- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 iulie 2014
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Reicher împotriva României
Traducere în română Auto
Decizia nr. 22120/04 Ides REICHER împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 1 iulie 2014 în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, Luis López Guerra, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii având în vedere cererea depusă la 30 mai 2004, Având în vedere observațiile prezentate de părți, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dna Ides Reicher, este un național israelian și român, care s-a născut în 1920 și trăiește în Rehovot. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.-H. Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează.
Procedințe în fața instanțelor La 6 noiembrie 2000, reclamantul a depus o cerere la instanța internă de restituire a unui bun situat în orașul Fălticieni, care a fost naționalizat de stat în 1950. Ea s-a bazat pe dispozițiile dreptului civil obișnuit cu privire la respectarea dreptului de proprietate și a susținut că naționalizarea și-a încălcat drepturile legale. În cursul acestor proceduri, consiliul municipal Fălticeni a cerut instanței să țină seama că proprietatea a fost utilizată de școala locală și, prin urmare, aparține domeniului public. La 25 aprilie 2001, Curtea de District Fălticeni a respins cererea reclamantului și a declarat acțiunea ei inadmisibilă, considerând că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor imobile naționalizate, reclamantul poate solicita restituirea proprietăților sale numai în circumstanțe și în conformitate cu procedura prevăzută de această lege specială.
Reclamantul, reprezentat de un avocat de alegere, a recurs împotriva acestei hotărâri. Avocatul a fost admis de Curtea județului Suceava la 14 martie 2002. Curtea a susținut că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a avut dreptul de a alege între procedura judecătorească și procedura administrativă pentru a asigura restituirea proprietăților sale. Prin urmare, întrucât reclamantul a ales să urmărească reclamația depusă pe baza dispozițiilor legislației obișnuite, reclamația acesteia ar trebui analizată în consecință de către instanțe. Prin urmare, având în vedere faptul că proprietatea a fost naționalizată în încălcarea dispozițiilor legale în vigoare în 1950, și anume fără titlu valabil, instanța a obligat Consiliul municipal Fălticeni să returneze proprietatea contestată reclamantului.
Consiliul municipal Fălticeni a prezentat un recurs asupra punctelor de drept (recurse) ) împotriva acestei hotărâri, susținând că proprietatea în litigiu a fost naționalizată în conformitate cu legea în vigoare în momentul respectiv; prin urmare, deoarece aparține în prezent domeniului public și a fost folosită de școala locală, acesta ar trebui exclus de la restituire în conformitate cu dispozițiile articolului 16 din Legea nr. 10/2001. La 31 ianuarie 2003, Curtea de Apel din Suceava a permis recursul asupra punctelor de drept și a respins cazul pentru o nouă procedură a recursului din cauza erorilor de procedură în cadrul convocațiilor. În timpul reexaminării recursului, avocatul reclamantului a susținut că cererea reclamantului ar trebui să fie permisă de către instanțe din cauza Legii nr. 10/2001 nu a exclus posibilitatea de a solicita restituirea proprietăților proprii pe baza dispozițiilor de drept civil obișnuit.
La 5 iunie 2003, Curtea județului Suceava a ordonat restituirea proprietății către solicitant. Curtea a considerat că art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică proprietăților care au fost naționalizate fără un titlu valabil, cum ar fi în cazul reclamantului. Consiliul municipal Fălticeni a prezentat din nou un recurs privind punctele de drept, subliniind că, în conformitate cu dispozițiile din nou modificate ale articolului 16 din Legea nr. 10/2001, orice proprietate aparținând domeniului public ar putea fi supusă numai o atribuire de compensare și nu a restituirii în natură. La 16 decembrie 2003, reclamația reclamantului a fost în cele din urmă respinsă de Curtea de Apel din Suceava. Curtea de Apel a susținut că, în conformitate cu modificarea adusă în 2002 la art. 16 din Legea nr. 10/2001, proprietatea aparținând domeniului public poate fi supusă numai compensației acordate în temeiul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, instanța a considerat că reclamantul ar trebui să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita compensarea pentru proprietatea ei. Procedura administrativă 11. Imediat după adoptarea Legii nr. 10/2001, reclamantul a prezentat o cerere de compensare pentru proprietatea în cauză, care se bazează pe dispozițiile prezentei legi. La 12 ianuarie 2005, cererea depusă și semnată în numele reclamantului de către un reprezentant a fost respinsă pentru nerespectarea cerințelor oficiale, și anume lipsa unei autorizații pentru reprezentantul de a acționa în numele reclamantului, neapărarea de a prezenta copii autentice ale documentelor justificative și neaderarea la o declarație autentică cu privire la faptul că reclamantul a primit sau nu o compensație în momentul naționalizării.
Reclamantul nu a contestat această decizie în fața instanțelor, astfel cum prevede Legea nr. 10/2001. Legea și practicile interne relevante 14. O descriere generală detaliată a legii și practicii relevante privind restituirea proprietăților naționalizate în România poate fi găsită în cazul principal al Maria Atanasiu și alții c. România (n. 30767/05 și 33800/06, §§ 44-76, 12 octombrie 2010). 15. art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind restituirea proprietăților imobile naționalizate, în vigoare până la 12 decembrie 2002, se citește după cum urmează în părțile sale relevante: „ (1) În cazul bunurilor imobile ocupate de entități bugetare în domeniul educației ... necesare pentru menținerea activităților lor de interes public ... foștii proprietari primesc compensații, în condițiile legislației actuale…
(4) Dispozițiile de la alineatul (1) ... nu se aplică proprietăților naționalizate fără un titlu valabil.” 16. La 12 decembrie 2002 a fost adoptată Ordonanța de urgență nr. 184 pentru a clarifica și rectifica anumite dispoziții ale mai multor legi privind proprietățile naționalizate, inclusiv Legea nr. 10/2001. În această ocazie, a fost abrogat alineatul (4) din art. 16 menționat anterior. COMPLAINTE 17. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că dreptul ei la un proces echitabil a fost încălcat în timpul procedurii finalizate cu concedierea acțiunii ei de recuperare a proprietății sale. 18. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns că incapacitatea ei de a obține restituirea proprietăților ei naționalizate a constituit o încălcare a dreptului ei la bucurarea pașnică a bunurilor sale.
HOTĂRÂREA privind plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 19. Reclamantul s-a plâns că aplicarea unor dispoziții juridice noi adoptate în cadrul procedurii care erau deja pendenti înaintea instanțelor interne a încălcat principiul egalității armelor și dreptul ei la un proces echitabil. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” 20. Guvernul a susținut că instanța internă a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor juridice aplicabile și a observat dreptul reclamantului la un proces echitabil. 21. Reclamantul a susținut că o modificare a articolului 16 din Lege 10/2001 a fost adoptată la 12 decembrie 2002 interzicând restituirea proprietăților clasificate ca aparținând domeniului public.
Aceste dispoziții au fost aplicate în mod nedrept în acțiunea sa civilă care a fost depusă în instanță înainte de decembrie 2002. În plus, cererea lor a pus-o într-o poziție de dezavantaj în comparație cu partea adversă din procesul în încălcarea principiului egalității armelor garantate de art. 6 § 1 din Convenție. 22. Curtea reafirmă că, deși în principiu legislația nu este împiedicată în materie civilă să adopte noi dispoziții retrospective de reglementare a drepturilor care rezultă în temeiul legislației existente, principiul statului de drept și noțiunea de judecată echitabilă consemnată în art. 6 împiedică orice interferență legislativă – altele decât pe motive convingătoare ale interesului general – cu administrarea justiției concepute pentru a influența determinarea judiciară a unui litigiu.
Cu toate acestea, art. 6 § 1 nu poate fi interpretat ca împiedicarea oricărei interferențe de către autoritățile în cadrul procedurilor juridice pe care acestea sunt părți (a se vedea Zielinski și Pradal Gonzalez și alții c. Franța [GC], nos. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, § 57, 28 octombrie 1999). 23. În plus, Curtea reiterează că principiul egalității de arme, care este unul dintre elementele conceptului mai larg de o audiere echitabilă, impune ca fiecare parte să aibă o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care nu-l pun într-un dezavantaj substanțial față de adversarul său (a se vedea Clinique des Acacias și alții c. Franța , nos . 65399/01, 65406/01, 65405/01 și 65407/01, § 37, 13 octombrie 2005). 24. În cazul actual, Curtea constată că statul a adoptat amendamente la o lege care era deja în vigoare și care era deja aplicată la procedura în care reclamanta era parte.
Curtea constată, de asemenea, că amendamentele în cauză erau de interes general în contextul legilor de restituire în România și au fost aplicate la numeroase proceduri pe care le-a fost întârziate la momentul respectiv (a se vedea Maria Atanasiu și alții citați mai sus, § 73). Curtea observă, de asemenea, că argumentele prezentate de amendamentele în cauză, și anume existența unui titlu valabil pentru naționalizarea sau apropierea proprietății față de domeniul public au fost discutate tot timpul procedurii dinaintea instanțelor interne și a reclamantului, reprezentat de un avocat de alegerea ei, au avut mai multe oportunități de a-și prezenta argumentele în răspuns.
Prin urmare, Curtea consideră că aplicarea dispozițiilor unei noi legi la un litigiu în curs de desfășurare, în măsura în care noua lege a fost cunoscută reclamantului și a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele în fața instanțelor, nu a fost contrar normelor procedurale în materie civilă și nu a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
Curtea constată, de asemenea, că, într-un caz similar privind compensarea pentru daune suportate în timpul regimului comunist, nu a constatat nici o arbitrare în faptul că instanțele interne au aplicat procedurilor în așteptare dispozițiile juridice relevante, în timp ce erau în vigoare la data adoptării deciziei (a se vedea Dolca c. România) (dec.), nr. 59282/11 și alte patru cereri, § 23, 4 septembrie 2012). 25. Mai mult decât atât, Curtea a susținut anterior că concedierea unei acțiuni de recuperare a posesiunii pe baza dreptului civil obișnuit, pe motiv de necesitatea de a asigura coerența în aplicarea legii de reparare, nu dezvăluie în sine o problemă în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță în temeiul articolului 6 § 1 din convenție, cu condiția ca procedura prevăzută în Legea nr. În cazul actual, Curtea constată că eficacitatea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu poate fi analizată deoarece reclamantul nu a respectat cerințele procedurale pentru această procedură (a se vedea punctele 12 și 13 de mai sus).
27. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu poate, în circumstanțele justificabile, să se plângă că a fost refuzată dreptul la un proces echitabil, ca urmare a faptului că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Cu privire la plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 28. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că dreptul ei la bucuria pașnică a posesiunii sale a fost încălcat de hotărârea finală din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel Suceava. A invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care citește după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 29. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne în ceea ce privește această plângere, și anume că nu a îndeplinit cerințele oficiale pentru aplicarea sa bazate pe Legea nr. 10/2001. În plus, nu a contestat în fața instanțelor decizia administrativă de respingere a cererii sale, astfel cum prevede această lege.
30. Reclamantul a susținut că a urmărit calea cu cele mai multe perspective de succes în opinia sa, și anume acțiunea civilă depusă în fața instanțelor. 31. Curtea remarcă că niciun tribunal intern sau autoritatea administrativă nu a dat o decizie finală recunoașterea reclamantului drept drept de restituire a proprietății în cauză sau de compensare. Prin urmare, proprietatea în cauză nu constituie o „deținere existentă” care ar putea fi solicitată de către reclamant în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
DECISION Application no. 22120/04 Ides REICHER against Romania The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 1 July 2014 as a Committee composed of: Dragoljub Popović, President, Luis López Guerra, Valeriu Grițco, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 30 May 2004, Having regard to the observations submitted by the parties, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Ms Ides Reicher, is an Israeli and Romanian national, who was born in 1920 and lives in Rehovot. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr R.-H. Radu, of the Ministry of Foreign Affairs. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 1. Proceedings before the courts
On 6 November 2000 the applicant lodged a claim with the domestic courts for restitution of a property located in the city of Fălticeni, which had been nationalised by the State in 1950. She relied on the provisions of ordinary civil law concerning respect for the right of property and alleged that the nationalisation had infringed her legal rights. In the course of these proceedings, the Fălticeni city council had asked the court to take into account that the property was used by the local school and therefore belonged to the public domain. 4 . On 25 April 2001 the Fălticeni District Court dismissed the applicant’s claim and declared her action inadmissible. It considered that, following the entry into force of Law no. 10/2001 on restitution of nationalised immovable property, the applicant could claim restitution of her property only in the circumstances and in accordance with the procedure laid down by that special law.
The applicant, represented by a lawyer of her choice, appealed against this judgment. Her appeal was allowed by the Suceava County Court on 14 March 2002. The court held that, in accordance with the provisions of Law no. 10/2001, the applicant had the right to choose between the court proceedings and the administrative proceedings in order to secure restitution of her property. Therefore, since the applicant chose to pursue the claim lodged based on the provisions of the ordinary law her claim should be analysed by the courts accordingly. Therefore, having in mind that the property had been nationalized in breach of the legal provisions in force in 1950, namely without a valid title, the court obliged the Fălticeni city council to return the disputed property to the applicant.
The Fălticeni city council submitted an appeal on points of law ( recurs ) against this judgment. They contended that the property under dispute had been nationalized in accordance with the law in force at the relevant time; therefore, since it currently belonged to the public domain and was used by the local school, it should be excluded from restitution in accordance with the provisions of Article 16 of Law no. 10/2001.
On 31 January 2003 the Suceava Court of Appeal allowed the appeal on points of law and sent the case back for a re-trial of the appeal due to procedural errors in the summonses.
During the re-trial of the appeal, the applicant’s lawyer argued that the applicant’s claim should be allowed by the courts since Law no. 10/2001 did not exclude the possibility to seek restitution of one’s property based on the ordinary civil law provisions. On 5 June 2003 the Suceava County Court ordered the restitution of the property to the applicant. The court considered that Article 16 of Law no. 10/2001 did not apply to property which had been nationalized without a valid title, such as in the applicant’s case.
The Fălticeni city council submitted again an appeal on points of law underlining that, in accordance with the newly modified provisions of Article 16 of Law no. 10/2001, any property belonging to the public domain could only be subject to an award of compensation and not to restitution in kind. They pointed out that this provision applied no matter whether the property had been nationalized with a valid title or not.
On 16 December 2003 the applicant’s claim was finally rejected by the Suceava Court of Appeal. The court held that according to the amendment brought in 2002 to Article 16 of Law no. 10/2001, the property belonging to the public domain may only be subject to compensation awarded under the procedure laid down by Law no. 10/2001. The court therefore considered that the applicant should follow the administrative procedure provided by Law no. 10/2001 in order to seek compensation for her property. 2. Administrative procedure
Immediately after the adoption of Law no. 10/2001, the applicant submitted a request for compensation for the property in question, relying on the provisions of this law. 12 . On 12 January 2005, the request submitted and signed on behalf of the applicant by a representative, was rejected for non-compliance with the formal requirements, namely the lack of an authorisation for the representative to act on the applicant’s behalf, the failure to submit authentic copies of the supporting documents and the failure to join an authentic statement on whether or not the applicant had received any compensation at the moment of the nationalisation. 13 . The applicant did not contest this decision before the courts as provided by Law no. 10/2001. B. Relevant domestic law and practice
A detailed general description of the relevant law and practice concerning the restitution of nationalised property in Romania can be found in the leading case of Maria Atanasiu and Others v. Romania (nos. 30767/05 and 33800/06, §§ 44-76, 12 October 2010).
Article 16 of Law no. 10/2001 on restitution of nationalised immovable property, in force until 12 December 2002, read as follows in its relevant parts: “(1) In the case of immovable property occupied by budgetary entities in the field of education ... necessary for the continuation of their public interest activities ... the former owners shall receive compensation, under the conditions of the current law… (4) The provisions of paragraph (1) ... shall not apply to property nationalised without a valid title.”
On 12 December 2002 Emergency Ordinance no. 184 was adopted in order to clarify and rectify certain provisions of several laws concerning nationalised property, including Law no. 10/2001. On this occasion paragraph 4 of the above mentioned Article 16 was repealed. COMPLAINTS
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that her right to a fair trial had been breached during the proceedings finalised with the dismissal of her action to recover possession of her property.
Under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention the applicant complained that her inability to obtain restitution of her nationalised property amounted to a breach of her right to the peaceful enjoyment of her possessions. THE LAW A. On the complaint under Article 6 § 1 of the Convention
The applicant complained that the application of newly adopted legal provisions to the proceedings which were already pending before the domestic courts breached the principle of equality of arms and her right to a fair trial. She relied on Article 6 § 1 of the Convention which reads as follows in its relevant part: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”
The Government submitted that the domestic courts have made a correct interpretation of the applicable legal provisions and observed the applicant’s right to a fair trial.
The applicant submitted that an amendment to Article 16 of Law 10/2001 had been adopted on 12 December 2002 prohibiting the restitution of property which was classified as belonging to the public domain. These provisions had been wrongly applied to her civil action which had been filed to the court before December 2002. In addition, their application put her in a position of disadvantage compared to the adverse party in the trial in breach of the principle of equality of arms guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention.
The Court reaffirms that while in principle the legislature is not precluded in civil matters from adopting new retrospective provisions to regulate rights arising under existing laws, the principle of the rule of law and the notion of fair trial enshrined in Article 6 preclude any interference by the legislature – other than on compelling grounds of the general interest – with the administration of justice designed to influence the judicial determination of a dispute. However, Article 6 § 1 cannot be interpreted as preventing any interference by the authorities with pending legal proceedings to which they are a party (see Zielinski and Pradal Gonzalez and Others v. France [GC], nos. 24846/94 and 34165/96 to 34173/96, § 57, 28 October 1999).
Further on, the Court reiterates that the principle of equality of arms, which is one of the elements of the broader concept of a fair hearing, requires each party to be given a reasonable opportunity to present its case under conditions that do not place it at a substantial disadvantage vis-à-vis its opponent (see Clinique des Acacias and Others v. France , nos. 65399/01, 65406/01, 65405/01 and 65407/01, § 37, 13 October 2005).
In the current case the Court notes that the State adopted amendments to a law which was already in force and had already been applied to the proceedings to which the applicant was a party. The Court also notes that the amendments in question were of general interest in the context of the restitution laws in Romania and had been applied to numerous proceedings pending at the time (see Maria Atanasiu and Others , cited above, § 73). The Court further observes that the arguments raised by the amendments in question, namely the existence of a valid title for the nationalization or the property’s appurtenance to the public domain had been discussed all along the proceedings before the domestic courts and the applicant, who was represented by a lawyer of her own choice, had several opportunities to present her counter-arguments in reply. Therefore, the Court considers that applying the provisions of a new law to a pending dispute, as far as the new law was known to the applicant and she had the opportunity to put forward her arguments before the courts, had not been contrary to the procedural rules in civil matters and did not breach the applicant’s right to a fair trial. The Court also notes in this respect that in a similar case concerning compensation for damages incurred during the Communist regime, it has found no arbitrariness in the fact that the domestic courts applied to pending proceedings the relevant legal provisions as they were in force at the time of the adoption of the decision (see Dolca v. Romania (dec.), no. 59282/11 and four other applications, § 23, 4 September 2012).
Further on, the Court has previously held that the dismissal of an action for recovery of possession based on ordinary civil law on grounds of the need to ensure consistency in the application of the reparation laws does not in itself disclose a problem as regards the right of access to a court under Article 6 § 1 of the Convention, provided that the procedure laid down by Law no. 10/2001 can be shown to constitute an effective legal remedy (see Maria Atanasiu and Others, cited above, § 118).
In the current case the Court notes that the effectiveness of the procedure laid down by Law no. 10/2001 cannot be analysed since the applicant failed to observe the procedural requirements for this procedure (see paragraphs 12 and 13 above).
In view of the above, the Court concludes that the applicant cannot in the circumstances justifiably complain that she was denied the right to a fair trial. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. B. On the complaint under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention
The applicant also complained that her right to peaceful enjoyment of her possession had been breached by the final judgment of 16 December 2003 of the Suceava Court of Appeal. She invoked Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention which reads as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The Government submitted that the applicant failed to exhaust the domestic remedies in respect to this complaint, namely she failed to fulfill the formal requirements for her application based on Law no. 10/2001. In addition, she failed to contest before the courts the administrative decision rejecting her application, as provided by the said law.
The applicant maintained that she pursued the avenue with most prospects of success in her opinion, namely the civil action filed before the courts.
The Court notes that no domestic court or administrative authority gave a final decision recognising the applicant as being entitled to restitution of the property in question or to compensation. Therefore, the property in question does not constitute an “existing possession” which could be claimed by the applicant for the purposes of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. It follows that this complaint must be rejected as being incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Marialena Tsirli Dragoljub Popović Deputy Registrar President