REICHER v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
REICHER v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Decizia nr. 22120/04 Ides REICHER împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 1 iulie 2014 în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, Luis López Guerra, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii având în vedere cererea depusă la 30 mai 2004, Având în vedere observațiile prezentate de părți, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dna Ides Reicher, este un național israelian și român, care s-a născut în 1920 și trăiește în Rehovot. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.-H. Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Procedințe în fața instanțelor La 6 noiembrie 2000, reclamantul a depus o cerere la instanța internă de restituire a unui bun situat în orașul Fălticieni, care a fost naționalizat de stat în 1950. Ea s-a bazat pe dispozițiile dreptului civil obișnuit cu privire la respectarea dreptului de proprietate și a susținut că naționalizarea și-a încălcat drepturile legale. În cursul acestor proceduri, consiliul municipal Fălticeni a cerut instanței să țină seama că proprietatea a fost utilizată de școala locală și, prin urmare, aparține domeniului public. La 25 aprilie 2001, Curtea de District Fălticeni a respins cererea reclamantului și a declarat acțiunea ei inadmisibilă, considerând că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor imobile naționalizate, reclamantul poate solicita restituirea proprietăților sale numai în circumstanțe și în conformitate cu procedura prevăzută de această lege specială. Reclamantul, reprezentat de un avocat de alegere, a recurs împotriva acestei hotărâri. Avocatul a fost admis de Curtea județului Suceava la 14 martie 2002. Curtea a susținut că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a avut dreptul de a alege între procedura judecătorească și procedura administrativă pentru a asigura restituirea proprietăților sale. Prin urmare, întrucât reclamantul a ales să urmărească reclamația depusă pe baza dispozițiilor legislației obișnuite, reclamația acesteia ar trebui analizată în consecință de către instanțe. Prin urmare, având în vedere faptul că proprietatea a fost naționalizată în încălcarea dispozițiilor legale în vigoare în 1950, și anume fără titlu valabil, instanța a obligat Consiliul municipal Fălticeni să returneze proprietatea contestată reclamantului. Consiliul municipal Fălticeni a prezentat un recurs asupra punctelor de drept (recurse) ) împotriva acestei hotărâri, susținând că proprietatea în litigiu a fost naționalizată în conformitate cu legea în vigoare în momentul respectiv; prin urmare, deoarece aparține în prezent domeniului public și a fost folosită de școala locală, acesta ar trebui exclus de la restituire în conformitate cu dispozițiile articolului 16 din Legea nr. 10/2001. La 31 ianuarie 2003, Curtea de Apel din Suceava a permis recursul asupra punctelor de drept și a respins cazul pentru o nouă procedură a recursului din cauza erorilor de procedură în cadrul convocațiilor. În timpul reexaminării recursului, avocatul reclamantului a susținut că cererea reclamantului ar trebui să fie permisă de către instanțe din cauza Legii nr. 10/2001 nu a exclus posibilitatea de a solicita restituirea proprietăților proprii pe baza dispozițiilor de drept civil obișnuit. La 5 iunie 2003, Curtea județului Suceava a ordonat restituirea proprietății către solicitant. Curtea a considerat că art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică proprietăților care au fost naționalizate fără un titlu valabil, cum ar fi în cazul reclamantului. Consiliul municipal Fălticeni a prezentat din nou un recurs privind punctele de drept, subliniind că, în conformitate cu dispozițiile din nou modificate ale articolului 16 din Legea nr. 10/2001, orice proprietate aparținând domeniului public ar putea fi supusă numai o atribuire de compensare și nu a restituirii în natură. La 16 decembrie 2003, reclamația reclamantului a fost în cele din urmă respinsă de Curtea de Apel din Suceava. Curtea de Apel a susținut că, în conformitate cu modificarea adusă în 2002 la art. 16 din Legea nr. 10/2001, proprietatea aparținând domeniului public poate fi supusă numai compensației acordate în temeiul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Prin urmare, instanța a considerat că reclamantul ar trebui să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita compensarea pentru proprietatea ei. Procedura administrativă 11. Imediat după adoptarea Legii nr. 10/2001, reclamantul a prezentat o cerere de compensare pentru proprietatea în cauză, care se bazează pe dispozițiile prezentei legi. La 12 ianuarie 2005, cererea depusă și semnată în numele reclamantului de către un reprezentant a fost respinsă pentru nerespectarea cerințelor oficiale, și anume lipsa unei autorizații pentru reprezentantul de a acționa în numele reclamantului, neapărarea de a prezenta copii autentice ale documentelor justificative și neaderarea la o declarație autentică cu privire la faptul că reclamantul a primit sau nu o compensație în momentul naționalizării. Reclamantul nu a contestat această decizie în fața instanțelor, astfel cum prevede Legea nr. 10/2001. Legea și practicile interne relevante 14. O descriere generală detaliată a legii și practicii relevante privind restituirea proprietăților naționalizate în România poate fi găsită în cazul principal al Maria Atanasiu și alții c. România (n. 30767/05 și 33800/06, §§ 44-76, 12 octombrie 2010). 15. art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea proprietăților imobile naționalizate, în vigoare până la 12 decembrie 2002, se citește după cum urmează în părțile sale relevante: „ (1) În cazul bunurilor imobile ocupate de entități bugetare în domeniul educației ... necesare pentru menținerea activităților lor de interes public ... foștii proprietari primesc compensații, în condițiile legislației actuale. ... (4) Dispozițiile de la alineatul (1) ... nu se aplică proprietăților naționalizate fără un titlu valabil.” 16. La 12 decembrie 2002 a fost adoptată Ordonanța de urgență nr. 184 pentru a clarifica și rectifica anumite dispoziții ale mai multor legi privind proprietățile naționalizate, inclusiv Legea nr. 10/2001. În această ocazie, a fost abrogat alineatul (4) din art. 16 menționat anterior. COMPLAINTE 17. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că dreptul ei la un proces echitabil a fost încălcat în timpul procedurii finalizate cu concedierea acțiunii ei de recuperare a proprietății sale. 18. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns că incapacitatea ei de a obține restituirea proprietăților ei naționalizate a constituit o încălcare a dreptului ei la bucurarea pașnică a bunurilor sale. HOTĂRÂREA privind plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 19. Reclamantul s-a plâns că aplicarea unor dispoziții juridice noi adoptate în cadrul procedurii care erau deja pendenti înaintea instanțelor interne a încălcat principiul egalității armelor și dreptul ei la un proces echitabil. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” 20. Guvernul a susținut că instanța internă a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor juridice aplicabile și a observat dreptul reclamantului la un proces echitabil. 21. Reclamantul a susținut că o modificare a articolului 16 din Lege 10/2001 a fost adoptată la 12 decembrie 2002 interzicând restituirea proprietăților clasificate ca aparținând domeniului public. Aceste dispoziții au fost aplicate în mod nedrept în acțiunea sa civilă care a fost depusă în instanță înainte de decembrie 2002. În plus, cererea lor a pus-o într-o poziție de dezavantaj în comparație cu partea adversă din procesul în încălcarea principiului egalității armelor garantate de art. 6 § 1 din Convenție. 22. Curtea reafirmă că, deși în principiu legislația nu este împiedicată în materie civilă să adopte noi dispoziții retrospective de reglementare a drepturilor care rezultă în temeiul legislației existente, principiul statului de drept și noțiunea de judecată echitabilă consemnată în art. 6 împiedică orice interferență legislativă – altele decât pe motive convingătoare ale interesului general – cu administrarea justiției concepute pentru a influența determinarea judiciară a unui litigiu. Cu toate acestea, art. 6 § 1 nu poate fi interpretat ca împiedicarea oricărei interferențe de către autoritățile în cadrul procedurilor juridice pe care acestea sunt părți (a se vedea Zielinski și Pradal Gonzalez și alții c. Franța [GC], nos. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, § 57, 28 octombrie 1999). 23. În plus, Curtea reiterează că principiul egalității de arme, care este unul dintre elementele conceptului mai larg de o audiere echitabilă, impune ca fiecare parte să aibă o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care nu-l pun într-un dezavantaj substanțial față de adversarul său (a se vedea Clinique des Acacias și alții c. Franța , nos . 65399/01, 65406/01, 65405/01 și 65407/01, § 37, 13 octombrie 2005). 24. În cazul actual, Curtea constată că statul a adoptat amendamente la o lege care era deja în vigoare și care era deja aplicată la procedura în care reclamanta era parte. Curtea constată, de asemenea, că amendamentele în cauză erau de interes general în contextul legilor de restituire în România și au fost aplicate la numeroase proceduri pe care le-a fost întârziate la momentul respectiv (a se vedea Maria Atanasiu și alții citați mai sus, § 73). Curtea observă, de asemenea, că argumentele prezentate de amendamentele în cauză, și anume existența unui titlu valabil pentru naționalizarea sau apropierea proprietății față de domeniul public au fost discutate tot timpul procedurii dinaintea instanțelor interne și a reclamantului, reprezentat de un avocat de alegerea ei, au avut mai multe oportunități de a-și prezenta argumentele în răspuns. Prin urmare, Curtea consideră că aplicarea dispozițiilor unei noi legi la un litigiu în curs de desfășurare, în măsura în care noua lege a fost cunoscută reclamantului și a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele în fața instanțelor, nu a fost contrar normelor procedurale în materie civilă și nu a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. Curtea constată, de asemenea, că, într-un caz similar privind compensarea pentru daune suportate în timpul regimului comunist, nu a constatat nici o arbitrare în faptul că instanțele interne au aplicat procedurilor în așteptare dispozițiile juridice relevante, în timp ce erau în vigoare la data adoptării deciziei (a se vedea Dolca c. România) (dec.), nr. 59282/11 și alte patru cereri, § 23, 4 septembrie 2012). 25. Mai mult decât atât, Curtea a susținut anterior că concedierea unei acțiuni de recuperare a posesiunii pe baza dreptului civil obișnuit, pe motiv de necesitatea de a asigura coerența în aplicarea legii de reparare, nu dezvăluie în sine o problemă în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță în temeiul articolului 6 § 1 din convenție, cu condiția ca procedura prevăzută în Legea nr. În cazul actual, Curtea constată că eficacitatea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu poate fi analizată deoarece reclamantul nu a respectat cerințele procedurale pentru această procedură (a se vedea punctele 12 și 13 de mai sus). 27. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu poate, în circumstanțele justificabile, să se plângă că a fost refuzată dreptul la un proces echitabil, ca urmare a faptului că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Cu privire la plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 28. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că dreptul ei la bucuria pașnică a posesiunii sale a fost încălcat de hotărârea finală din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel Suceava. A invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 29. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne în ceea ce privește această plângere, și anume că nu a îndeplinit cerințele oficiale pentru aplicarea sa bazate pe Legea nr. 10/2001. În plus, nu a contestat în fața instanțelor decizia administrativă de respingere a cererii sale, astfel cum prevede această lege. 30. Reclamantul a susținut că a urmărit calea cu cele mai multe perspective de succes în opinia sa, și anume acțiunea civilă depusă în fața instanțelor. 31. Curtea remarcă că niciun tribunal intern sau autoritatea administrativă nu a dat o decizie finală recunoașterea reclamantului drept drept de restituire a proprietății în cauză sau de compensare. Prin urmare, proprietatea în cauză nu constituie o „deținere existentă” care ar putea fi solicitată de către reclamant în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului