii în fața Tribunalului Federal În ceea ce privește principiul egalității armelor, recurenta se plânge că nu a avut posibilitatea de a răspunde la observațiile părții pârâte și ale instanțelor inferioare în cadrul procedurii în fața Tribunalului Federal. Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv, în starea actuală a dosarului, și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În plus, recurenta invocă o încălcare a dreptului său la o cale de atac eficientă, conținută la art. 13 din convenție, care prevede: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atunci când dreptul revendicat de justițiar pe baza Convenției este un drept cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) constituie o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de aceasta (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Brualla Gómez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cu excepția cazului în care este vorba despre o necunoaștere a dreptului de a-și face auzită cauza într-un termen rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) (Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 147, CEDO 2000 XI. Deoarece în acest caz nu este vorba despre o cauză de durată a procedurii, nu este necesar să se pronunțe asupra motivării articolului 13. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor recurentei întemeiate pe art. 6 în legătură cu procedura în fața Consiliului de Stat și în fața Tribunalului Federal Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte
de la requête n
o
41718/05
présentée par Bernadette SCHALLER-BOSSERT
contre la Suisse
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 24 mai 2007 en une chambre composée de
:
MM.
C.L. Rozakis,
président,
M
me
M.
M
me
MM.
S.E. Jebens,
juges,
et de M.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 octobre 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Bernadette Schaller-Bossert, est une ressortissante suisse, née en 1956 et résidant à Altbüron (canton de Lucerne).
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante travailla depuis 1976 comme enseignante dans la commune de Altbüron. Conformément aux modifications de la loi sur le personnel, son statut de fonctionnaire fut transformé en un contrat de durée indéterminée à partir du 1
er
août 2003.
En raison de problèmes relationnels entre la requérante et la direction de l'école où elle enseignait, la commission scolaire (
Schulpflege
) invita la requérante, par lettre du 5 septembre 2003, à s'exprimer à l'égard d'une résiliation envisagée de son contrat de travail.
Le 15
septembre
2003, la requérante annonça un arrêt de travail pour cause de maladie jusqu'au 15
janvier
2004.Le 6 janvier 2004, elle se déclara capable de reprendre le travail à temps partiel.
1.
Procédure cantonale d'exemption de l'obligation de travailler
Par lettre du 21 janvier 2004, la commission scolaire exempta la requérante de l'obligation de travailler (
Freistellung
), estimant qu'elle manquait de la capacité de travailler en équipe et que la relation de confiance entre elle et la direction de l'école d'une part et la commission scolaire d'autre part, était rompue. En même temps, la commission scolaire affirma que le salaire de la requérante lui serait versé régulièrement jusqu'à l'échéance du délai de résiliation, en cas d'un licenciement (
ordentliche Kündigung)
ou jusqu'à ce qu'une solution consensuelle soit trouvée.
Le 11 février 2004, la requérante introduisit auprès du Conseil d'Etat du canton de Lucerne (le Conseil d'Etat) un recours contre la décision d'exemption de l'obligation de travailler.
Les observations de la commission scolaire du 28
avril
2004 furent communiquées à la requérante le 30 avril 2004 avec la mention «
pour information
».
Par décision du 28
septembre 2004, le Conseil d'Etat conclut à la licéité de la décision d'exempter la requérante de l'obligation de travailler et rejeta le recours introduit par cette dernière. Le Conseil d'Etat retint que la requérante ne s'était pas exprimée, dans le délai imparti, à l'égard des observations de la partie intimée.
2.
Procédure cantonale en licenciement
Etant donné qu'une solution consensuelle ne put être trouvée, la commission scolaire informa la requérante, par lettre du 12 mars 2004, de la résiliation de son contrat de travail avec effet au 31 juillet 2004. Elle fonda le licenciement sur son manque de capacité de travailler en équipe et sur le fait que les relations de confiance entre elle et la commission et entre elle et la direction de l'école étaient brisées.
Par recours de droit administratif du 3 avril 2004, la requérante attaqua cette décision auprès du tribunal administratif du canton de Lucerne (le tribunal administratif). Elle fit valoir que le licenciement était abusif et qu'il était le résultat d'un harcèlement (
mobbing
) à son encontre. La requérante évoqua une série d'incidents pour démontrer le harcèlement allégué.
La commission scolaire déposa ses observations le 6
mai 2004. Le 11
mai 2004, le tribunal administratif communiqua une copie des observations à la requérante avec la mention «
provisoirement à titre d'information» (
einstweilen zur Kenntnisnahme
)
.
En ce qui concerne la formulation du certificat de travail proposée par la commission scolaire, le tribunal administratif invita la requérante à prendre position avant le 19
mai
2004.
Par lettre du 18 juin 2004, la requérante fut invitée à l'audience d'instruction du 29 juin 2004 devant le tribunal administratif.
Lors de cette audience, les parties se mirent d'accord sur une transaction judiciaire (
gerichtlicher Vergleich
) relative au certificat de travail. Celle-ci fut confirmée par décision partielle (
Teilentscheid
) du tribunal administratif du 13 juillet 2004.
Le 10 septembre 2004, le tribunal administratif statua sur les points non inclus dans la décision partielle. Il considéra que le licenciement était licite et il rejeta dès lors le recours introduit par la requérante.
3.
Procédure devant le Tribunal fédéral
Le 18 octobre 2004 et le 2 novembre 2004, respectivement, la requérante introduisit auprès du Tribunal fédéral deux recours de droit public, contre la décision du tribunal administratif et contre celle du Conseil d'Etat.
Les observations des instances inférieures du 23 novembre 2004 et du 17
décembre 2004 ainsi que celles de la commission scolaire du 16
novembre 2004 et du 29 novembre 2004, furent communiquées à la requérante, en date du 26
novembre 2004 et du 23 décembre 2004, avec la mention «
pour information
» apposée par tampon.
Par arrêt du 16 mars 2005 (notifié à la requérante le 20 avril 2005), le Tribunal fédéral décida de joindre les deux procédures. Il rejeta le recours concernant la procédure en licenciement et déclara irrecevable le recours concernant la procédure en exemption de l'obligation de travailler.
a)
Considérations du Tribunal fédéral à l'égard de la procédure concernant l'exemption de l'obligation de travailler
S'agissant du recours de droit public que la requérante avait introduit contre la décision du Conseil d'Etat du 28
septembre 2004, le Tribunal fédéral le déclara irrecevable au motif que la requérante n'avait plus d'intérêt actuel et pratique à l'annulation de la décision de la commission scolaire du 21
janvier 2004. En effet, le délai de congé avait entretemps pris fin et la licéité du licenciement avait été confirmée par le Tribunal fédéral. En outre, le Tribunal fédéral estima que la requérante n'avait pas étayé, conformément à l'article 90 alinéa 1 litera b de l'ancienne loi fédérale d'organisation judiciaire (voir le droit interne pertinent ci-dessous), que la décision incriminée posait une question fondamentale pouvant se reproduire en tout temps dans des circonstances semblables et qui, pour les mêmes raisons, échapperait toujours au contrôle de constitutionnalité.
En tout état de cause, le Tribunal fédéral considéra que les questions concernant le licenciement avaient pu être soulevées dans la procédure y relative et que le grief concernant la longueur de la procédure devant le Conseil d'Etat était devenu sans objet, et dès lors irrecevable, étant donné que le Conseil d'Etat avait statué entretemps.
b)
Considérations du Tribunal fédéral à l'égard de la procédure en licenciement
Quant à la procédure en licenciement, le Tribunal fédéral considéra que le tribunal administratif n'avait pas appliqué le droit cantonal de manière arbitraire en jugeant que le licenciement était licite selon le droit cantonal.
Eu égard au grief tiré du non respect du droit d'être entendu, le Tribunal fédéral considéra que, contrairement à ce qu'elle soutenait, la requérante avait eu la possibilité de se prononcer sur l'allégation de harcèlement, vu que ce point avait été au centre de toute la procédure et que c'était la requérante elle-même qui l'avait soulevé en premier.
De même, le Tribunal fédéral rejeta le grief tiré de l'impossibilité, pour la requérante, de se prononcer devant le tribunal cantonal sur les observations de la partie intimée. Il retint que la requérante avait consulté le dossier auprès du tribunal administratif en juin
2004, après soumission des observations par la commission scolaire. Selon le Tribunal fédéral, la requérante avait par la suite introduit, de son propre chef, une réplique aux observations de la commission scolaire, qui fut ajoutée au dossier par le tribunal administratif. Le Tribunal fédéral observa que la requérante ne s'était pas exprimée, de son propre chef, à l'égard de la duplique de la commission scolaire qui lui avait été notifiée.
Quant au refus du tribunal administratif d'administrer une partie des preuves proposées par la requérante, le Tribunal fédéral estima que la question de savoir si la requérante avait spécifiquement agi contre d'autres personnes n'était pas pertinente pour déterminer si le licenciement était en conformité avec la loi. Il constata, dès lors, que le refus du tribunal administratif d'administrer des preuves sur ce point était justifié. Pour le reste, le Tribunal fédéral retint que la requérante n'avait pas étayé quelles preuves le tribunal administratif aurait dû prendre en compte à l'égard de quels faits et qu'elle n'avait pas démontré en quoi ces éléments de preuve auraient pu amener le tribunal administratif à une conclusion différente.
B.
Le droit interne pertinent
La loi fédérale d'organisation judiciaire (OJ), entrée en vigueur le 16
décembre 1943 et abrogée le 31 décembre 2006 disposait
:
«
Titre quatrième Juridiction du Tribunal fédéral en matière de droit public
Article 90 Acte de recours
1
Outre la désignation de l'arrêté ou de la décision attaquées, l'acte de recours doit contenir
:
les conclusions du recourant
;
un exposé des faits essentiels et un exposé succinct des droits constitutionnels ou des principes juridiques violés, précisant en quoi consiste la violation.
(...)
Article 93 Échange d'écritures
1
Si le tribunal ordonne un échange d'écritures, il communique le recours à l'autorité qui a pris l'arrêté ou la décision attaqués ainsi qu'à la partie adverse et à d'autres intéressés éventuels en leur impartissant un délai suffisant pour répondre et pour produire le dossier.
2
Lorsque les considérants à l'appui de l'arrêté ou de la décision attaqués ne sont énoncés que dans la réponse de l'autorité, un délai peut être imparti au recourant pour lui permettre de présenter un mémoire complétif.
3
Un échange ultérieur d'écritures n'a lieu qu'exceptionnellement.
»
Invoquant l'article 6 de la Convention, la requérante se plaint de plusieurs atteintes à son droit à un procès équitable.
Sous l'angle de l'article 13 la requérante se plaint, en outre, qu'elle n'a pas bénéficié d'un recours effectif.
A.
Griefs tirés de l'article 6
La requérante allègue des violations de son droit à un procès équitable, protégé par l'article 6 de la Convention qui dispose:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
La procédure en exemption de l'obligation de travailler devant le Conseil d'Etat
Concernant la procédure devant le Conseil d'Etat, la requérante soutient qu'elle n'a pas pu prendre position à l'égard des observations de la partie intimée. Elle fait valoir que le constat contenu dans la partie des faits de la décision du Conseil d'Etat du 28 septembre 2004, qui retient qu'elle ne s'était pas exprimée, dans le délai imparti, à l'égard des observations de la partie intimée, est contraire aux pièces résultant du dossier, vu qu'elle n'a reçu les observations qu'à titre d'information et sans qu'un délai ne lui ait jamais été imparti.
La Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, en l'état actuel du dossier, et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
La procédure en licenciement auprès du tribunal administratif
La requérante allègue que le tribunal administratif a violé plusieurs garanties du droit à un procès équitable.
En premier lieu, elle dénonce qu'elle n'a pu se confronter à la partie intimée qu'à l'occasion de l'audience d'instruction, qui était limitée à la question du certificat de travail. Elle fait valoir que, lors de l'audience d'instruction, le juge unique du tribunal administratif l'avait informée que, dans le cas où aucun accord ne pourrait être trouvé, la question du certificat de travail ne serait traitée qu'à l'audience principale.
La Cour constate que le grief de la requérante concerne deux aspects différents du droit à un procès équitable.
Dans la mesure où la requérante fait valoir qu'elle n'a pas eu la possibilité d'être confrontée oralement à la partie intimée, son grief concerne le principe de l'égalité des armes. Il ressort de l'état des faits et des constats contenus dans l'arrêt du Tribunal fédéral que la requérante a bénéficié d'une procédure contradictoire au cours de laquelle elle a pu faire valoir ses arguments et prendre position à l'égard des arguments de la partie intimée par écrit. Le principe de l'égalité des armes n'implique pas qu'il y ait une confrontation orale entre les parties sur chaque point. Cette partie du grief s'avère donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Dans la mesure où la requête peut être comprise comme contestant le défaut d'une audience publique, la Cour rappelle que la publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental consacré par l'article 6 § 1 de la Convention. Ni la lettre ni l'esprit de ce texte n'empêchent une personne d'y renoncer de son plein gré de manière expresse ou tacite, mais pareille renonciation doit être non équivoque et ne se heurter à aucun intérêt public important (
Håkansson et Sturesson c. Suède
, arrêt du 21 février 1990, série A n
o
171
‑
A, p. 20, §
66 et
Schuler-Zgraggen c. Suisse
, arrêt du 24 juin 1993, série A n
o
263, pp. 19-20, §
58).
A cet égard, force est de constater qu'après l'audience d'instruction, la requérante n'a pas prouvé avoir sollicité une audience supplémentaire devant le tribunal administratif ou devant le Tribunal fédéral. Or, on pouvait légitimement s'attendre à ce que la requérante se manifeste à cet égard, si elle y attachait du prix.
La Cour considère dès lors que la requérante a renoncé sans équivoque à son droit à une audience publique. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En second lieu, la requérante allègue qu'elle n'a pas eu l'occasion d'introduire une réplique aux observations de la partie intimée dans la procédure devant le tribunal administratif.
La Cour constate qu'il ressort de l'arrêt du Tribunal fédéral que la requérante, après avoir consulté le dossier auprès du tribunal administratif en juin 2004, avait déposé des observations de son propre chef auxquelles la commission scolaire a, par la suite, répondu.
Dans sa requête adressée à la Cour, la requérante ne conteste pas ces constats du Tribunal fédéral. La Cour s'en tient donc à la version des faits telle qu'ils ont été énoncés par le Tribunal fédéral.
Vu que la requérante a déposé, de son propre chef, ses observations auprès du tribunal administratif et que celui-ci les a ajoutés au dossier, le deuxième grief de la requérante s'avère manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En troisième lieu, la requérante fait valoir qu'un juge du tribunal administratif lui avait demandé si elle croyait sérieusement qu'un tribunal aurait le temps de lire un dossier tellement volumineux.
Selon la jurisprudence de la Cour, l'article 6 § 1 implique, à la charge du «
tribunal
», l'obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence pour la décision à rendre (
Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne
, arrêt du 6 décembre 1988, série A n
o
146, p.
31, §
68 et
Kraska c. Suisse
, arrêt du 19 avril 1993, série A n
o
254
‑
B, p. 49, §
30).
La Cour constate que le Tribunal fédéral ne s'est pas exprimé sur ce point. En même temps, la requérante n'a pas affirmé avoir soulevé ce grief devant le Tribunal fédéral. Dans ces circonstances, la Cour conclut que ce grief n'a pas été soulevé, au moins en substance, dans la forme et les délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions appropriées (
Ankerl
c.
Suisse
, arrêt du 23 octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
V, p. 1565, §
34). Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
En quatrième lieu, la requérante se plaint du fait que le tribunal administratif n'a pas accepté tous les éléments de preuve qu'elle avait soumis.
En l'espèce, le Tribunal fédéral a relevé que le refus du tribunal administratif d'administrer certaines des preuves proposées par la requérante était justifié, étant donné que la requérante entendait prouver un fait qui n'était pas pertinent pour l'appréciation de la licéité de son licenciement, notamment qu'elle n'avait pas spécifiquement agi contre d'autres personnes. Par ailleurs, le Tribunal fédéral a retenu que la requérante n'avait pas étayé quelles preuves auraient dû être prises en compte pour prouver des faits pertinents et qu'elle n'avait pas non plus démontré en quoi ces éléments de preuve auraient pu amener le tribunal administratif à une conclusion différente.
A cet égard, la Cour rappelle que si la Convention garantit en son article
6 le droit à un procès équitable, elle ne règlemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales. Sa tâche consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble a revêtu un caractère équitable (voir, par exemple, l'arrêt
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
La Cour relève que la requérante a bénéficié d'une procédure contradictoire au cours de laquelle elle a pu faire valoir ses arguments devant plusieurs instances. Le refus des instances internes de prendre en compte toutes les preuves proposées par la requérante a été basé sur des raisons pertinentes qui n'ont pas été contestées par la requérante dans sa requête devant la Cour. La requérante n'étaye d'ailleurs toujours pas quelles preuves le tribunal administratif aurait méconnues pour prouver d'autres points pertinents. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Grief tiré du non respect de l'article 6 dans la procédure devant le Tribunal fédéral
La requérante se plaint, sous l'angle du principe de l'égalité des armes, de ne pas avoir eu la possibilité de répondre aux observations de la partie adverse et des instances inférieures dans la procédure devant le Tribunal fédéral.
La Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, en l'état actuel du dossier, et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
B.
Grief tiré de l'article 13
La requérante allègue, en outre, une violation de son droit à un recours effectif, contenu à l'article 13 de la Convention, qui dispose:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
Selon une jurisprudence constante de la Cour, lorsque le droit revendiqué par le justiciable sur le fondement de la Convention est un «
droit de caractère civil
», l'article 6 § 1 constitue une
lex specialis
par rapport à l'article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci (voir, par exemple, l'arrêt
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, arrêt du 19
décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, p. 2957, § 41) à moins qu'il ne s'agisse d'une méconnaissance du droit de faire entendre sa cause dans un délai raisonnable au sens de l'article 6 § 1 (
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
‑
XI).
Vu qu'il ne s'agit pas, en l'espèce, d'une affaire de longueur de la procédure, il n'y a pas lieu de statuer sur le grief de l'article 13.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs de la requérante tirés de l'article 6 en rapport avec la procédure devant le Conseil d'Etat et devant le Tribunal fédéral
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos Rozakis
Greffier
Président