CASE OF BLAGA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF BLAGA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2014)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 1 iulie 2014

În cauza Blaga împotriva României

(Cererea nr. 54443/10)

Strasbou

rg

Definitiv

ă

01/10/201

4

Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art.

44 § 2

din Convenție.

Aceasta poate

suferi modificări de formă.

În cauza Blaga împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep

Casadevall,

președinte

, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos,

Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 iunie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDUR

A

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

54443/10 îndreptată împotriva României, prin care un

resortisant al acestui stat, domnul Octavian Blaga („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 septembrie

2010, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(

Convenția

).

2

. Reclamantul este reprezentat de domnul A.O. Krebelder, avocat în Remseck, Germania.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din

cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul a denunțat, în special, faptul că desfășurarea, rezultatele și consecințele

de facto

ale

procedurii formulate în temeiul art. 3 din Convenția de la Haga din 25

octombrie 1980

asupra

aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii („Convenția de la Haga”) i-a încălcat drepturile sale

garantate, printre altele, de art. 8 din Convenție. În plus, a susținut că durata procesului de divorț și

încredințare a copilului, inițiat împotriva sa de soție, i-a încălcat drepturile care îi sunt garantate de art.

6 din Convenție.

4

. La 13 septembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5

6

. Reclamantul s-a născut în 1967 și locuiește în Suwanee, Statele Unite ale Americii.

. În 1993, reclamantul s-a căsătorit cu D.B. în statul Georgia, S.U.A. Cuplul are atât cetățenie

română, cât și americană. Cuplul are trei copii: A.H.B., care s-a născut la 25 martie 1998, și doi

gemeni, N.A.B. și

P

.

N.B., care s-au născut la 19

octombrie 2000. Părinții exercită autoritatea

părintească în comun asupra copiilor, potrivit dreptului S.U.A.

T

o

ți au locuit în S.U.A.

7

. La 1 mai 2007, Curtea Superioară a Districtului Forsyth din S.U.A. a emis un ordin care interzicea

reclamantului și soției sale să plece cu copii sau să se stabilească în afara jurisdicției instanței

menționate fără permisiunea expresă a acesteia.

8

. La 14 august 2008, reclamantul a semnat un formular autentificat în fața notarului prin care

consimțea ca soția lui să părăsească S.U.A. împreună cu cei trei copii, la 5 septembrie 2008, pentru o

scurtă vacanță în România, cu condiția ca aceasta să se înapoieze cu copiii în S.U.A. la sfârșitul

vacanței

.

9

. Soția reclamantului nu s-a înapoiat și, la 14 octombrie 2008, a inițiat procesul de divorț și de

încredințare a copiilor împotriva reclamantului, în fața Judecătoriei Brașov, în România.

A. Procedura desfășurată în fața instanțelor din S.U.A.

10

. La 19 decembrie 2008, reclamantul a inițiat procesul de divorț și de încredințare a copiilor în fața

Curții Superioare a Districtului Forsyth.

11

. La 13 ianuarie 2011, Curtea Superioară a Districtului Forsyth a respins acțiunea reclamantului,

pe motiv de notificare insuficientă a procesului și necompetență. Instanța a reținut că procesul de

divorț inițiat de soția reclamantului la 14 octombrie 2008 este reglementat de legislația română. În

plus, jurisdicția română se aplică ambilor soți, întrucât aceștia sunt ambii cetățeni români, sunt de

naționalitate română și copiii lor trăiesc în România. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii.

12

. La 14 decembrie 2011, Curtea de Apel a Statului Georgia a respins recursul reclamantului

împotriva hotărârii din 13 ianuarie 2011.

B. Procedura în temeiul Convenției de la Haga desfășurată în România

13

. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere de înapoiere a celor trei copii minori în

S.U.A., în temeiul art. 3 din Convenția de la Haga, către autoritatea centrală din S.U.A. responsabilă

pentru implementarea obligațiilor stabilite de Convenția de la Haga. La 11 decembrie 2008, autoritatea

din S.U.A. a transmis cererea către Ministerul de Justiție român. Reclamantul a susținut că, în mod

ilegal, copii săi au fost scoși de pe teritoriul S.U.A., încălcându-se acordul de exercitare a autorității

părintești în comun a soților la momentul deplasării.

14

. La 12 decembrie 2008, Ministerul de Justiție român a contactat-o pe soția reclamantului, a

informat-o cu privire la cererea formulată de soțul său în temeiul Convenției de la Haga și i-a solicitat

să-și exprime poziția în vederea unei eventuale soluționări amiabile a cauzei și înapoierea voluntară a

copiilor în S.U.A.

15

. La 14 ianuarie 2009, un psiholog particular a prezentat un raport de evaluare psihologică a

copiilor reclamantei. Raportul concluziona, pe baza unor teste și a unui interviu psihologic cu copiii:

aceștia sunt extrem de afectuoși; au o fixație maternă; simt nevoia de siguranță, securitate și

stabilitate; se tem de autoritate și de circumstanțe necunoscute; simt anxietate în ceea ce privește

situația familială dificilă; doresc să respingă sau să elimine orice amenințare și prezintă o atitudine

defensivă. De asemenea, raportul menționa că, în momentul examinării, copiii s-au dovedit echilibrați

emoțional, au fost dispuși să comunice și să coopereze, au fost expresivi, adaptați la situație și dornici

să se integreze și nu au prezentat niciun comportament discordant.

16

. La 4 februarie 2009, Ministerul de Justiție român, în calitate de autoritate centrală responsabilă

pentru implementarea obligațiilor stabilite de Convenția de la Haga, a inițiat procesul în numele

reclamantului, care era reprezentat de un avocat din oficiu, la Tribunalul București.

17

. Prin încheierea interlocutorie din 2 martie 2009, Tribunalul București a amânat judecarea cauzei,

pentru ca soția reclamantului să-și poată pregăti apărarea, copiii să primească consiliere psihologică

înainte de a fi audiați de instanța de judecată, iar autoritatea tutelară din Brașov să poată întocmi un

raport de anchetă socială cu privire la condițiile de viață, situația familială a copiilor și adaptarea la

noile condiții din România. Reclamantul a fost prezent la ședință și a prezentat documente justificative

și cererile sale în fața instanței, prin reprezentantul său legal.

18

. La o dată nespecificată, autoritatea tutelară din Brașov a prezentat raportul de anchetă socială

dispus de instanță. Acesta concluziona că mama cunoaște cel mai bine și este cea mai receptivă la

nevoile de dezvoltare ale copiilor. Ea a decis împreună cu copiii să părăsească domiciliul conjugal și

copiii au refuzat să se întoarcă în fostul mediu familial, pe care îl consideră ostil ca urmare a

comportamentului abuziv al tatălui. Raportul mai nota, între altele, că, potrivit relatărilor copiilor,

aceștia nu îl percep pe tatăl lor ca pe un model și îi dezaprobă comportamentul abuziv. Copiii au făcut

referire la restricții și pedepse fizice pe care le-au considerat abuzive. Ei au asistat la disputele

părinților și își percep mama ca pe o victimă. În consecință, empatizează cu ea. În caz de divorț,

doresc să locuiască cu mama lor, deoarece o simt aproape de ei și îi sprijină în mod constant, atât

moral, cât și afectiv. Copiii doresc să rămână în îngrijirea mamei și încă de la început au fost încântați

de ideea de a se muta la Brașov. Copiii sunt familiarizați cu noul mediu, deoarece și-au vizitat de

multe ori bunicii materni în timpul sărbătorilor și au menținut contactul cu întreaga familie a mamei. Au

fost înscriși la școală și s-au adaptat treptat la noua situație. Și-au făcut prieteni și problema barierei

lingvistice a dispărut aproape complet.

19

. Prin încheierile din 13 și din 15 aprilie 2009, Tribunalul București a amânat judecarea cauzei

după ce a permis părților să depună observații orale și scrise și a rămas în pronunțare.

20

. La 16 aprilie 2009, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantului pe baza mărturiilor și

documentelor justificative, a raportului de anchetă socială prezentat de autoritatea tutelară din Brașov

și pe baza mărturiilor copiilor, audiați de instanță, după ce aceștia au participat la sesiuni de consiliere

organizate de Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului București. Instanța a constatat că,

după ce copiii au ajuns în România, s-au stabilit la Brașov împreună cu mama lor și au fost înscriși la

școală. Ancheta socială a demonstrat că copiii sunt familiarizați cu noul mediu, întrucât au petrecut de

multe ori vacanțele cu bunicii lor materni și cu întreaga familie a mamei. Cu toate acestea, potrivit

deciziei instanțelor din S.U.A. și probelor disponibile, reclamanta exercită autoritatea părintească a

copiilor în comun și are dreptul să decidă unde ar trebui să trăiască. În plus, deși reclamantul a fost de

acord ca copiii să părăsească S.U.A., faptul că soția sa nu i-a adus înapoi în S.U.A., statul reședinței

lor obișnuite, este ilegal. Deși, reclamantul și soția sa au discutat despre posibilitatea de a părăsi

S.U.A. și a reveni în România, o decizie finală nu fusese luată în această privință înainte de plecarea

ei. În plus, argumentul mamei că educația socială și religioasă strictă dată de reclamant copiilor ar

reprezenta un risc grav dacă s-ar înapoia în S.U.A. și i-ar expune la traume fizice și psihice, în sensul

art. 13 alin. (1) b) din Convenția de la Haga, este unul nefondat. Citând, însă, Raportul explicativ Elisa

Perez-Vera și art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga și luând în considerare probele disponibile,

instanța a reținut că opiniile copiilor cu privire la întrebarea esențială dacă doresc să se înapoieze în

S.U.A. sau să rămână în România ar putea fi decisive, pentru că au ajuns la o vârstă și un grad de

maturitate suficient pentru ca opiniile lor să fie luate în considerare. Acesta a fost singurul motiv

pentru care instanța a refuzat să dispună înapoierea lor în S.U.A. În acest context, instanța a luat la

cunoștință faptul că gemenii aveau vârsta mai mică de 10

ani la momentul respectiv, vârstă

considerată de dreptul român drept vârstă minimă pentru ca opiniile unui minor să fie luate în

considerare. Cu toate acestea, A.H.B. avea 11

ani și ea a afirmat în mod liber și fără echivoc că

dorește să rămână în România, unde copiii s-au integrat în noua lor școală și noul mediu extra-

curricular. În consecință, opinia gemenilor nu putea fi ignorată de instanță, având în vedere că nu era

în interesul superior al copiilor să fie separați, iar eventuala lor înapoiere în S.U.A. ar fi generat noi

situații, potențial traumatice, care să le afecteze dezvoltarea psihică.

21

. Reclamantul, prin avocat, și Ministerul de Justiție român au formulat recurs împotriva hotărârii.

Reclamantul a susținut că tribunalul a interpretat în mod greșit dispozițiile Convenției de la Haga și că

decizia luată a constituit o interferență în jurisdicția instanțelor S.U.A. în aspectele legate de

exercitarea autorității părintești. De asemenea, instanța nu a reușit să prezinte motivele pentru care i-

a considerat pe copii suficient de maturi pentru a se baza pe opinia lor. Reclamantul a susținut că a-i

permite lui A.H.B. să ia decizii și în numele fraților ei a fost un fapt inacceptabil. Ministerul de Justiție a

susținut, în numele reclamantului, că instanța a evaluat în mod greșit probele din dosar și a considerat

opinia unui copil în vârstă de 11 ani suficientă pentru a pronunța o decizie. Din moment ce nu a existat

nicio probă în dosar care să sugereze că înapoierea copiilor în S.U.A. i-ar expune la vătămări grave,

autoritățile române au obligația de a-i retrimite în statul reședinței lor obișnuite.

22

. Prin încheierea interlocutorie din 3 iunie 2009, Curtea de Apel București a amânat procedura

pentru a aștepta primirea informațiilor procedurale solicitate de la Tribunalul Municipiului București și

pentru a-i permite soției reclamantului să-și pregătească apărarea.

23

. La 24 iunie 2009, Curtea de Apel București a admis recursul reclamantului, a casat hotărârea din

16 aprilie 2009 și a dispus rejudecarea cauzei. Instanța a luat act din oficiu de faptul că încheierea

interlocutorie din 13 aprilie 2009, prin care s-a amânat data pronunțării deciziei, lipsea de la dosar.

Prin urmare, instanța de recurs nu a putut stabili dacă dreptul reclamantului la un proces echitabil și

dreptul de acces la o instanță au fost respectate de autoritățile judiciare.

24

. La 28 iulie 2009, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București.

25

. Prin încheierile interlocutorii din 14 septembrie, 7 octombrie și 4 noiembrie 2009, instanța a

amânat judecarea cauzei pentru a examina cererea de abținere a unuia dintre judecători, pentru a

permite părților să prezinte probe și observații și scrise, inclusiv documentele obținute de reclamant de

la Departamentul de Stat al S.U.A. care să ateste că neînapoierea copiilor în S.U.A. reprezintă un

delict federal și pentru a delibera.

26

. Prin hotărârea din 24 noiembrie 2009, în urma unui al doilea set de proceduri, Tribunalul

București a respins acțiunea reclamantului. Instanța a luat act, de asemenea, făcând referire la

decizia instanței din S.U.A. din 1 mai 2007, că reclamantul exercita autoritatea părintească în comun

asupra copiilor, că scoaterea lor din S.U.A. a fost ilegală și că înapoierea lor în țară, în ciuda

afirmațiilor soției reclamantului în ceea ce privește, între altele, corecții fizice aplicate copiilor, nu i-ar

expune la traume fizice și psihice, în sensul art. 13 alin. (1) b) din Convenția de la Haga. Cu toate

acestea, pe baza Raportului explicativ Elisa Perez-Vera, opiniile copiilor au fost considerate decisive

pentru decizia instanței de a respinge acțiunea reclamantului.

27

. Reclamantul, prin reprezentantul său legal, și Ministerul Justiției român au recurat hotărârea.

Aceștia au susținut, printre altele, că tribunalul nu a reținut faptul că, prin scoaterea ilegală a copiilor

din S.U.A., mama lor a încălcat legile din S.U.A. În plus, instanța a ignorat legislația din S.U.A. și

deciziile instanțelor din S.U.A. Instanța a greșit atunci când a considerat drept concludente opiniile

copiilor, care nu au ajuns la o vârstă și un grad de maturitate suficiente pentru ca opiniile lor să fie

luate în considerare. În plus, instanțele au interpretat în mod greșit dispozițiile Convenției de la Haga

și pe cele ale legislației interne. În cele din urmă, prin respingerea acțiunii, instanțele române au

transferat competența instanțelor din S.U.A. cu privire la divorț și autoritate părintească în favoarea

Judecătoriei Brașov.

28

. La 12 februarie 2010, în baza art. 11 din Convenția de la Haga, reclamantul a depus o cerere

pentru ca Tribunalul București să formuleze o declarație privind întârzierea procedurii pe care a

instituit-o pentru a-i fi restituiți copiii. Reclamantul a susținut că întârzierile repetate provocate de

autoritățile române în examinarea cauzei, inclusiv prin nerespectarea termenului legal de 10

zile

pentru motivarea hotărârii, i-au încălcat dreptul la un proces într-un termen rezonabil, garantat de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

29

. La 25 februarie 2010, Tribunalul București a luat la cunoștință de cererea reclamantului din 12

februarie 2010 și l-a informat că hotărârea pe care a pronunțat-o la 24 noiembrie 2009 a fost motivată

și comunicată părților, iar dosarul cauzei a fost arhivat la 23 februarie 2010.

30

. Prin încheierile interlocutorii din 18, 25 și 29 martie 2010, Curtea de Apel București a amânat

judecarea cauzei pentru deliberări și pentru a-i permite soției reclamantului să depună observații

scrise

.

31

. Prin hotărârea definitivă din 25 martie 2010, Curtea de Apel București a respins recursul

reclamantului. Instanța a reținut că, deși copiii au dublă cetățenie, s-au născut și au locuit în S.U.A. În

plus, nu a existat nicio probă la dosar că reclamantul nu a exercitat autoritatea părintească asupra

acestora sau că nu a exercitat-o imediat înainte de plecarea lor. În consecință, păstrarea copiilor în

România de către mama lor, împotriva voinței reclamantului, a fost ilegală. Instanța a luat notă, însă,

de faptul că dispozițiile Convenției de la Haga, astfel cum sunt interpretate și de Raportul explicativ

Elisa Perez-Vera, sugerează că interesul superior al copiilor a fost în centrul principiilor păstrării în

mod ilegal a copiilor, principii care sunt reglementate de convenția menționată și de excepțiile la

aceasta. Prin urmare, decizia primei instanțe de a refuza înapoierea copiilor în S.U.A., decisă în

temeiul art.

13 alin. (2) din Convenția de la Haga – după examinarea observațiilor ambelor părți,

precum și circumstanțele speciale legate de școlarizare și activitatea extra-curriculară a copiilor,

precum și declararea refuzului mamei de a-i înapoia ca ilegal – nu a fost una contradictorie și nu

constituie o interpretare greșită a Convenției de la Haga.

32

. Instanța a reținut, în continuare, că, potrivit probelor aflate la dosar, părțile doreau ca minorii să

mențină legături strânse cu România. A respins, însă, argumentul soției reclamantului potrivit căruia,

prin acțiunile și comportamentul său în momentul plecării lor din S.U.A., reclamantul a fost de acord

ca reședința copiilor să devină România și, prin urmare, rămânerea lor în țară a fost legală în sensul

art. 13 alin. (1) a) din Convenția de la Haga. În același timp, refuzul de a dispune înapoierea copiilor s-

a întemeiat pe art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga, neconstituind un transfer de competență a

instanțelor române în domeniul autorității părintești, deoarece însăși Convenția de la Haga prevede

refuzul de a se înapoia într-un loc, în circumstanțe excepționale și instanța oferă ca precedent

interesul copilului. Decizia primei instanțe nu putea schimba faptul că părțile și copiii lor sunt și

cetățeni români, factor care poate fi considerat relevant de o instanță atunci când își stabilește

competența de a examina procedura cu privire la încredințarea minorului, ceea ce, însă, nu-i era

permis în mod legal acestei instanțe.

33

. În plus, copiii, între care fiica cea mai mare avea aproximativ 12 ani, au fost audiați de prima

instanță în prezența unui psiholog și în urma sesiunilor de consiliere. Copiii au declarat toți în mod

liber și neechivoc, în absența oricăror părinți sau rude, că nu doresc să se înapoieze în S.U.A. și au

demonstrat un grad suficient de maturitate în exprimarea opiniilor. Ei au arătat că își înțeleg situația și

au făcut evaluări logice, care nu au fost afectate de contradicții, în ceea ce privește relația lor cu

părinții, perspectivele lor de viitor în cele două țări și opiniile lor despre viața de familie. În acest

context, argumentul că gemenii aveau vârsta mai mică de 10 ani la momentul respectiv și că, prin

urmare, opiniile lor nu puteau fi considerate relevante pentru cauză, a fost unul nefondat. În plus,

faptul că prima instanță și-a întemeiat decizia pe art.

13 alin. (2) din Convenția de la Haga a fost

justificat și de refuzul clar al lui A.H.B. de a se înapoia în S.U.A. Refuzul ei a fost unul convingător și a

fost exprimat la o vârstă și o maturitate care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 13 alin. (2) din

Convenția de la Haga. Potrivit probelor și rapoartelor de evaluare psihologică aflate la dosar, legătura

dintre cei trei frați este una foarte puternică. Prin urmare, o apreciere că cei doi gemeni nu prezintă un

grad suficient de maturitate în exprimarea opiniilor lor nu ar servi cel mai bine intereselor copiilor. O

separare a fraților ar fi traumatizantă și ar avea un impact negativ asupra dezvoltării lor psihice

viitoare. De asemenea, potrivit concluziilor din rapoartele de evaluare psihologică, scoaterea copiilor

din mediul actual ar conduce la apariția unui risc grav pentru aceștia. În plus, nu există nicio probă în

dosar în sprijinul argumentului reclamantului, potrivit căreia soția sa nu i-ar fi permis să aibă relații

personale cu copiii și l-a privat de viața de familie. În plus, prezenta cauză nu se referă la exercitarea

autorității părintești; prin urmare, instanța a respins argumentul reclamantului potrivit căruia, în temeiul

legislației interne, nu ar trebui să acorde mai multă importanță declarațiilor copiilor decât declarațiilor

părintelui care își exercită drepturile părintești sau că, astfel, ar fi discriminat față de soția sa.

34

. Atașând o mai mare pondere interesului superior al copiilor, instanța a hotărât în continuare că

înapoierea copiilor în S.U.A. împotriva voinței lor nu ar putea decât să-i destabilizeze și i-ar supune la

noi presiuni, care ar putea influența negativ dezvoltarea lor viitoare, având în vedere că relația dintre

părinții lor s-a schimbat radical din momentul în care au părăsit S.U.A. În sfârșit, curtea de apel a

considerat că prima instanță a interpretat în mod corect prevederile Convenției de la Haga. Prima

instanță nu a interpretat greșit dispozițiile art. 12 alin. (1) și (2) din Convenția de la Haga, având în

vedere că decizia s-a bazat pe interesul superior al copilului, astfel cum prevede art. 13 alin. (2). În

plus, curtea de apel a considerat că prima instanță ar fi fost obligată să dispună înapoierea copiilor

doar dacă, după ce a examinat circumstanțele noului mediu de care se bucurau copiii, ar fi constatat

că starea lor de sănătate și dezvoltarea viitoare ar fi fost în pericol.

B. Procesul de divorț și încredințare a minorilor desfășurată în România

35

. Prin încheierea interlocutorie din 20 februarie 2009, Judecătoria Brașov a admis cererea părților,

prin care solicitau suspendarea procesului de divorț și încredințare a minorilor pentru a aștepta

finalizarea procedurii în temeiul Convenției de la Haga, și a dispus amânarea procesului.

36

. Prin încheierea interlocutorie din 18 iunie 2010, Judecătoria Brașov a redeschis procesul de

divorț și încredințare a minorilor, la cererea părților, și le-a permis să prezinte probe cu înscrisuri și cu

mărturii. În plus, a dispus un raport de anchetă socială privind condițiile de viață ale reclamantului în

S.U.A., printr-o comisie rogatorie internațională.

37

. La 30 septembrie 2010, Ministerul de Justiție român a informat Judecătoria Brașov că a transmis

solicitarea instanței de a se efectua o anchetă socială, la domiciliul reclamantului din S.U.A.,

autorităților americane competente, cu ajutorul Departamentului de Stat al SUA. În același timp,

Ministerul de Justiție a informat instanța că procedura comisiei rogatorii internaționale va dura între

6 luni și un an.

38

. Prin încheierile interlocutorii din 13 decembrie 2010, 18 martie și 10 iunie 2011, Judecătoria

Brașov a amânat judecarea cauzei în mod repetat, din motive procedurale și pentru a permite părților

să prezinte probe. În plus, a respins cererea reclamantului pentru o nouă efectuare a unei anchete

sociale, la domiciliul său, printr-o procedură a unei comisii rogatorii internaționale, în baza notei

informative din 30 septembrie 2010.

T

o

todată, a admis cererea reclamantului de a suspenda procesul

pentru o perioadă mai mare de timp, până la primirea documentelor solicitate din S.U.A.

39

. La termenul din 2 septembrie 2011, reclamantul a ridicat o excepție preliminară, argumentând

că, în temeiul Convenției de la Haga și al Regulamentului Consiliului nr. 2201/2003 din 27 noiembrie

2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie

matrimonială și în materia răspunderii părintești, instanțele române nu au jurisdicție în ceea ce

privește procesul de divorț și încredințare minori, întrucât o procedură similară este pendinte în fața

instanțelor din S.U.A. În plus, reședința obișnuită a copiilor înainte de scoaterea lor ilegală din țară era

în S.U.A. În consecință, instanțele din SUA își mențin jurisdicția în ceea ce privește aspectele legate

de încredințarea copiilor. În cele din urmă, instanțele americane au emis un ordin care interzice

scoaterea copiilor în afara jurisdicției lor.

40

. Printr-o încheiere interlocutorie pronunțată în aceeași zi, Judecătoria Brașov a respins excepția

reclamantului. Instanța a considerat că, potrivit legislației interne relevante, instanțele române au

competență în ceea ce privește procesul de divorț și autoritate părintească inițiat de cetățenii români

care trăiesc în străinătate. Reclamantul, soția și copiii lor sunt cetățeni români, iar documentele lor de

stare civilă sunt înregistrate în România. În plus, instanțele române au respins acțiunea reclamantului

prin care solicita înapoierea copiilor în S.U.A. Copiii locuiesc în România împreună cu mama lor din

septembrie 2008 si s-au adaptat foarte bine la noile condiții de viață. În consecință, în temeiul

Convenției de la Haga, jurisdicția instanțelor din S.U.A. a încetat în momentul în care copiii s-au

stabilit în România, adică după ce instanțele române au respins cererea reclamantului de înapoiere a

copiilor. În plus, Regulamentul Consiliului se aplică în speță, întrucât se referă doar la situațiile în care

ambele părți sunt rezidenți europeni. Instanța a amânat judecarea cauzei din motive procedurale.

41

. Prin încheierile interlocutorii din 30 septembrie și 11 noiembrie 2011, Judecătoria Brașov a

dispus ca setul separat de proceduri pe care D.B. le-a inițiat împotriva reclamantului, prin care solicita

pronunțarea unei ordonanțe președințiale pentru emiterea unui pașaport românesc în cazul copiilor și

de a călători în străinătate, să fie conexat la procesul de divorț și încredințare a minorilor. În plus,

instanța a admis cererea părților de prezentare de probe, inclusiv probe cu martori. Instanța a

suspendat procesul, în așteptarea prezentării probelor și din motive procedurale.

42

. Prin încheierea interlocutorie din 21 noiembrie 2011, Judecătoria Brașov a respins excepția

preliminară a reclamantului privind lipsa de jurisdicție a instanțelor din România în ceea ce privește

procedura legată de ordonanța președințială solicitată de soția sa. Instanța a considerat că procedura

este subsidiară procesului de divorț și încredințare a minorilor, iar instanța a decis deja că instanțele

române au jurisdicție în materia dreptului familiei și de încredințare a minorilor. Instanța a reiterat

argumentele pe care le-a invocat în încheierea interlocutorie din 2

septembrie 2011 și a respins

cererea de suspendare a procedurii în fața instanțelor române, în așteptarea rezultatului procesului de

divorț inițiat de reclamant împotriva soției sale, în fața instanțelor din S.U.A. Instanța a considerat că

cererea de suspendare este neîntemeiată, date fiind prevederile Regulamentului Consiliului. De

asemenea, instanța s-a pronunțat deja că instanțele române au jurisdicție în ceea ce privește

procedurile la care reclamantul este parte, iar Curtea Superioară a Districtului Forsyth din S.U.A. a

recunoscut decizia respectivă. Instanța a amânat judecarea cauzei, în așteptarea prezentării probelor

de către părți.

43

. Prin încheierile interlocutorii din 23 ianuarie, 5 martie, 14 mai, 30 iulie și 24 septembrie 2012,

Judecătoria Brașov a amânat procesul în așteptarea prezentării probelor de către părți, primirii

informațiilor despre veniturile reclamantului de la angajatorul său și a rezultatului procedurii comisiei

rogatorii internaționale, efectuată de Ministerul de Justiție, precum și pentru a-i audia pe cetățenii

străini aleși de reclamant să depună mărturie în favoarea sa.

44

. Prin încheierea interlocutorie din 27 mai 2013, Judecătoria Brașov a amânat judecarea cauzei

pentru a-i permite reclamantului să prezinte o declarație scrisă care să confirme intenția sau refuzul

de a plăti cheltuielile de deplasare ale martorilor pe care i-a propus și care locuiesc în străinătate.

45

. Prin încheierea interlocutorie din 10 iunie 2013, Judecătoria Brașov a respins cererea

reclamantului ca instanța să dispună Ministerului de Justiție și Ministerului Afacerilor Externe să

contacteze autoritățile din S.U.A., pentru a-i audia pe martorii americani selectați de reclamant. S-a

reținut că, din momentul începerii procesului, a dispus acest lucru în mod repetat, fără niciun rezultat

pentru această cauză. În plus, art. 1 din Convenția de la Haga recunoaște că normele de procedură

civilă se aplică administrării probelor în fața primei instanțe. În consecință, a respins cererea

reclamantului de audiere a martorilor americani, întrucât a refuzat să le plătească cheltuielile de

deplasare în România pentru a compărea în fața instanței. În cele din urmă, instanța a admis cererea

reclamantului de a suspenda procedura în așteptarea prezentării de către soție a documentelor

justificatoare privind venitul acesteia.

46

. Prin încheierea interlocutorie din 20 iunie 2013, Judecătoria Brașov a respins cererea depusă de

reclamant de înlocuire a martorilor străini care nu au putut fi audiați, pe motiv că cerințele legale

pentru înlocuirea martorilor nu au fost îndeplinite. Instanța a rămas în pronunțare.

47

. Prin hotărârea din 26 iunie 2013, Judecătoria Brașov a admis în parte acțiunea formulată de

soția reclamantului. Instanța a luat în considerare interesele superioare ale copiilor și și-a întemeiat

hotărârea pe mărturiile copiilor din 14 decembrie 2012, pe alte probe cu înscrisuri și cu martori și pe

raportul anchetei sociale realizat de autoritatea tutelară din Brașov, în ceea ce privește condițiile de

viață ale copiilor, dezvoltarea lor socială și educațională, precum și relația lor cu tatăl lor și familia, din

momentul plecării din S.U.A. Instanța a considerat că ambii soți sunt responsabili pentru divorț.

De asemenea, a considerat că cererea formulată de D.B. de a-și păstra numele de căsătorie chiar și

după finalizarea divorțului este în interesul său superior și celui al copiilor. Încredințând copiii doar

mamei, instanța a dispus ca aceștia să locuiască cu mama lor și ca tatăl să le plătească pensie de

întreținere lunară. În plus, a dispus ca reclamantul să fie de acord să fie emise pașapoarte în numele

copiilor și ca aceștia să călătorească ocazional în străinătate, însoțiți de mama lor. Instanța i-a acordat

reclamantului drept de vizită, la domiciliul mamei. Reclamantul a formulat apel.

48

. Prin hotărârea din 13 decembrie 2013, Tribunalul Brașov a admis în parte recursul reclamantului

și a amendat hotărârea primei instanțe. În special, a dispus exercitarea autorității părintești în comun

și drept de vizitare anual, timp de o lună, în timpul vacanței de vară, și timp de o săptămână, în timpul

vacanței de iarnă. De asemenea, a acordat reclamantului dreptul de a-i lua pe copii la reședința sa din

România sau din S.U.A. sau să părăsească țara împreună cu ei, în timpul perioadelor în care le este

permis să-și petreacă timpul împreună. Soția reclamantului a formulat recurs.

49

. Prin hotărârea definitivă din 12 martie 2014, Curtea de Apel Brașov a admis recursul formulat de

soție împotriva hotărârii din 13 decembrie 2013, a casat hotărârea respectivă și a menținut hotărârea

pronunțată de prima instanță la 26 iunie 2013.

Dreptul și documentele interne și internaționale relevante

II.

50

. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga, în măsura în

care sunt relevante, sunt următoarele:

[...]

Art. 6

Cauzele având ca obiect soluționarea cererilor de înapoiere a unui copil aflat pe teritoriul României

în condițiile art. 3 din Convenție se soluționează de urgență.

[...]

Art. 9

[...]

Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul care nu a împlinit vârsta

de 10 ani va putea fi audiat, dacă instanța consideră necesar.

În toate situațiile, la audierea copilului va participa un psiholog din cadrul direcțiilor generale de

asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București, care va redacta,

la cererea instanței, un raport psihologic.

[...]

Art. 12

Motivarea hotărârii se face în termen de 10 zile de la pronunțare.

Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel București, Secția pentru minori și familie, în

termen de 10 zile de la comunicare.”

51

. Dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga, care au intrat în vigoare la 30 septembrie 1992

în privința României, se citesc, în măsura relevanței, după cum urmează:

„Statele semnatare ale prezentei convenții,

profund convinse că interesul copilului este de importanță primordială în orice problemă privind

încredințarea sa,

dornice să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări

sau neînapoieri ilicite și să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului

în statul reședinței sale obișnuite, precum și de a asigura protecția dreptului de vizitare,

au hotărât să încheie o convenție în acest scop și au căzut de acord asupra dispozițiilor următoare:

[...]

Art. 1

Prezenta convenție are drept obiect:

(a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant; și

(b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și

vizitarea, care există într-un stat contractant.

[...]

Art. 3

„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau

oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea

reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se

separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept,

dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului

acelui stat.

Art. 4

Convenția se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat

înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea sau vizitarea. Aplicarea convenției încetează

când copilul atinge vârsta de 16 ani.

Art. 5

În înțelesul prezentei convenții:

(a) dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și,

îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale;

(b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc

decât cel al reședinței sale obișnuite.

[...]

Art. 11

Autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de

urgență în vederea înapoierii copilului.

Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni

din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie

inițiativă sau la cererea autorității centrale a statului solicitant, poate cere o declarație asupra motivelor

acestei întârzieri.

Art. 12

Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-

a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea

autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată

dispune înapoierea sa imediată.

Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an

prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă

nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu.

Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că copilul a

fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a

copilului

.

Art. 13

Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului

solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care

se împotrivește înapoierii sale stabilește:

a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul

privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei

deplasări sau neînapoieri; sau

b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în

orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea

copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o

maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa.

La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează

să țină seama de informațiile puse la dispoziție de autoritatea centrală sau orice altă autoritate

competentă a statului în care se află reședința obișnuită a copilului privitor la situația sa socială.

Art. 14

Pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea

judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile

judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința

obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru

recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

[...]

Art. 16

După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în

înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost

deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când

nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau

până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi

făcu

t.

Art. 17

Singură împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă

să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor

acestei convenții, dar autoritățile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare

motivele acestei hotărâri care ar intra în sfera de aplicare a convenției.

[...]

Art. 19

O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului

privind încredințarea.

Art. 20

Înapoierea copilului potrivit dispozițiilor art. 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de

principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale

.

[...]”

52.

Raportul explicativ al Convenției de la Haga asupra aspectelor ale răpirii internaționale de copii,

din 1980, elaborat de Elisa Pérez-Vera și publicat de Conferința de la Haga de Drept Internațional

CHDI

P

Privat (

) în 1982, urmărește să reliefeze principiile care stau la baza Convenției din 1980 și să

ofere celor care trebuie să pună în aplicare Convenția un comentariu detaliat privind dispozițiile

acesteia. Din raportul menționat rezultă că, pentru a descuraja posibilitatea ca acțiunea părintelui

răpitor să fie recunoscută ca legală în statul în care a fost adus copilul, Convenția consacră, în plus

față de aspectul preventiv, restaurarea

status quo

-ului, printr-un ordin de înapoiere imediată a

copilului, ceea ce face posibilă restabilirea situației care s-a modificat în mod unilateral și ilicit.

Respectarea dreptului de încredințare este aproape în întregime absent din domeniul de aplicare al

prezentei convenții, întrucât această chestiune este analizată în fața instanțelor competente din statul

reședinței obișnuite a copilului înainte de efectuarea deplasării. Filozofia Convenției de la Haga este

de a lupta împotriva înmulțirii răpirilor internaționale, bazată întotdeauna pe dorința de a-i proteja pe

copiii acționând ca un interpret al interesele lor reale. Prin urmare, obiectivul de prevenire și de

înapoiere imediată a copilului corespunde concepției specifice numite „interesul superior al copilului”.

Cu toate acestea, deși deplasarea copilului poate fi justificată de motive obiective care ar putea avea

legătură fie cu persoana sa, fie cu mediul de care copilul este cel mai strâns legat, Convenția admite

anumite excepții de la obligațiile generale statelor de a asigura înapoierea imediată (pct.

25). În

condițiile în care înapoierea copilului reprezintă principiul de bază al Convenției, excepțiile de la

obligația generală de a asigura înapoierea formează un element important în înțelegerea întinderii

exacte a acestei obligații, și este posibil să se distingă excepții care își derivă justificarea de la trei

principii diferite (pct.

27). În primul rând, autoritățile statului solicitat nu sunt obligate să dispună

înapoierea copilului, în cazul în care persoana care solicită înapoierea nu își exercită efectiv

autoritatea părintească sau în cazul în care comportamentul său indică o acceptare a noii situație

(pct. 28). În al doilea rând, art.

13 alin. (1) b) și alin. (2) conține excepții care derivă în mod clar de la

o analiză a intereselor copilului, cărora Convenția le conferă un conținut precis. Astfel, interesul

copilului de a nu fi deplasat în afara reședinței sale obișnuite fără garanții suficiente de stabilitate în

noul mediu cedează în fața interesului primar al oricărei persoane de a nu expusă la un pericol fizic

sau psihic sau de a fi plasată într-o situație intolerabilă (pct. 29). În cele din urmă, nu există obligația

de a înapoia copilul atunci când, potrivit art.

20, întoarcerea sa „nu ar fi permisă de principiile

fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale” (pct. 31). Raportul explicativ, care stabilește aceste excepții, subliniază, de asemenea,

marja de apreciere inerentă în funcția judiciară.

53.

În 2003, CHDIP a publicat Partea a II-a din „Ghidul de bune practici în temeiul Convenției de la

Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii”. Deși destinat

în principal noilor state contractante și fără a avea caracter obligatoriu, în special în ceea ce privește

autoritățile judiciare, acest document are ca scop să faciliteze punerea în aplicare a Convenției,

propunând numeroase recomandări și clarificări. Ghidul subliniază în mod repetat importanța

Raportului explicativ la Convenția din 1980, cunoscut sub numele de Raportul Pérez-Vera, pentru a

oferi sprijin în interpretarea coerentă și înțelegerea Convenției din 1980 (a se vedea, de exemplu,

punctele 3.3.2 „Implicații ale abordării transformaționale” și 8.1 „Raport explicativ al Convenției:

Raportul Pérez-Vera”). În special, ghidul subliniază faptul că autoritățile judiciare și administrative sunt

obligate, printre altele, să proceseze solicitările de înapoiere a copiilor cu promptitudine, inclusiv în

apel (pct. 1.5 „Proceduri rapide”). Procedurile rapide trebuie văzute ca proceduri care sunt atât rapide,

cât și eficiente: lua promptă a unei decizii în temeiul Convenției servește interesului superior al copiilor

(punctul 6.4 „Gestionarea cauzelor”).

54

. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27

noiembrie 2003 privind competența,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii

părintești se citește, în măsura relevanței, după cum urmează:

Pream

bul

„(17) În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără

întârziere, iar, în acest scop, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în

continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din

articolul 11. [...]”

Art. 11

„1. În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s-a încredințat copilul

solicită autorităților competente dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza

Convenției de la Haga [..] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit

într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte

de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).

[...]

celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.

Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția

cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult

șase săptămâni de la sesizarea sa [...]”

ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

I.

55

. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6, art. 8, art. 14, art. 17 și art. 18 din Convenție, al art. 1

din Protocolul nr. 12 și al art. 5 din Protocolul nr. 7, că instanțele române au interpretat în mod greșit

dispozițiile Convenției de la Haga și s-au bazat exclusiv pe opiniile copiilor pentru a refuza înapoierea

lor în S.U.A. și că nu au oferit suficiente motive pentru faptul că au ignorat ordonanțele pronunțate de

instanțele din S.U.A. și documentele transmise de autoritățile americane. De asemenea, s-a plâns că

instanțele nu au accelerat procedurile, ceea ce l-a împiedicat să-și exercite drepturile părintești, în

măsura în care copiii au rămas sub controlul mamei lor. Prin urmare, a suportat cheltuieli de judecată

mult mai mari decât mama copiilor. De asemenea, prin transferul ilegal

de facto

de jurisdicție al

aspectelor legate de autoritate părintească în favoare instanțelor din statul în care sunt reținuți copiii,

instanțele române l-au discriminat și l-au plasat într-un dezavantaj substanțial față de soție.

56

. Curtea reiterează faptul că, având în vedere competența sa de realiza o încadrare în drept a

faptelor unei cauze, nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamant (a se vedea

Guerra și

alții împotriva Italiei

, 19

februarie 1998,

pct. 44,

Culegere de hotărâri și decizii 1998-I

). În acest

context, notează că art. 8 slujește unui scop mai amplu de a asigura respectul cuvenit pentru, printre

altele, viața de familie. De asemenea, observă că motivul invocat de reclamant în cadrul altor articole

din Convenție este strâns legat de capătul său de cerere, în temeiul art. 8. Prin urmare, consideră că

acest capăt de cerere al reclamantului poate fi examinat numai în temeiul art. 8 din Convenție, care

prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a

corespondenței sale.

care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate

democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a

țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea

drepturilor și libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

57

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3

lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

58

. Reclamantul a susținut că, la momentul soluționării procesului în temeiul Convenției de la Haga,

exercita autoritatea părintească în comun împreuna cu soția. Cu toate acestea, autoritățile române nu

au asigurat înapoierea cu celeritate a copiilor în S.U.A., încălcându-i drepturile garantate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, deși au recunoscut ilegalitatea reținerii copiilor în România.

59

. Reclamantul a susținut în continuare că relația de care se bucura împreună cu copiii săi se

încadrează în sfera vieții de familie, protejată de art. 8 din Convenție. În plus, a contestat argumentul

Guvernului potrivit căruia ingerința în viața sa de familie a fost legală, în temeiul art. 13 alin. (2) din

Convenția de la Haga. În plus, refuzând înapoierea copiilor în S.U.A., instanțele române l-au forțat să

devină parte a proceselor de divorț și de încredințare a minorilor în două țări diferite și au ignorat

procedura pendinte în fața instanțelor americane. În plus, s-a aflat în imposibilitatea de a-și exercita

drepturile părintești din cauza distanței geografice.

60

. Reclamantul a susținut, de asemenea, că procesul în temeiul Convenției de la Haga a fost

excesiv de lung, a fost afectat de erori și a condus la un eșec din partea autorităților române de a lua

orice măsuri, inclusiv extrajudiciare, pentru a-l ajuta să fie din nou împreună cu copiii săi. În plus,

instanțele interne au refuzat să dispună înapoierea copiilor bazându-se exclusiv pe opinia acestora,

chiar dacă nu aveau maturitatea necesară pentru a lua o astfel de decizie. În plus, instanțele

judecătorești au negat efectul Convenției de la Haga interpretând greșit dispozițiile acesteia și

nepăstrând un just echilibru între interesele concurente ale părților.

61

. Guvernul a susținut că decizia pronunțată de instanțele interne nu constituie o ingerință în

dreptul reclamantului la respectarea vieții de familie. În orice caz, chiar dacă acțiunea în temeiul

Convenției de la Haga a condus la o ingerință în viața de familie a reclamantului, ingerința respectivă

a avut un temei legal, și anume art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga. De asemenea, ingerința a

slujit scopului legitim de a proteja interesele superioare ale copiilor.

62

. Guvernul a subliniat faptul că organismele nejudiciare interne, în special Ministerul de Justiție

român, l-a reprezentat pe reclamant în mod activ și corespunzător în fața autorităților interne.

Reclamantul a fost implicat în procesul de luare a deciziilor, a fost reprezentat în cursul proceselor de

către un reprezentant legal ales, a fost informat cu privire la toate etapele procedurale relevante și i s-

a oferit posibilitatea de a prezenta observații orale și scrise. În plus, instanțele interne aveau o marjă

largă de apreciere în ceea ce privește circumstanțele cauzei și erau mai în măsură să decidă asupra

acestora. Instanțele s-au folosit de toate probele prezentate în cauză, inclusiv depozițiile martorilor,

raportul anchetei sociale efectuate de autoritățile competente în ceea ce privește condițiile de viață ale

copiilor și declarațiile copiilor. Motivările hotărârilor interne au arătat în mod clar că judecătorii au avut

în vedere interesele superioare ale copiilor, precum și necesitatea de a le asigura dezvoltarea psihică,

și au păstrat un just echilibru între interesele concurente ale părților.

63

. De asemenea, Guvernul a susținut că procesul în temeiul Convenției de la Haga s-a desfășurat

fără întârzieri nejustificate. Instanțele interne au administrat o cantitate vastă de probe fără perioade

de inactivitate și, deși cauza a fost trimisă odată spre rejudecare, hotărârile pronunțate de instanțe au

fost prompt comunicate părților.

64

. Curtea reamintește că dreptul părinților și al copiilor de a se bucura unul de compania celuilalt

constituie un element fundamental al vieții de familie și este protejat în temeiul art. 8 din Convenție (a

se vedea

Monory împotriva României și Ungariei

, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005, și

Iosub Caras

împotriva României

, nr. 7198/04, pct. 28–29, 27 iulie 2006).

65

. În domeniul sensibil al relațiilor de familie, statul nu numai că are obligația de a se abține de la

luarea unor măsuri care ar împiedica exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieții de familie,

dar, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, ar trebui să întreprindă demersuri pozitive pentru a

asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi. În acest sens, este important să se stabilească dacă a

fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speță – al copilului, al celor doi părinți și al

ordinii publice, în cadrul marjei de apreciere acordate statelor în asemenea situații (a se vedea

Maumousseau și Washington împotriva Franței

, nr. 39388/05, pct.

62, 6 decembrie 2007), ținând

seama totuși de faptul că trebuie avute în vedere în principal interesele superioare ale copilului (a se

vedea

Gnahoré împotriva Franței

, nr. 40031/98, pct. 59, 2000-IX) și că obiectivul de prevenire și de

înapoiere imediată a copilului corespunde concepției specifice numite „interesul superior al copilului” [a

se vedea

X împotriva Letonei

(MC), nr. 27853/09, pct. 95, 26 noiembrie 2013].

66

. Curtea reamintește că a statuat deja că, în cadrul juridic instituit de Convenția de la Haga și de

Regulamentul Consiliului, în cazul în care opiniile copiilor trebuie luate în considerare, opoziția lor nu

reprezintă neapărat un obstacol în calea înapoierii (a se vedea

Raw împotriva Franței

, nr. 10131/11,

pct. 94, 7 martie 2013).

67

. Fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea este chemată să examineze dacă

procesul decizional care a generat o ingerință a fost echitabil și a permis celor implicați să-și susțină

pe deplin cauza și că au fost protejate interesele superioare ale copilului [a se vedea

Ignaccolo-Zenid

e

împotriva României

, nr.

31679/96, pct.

99, CEDO

2000-I, cu trimiteri suplimentare, și

Tieman

n

împotriva Franței și Germaniei

(dec.), nr. 47457/99 și 47458/99, CEDO 2000-IV].

68

. În plus, obligațiile statelor în temeiul art. 8 din Convenție trebuie să fie interpretate în lumina

principiilor generale de drept internațional și, în domeniul răpirii internaționale de copii, trebuie să se

țină seama în mod special de prevederile Convenției de la Haga (a se vedea

Golder împotriva

Regatului Unit

, 21 februarie 1975, pct. 29, seria A nr. 18, și

Ignaccolo-Zenid

e

, citată anterior, pct. 95).

69

. În acest scop, Curtea consideră că o interpretare armonioasă a Convenției Europene și a

Convenției de la Haga poate fi realizată cu condiția ca următoarele două cerințe să fie respectate.

În primul rând, factorii care pot constitui o excepție de la înapoierea imediată a copilului în temeiul

art. 12, art. 13 și art. 20 din convenția menționată, în special atunci sunt ridicate de către una dintre

părțile în proces, trebuie cu adevărat să fie luate în considerare de instanța solicitată. Instanța

respectivă trebuie să pronunțe apoi o hotărâre care să fie suficient de motivată cu privire la acest

capăt de cerere, pentru a permite Curții să verifice dacă aceste chestiuni au fost efectiv examinate. În

al doilea rând, acești factori trebuie evaluați în lumina art. 8 din Convenție [a se vedea

Neulinger și

Shuruk împotriva Elveției

(MC), nr. 41615/07, pct. 133, CEDO 2010].

70

. În consecință, Curtea consideră că art. 8 din Convenție impune autorităților interne o anumită

obligație procedurală în acest sens: atunci când analizează o cerere de înapoiere a unui copil,

acestea trebuie să ia în considerare nu numai obiecția discutabilă legată de înapoierea copilului, ci, de

asemenea, trebuie să pronunțe o decizie motivată specific, în lumina circumstanțelor cauzei. Atât

refuzul de a considera obiecțiile la cererea de înapoiere care intră sub incidența art. 12, art. 13 și art.

20 din Convenția de la Haga, cât și o motivare insuficientă a deciziei de respingere sau de acceptare

a unor astfel de obiecții ar fi contrare exigențelor art. 8 din Convenție și, totodată, spiritului și scopului

Convenției de la Haga. Este necesar să se acorde atenția cuvenită unor astfel de acuzații,

demonstrată de motivarea instanțelor interne care nu trebuie să fie automată și stereotipă, ci suficient

de detaliată în lumina excepțiilor prevăzute de Convenția de la Haga, ce trebuie interpretate în mod

restrictiv (a se vedea

Maumousseau și Washington

, citată anterior, pct.

73). De asemenea, acest

lucru va permite Curții, a cărei sarcină nu este să se substituie instanțelor interne, să efectueze

supervizarea europeană cu care a fost învestită [a se vedea

X împotriva Letoniei

(MC), citată anterior,

pct. 107].

71

. În plus, cum preambulul Convenției de la Haga prevede întoarcerea copiilor „în statul reședinței

obișnuite”, instanțele trebuie să se asigure că măsurile de protecție adecvate sunt prevăzute în mod

convingător în această țară și că, în cazul unui risc cunoscut, sunt puse în aplicare măsuri de

protecție concrete.

72

. De asemenea, Curtea reiterează că, în chestiuni legate de reunirea copiilor cu părinții lor,

oportunitatea unei măsuri trebuie judecată și prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea

cazuri necesitând o soluționare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe

iremediabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu aceștia (a se vedea

Iosu

b

Caras

, citată anterior, pct. 38). Întârzierile procedurale permit Curții să concluzioneze că autoritățile nu

și-au respectat obligațiile pozitive ce le revin în temeiul Convenției (a se vedea

Shaw împotriva

Ungarie

i

, nr. 6457/09, pct. 72, 26 iulie 2011).

73

. În speță, deși au recunoscut că refuzul mamei lor de a-i înapoia în locul reședinței obișnuite din

S.U.A. este ilegal în sensul art.

3 din Convenția de la Haga, instanțele interne au respins cererea

reclamantului de înapoiere a copiilor. Curtea constată că, în ciuda argumentului contrar al Guvernului,

o astfel de măsură a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții de familie (a se

vedea

Iosub Caras

, citată anterior, pct.

30, și

Karrer împotriva României

, nr.

16965/10, pct.

42,

21 februarie 2012).

74

. Fără a ține seama de argumentele reclamantului, Curtea admite totuși argumentele Guvernului

potrivit cărora ingerința era prevăzută de lege, și anume art. 13 alin. (2) b) din Convenția de la Haga,

care a intrat în vigoare în România în septembrie 1992 și face parte din dreptul său intern, și urmărea

scopul legitim de protejare a interesului superior al copiilor.

75

. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința în cauză era „necesară într-o societate

democratică” în sensul art. 8

din Convenție, interpretat în lumina instrumentelor internaționale

menționate anterior, și dacă, atunci când s-au pus în balanță interesele concurente aflate în joc,

autoritățile au acționat rapid și s-a ținut seama în mod corespunzător de interesul superior al copiilor,

în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situații.

76

. Curtea notează că instanțele interne au examinat dacă reținerea copiilor în România a fost

justificată și dacă existau excepții în temeiul Convenției de la Haga care să împiedice înapoierea lor în

S.U.A. În acest sens, instanțele au examinat probele prezentate de părți și au hotărât că tatăl copiilor,

care exercita autoritatea părintească în comun și și-a exercitat acest drept înainte de plecarea lor din

S.U.A., nu a fost de acord cu reținerea lor în România. În plus, nu exista niciun risc grav ca înapoierea

lor în S.U.A. să-i expună unor vătămări fizice sau psihice sau unei situații intolerabile, în ciuda unei

educații sociale și religioase stricte, precum și a argumentului legat de pedepse fizice pe care soția

reclamantului l-a invocat în fața instanțelor interne (a se vedea

supra

, pct. 26 și 32).

77

. De asemenea, Curtea notează că decizia instanței interne de a refuza înapoierea copiilor în

statul reședinței lor obișnuite s-a bazat pe obiecția lor de a se înapoia. În această privință, Curtea

reține că prima instanță i-a audiat pe copiii în mod direct, în lipsa unuia dintre părinți sau a rudelor

acestora și după ce au primit consiliere psihologică.

T

o

ți cei trei copii au declarat în mod voluntar că

nu doresc să se înapoieze în S.U.A. În plus, instanțele interne au motivat faptul că au considerat că

cei trei copii au atins un grad suficient de maturitate pentru ca opiniile lor să fie luate în considerare și

pentru refuzul de a face o distincție între situațiile acestora pe baza vârstei (a se vedea

supra

,

pct. 33).

78

. Deși Curtea dorește să sublinieze preocuparea sa față de faptul că doar unul dintre copii avea

vârsta mai mare de 10 ani la momentul respectiv, și anume aproape 11, și îndeplinea cerința legată de

vârsta minimă legală pentru ca opinia ei să fie audiată de instanțele interne, este pregătită să accepte

că au fost îndeplinite condițiile ca instanțele naționale s-au întemeiat pe excepția prevăzută de art. 13

alin. (2) din Convenția de la Haga. În special, copiii s-au opus înapoierii în S.U.A. și au fost considerați

de autoritățile judiciare suficient de maturi pentru ca declarațiile lor să fie luate în considerare. În plus,

având în vedere modul de redactare a articolului menționat anterior din Convenția de la Haga, Curtea

poate accepta și că opinia copiilor poate reprezenta o excepție separată, în temeiul Convenției de la

Haga, care, în sine, poate sprijini exercitarea puterii de apreciere de a refuza dispunerea înapoierii.

79

. În ceea ce privește ponderea pe care instanțele interne au dat-o obiecțiilor copiilor, Curtea

notează că, potrivit motivărilor instanțelor interne, aceste au fost decisive pentru decizia de a refuza

înapoierea în statul reședinței obișnuite.

80

. În această privință, Curtea observă totuși că art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga sau

interpretarea dată acestuia de Raportul explicativ Elisa Pérez-Vera nu impune ca un judecător să

acceadă în mod automat la dorințele declarate ale copilului, chiar dacă judecătorul respectiv constată

că copilul a atins un grad suficient de maturitate (a se vedea

supra

, pct. 51 și 52). Prin urmare, Curtea

consideră că, deși Convenția recunoaște că un copil care ridică o obiecție trebuie să aibă un cuvânt

de spus, nu consideră că obiecția se poate transforma într-un veto în procesul luării deciziei de

înapoiere. Prin urmare, instanțele naționale pot fi solicitate să examineze și alte aspecte ale situației

copilului înainte de a-și exercita decizia de a refuza să dispună înapoierea.

81

. În acest context, Curtea notează că instanțele interne au examinat și alte aspecte ale situației

copiilor. Cu toate acestea, nu este pe deplin convinsă că instanțele interne au pus suficient în balanță

interesul reclamantului de a-i fi respectat dreptul la viața de familie în raport cu interesele concurente

ale celorlalte părți în cauză și, prin urmare, au protejat suficient interesul copiilor, astfel cum este el

definit în lumina principiilor Convenției de la Haga. În special, Curtea observă că, atunci când au

evaluat riscurile generate de eventuala separare a copiilor de mediul lor actual, instanța de recurs a

concluzionat că ar reprezenta un risc grav pentru aceștia (a se vedea

supra

, pct. 33). Deși este de

necontestat faptul că, pentru a ajunge la această concluzie, instanța de recurs a amintit, fără a intra în

detalii, concluziile rapoartelor de evaluare psihologică aflate la dosar, Curtea constată că instanța

menționată nu a luat special în considerare întrebarea dacă copiii s-ar putea rapid readapta la

înapoierea în S.U.A. În plus, se pare că instanțele nu au încercat să examineze dacă ar fi fost posibilă

înapoierea copiilor în S.U.A. împreună cu mama lor și dacă ar fi fost posibil să se facă aranjamente,

în cadrul juridic al statului reședinței lor obișnuite, sau să se încheie un acord cu tatăl copiilor pentru

ca ei să locuiască împreună, separat de tată, în așteptarea rezultatului procesului de divorț și

încredințare a minorilor și, prin urmare, dacă astfel de aranjamente ar fi atenuat riscurile grave

amintite de instanță.

82

. Astfel de considerații exprese par a fi mult mai relevante, având în vedere că, potrivit raportului

de evaluare psihologică și raportului de anchetă socială prezentat de părți în fața Curții, opinia

psihologului s-a limitat la efectele vătămătoare asupra copilului care ar apărea dintr-o separare

imediată de mama lor (a se vedea

supra

, pct.

15 și 18). Rapoartele nu au abordat în mod direct

problema înapoierii copiilor și nici nu au menționat în ce mod acest fapt ar fi dăunător dacă s-ar

înapoia în S.U.A. împreună cu mama lor și ar trăi separat de tată. Faptul că soția reclamantului pare

să fi refuzat soluționarea amiabilă a cauzei înainte de inițierea procesului în temeiul Convenției de la

Haga nu constituie, în opinia Curții, o justificare pentru faptul că nu a fost luat în considerare, în mod

clar și în mod corespunzător, aspectul menționat.

83

. În plus, Curtea notează de la bun început că art. 11 din Convenția de la Haga impune un termen

de 6

săptămâni pentru a pronunța o decizie de înapoiere, în caz contrar organismului de decizie

putându-i-se solicita să ofere o motivare a întârzierii. În continuare Curtea observă că Uniunea

Europeană subscrie la aceeași filozofie, acceptând întârzieri în ceea ce privește termenul sus-

menționat numai în circumstanțe excepționale, în cadrul unui sistem care implică state membre ale

UE și numai pe baza principiului încrederii reciproce. În ciuda acestei urgențe recunoscute, în speță, a

trecut o perioadă mai mare de 13 luni de la data la care reclamantul a depus cererea de înapoiere a

copiilor pentru care a fost luată decizia definitivă (a se vedea

supra

, pct. 16 și 31).

84

. Curtea notează, în acest sens, că instanța de recurs a casat hotărârea primei instanțe din cauza

unor vicii de procedură care au fost independente de acțiunile reclamantului. De asemenea,

autoritățile interne au acceptat să treacă o lună și câteva zile înainte de a reînregistra cauza pe rolul

primei instanțe. În plus, prima instanță a programat primul termen în cauză abia după o lună și câteva

săptămâni după ce dosarul a fost reînregistrat pe rol (a se vedea

supra

, pct. 23-26).

85

. De asemenea, Curtea observă că Tribunalul București nu a furnizat nicio explicație reclamantului

pentru durata procesului, la solicitarea acestuia din 12 februarie 2010 pentru o declarație cu privire la

întârzierile din procedură (a se vedea

supra

, pct. 29). În plus, Guvernul nu a prezentat nicio explicație

satisfăcătoare pentru a justifica întârzierile.

86

. În consecință, Curtea consideră că autoritățile interne nu au acționat cu promptitudine în

acțiunea privind înapoierea copiilor, cu încălcarea vădită a legii aplicabile.

87

. În această privință, Curtea reține că instanțele interne au considerat că o eventuală înapoiere a

copiilor în S.U.A. împotriva voinței lor i-ar fi destabilizat și i-ar fi supus la presiuni care ar fi afectat

negativ dezvoltarea lor viitoare, în special din moment ce relațiile dintre părinții lor se schimbaseră

radical de la momentul plecării din S.U.A. (a se vedea

supra

, pct. 34).

88

. Curtea reamintește că interesele copilului sunt primordiale în astfel de cazuri. Astfel, s-ar fi

justificat, la mai mult de 13 luni după plecarea din S.U.A. a copiilor reclamantului, ca instanțele interne

să considere că situația familială cu care erau familiari în momentul plecării s-a schimbat și că e în

interesul copiilor să rămână în România cu mama lor, deși la acea vreme nicio decizie definitivă nu le

stabilise reședința în această țară. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea admite că o schimbare a

situației de fapt relevante poate justifica în mod excepțional o astfel de decizie, trebuie să se asigure

că schimbarea nu a fost cauzată de acțiunile statului sau de lipsa de acțiune a acestuia (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Sylvester împotriva Austriei

, cererile nr.

36812/97 și 40104/98, pct.

59, 23

aprili

e

2003).

89

. Constatând că termenul necesar instanțelor pentru a pronunța decizia definitivă în speță nu a

îndeplinit condiția de urgență a situației, Curtea consideră că modificarea situației copiilor a fost

influențată considerabil de reacția lentă a autorităților.

90

. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul a suferit o intervenție

disproporționată în ceea ce privește dreptul său la respectarea vieții de familie, în sensul în care

procesul de luare a deciziilor în temeiul dreptului intern nu a îndeplinit cerințele procedurale inerente

ale art. 8 din Convenție.

91

. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

92

. Reclamantul s-a plâns că procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva sa de

către soție a fost nejustificat de lung. Acesta a invocat art.

6 § 1 din Convenție, care, în măsura

relevanței, prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a

cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [fie] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale

cu caracter civil [...]”

A. Cu

privire la admisibilitate

93

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3

lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

94

. Reclamantul a susținut că procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva sa de

către soție a fost excesiv de lung. Deși a recunoscut că procedura a fost complexă și neobișnuită, a

susținut că această complexitate a cauzei nu a fost suficientă pentru a justifica întârzierile. În

continuare a mai susținut că, spre deosebire de autorități, el nu a fost responsabil pentru vreuna din

întârzierile procedurale repetate și că nu poate fi considerat responsabil pentru utilizarea mijloacelor

pe care le avea la dispoziție pentru a-și susține cauza.

95

. Guvernul a susținut că prezenta cauză a fost deosebit de complexă, având în vedere caracterul

excepțional al aspectelor de fapt și juridice implicate. În plus, procedura nu a fost afectată de perioade

mari de inactivitate din partea autorităților. Procesul de divorț și de încredințare a minorilor a fost

suspendat pe o perioadă de peste 13 luni. Prin urmare, această perioadă de 13 luni nu trebuie luată în

considerare atunci când se evaluează durata totală a procedurii.

96

. Guvernul a susținut că s-au desfășurat numeroase etape procedurale, în cursul procesului, în

urma cererilor formulate de reclamant, inclusiv încercările de a audia martori care locuiesc în S.U.A.

prin intermediul procedurilor comisiei rogatorii internaționale și prin examinarea obiecțiilor preliminare

ridicate de reclamant cu privire la pretinsa lipsă de competență a instanțelor românești. Prin urmare,

reclamantul a contribuit substanțial la durata procesului.

97

. Guvernul a susținut în continuare că durata procesului nu a fost excesivă și nu a avut un impact

negativ asupra reclamantului.

98

. Curtea reamintește că, în ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei procesului, acesta

trebuie evaluat în lumina circumstanțelor cauzei și în raport cu următoarele criterii: complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza pentru reclamant

[a se vedea, printre multe alte autorități,

Frydlender împotriva Franței

(MC), nr. 30979/96, pct. 43,

CEDO 2000-VII].

99

. Deși nu este sarcina Curții să stabilească dacă procesul în care a fost implicat reclamantul a fost

suspendat în mod corespunzător (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Broka împotriva Letoniei

,

nr. 70926/01, pct. 24, 28 iunie 2007), întârzierile cauzate de amânarea sau suspendarea procesului

până la soluționarea unei alte cauze pot fi atribuite statului (a se vedea,

mutatis mutandis

,

König

împotriva Germaniei

, 28

iunie 1978, pct.

104-05, seria

A nr.

27). În plus, atunci când se evaluează

relevanța și caracterul rezonabil al unei amânări unei cauze în așteptarea soluționării altei cauze,

Curtea trebuie să ia în considerare care este miza pentru persoanele implicate (a se vedea,

mutat

is

mutandi

s

,

Tibbling împotriva Suediei

, nr. 59129/00, pct. 32, 11 octombrie 2005).

100

. Curtea notează că procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva

reclamantului de către soție s-a desfășurat între 14 octombrie 2008 și 12 martie 2014. Prin urmare,

perioada care trebuie luată în considerare este de 5 ani și 5 luni implicând trei grade de jurisdicție.

101

. Curtea consideră că s-au produs repetate întârzieri procedurale pe tot parcursul procesului. Se

poate accepta faptul că această cauză, inițiată împotriva reclamantului, poate fi considerată complexă

și că reclamantul este și el responsabil pentru unele dintre întârzieri. Acestea fiind spuse, nu se poate

decât observa că procesul, inclusiv perioada în care a fost amânată în așteptarea soluționarea

procesului în temeiul Convenției de la Haga, a durat peste 4 ani și 8 luni numai în fața primei instanțe.

Având în vedere miza pentru reclamant și faptul că a stabilit deja că procesul în temeiul Convenției de

la Haga a fost excesiv de lung, Curtea consideră că durata acestei perioade și durata totală a

procesului nu se justifică prin complexitatea cauzei și amânările cauzate doar de reclamant. În opinia

Curții, durata procesului poate fi explicată doar prin faptul că autoritățile naționale nu au reușit să se

ocupe de caz cu diligență (a se vedea

Gümüșten împotriva Turciei

, nr.

47116/99, pct.

24-26,

30 noiembrie 2004).

102

. Având în vedere probele prezentate, Curtea consideră că, în speță, durata procesului de divorț

și de încredințare a minorilor nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil”.

103

. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției

104

. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 din Convenție, de inechitatea procesului în temeiul

Convenției de la Haga, în special de faptul că încheierea interlocutorie din 13 aprilie 2009 lipsește din

dosarul intern al cauzei și că autoritățile interne nu i-au transmis o copie a hotărârii definitive din

25 martie 2010. În ceea ce privește procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva sa

de soție, după ce cauza a fost comunicată Guvernului român, reclamantul s-a plâns, în temeiul

aceluiași articol, că refuzul instanțelor interne de a-i audia pe martorii străini în numele său, prin

intermediul procedurii comisiei rogatorii internaționale, sau de a accelera procedura menționată,

precum și faptul că a trebuit să suporte costuri financiare ridicate pentru a prezenta probe cu înscrisuri

și cu martori au constituit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și l-au împiedicat să-și

apere drepturile.

105

. Curtea a examinat capetele de cerere astfel cum au fost prezentate de reclamant. Cu toate

acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să

se pronunțe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a

drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt

de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

I

V

. Cu privire la aplicarea art. 46 și art. 41 din Convenție

A. Art. 46

106

. Art. 46 din Convenție prevede, în măsura relevanței:

„1. Înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate

în cauzele în care sunt părți.

acesteia

.

[...]”

107

. Având în vedere circumstanțele speciale ale speței, în special evoluțiile ulterioare în ceea ce

privește situația copiilor și familiei, Curtea nu consideră că hotărârea sa ar trebui să implice înapoierea

copiilor reclamantei în S.U.A. (a se vedea, mutatis mutandis,

Pontes împotriva Portugaliei

,

nr. 19554/09, pct. 110, 10 aprilie 2012).

B. Art. 41 din Convenție

108

. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul

intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei

încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

109

. Reclamantul a solicitat 22 559 dolari SUA (USD) [aproximativ 16 500 euro (EUR)] cu titlu de

prejudiciu material și 180

000 USD (aproximativ 131

600 EUR) cu titlu de prejudiciu moral. El

a susținut că daunele morale pretinse reprezintă cheltuielile suportate pentru reprezentare juridică și

cheltuieli de transport legate de procesul paralel de divorț și de încredințare a minorilor inițiat în fața

instanțelor din S.U.A. În plus, reclamantul a susținut că a suferit un prejudiciu moral provocat de

anxietatea și stresul pe care la care a fost supus drept efect al procedurii excesiv de lungi în fața

instanțelor românești și de separarea de copii.

110

. Guvernul a susținut că daunele morale solicitate de reclamant reprezintă de fapt cheltuielile de

judecată suportate de acesta și ar trebui examinate în mod corespunzător. Guvernul a pretins că

o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul

moral.

111

. Curtea împărtășește viziunea Guvernului potrivit căreia daunele morale solicitate de reclamant

reprezintă cheltuielile de judecată suportate de acesta și consideră că acest capăt de cerere trebuie

examinat în mod corespunzător. În consecință, Curtea nu constată niciun motiv pentru a-i acorda

reclamantului vreo sumă cu acest titlu.

112

. Curtea consideră că reclamantul a suferit cu siguranță un stres drept efect al procesului de

divorț și de încredințare a minorilor, în temeiul Convenției de la Haga, în care a fost implicat. Aceasta

consideră că simpla constatare a încălcării nu ar fi suficientă pentru a-i oferi o reparație echitabilă

suficientă. În consecință, pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de

9 750 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

113

. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 27

497 EUR, inclusiv suma menționată anterior de

16 500 EUR, pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor române și americane, și 2 365

EUR pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. Acesta a depus copii ale facturilor și ale hotărârilor

judecătorești care conformă parțial pretențiile sale.

114

. Guvernul a susținut că suma solicitată de reclamant este excesivă și nu este pe deplin

confirmată de documentele transmise de acesta.

115

. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată

numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta

cauză, ținându-se seama de documentele justificative prezentate de reclamant, faptul că o parte din

cheltuieli se referă la proceduri în țări care se află în afara jurisdicției Curții și naturii aspectelor

examinate de aceasta, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 8

000 EUR pentru

acoperirea cheltuielilor de judecată ale reclamantului.

116

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de

împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA

1.

Declară în

unanimitate admisibil capătul de cerere în temeiul art.

8 privind procesul în cadrul

Convenției de la Haga și capătul de cerere în temeiul art. 6 din Convenție privind durata procesului de

divorț și de încredințare a minorilor, inițiat împotriva reclamantului de soție, și inadmisibile restul

capetelor de cerere ;

2.

Hotărăș

te

, cu 5 voturi pentru și 2 contra, că a fost încălcat art.

8 din Convenție sub aspectul

procesului în temeiul Convenției de la Haga;

3.

Hotărăște

în unanimitate că art. 6 din Convenție a fost încălcat în ceea ce privește durata

procesului de divorț și de încredințare a minorilor, inițiat împotriva reclamantului de către soție;

4.

Hotărăște

în unanimitate:

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care trebuie

convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 9 750 EUR (nouă mii șapte sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de

impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;

ii) 8

000 EUR (opt mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru

cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului de 3

luni menționat anterior și până la efectuarea plății, aceste

sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut

marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și

majorată cu trei puncte procentuale;

5.

respinge

, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de

cerere

.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 1 iulie 2014, în temeiul art. 77 § 2 și § 3 din

Regulamentul Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefi

er

Președint

e

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată

a domnilor judecători López Guerra și Motoc este anexată la prezenta hotărâre.

J.C.M

.

S.Q

Opinia parțial separată a judecătorului López Guerra, susținută de judecătorul Motoc

Suntem de acord cu constatarea Camerei cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție întemeiată

pe durata excesivă a procesului de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva reclamantului

de soție (pct.

3 din dispozitiv). Cu toate acestea, nu împărtășim opinia Camerei cu privire la o

încălcare a art. 8 din Convenție întemeiată pe dispozițiile Convenției de la Haga (pct. 2). După cum

privim noi lucrurile, motivarea și decizia definitivă a Camerei asupra problemei se referă la aspecte ce

ar trebui lăsate la discreția instanțelor interne, care s-au aflat într-o poziție mult mai bună pentru a

evalua în mod direct caracteristicile individuale ale cauzei.

Într-adevăr, sub aspect material, Curtea nu este în măsură să critice interpretarea și aplicarea art.

13 alin. (2) din Convenția de la Haga dată de instanțele române în speță. Acceptând că a existat

o ingerință în dreptul reclamantului la viața de familie, este clar că o astfel de ingerință s-a întemeiat

pe lege, deoarece Convenția de la Haga, care a intrat în vigoare în România în septembrie 1992 (a se

vedea pct.

72 din hotărâre), trebuie să fie considerată parte din dreptul intern al țării. Instanțele

române au aplicat legea dând dovadă că au examinat cauza luând-o în considerare în mod imediat și

direct. Instanțele și-au întemeiat decizia pe diferite tipuri de probe: un raport privat (pct. 15), un raport

oficial întocmit de autoritatea tutelară din Brașov (pct.

17), precum și mărturia unuia dintre copiii

reclamantului (pct. 20). Ca urmare, instanțele române (inițial Tribunalul București, apoi Curtea de Apel

București, prin hotărâre definitivă) au decis că interesul superior al copiilor ar fi mai bine protejat dacă

acțiunea reclamantului ar fi respinsă, iar copiilor li s-ar permite să rămână în România. Atât motivarea

tribunalului, cât și cea a curții de apel au fost extinse și detaliate (a se vedea pct.

20 și 31) și au

evaluat în mod explicit credibilitatea și fiabilitatea mărturiilor copiilor, având în vedere vârsta lor

fragedă (gemeni de 9 ani și o soră de 11 ani). În plus, trebuie menționat că acesta este și abordarea

urmată de Regulamentul (CE) nr.

2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea

hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, al cărui art.

11

prevede că „La aplicarea art.

12 și 13

din Convenția de la Haga, se asigură posibilitatea ascultării

copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în

conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate”.

Pe baza acestei probe, instanțele române au concluzionat că art. 13 alin. (2) din Convenția de la

Haga, care prevede că nu trebuie înapoiați copiii în statul solicitant, în cazul în care autoritățile

competente constată că „acesta se împotrivește la înapoierea sa și a atins o vârstă sau o maturitate

care face necesar să se țină seama de opinia sa”, astfel cum a fost interpretat și în Raportul explicativ

Elisa Pérez-Vera, era aplicabil în acest caz. Instanțele au concluzionat că înapoierea copiilor ar fi în

detrimentul echilibrului lor psihic și i-ar supune la presiuni care ar putea afecta negativ dezvoltarea lor

viitoare (a se vedea pct. 34).

Într-o astfel de chestiune delicată, nu vedem cum ar putea această Curte, fără a deține niciun mijloc

direct pentru a evalua situația și mărturiile copiilor și ale părților, să substituie propria opinie deciziilor

instanțelor care au examinat cauza, Curtea declarând în continuare că „nu este pe deplin convinsă că

instanțele interne au pus suficient în balanță interesul reclamantului de a-i fi respectat dreptul la viața

de familie în raport cu interesul concurente al celorlalte părți în cauză” (a se vedea pct.

81).

Dimpotrivă, situația de fapt din speță demonstrează că instanțele române au evaluat într-adevăr cu

atenție echilibrul intereselor aflate în joc. Este întotdeauna posibil să se propună sau să se sugereze

elemente suplimentare și alternative la cele prezente în hotărârile instanțelor interne. Însă aici

întrebarea a fost dacă aceste instanțe au luat în considerare elementele relevante ale cauzei (cum ar

fi rapoartele psihologice și mărturiile copiilor) și, având în vedere aceste fapte, au luat o decizie și au

motivat-o într-un rațional și nearbitrar. Din moment ce au făcut-o, iar Curții îi lipsește orice mijloc de a

evalua direct aceste elemente, nu credem că această Curte poate considera că determinarea de către

instanțele române a ceea ce constituie interesul superior al copiilor ca „nesatisfăcătoare”.

A doua motivare oferită în hotărârea Camerei în sprijinul constatării încălcării art. 8 o reprezintă

timpul scurs de la data la care reclamantul a depus cererea de înapoiere a copiilor până la data la

care a fost pronunțată hotărârea definitivă (a se vedea pct. 83). Dar aici, încă o dată, nu considerăm

că durata procedurii a încălcat această dispoziție a Convenției. Întreaga procedură a durat 11 luni.

Însă hotărârea inițială a Tribunalului București a fost pronunțată la mai puțin de 2 luni după ce

Ministerul de Justiție român a inițiat procedura în numele reclamantului. În plus, conținutul material al

hotărârii respective, care respingea cererea reclamantului, a fost în cele din urmă admis de Curtea de

Apel București, după ce reclamantul a atacat hotărârea de 2 ori. Având în vedere această situație și

importanța problemei, durata procesului nu a fost excesivă. În plus, procedura s-a prelungit în

continuare ca urmare a faptului că sistemul juridic românesc i-a permis reclamantului să recurgă la

căile de atac interne pentru a-și apăra poziția împotriva deciziei inițiale prin care i se respingea

cererea.

Având în vedere că sarcina Curții este de a aplica și interpreta dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului (art.

32 § 1), s-a afirmat în repetate rânduri că obligațiile statelor trebuie să fie

interpretate în lumina principiilor generale de drept internațional și, în ceea ce privește art. 8, trebuie

să se țină seama de prevederile Convenției de la Haga. În lumina art. 11 din Convenția de la Haga, o

dispoziție care prevede că „autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant

urmează să procedeze de urgență în vederea înapoierii copiilor”, și pentru motivele expuse mai sus,

Camera ar fi trebuit să se pronunțe că instanțele române au acționat cu rigoarea și promptitudinea

necesare și, astfel, și-au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul art. 8 din Convenție.