CASE OF BLAGA v. ROMANIA

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA din 1 iulie 2014 În cauza Blaga împotriva României (Cererea nr. 54443/10) Strasbou rg Definitiv ă 01/10/201 4 Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Blaga împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte , Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție , după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 iunie 2014, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată: PROCEDUR A 1 . La originea cauzei se află cererea nr. 54443/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Octavian Blaga („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 septembrie 2010, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Convenția ). 2 . Reclamantul este reprezentat de domnul A.O.

Krebelder, avocat în Remseck, Germania. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3 . Reclamantul a denunțat, în special, faptul că desfășurarea, rezultatele și consecințele de facto ale procedurii formulate în temeiul art. 3 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii („Convenția de la Haga”) i-a încălcat drepturile sale garantate, printre altele, de art. 8 din Convenție. În plus, a susținut că durata procesului de divorț și încredințare a copilului, inițiat împotriva sa de soție, i-a încălcat drepturile care îi sunt garantate de art. 6 din Convenție.

4 . La 13 septembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei 5 6 . Reclamantul s-a născut în 1967 și locuiește în Suwanee, Statele Unite ale Americii. . În 1993, reclamantul s-a căsătorit cu D.B. în statul Georgia, S.U.A. Cuplul are atât cetățenie română, cât și americană. Cuplul are trei copii: A.H.B., care s-a născut la 25 martie 1998, și doi gemeni, N.A.B. și P . N.B., care s-au născut la 19 octombrie 2000. Părinții exercită autoritatea părintească în comun asupra copiilor, potrivit dreptului S.U.A. T o ți au locuit în S.U.A. 7 . La 1 mai 2007, Curtea Superioară a Districtului Forsyth din S.U.A. a emis un ordin care interzicea reclamantului și soției sale să plece cu copii sau să se stabilească în afara jurisdicției instanței menționate fără permisiunea expresă a acesteia.

8 . La 14 august 2008, reclamantul a semnat un formular autentificat în fața notarului prin care consimțea ca soția lui să părăsească S.U.A. împreună cu cei trei copii, la 5 septembrie 2008, pentru o scurtă vacanță în România, cu condiția ca aceasta să se înapoieze cu copiii în S.U.A. la sfârșitul vacanței . 9 . Soția reclamantului nu s-a înapoiat și, la 14 octombrie 2008, a inițiat procesul de divorț și de încredințare a copiilor împotriva reclamantului, în fața Judecătoriei Brașov, în România. A. Procedura desfășurată în fața instanțelor din S.U.A. 10 . La 19 decembrie 2008, reclamantul a inițiat procesul de divorț și de încredințare a copiilor în fața Curții Superioare a Districtului Forsyth.

11 . La 13 ianuarie 2011, Curtea Superioară a Districtului Forsyth a respins acțiunea reclamantului, pe motiv de notificare insuficientă a procesului și necompetență. Instanța a reținut că procesul de divorț inițiat de soția reclamantului la 14 octombrie 2008 este reglementat de legislația română. În plus, jurisdicția română se aplică ambilor soți, întrucât aceștia sunt ambii cetățeni români, sunt de naționalitate română și copiii lor trăiesc în România. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii. 12 . La 14 decembrie 2011, Curtea de Apel a Statului Georgia a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii din 13 ianuarie 2011. B. Procedura în temeiul Convenției de la Haga desfășurată în România 13 . La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere de înapoiere a celor trei copii minori în S.U.A., în temeiul art. 3 din Convenția de la Haga, către autoritatea centrală din S.U.A.

responsabilă pentru implementarea obligațiilor stabilite de Convenția de la Haga. La 11 decembrie 2008, autoritatea din S.U.A. a transmis cererea către Ministerul de Justiție român. Reclamantul a susținut că, în mod ilegal, copii săi au fost scoși de pe teritoriul S.U.A., încălcându-se acordul de exercitare a autorității părintești în comun a soților la momentul deplasării. 14 . La 12 decembrie 2008, Ministerul de Justiție român a contactat-o pe soția reclamantului, a informat-o cu privire la cererea formulată de soțul său în temeiul Convenției de la Haga și i-a solicitat să-și exprime poziția în vederea unei eventuale soluționări amiabile a cauzei și înapoierea voluntară a copiilor în S.U.A.

15 . La 14 ianuarie 2009, un psiholog particular a prezentat un raport de evaluare psihologică a copiilor reclamantei. Raportul concluziona, pe baza unor teste și a unui interviu psihologic cu copiii: aceștia sunt extrem de afectuoși; au o fixație maternă; simt nevoia de siguranță, securitate și stabilitate; se tem de autoritate și de circumstanțe necunoscute; simt anxietate în ceea ce privește situația familială dificilă; doresc să respingă sau să elimine orice amenințare și prezintă o atitudine defensivă. De asemenea, raportul menționa că, în momentul examinării, copiii s-au dovedit echilibrați emoțional, au fost dispuși să comunice și să coopereze, au fost expresivi, adaptați la situație și dornici să se integreze și nu au prezentat niciun comportament discordant.

16 . La 4 februarie 2009, Ministerul de Justiție român, în calitate de autoritate centrală responsabilă pentru implementarea obligațiilor stabilite de Convenția de la Haga, a inițiat procesul în numele reclamantului, care era reprezentat de un avocat din oficiu, la Tribunalul București. 17 . Prin încheierea interlocutorie din 2 martie 2009, Tribunalul București a amânat judecarea cauzei, pentru ca soția reclamantului să-și poată pregăti apărarea, copiii să primească consiliere psihologică înainte de a fi audiați de instanța de judecată, iar autoritatea tutelară din Brașov să poată întocmi un raport de anchetă socială cu privire la condițiile de viață, situația familială a copiilor și adaptarea la noile condiții din România.

Reclamantul a fost prezent la ședință și a prezentat documente justificative și cererile sale în fața instanței, prin reprezentantul său legal. 18 . La o dată nespecificată, autoritatea tutelară din Brașov a prezentat raportul de anchetă socială dispus de instanță. Acesta concluziona că mama cunoaște cel mai bine și este cea mai receptivă la nevoile de dezvoltare ale copiilor. Ea a decis împreună cu copiii să părăsească domiciliul conjugal și copiii au refuzat să se întoarcă în fostul mediu familial, pe care îl consideră ostil ca urmare a comportamentului abuziv al tatălui. Raportul mai nota, între altele, că, potrivit relatărilor copiilor, aceștia nu îl percep pe tatăl lor ca pe un model și îi dezaprobă comportamentul abuziv.

Copiii au făcut referire la restricții și pedepse fizice pe care le-au considerat abuzive. Ei au asistat la disputele părinților și își percep mama ca pe o victimă. În consecință, empatizează cu ea. În caz de divorț, doresc să locuiască cu mama lor, deoarece o simt aproape de ei și îi sprijină în mod constant, atât moral, cât și afectiv. Copiii doresc să rămână în îngrijirea mamei și încă de la început au fost încântați de ideea de a se muta la Brașov. Copiii sunt familiarizați cu noul mediu, deoarece și-au vizitat de multe ori bunicii materni în timpul sărbătorilor și au menținut contactul cu întreaga familie a mamei. Au fost înscriși la școală și s-au adaptat treptat la noua situație. Și-au făcut prieteni și problema barierei lingvistice a dispărut aproape complet.

19 . Prin încheierile din 13 și din 15 aprilie 2009, Tribunalul București a amânat judecarea cauzei după ce a permis părților să depună observații orale și scrise și a rămas în pronunțare. 20 . La 16 aprilie 2009, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantului pe baza mărturiilor și documentelor justificative, a raportului de anchetă socială prezentat de autoritatea tutelară din Brașov și pe baza mărturiilor copiilor, audiați de instanță, după ce aceștia au participat la sesiuni de consiliere organizate de Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului București. Instanța a constatat că, după ce copiii au ajuns în România, s-au stabilit la Brașov împreună cu mama lor și au fost înscriși la școală.

Ancheta socială a demonstrat că copiii sunt familiarizați cu noul mediu, întrucât au petrecut de multe ori vacanțele cu bunicii lor materni și cu întreaga familie a mamei. Cu toate acestea, potrivit deciziei instanțelor din S.U.A. și probelor disponibile, reclamanta exercită autoritatea părintească a copiilor în comun și are dreptul să decidă unde ar trebui să trăiască. În plus, deși reclamantul a fost de acord ca copiii să părăsească S.U.A., faptul că soția sa nu i-a adus înapoi în S.U.A., statul reședinței lor obișnuite, este ilegal. Deși, reclamantul și soția sa au discutat despre posibilitatea de a părăsi S.U.A. și a reveni în România, o decizie finală nu fusese luată în această privință înainte de plecarea ei.

În plus, argumentul mamei că educația socială și religioasă strictă dată de reclamant copiilor ar reprezenta un risc grav dacă s-ar înapoia în S.U.A. și i-ar expune la traume fizice și psihice, în sensul art. 13 alin. (1) b) din Convenția de la Haga, este unul nefondat. Citând, însă, Raportul explicativ Elisa Perez-Vera și art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga și luând în considerare probele disponibile, instanța a reținut că opiniile copiilor cu privire la întrebarea esențială dacă doresc să se înapoieze în S.U.A. sau să rămână în România ar putea fi decisive, pentru că au ajuns la o vârstă și un grad de maturitate suficient pentru ca opiniile lor să fie luate în considerare. Acesta a fost singurul motiv pentru care instanța a refuzat să dispună înapoierea lor în S.U.A.

În acest context, instanța a luat la cunoștință faptul că gemenii aveau vârsta mai mică de 10 ani la momentul respectiv, vârstă considerată de dreptul român drept vârstă minimă pentru ca opiniile unui minor să fie luate în considerare. Cu toate acestea, A.H.B. avea 11 ani și ea a afirmat în mod liber și fără echivoc că dorește să rămână în România, unde copiii s-au integrat în noua lor școală și noul mediu extra- curricular. În consecință, opinia gemenilor nu putea fi ignorată de instanță, având în vedere că nu era în interesul superior al copiilor să fie separați, iar eventuala lor înapoiere în S.U.A. ar fi generat noi situații, potențial traumatice, care să le afecteze dezvoltarea psihică.

21 . Reclamantul, prin avocat, și Ministerul de Justiție român au formulat recurs împotriva hotărârii. Reclamantul a susținut că tribunalul a interpretat în mod greșit dispozițiile Convenției de la Haga și că decizia luată a constituit o interferență în jurisdicția instanțelor S.U.A. în aspectele legate de exercitarea autorității părintești. De asemenea, instanța nu a reușit să prezinte motivele pentru care i- a considerat pe copii suficient de maturi pentru a se baza pe opinia lor. Reclamantul a susținut că a-i permite lui A.H.B. să ia decizii și în numele fraților ei a fost un fapt inacceptabil. Ministerul de Justiție a susținut, în numele reclamantului, că instanța a evaluat în mod greșit probele din dosar și a considerat opinia unui copil în vârstă de 11 ani suficientă pentru a pronunța o decizie.

Din moment ce nu a existat nicio probă în dosar care să sugereze că înapoierea copiilor în S.U.A. i-ar expune la vătămări grave, autoritățile române au obligația de a-i retrimite în statul reședinței lor obișnuite. 22 . Prin încheierea interlocutorie din 3 iunie 2009, Curtea de Apel București a amânat procedura pentru a aștepta primirea informațiilor procedurale solicitate de la Tribunalul Municipiului București și pentru a-i permite soției reclamantului să-și pregătească apărarea. 23 . La 24 iunie 2009, Curtea de Apel București a admis recursul reclamantului, a casat hotărârea din 16 aprilie 2009 și a dispus rejudecarea cauzei. Instanța a luat act din oficiu de faptul că încheierea interlocutorie din 13 aprilie 2009, prin care s-a amânat data pronunțării deciziei, lipsea de la dosar.

Prin urmare, instanța de recurs nu a putut stabili dacă dreptul reclamantului la un proces echitabil și dreptul de acces la o instanță au fost respectate de autoritățile judiciare. 24 . La 28 iulie 2009, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București. 25 . Prin încheierile interlocutorii din 14 septembrie, 7 octombrie și 4 noiembrie 2009, instanța a amânat judecarea cauzei pentru a examina cererea de abținere a unuia dintre judecători, pentru a permite părților să prezinte probe și observații și scrise, inclusiv documentele obținute de reclamant de la Departamentul de Stat al S.U.A. care să ateste că neînapoierea copiilor în S.U.A. reprezintă un delict federal și pentru a delibera.

26 . Prin hotărârea din 24 noiembrie 2009, în urma unui al doilea set de proceduri, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantului. Instanța a luat act, de asemenea, făcând referire la decizia instanței din S.U.A. din 1 mai 2007, că reclamantul exercita autoritatea părintească în comun asupra copiilor, că scoaterea lor din S.U.A. a fost ilegală și că înapoierea lor în țară, în ciuda afirmațiilor soției reclamantului în ceea ce privește, între altele, corecții fizice aplicate copiilor, nu i-ar expune la traume fizice și psihice, în sensul art. 13 alin. (1) b) din Convenția de la Haga. Cu toate acestea, pe baza Raportului explicativ Elisa Perez-Vera, opiniile copiilor au fost considerate decisive pentru decizia instanței de a respinge acțiunea reclamantului.

27 . Reclamantul, prin reprezentantul său legal, și Ministerul Justiției român au recurat hotărârea. Aceștia au susținut, printre altele, că tribunalul nu a reținut faptul că, prin scoaterea ilegală a copiilor din S.U.A., mama lor a încălcat legile din S.U.A. În plus, instanța a ignorat legislația din S.U.A. și deciziile instanțelor din S.U.A. Instanța a greșit atunci când a considerat drept concludente opiniile copiilor, care nu au ajuns la o vârstă și un grad de maturitate suficiente pentru ca opiniile lor să fie luate în considerare. În plus, instanțele au interpretat în mod greșit dispozițiile Convenției de la Haga și pe cele ale legislației interne. În cele din urmă, prin respingerea acțiunii, instanțele române au transferat competența instanțelor din S.U.A.

cu privire la divorț și autoritate părintească în favoarea Judecătoriei Brașov. 28 . La 12 februarie 2010, în baza art. 11 din Convenția de la Haga, reclamantul a depus o cerere pentru ca Tribunalul București să formuleze o declarație privind întârzierea procedurii pe care a instituit-o pentru a-i fi restituiți copiii. Reclamantul a susținut că întârzierile repetate provocate de autoritățile române în examinarea cauzei, inclusiv prin nerespectarea termenului legal de 10 zile pentru motivarea hotărârii, i-au încălcat dreptul la un proces într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

29 . La 25 februarie 2010, Tribunalul București a luat la cunoștință de cererea reclamantului din 12 februarie 2010 și l-a informat că hotărârea pe care a pronunțat-o la 24 noiembrie 2009 a fost motivată și comunicată părților, iar dosarul cauzei a fost arhivat la 23 februarie 2010. 30 . Prin încheierile interlocutorii din 18, 25 și 29 martie 2010, Curtea de Apel București a amânat judecarea cauzei pentru deliberări și pentru a-i permite soției reclamantului să depună observații scrise . 31 . Prin hotărârea definitivă din 25 martie 2010, Curtea de Apel București a respins recursul reclamantului. Instanța a reținut că, deși copiii au dublă cetățenie, s-au născut și au locuit în S.U.A. În plus, nu a existat nicio probă la dosar că reclamantul nu a exercitat autoritatea părintească asupra acestora sau că nu a exercitat-o imediat înainte de plecarea lor.

În consecință, păstrarea copiilor în România de către mama lor, împotriva voinței reclamantului, a fost ilegală. Instanța a luat notă, însă, de faptul că dispozițiile Convenției de la Haga, astfel cum sunt interpretate și de Raportul explicativ Elisa Perez-Vera, sugerează că interesul superior al copiilor a fost în centrul principiilor păstrării în mod ilegal a copiilor, principii care sunt reglementate de convenția menționată și de excepțiile la aceasta. Prin urmare, decizia primei instanțe de a refuza înapoierea copiilor în S.U.A., decisă în temeiul art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga – după examinarea observațiilor ambelor părți, precum și circumstanțele speciale legate de școlarizare și activitatea extra-curriculară a copiilor, precum și declararea refuzului mamei de a-i înapoia ca ilegal – nu a fost una contradictorie și nu constituie o interpretare greșită a Convenției de la Haga.

32 . Instanța a reținut, în continuare, că, potrivit probelor aflate la dosar, părțile doreau ca minorii să mențină legături strânse cu România. A respins, însă, argumentul soției reclamantului potrivit căruia, prin acțiunile și comportamentul său în momentul plecării lor din S.U.A., reclamantul a fost de acord ca reședința copiilor să devină România și, prin urmare, rămânerea lor în țară a fost legală în sensul art. 13 alin. (1) a) din Convenția de la Haga. În același timp, refuzul de a dispune înapoierea copiilor s- a întemeiat pe art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga, neconstituind un transfer de competență a instanțelor române în domeniul autorității părintești, deoarece însăși Convenția de la Haga prevede refuzul de a se înapoia într-un loc, în circumstanțe excepționale și instanța oferă ca precedent interesul copilului.

Decizia primei instanțe nu putea schimba faptul că părțile și copiii lor sunt și cetățeni români, factor care poate fi considerat relevant de o instanță atunci când își stabilește competența de a examina procedura cu privire la încredințarea minorului, ceea ce, însă, nu-i era permis în mod legal acestei instanțe. 33 . În plus, copiii, între care fiica cea mai mare avea aproximativ 12 ani, au fost audiați de prima instanță în prezența unui psiholog și în urma sesiunilor de consiliere. Copiii au declarat toți în mod liber și neechivoc, în absența oricăror părinți sau rude, că nu doresc să se înapoieze în S.U.A. și au demonstrat un grad suficient de maturitate în exprimarea opiniilor. Ei au arătat că își înțeleg situația și au făcut evaluări logice, care nu au fost afectate de contradicții, în ceea ce privește relația lor cu părinții, perspectivele lor de viitor în cele două țări și opiniile lor despre viața de familie.

În acest context, argumentul că gemenii aveau vârsta mai mică de 10 ani la momentul respectiv și că, prin urmare, opiniile lor nu puteau fi considerate relevante pentru cauză, a fost unul nefondat. În plus, faptul că prima instanță și-a întemeiat decizia pe art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga a fost justificat și de refuzul clar al lui A.H.B. de a se înapoia în S.U.A. Refuzul ei a fost unul convingător și a fost exprimat la o vârstă și o maturitate care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga. Potrivit probelor și rapoartelor de evaluare psihologică aflate la dosar, legătura dintre cei trei frați este una foarte puternică. Prin urmare, o apreciere că cei doi gemeni nu prezintă un grad suficient de maturitate în exprimarea opiniilor lor nu ar servi cel mai bine intereselor copiilor.

O separare a fraților ar fi traumatizantă și ar avea un impact negativ asupra dezvoltării lor psihice viitoare. De asemenea, potrivit concluziilor din rapoartele de evaluare psihologică, scoaterea copiilor din mediul actual ar conduce la apariția unui risc grav pentru aceștia. În plus, nu există nicio probă în dosar în sprijinul argumentului reclamantului, potrivit căreia soția sa nu i-ar fi permis să aibă relații personale cu copiii și l-a privat de viața de familie. În plus, prezenta cauză nu se referă la exercitarea autorității părintești; prin urmare, instanța a respins argumentul reclamantului potrivit căruia, în temeiul legislației interne, nu ar trebui să acorde mai multă importanță declarațiilor copiilor decât declarațiilor părintelui care își exercită drepturile părintești sau că, astfel, ar fi discriminat față de soția sa.

34 . Atașând o mai mare pondere interesului superior al copiilor, instanța a hotărât în continuare că înapoierea copiilor în S.U.A. împotriva voinței lor nu ar putea decât să-i destabilizeze și i-ar supune la noi presiuni, care ar putea influența negativ dezvoltarea lor viitoare, având în vedere că relația dintre părinții lor s-a schimbat radical din momentul în care au părăsit S.U.A. În sfârșit, curtea de apel a considerat că prima instanță a interpretat în mod corect prevederile Convenției de la Haga.

Prima instanță nu a interpretat greșit dispozițiile art. 12 alin. (1) și (2) din Convenția de la Haga, având în vedere că decizia s-a bazat pe interesul superior al copilului, astfel cum prevede art. 13 alin. (2). În plus, curtea de apel a considerat că prima instanță ar fi fost obligată să dispună înapoierea copiilor doar dacă, după ce a examinat circumstanțele noului mediu de care se bucurau copiii, ar fi constatat că starea lor de sănătate și dezvoltarea viitoare ar fi fost în pericol. B. Procesul de divorț și încredințare a minorilor desfășurată în România 35 . Prin încheierea interlocutorie din 20 februarie 2009, Judecătoria Brașov a admis cererea părților, prin care solicitau suspendarea procesului de divorț și încredințare a minorilor pentru a aștepta finalizarea procedurii în temeiul Convenției de la Haga, și a dispus amânarea procesului.

36 . Prin încheierea interlocutorie din 18 iunie 2010, Judecătoria Brașov a redeschis procesul de divorț și încredințare a minorilor, la cererea părților, și le-a permis să prezinte probe cu înscrisuri și cu mărturii. În plus, a dispus un raport de anchetă socială privind condițiile de viață ale reclamantului în S.U.A., printr-o comisie rogatorie internațională. 37 . La 30 septembrie 2010, Ministerul de Justiție român a informat Judecătoria Brașov că a transmis solicitarea instanței de a se efectua o anchetă socială, la domiciliul reclamantului din S.U.A., autorităților americane competente, cu ajutorul Departamentului de Stat al SUA. În același timp, Ministerul de Justiție a informat instanța că procedura comisiei rogatorii internaționale va dura între 6 luni și un an.

38 . Prin încheierile interlocutorii din 13 decembrie 2010, 18 martie și 10 iunie 2011, Judecătoria Brașov a amânat judecarea cauzei în mod repetat, din motive procedurale și pentru a permite părților să prezinte probe. În plus, a respins cererea reclamantului pentru o nouă efectuare a unei anchete sociale, la domiciliul său, printr-o procedură a unei comisii rogatorii internaționale, în baza notei informative din 30 septembrie 2010. T o todată, a admis cererea reclamantului de a suspenda procesul pentru o perioadă mai mare de timp, până la primirea documentelor solicitate din S.U.A.

39 . La termenul din 2 septembrie 2011, reclamantul a ridicat o excepție preliminară, argumentând că, în temeiul Convenției de la Haga și al Regulamentului Consiliului nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, instanțele române nu au jurisdicție în ceea ce privește procesul de divorț și încredințare minori, întrucât o procedură similară este pendinte în fața instanțelor din S.U.A. În plus, reședința obișnuită a copiilor înainte de scoaterea lor ilegală din țară era în S.U.A. În consecință, instanțele din SUA își mențin jurisdicția în ceea ce privește aspectele legate de încredințarea copiilor.

În cele din urmă, instanțele americane au emis un ordin care interzice scoaterea copiilor în afara jurisdicției lor. 40 . Printr-o încheiere interlocutorie pronunțată în aceeași zi, Judecătoria Brașov a respins excepția reclamantului. Instanța a considerat că, potrivit legislației interne relevante, instanțele române au competență în ceea ce privește procesul de divorț și autoritate părintească inițiat de cetățenii români care trăiesc în străinătate. Reclamantul, soția și copiii lor sunt cetățeni români, iar documentele lor de stare civilă sunt înregistrate în România. În plus, instanțele române au respins acțiunea reclamantului prin care solicita înapoierea copiilor în S.U.A. Copiii locuiesc în România împreună cu mama lor din septembrie 2008 si s-au adaptat foarte bine la noile condiții de viață.

În consecință, în temeiul Convenției de la Haga, jurisdicția instanțelor din S.U.A. a încetat în momentul în care copiii s-au stabilit în România, adică după ce instanțele române au respins cererea reclamantului de înapoiere a copiilor. În plus, Regulamentul Consiliului se aplică în speță, întrucât se referă doar la situațiile în care ambele părți sunt rezidenți europeni. Instanța a amânat judecarea cauzei din motive procedurale. 41 . Prin încheierile interlocutorii din 30 septembrie și 11 noiembrie 2011, Judecătoria Brașov a dispus ca setul separat de proceduri pe care D.B. le-a inițiat împotriva reclamantului, prin care solicita pronunțarea unei ordonanțe președințiale pentru emiterea unui pașaport românesc în cazul copiilor și de a călători în străinătate, să fie conexat la procesul de divorț și încredințare a minorilor.

În plus, instanța a admis cererea părților de prezentare de probe, inclusiv probe cu martori. Instanța a suspendat procesul, în așteptarea prezentării probelor și din motive procedurale. 42 . Prin încheierea interlocutorie din 21 noiembrie 2011, Judecătoria Brașov a respins excepția preliminară a reclamantului privind lipsa de jurisdicție a instanțelor din România în ceea ce privește procedura legată de ordonanța președințială solicitată de soția sa. Instanța a considerat că procedura este subsidiară procesului de divorț și încredințare a minorilor, iar instanța a decis deja că instanțele române au jurisdicție în materia dreptului familiei și de încredințare a minorilor.

Instanța a reiterat argumentele pe care le-a invocat în încheierea interlocutorie din 2 septembrie 2011 și a respins cererea de suspendare a procedurii în fața instanțelor române, în așteptarea rezultatului procesului de divorț inițiat de reclamant împotriva soției sale, în fața instanțelor din S.U.A. Instanța a considerat că cererea de suspendare este neîntemeiată, date fiind prevederile Regulamentului Consiliului. De asemenea, instanța s-a pronunțat deja că instanțele române au jurisdicție în ceea ce privește procedurile la care reclamantul este parte, iar Curtea Superioară a Districtului Forsyth din S.U.A. a recunoscut decizia respectivă. Instanța a amânat judecarea cauzei, în așteptarea prezentării probelor de către părți.

43 . Prin încheierile interlocutorii din 23 ianuarie, 5 martie, 14 mai, 30 iulie și 24 septembrie 2012, Judecătoria Brașov a amânat procesul în așteptarea prezentării probelor de către părți, primirii informațiilor despre veniturile reclamantului de la angajatorul său și a rezultatului procedurii comisiei rogatorii internaționale, efectuată de Ministerul de Justiție, precum și pentru a-i audia pe cetățenii străini aleși de reclamant să depună mărturie în favoarea sa. 44 . Prin încheierea interlocutorie din 27 mai 2013, Judecătoria Brașov a amânat judecarea cauzei pentru a-i permite reclamantului să prezinte o declarație scrisă care să confirme intenția sau refuzul de a plăti cheltuielile de deplasare ale martorilor pe care i-a propus și care locuiesc în străinătate.

45 . Prin încheierea interlocutorie din 10 iunie 2013, Judecătoria Brașov a respins cererea reclamantului ca instanța să dispună Ministerului de Justiție și Ministerului Afacerilor Externe să contacteze autoritățile din S.U.A., pentru a-i audia pe martorii americani selectați de reclamant. S-a reținut că, din momentul începerii procesului, a dispus acest lucru în mod repetat, fără niciun rezultat pentru această cauză. În plus, art. 1 din Convenția de la Haga recunoaște că normele de procedură civilă se aplică administrării probelor în fața primei instanțe. În consecință, a respins cererea reclamantului de audiere a martorilor americani, întrucât a refuzat să le plătească cheltuielile de deplasare în România pentru a compărea în fața instanței.

În cele din urmă, instanța a admis cererea reclamantului de a suspenda procedura în așteptarea prezentării de către soție a documentelor justificatoare privind venitul acesteia. 46 . Prin încheierea interlocutorie din 20 iunie 2013, Judecătoria Brașov a respins cererea depusă de reclamant de înlocuire a martorilor străini care nu au putut fi audiați, pe motiv că cerințele legale pentru înlocuirea martorilor nu au fost îndeplinite. Instanța a rămas în pronunțare. 47 . Prin hotărârea din 26 iunie 2013, Judecătoria Brașov a admis în parte acțiunea formulată de soția reclamantului.

Instanța a luat în considerare interesele superioare ale copiilor și și-a întemeiat hotărârea pe mărturiile copiilor din 14 decembrie 2012, pe alte probe cu înscrisuri și cu martori și pe raportul anchetei sociale realizat de autoritatea tutelară din Brașov, în ceea ce privește condițiile de viață ale copiilor, dezvoltarea lor socială și educațională, precum și relația lor cu tatăl lor și familia, din momentul plecării din S.U.A. Instanța a considerat că ambii soți sunt responsabili pentru divorț. De asemenea, a considerat că cererea formulată de D.B. de a-și păstra numele de căsătorie chiar și după finalizarea divorțului este în interesul său superior și celui al copiilor. Încredințând copiii doar mamei, instanța a dispus ca aceștia să locuiască cu mama lor și ca tatăl să le plătească pensie de întreținere lunară.

În plus, a dispus ca reclamantul să fie de acord să fie emise pașapoarte în numele copiilor și ca aceștia să călătorească ocazional în străinătate, însoțiți de mama lor. Instanța i-a acordat reclamantului drept de vizită, la domiciliul mamei. Reclamantul a formulat apel. 48 . Prin hotărârea din 13 decembrie 2013, Tribunalul Brașov a admis în parte recursul reclamantului și a amendat hotărârea primei instanțe. În special, a dispus exercitarea autorității părintești în comun și drept de vizitare anual, timp de o lună, în timpul vacanței de vară, și timp de o săptămână, în timpul vacanței de iarnă. De asemenea, a acordat reclamantului dreptul de a-i lua pe copii la reședința sa din România sau din S.U.A.

sau să părăsească țara împreună cu ei, în timpul perioadelor în care le este permis să-și petreacă timpul împreună. Soția reclamantului a formulat recurs. 49 . Prin hotărârea definitivă din 12 martie 2014, Curtea de Apel Brașov a admis recursul formulat de soție împotriva hotărârii din 13 decembrie 2013, a casat hotărârea respectivă și a menținut hotărârea pronunțată de prima instanță la 26 iunie 2013. Dreptul și documentele interne și internaționale relevante II. 50 . Dispozițiile relevante ale Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga, în măsura în care sunt relevante, sunt următoarele: [...] Art. 6 Cauzele având ca obiect soluționarea cererilor de înapoiere a unui copil aflat pe teritoriul României în condițiile art. 3 din Convenție se soluționează de urgență.

[...] Art. 9 [...] Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani va putea fi audiat, dacă instanța consideră necesar. În toate situațiile, la audierea copilului va participa un psiholog din cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București, care va redacta, la cererea instanței, un raport psihologic. [...] Art. 12 Motivarea hotărârii se face în termen de 10 zile de la pronunțare.

Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel București, Secția pentru minori și familie, în termen de 10 zile de la comunicare.” 51 . Dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga, care au intrat în vigoare la 30 septembrie 1992 în privința României, se citesc, în măsura relevanței, după cum urmează: „Statele semnatare ale prezentei convenții, profund convinse că interesul copilului este de importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa, dornice să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite și să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reședinței sale obișnuite, precum și de a asigura protecția dreptului de vizitare, au hotărât să încheie o convenție în acest scop și au căzut de acord asupra dispozițiilor următoare: [...] Art. 1 Prezenta convenție are drept obiect: (a) de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant; și (b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant.

[...] Art. 3 „Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

Art. 4 Convenția se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea sau vizitarea. Aplicarea convenției încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani. Art. 5 În înțelesul prezentei convenții: (a) dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale; (b) dreptul de vizitare include dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite. [...] Art. 11 Autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgență în vederea înapoierii copilului.

Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie inițiativă sau la cererea autorității centrale a statului solicitant, poate cere o declarație asupra motivelor acestei întârzieri. Art. 12 Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s- a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu.

Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului . Art. 13 Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa. La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reședința obișnuită a copilului privitor la situația sa socială.

Art. 14 Pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

[...] Art. 16 După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcu t. Art. 17 Singură împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenții, dar autoritățile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar intra în sfera de aplicare a convenției.

[...] Art. 19 O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea. Art. 20 Înapoierea copilului potrivit dispozițiilor art. 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . [...]” 52. Raportul explicativ al Convenției de la Haga asupra aspectelor ale răpirii internaționale de copii, din 1980, elaborat de Elisa Pérez-Vera și publicat de Conferința de la Haga de Drept Internațional CHDI P Privat ( ) în 1982, urmărește să reliefeze principiile care stau la baza Convenției din 1980 și să ofere celor care trebuie să pună în aplicare Convenția un comentariu detaliat privind dispozițiile acesteia.

Din raportul menționat rezultă că, pentru a descuraja posibilitatea ca acțiunea părintelui răpitor să fie recunoscută ca legală în statul în care a fost adus copilul, Convenția consacră, în plus față de aspectul preventiv, restaurarea status quo -ului, printr-un ordin de înapoiere imediată a copilului, ceea ce face posibilă restabilirea situației care s-a modificat în mod unilateral și ilicit. Respectarea dreptului de încredințare este aproape în întregime absent din domeniul de aplicare al prezentei convenții, întrucât această chestiune este analizată în fața instanțelor competente din statul reședinței obișnuite a copilului înainte de efectuarea deplasării. Filozofia Convenției de la Haga este de a lupta împotriva înmulțirii răpirilor internaționale, bazată întotdeauna pe dorința de a-i proteja pe copiii acționând ca un interpret al interesele lor reale.

Prin urmare, obiectivul de prevenire și de înapoiere imediată a copilului corespunde concepției specifice numite „interesul superior al copilului”.

Cu toate acestea, deși deplasarea copilului poate fi justificată de motive obiective care ar putea avea legătură fie cu persoana sa, fie cu mediul de care copilul este cel mai strâns legat, Convenția admite anumite excepții de la obligațiile generale statelor de a asigura înapoierea imediată (pct. 25). În condițiile în care înapoierea copilului reprezintă principiul de bază al Convenției, excepțiile de la obligația generală de a asigura înapoierea formează un element important în înțelegerea întinderii exacte a acestei obligații, și este posibil să se distingă excepții care își derivă justificarea de la trei principii diferite (pct. 27). În primul rând, autoritățile statului solicitat nu sunt obligate să dispună înapoierea copilului, în cazul în care persoana care solicită înapoierea nu își exercită efectiv autoritatea părintească sau în cazul în care comportamentul său indică o acceptare a noii situație (pct. 28). În al doilea rând, art. 13 alin. (1) b) și alin. (2) conține excepții care derivă în mod clar de la o analiză a intereselor copilului, cărora Convenția le conferă un conținut precis.

Astfel, interesul copilului de a nu fi deplasat în afara reședinței sale obișnuite fără garanții suficiente de stabilitate în noul mediu cedează în fața interesului primar al oricărei persoane de a nu expusă la un pericol fizic sau psihic sau de a fi plasată într-o situație intolerabilă (pct. 29). În cele din urmă, nu există obligația de a înapoia copilul atunci când, potrivit art. 20, întoarcerea sa „nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” (pct. 31). Raportul explicativ, care stabilește aceste excepții, subliniază, de asemenea, marja de apreciere inerentă în funcția judiciară. 53. În 2003, CHDIP a publicat Partea a II-a din „Ghidul de bune practici în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii”.

Deși destinat în principal noilor state contractante și fără a avea caracter obligatoriu, în special în ceea ce privește autoritățile judiciare, acest document are ca scop să faciliteze punerea în aplicare a Convenției, propunând numeroase recomandări și clarificări. Ghidul subliniază în mod repetat importanța Raportului explicativ la Convenția din 1980, cunoscut sub numele de Raportul Pérez-Vera, pentru a oferi sprijin în interpretarea coerentă și înțelegerea Convenției din 1980 (a se vedea, de exemplu, punctele 3.3.2 „Implicații ale abordării transformaționale” și 8.1 „Raport explicativ al Convenției: Raportul Pérez-Vera”). În special, ghidul subliniază faptul că autoritățile judiciare și administrative sunt obligate, printre altele, să proceseze solicitările de înapoiere a copiilor cu promptitudine, inclusiv în apel (pct. 1.5 „Proceduri rapide”).

Procedurile rapide trebuie văzute ca proceduri care sunt atât rapide, cât și eficiente: lua promptă a unei decizii în temeiul Convenției servește interesului superior al copiilor (punctul 6.4 „Gestionarea cauzelor”). 54 . Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești se citește, în măsura relevanței, după cum urmează: Pream bul „(17) În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. [...]” Art. 11 „1.

În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s-a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga [..] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8). [...] 3. O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.

Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa [...]” ÎN DREPT Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție I. 55 . Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6, art. 8, art. 14, art. 17 și art. 18 din Convenție, al art. 1 din Protocolul nr. 12 și al art. 5 din Protocolul nr. 7, că instanțele române au interpretat în mod greșit dispozițiile Convenției de la Haga și s-au bazat exclusiv pe opiniile copiilor pentru a refuza înapoierea lor în S.U.A. și că nu au oferit suficiente motive pentru faptul că au ignorat ordonanțele pronunțate de instanțele din S.U.A.

și documentele transmise de autoritățile americane. De asemenea, s-a plâns că instanțele nu au accelerat procedurile, ceea ce l-a împiedicat să-și exercite drepturile părintești, în măsura în care copiii au rămas sub controlul mamei lor. Prin urmare, a suportat cheltuieli de judecată mult mai mari decât mama copiilor. De asemenea, prin transferul ilegal de facto de jurisdicție al aspectelor legate de autoritate părintească în favoare instanțelor din statul în care sunt reținuți copiii, instanțele române l-au discriminat și l-au plasat într-un dezavantaj substanțial față de soție.

56 . Curtea reiterează faptul că, având în vedere competența sa de realiza o încadrare în drept a faptelor unei cauze, nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamant (a se vedea Guerra și alții împotriva Italiei , 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I ). În acest context, notează că art. 8 slujește unui scop mai amplu de a asigura respectul cuvenit pentru, printre altele, viața de familie. De asemenea, observă că motivul invocat de reclamant în cadrul altor articole din Convenție este strâns legat de capătul său de cerere, în temeiul art. 8. Prin urmare, consideră că acest capăt de cerere al reclamantului poate fi examinat numai în temeiul art. 8 din Convenție, care prevede următoarele: „1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” A. Cu privire la admisibilitate 57 . Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție.

De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților 58 . Reclamantul a susținut că, la momentul soluționării procesului în temeiul Convenției de la Haga, exercita autoritatea părintească în comun împreuna cu soția. Cu toate acestea, autoritățile române nu au asigurat înapoierea cu celeritate a copiilor în S.U.A., încălcându-i drepturile garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși au recunoscut ilegalitatea reținerii copiilor în România. 59 . Reclamantul a susținut în continuare că relația de care se bucura împreună cu copiii săi se încadrează în sfera vieții de familie, protejată de art. 8 din Convenție.

În plus, a contestat argumentul Guvernului potrivit căruia ingerința în viața sa de familie a fost legală, în temeiul art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga. În plus, refuzând înapoierea copiilor în S.U.A., instanțele române l-au forțat să devină parte a proceselor de divorț și de încredințare a minorilor în două țări diferite și au ignorat procedura pendinte în fața instanțelor americane. În plus, s-a aflat în imposibilitatea de a-și exercita drepturile părintești din cauza distanței geografice. 60 . Reclamantul a susținut, de asemenea, că procesul în temeiul Convenției de la Haga a fost excesiv de lung, a fost afectat de erori și a condus la un eșec din partea autorităților române de a lua orice măsuri, inclusiv extrajudiciare, pentru a-l ajuta să fie din nou împreună cu copiii săi.

În plus, instanțele interne au refuzat să dispună înapoierea copiilor bazându-se exclusiv pe opinia acestora, chiar dacă nu aveau maturitatea necesară pentru a lua o astfel de decizie. În plus, instanțele judecătorești au negat efectul Convenției de la Haga interpretând greșit dispozițiile acesteia și nepăstrând un just echilibru între interesele concurente ale părților. 61 . Guvernul a susținut că decizia pronunțată de instanțele interne nu constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții de familie. În orice caz, chiar dacă acțiunea în temeiul Convenției de la Haga a condus la o ingerință în viața de familie a reclamantului, ingerința respectivă a avut un temei legal, și anume art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga.

De asemenea, ingerința a slujit scopului legitim de a proteja interesele superioare ale copiilor. 62 . Guvernul a subliniat faptul că organismele nejudiciare interne, în special Ministerul de Justiție român, l-a reprezentat pe reclamant în mod activ și corespunzător în fața autorităților interne. Reclamantul a fost implicat în procesul de luare a deciziilor, a fost reprezentat în cursul proceselor de către un reprezentant legal ales, a fost informat cu privire la toate etapele procedurale relevante și i s- a oferit posibilitatea de a prezenta observații orale și scrise. În plus, instanțele interne aveau o marjă largă de apreciere în ceea ce privește circumstanțele cauzei și erau mai în măsură să decidă asupra acestora.

Instanțele s-au folosit de toate probele prezentate în cauză, inclusiv depozițiile martorilor, raportul anchetei sociale efectuate de autoritățile competente în ceea ce privește condițiile de viață ale copiilor și declarațiile copiilor. Motivările hotărârilor interne au arătat în mod clar că judecătorii au avut în vedere interesele superioare ale copiilor, precum și necesitatea de a le asigura dezvoltarea psihică, și au păstrat un just echilibru între interesele concurente ale părților. 63 . De asemenea, Guvernul a susținut că procesul în temeiul Convenției de la Haga s-a desfășurat fără întârzieri nejustificate. Instanțele interne au administrat o cantitate vastă de probe fără perioade de inactivitate și, deși cauza a fost trimisă odată spre rejudecare, hotărârile pronunțate de instanțe au fost prompt comunicate părților.

2. Motivarea Curții 64 . Curtea reamintește că dreptul părinților și al copiilor de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie și este protejat în temeiul art. 8 din Convenție (a se vedea Monory împotriva României și Ungariei , nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005, și Iosub Caras împotriva României , nr. 7198/04, pct. 28–29, 27 iulie 2006). 65 . În domeniul sensibil al relațiilor de familie, statul nu numai că are obligația de a se abține de la luarea unor măsuri care ar împiedica exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieții de familie, dar, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, ar trebui să întreprindă demersuri pozitive pentru a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi.

În acest sens, este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speță – al copilului, al celor doi părinți și al ordinii publice, în cadrul marjei de apreciere acordate statelor în asemenea situații (a se vedea Maumousseau și Washington împotriva Franței , nr. 39388/05, pct. 62, 6 decembrie 2007), ținând seama totuși de faptul că trebuie avute în vedere în principal interesele superioare ale copilului (a se vedea Gnahoré împotriva Franței , nr. 40031/98, pct. 59, 2000-IX) și că obiectivul de prevenire și de înapoiere imediată a copilului corespunde concepției specifice numite „interesul superior al copilului” [a se vedea X împotriva Letonei (MC), nr. 27853/09, pct. 95, 26 noiembrie 2013]. 66 . Curtea reamintește că a statuat deja că, în cadrul juridic instituit de Convenția de la Haga și de Regulamentul Consiliului, în cazul în care opiniile copiilor trebuie luate în considerare, opoziția lor nu reprezintă neapărat un obstacol în calea înapoierii (a se vedea Raw împotriva Franței , nr. 10131/11, pct. 94, 7 martie 2013). 67 . Fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului,

Curtea este chemată să examineze dacă procesul decizional care a generat o ingerință a fost echitabil și a permis celor implicați să-și susțină pe deplin cauza și că au fost protejate interesele superioare ale copilului [a se vedea Ignaccolo-Zenid e împotriva României , nr. 31679/96, pct. 99, CEDO 2000-I, cu trimiteri suplimentare, și Tieman n împotriva Franței și Germaniei (dec.), nr. 47457/99 și 47458/99, CEDO 2000-IV].

68 . În plus, obligațiile statelor în temeiul art. 8 din Convenție trebuie să fie interpretate în lumina principiilor generale de drept internațional și, în domeniul răpirii internaționale de copii, trebuie să se țină seama în mod special de prevederile Convenției de la Haga (a se vedea Golder împotriva Regatului Unit , 21 februarie 1975, pct. 29, seria A nr. 18, și Ignaccolo-Zenid e , citată anterior, pct. 95). 69 . În acest scop, Curtea consideră că o interpretare armonioasă a Convenției Europene și a Convenției de la Haga poate fi realizată cu condiția ca următoarele două cerințe să fie respectate. În primul rând, factorii care pot constitui o excepție de la înapoierea imediată a copilului în temeiul art. 12, art. 13 și art. 20 din convenția menționată, în special atunci sunt ridicate de către una dintre părțile în proces, trebuie cu adevărat să fie luate în considerare de instanța solicitată.

Instanța respectivă trebuie să pronunțe apoi o hotărâre care să fie suficient de motivată cu privire la acest capăt de cerere, pentru a permite Curții să verifice dacă aceste chestiuni au fost efectiv examinate. În al doilea rând, acești factori trebuie evaluați în lumina art. 8 din Convenție [a se vedea Neulinger și Shuruk împotriva Elveției (MC), nr. 41615/07, pct. 133, CEDO 2010]. 70 . În consecință, Curtea consideră că art. 8 din Convenție impune autorităților interne o anumită obligație procedurală în acest sens: atunci când analizează o cerere de înapoiere a unui copil, acestea trebuie să ia în considerare nu numai obiecția discutabilă legată de înapoierea copilului, ci, de asemenea, trebuie să pronunțe o decizie motivată specific, în lumina circumstanțelor cauzei.

Atât refuzul de a considera obiecțiile la cererea de înapoiere care intră sub incidența art. 12, art. 13 și art. 20 din Convenția de la Haga, cât și o motivare insuficientă a deciziei de respingere sau de acceptare a unor astfel de obiecții ar fi contrare exigențelor art. 8 din Convenție și, totodată, spiritului și scopului Convenției de la Haga.

Este necesar să se acorde atenția cuvenită unor astfel de acuzații, demonstrată de motivarea instanțelor interne care nu trebuie să fie automată și stereotipă, ci suficient de detaliată în lumina excepțiilor prevăzute de Convenția de la Haga, ce trebuie interpretate în mod restrictiv (a se vedea Maumousseau și Washington , citată anterior, pct. 73). De asemenea, acest lucru va permite Curții, a cărei sarcină nu este să se substituie instanțelor interne, să efectueze supervizarea europeană cu care a fost învestită [a se vedea X împotriva Letoniei (MC), citată anterior, pct. 107]. 71 . În plus, cum preambulul Convenției de la Haga prevede întoarcerea copiilor „în statul reședinței obișnuite”, instanțele trebuie să se asigure că măsurile de protecție adecvate sunt prevăzute în mod convingător în această țară și că, în cazul unui risc cunoscut, sunt puse în aplicare măsuri de protecție concrete.

72 . De asemenea, Curtea reiterează că, în chestiuni legate de reunirea copiilor cu părinții lor, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată și prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cazuri necesitând o soluționare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu aceștia (a se vedea Iosu b Caras , citată anterior, pct. 38). Întârzierile procedurale permit Curții să concluzioneze că autoritățile nu și-au respectat obligațiile pozitive ce le revin în temeiul Convenției (a se vedea Shaw împotriva Ungarie i , nr. 6457/09, pct. 72, 26 iulie 2011). 73 . În speță, deși au recunoscut că refuzul mamei lor de a-i înapoia în locul reședinței obișnuite din S.U.A.

este ilegal în sensul art. 3 din Convenția de la Haga, instanțele interne au respins cererea reclamantului de înapoiere a copiilor. Curtea constată că, în ciuda argumentului contrar al Guvernului, o astfel de măsură a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții de familie (a se vedea Iosub Caras , citată anterior, pct. 30, și Karrer împotriva României , nr. 16965/10, pct. 42, 21 februarie 2012). 74 . Fără a ține seama de argumentele reclamantului, Curtea admite totuși argumentele Guvernului potrivit cărora ingerința era prevăzută de lege, și anume art. 13 alin. (2) b) din Convenția de la Haga, care a intrat în vigoare în România în septembrie 1992 și face parte din dreptul său intern, și urmărea scopul legitim de protejare a interesului superior al copiilor.

75 . Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din Convenție, interpretat în lumina instrumentelor internaționale menționate anterior, și dacă, atunci când s-au pus în balanță interesele concurente aflate în joc, autoritățile au acționat rapid și s-a ținut seama în mod corespunzător de interesul superior al copiilor, în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situații. 76 . Curtea notează că instanțele interne au examinat dacă reținerea copiilor în România a fost justificată și dacă existau excepții în temeiul Convenției de la Haga care să împiedice înapoierea lor în S.U.A. În acest sens, instanțele au examinat probele prezentate de părți și au hotărât că tatăl copiilor, care exercita autoritatea părintească în comun și și-a exercitat acest drept înainte de plecarea lor din S.U.A., nu a fost de acord cu reținerea lor în România.

În plus, nu exista niciun risc grav ca înapoierea lor în S.U.A. să-i expună unor vătămări fizice sau psihice sau unei situații intolerabile, în ciuda unei educații sociale și religioase stricte, precum și a argumentului legat de pedepse fizice pe care soția reclamantului l-a invocat în fața instanțelor interne (a se vedea supra , pct. 26 și 32). 77 . De asemenea, Curtea notează că decizia instanței interne de a refuza înapoierea copiilor în statul reședinței lor obișnuite s-a bazat pe obiecția lor de a se înapoia. În această privință, Curtea reține că prima instanță i-a audiat pe copiii în mod direct, în lipsa unuia dintre părinți sau a rudelor acestora și după ce au primit consiliere psihologică.

T o ți cei trei copii au declarat în mod voluntar că nu doresc să se înapoieze în S.U.A. În plus, instanțele interne au motivat faptul că au considerat că cei trei copii au atins un grad suficient de maturitate pentru ca opiniile lor să fie luate în considerare și pentru refuzul de a face o distincție între situațiile acestora pe baza vârstei (a se vedea supra , pct. 33). 78 . Deși Curtea dorește să sublinieze preocuparea sa față de faptul că doar unul dintre copii avea vârsta mai mare de 10 ani la momentul respectiv, și anume aproape 11, și îndeplinea cerința legată de vârsta minimă legală pentru ca opinia ei să fie audiată de instanțele interne, este pregătită să accepte că au fost îndeplinite condițiile ca instanțele naționale s-au întemeiat pe excepția prevăzută de art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga.

În special, copiii s-au opus înapoierii în S.U.A. și au fost considerați de autoritățile judiciare suficient de maturi pentru ca declarațiile lor să fie luate în considerare. În plus, având în vedere modul de redactare a articolului menționat anterior din Convenția de la Haga, Curtea poate accepta și că opinia copiilor poate reprezenta o excepție separată, în temeiul Convenției de la Haga, care, în sine, poate sprijini exercitarea puterii de apreciere de a refuza dispunerea înapoierii. 79 . În ceea ce privește ponderea pe care instanțele interne au dat-o obiecțiilor copiilor, Curtea notează că, potrivit motivărilor instanțelor interne, aceste au fost decisive pentru decizia de a refuza înapoierea în statul reședinței obișnuite.

80 . În această privință, Curtea observă totuși că art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga sau interpretarea dată acestuia de Raportul explicativ Elisa Pérez-Vera nu impune ca un judecător să acceadă în mod automat la dorințele declarate ale copilului, chiar dacă judecătorul respectiv constată că copilul a atins un grad suficient de maturitate (a se vedea supra , pct. 51 și 52). Prin urmare, Curtea consideră că, deși Convenția recunoaște că un copil care ridică o obiecție trebuie să aibă un cuvânt de spus, nu consideră că obiecția se poate transforma într-un veto în procesul luării deciziei de înapoiere. Prin urmare, instanțele naționale pot fi solicitate să examineze și alte aspecte ale situației copilului înainte de a-și exercita decizia de a refuza să dispună înapoierea.

81 . În acest context, Curtea notează că instanțele interne au examinat și alte aspecte ale situației copiilor. Cu toate acestea, nu este pe deplin convinsă că instanțele interne au pus suficient în balanță interesul reclamantului de a-i fi respectat dreptul la viața de familie în raport cu interesele concurente ale celorlalte părți în cauză și, prin urmare, au protejat suficient interesul copiilor, astfel cum este el definit în lumina principiilor Convenției de la Haga.

În special, Curtea observă că, atunci când au evaluat riscurile generate de eventuala separare a copiilor de mediul lor actual, instanța de recurs a concluzionat că ar reprezenta un risc grav pentru aceștia (a se vedea supra , pct. 33). Deși este de necontestat faptul că, pentru a ajunge la această concluzie, instanța de recurs a amintit, fără a intra în detalii, concluziile rapoartelor de evaluare psihologică aflate la dosar, Curtea constată că instanța menționată nu a luat special în considerare întrebarea dacă copiii s-ar putea rapid readapta la înapoierea în S.U.A. În plus, se pare că instanțele nu au încercat să examineze dacă ar fi fost posibilă înapoierea copiilor în S.U.A.

împreună cu mama lor și dacă ar fi fost posibil să se facă aranjamente, în cadrul juridic al statului reședinței lor obișnuite, sau să se încheie un acord cu tatăl copiilor pentru ca ei să locuiască împreună, separat de tată, în așteptarea rezultatului procesului de divorț și încredințare a minorilor și, prin urmare, dacă astfel de aranjamente ar fi atenuat riscurile grave amintite de instanță. 82 . Astfel de considerații exprese par a fi mult mai relevante, având în vedere că, potrivit raportului de evaluare psihologică și raportului de anchetă socială prezentat de părți în fața Curții, opinia psihologului s-a limitat la efectele vătămătoare asupra copilului care ar apărea dintr-o separare imediată de mama lor (a se vedea supra , pct. 15 și 18). Rapoartele nu au abordat în mod direct problema înapoierii copiilor și nici nu au menționat în ce mod acest fapt ar fi dăunător dacă s-ar înapoia în S.U.A.

împreună cu mama lor și ar trăi separat de tată. Faptul că soția reclamantului pare să fi refuzat soluționarea amiabilă a cauzei înainte de inițierea procesului în temeiul Convenției de la Haga nu constituie, în opinia Curții, o justificare pentru faptul că nu a fost luat în considerare, în mod clar și în mod corespunzător, aspectul menționat. 83 . În plus, Curtea notează de la bun început că art. 11 din Convenția de la Haga impune un termen de 6 săptămâni pentru a pronunța o decizie de înapoiere, în caz contrar organismului de decizie putându-i-se solicita să ofere o motivare a întârzierii. În continuare Curtea observă că Uniunea Europeană subscrie la aceeași filozofie, acceptând întârzieri în ceea ce privește termenul sus- menționat numai în circumstanțe excepționale, în cadrul unui sistem care implică state membre ale UE și numai pe baza principiului încrederii reciproce.

În ciuda acestei urgențe recunoscute, în speță, a trecut o perioadă mai mare de 13 luni de la data la care reclamantul a depus cererea de înapoiere a copiilor pentru care a fost luată decizia definitivă (a se vedea supra , pct. 16 și 31). 84 . Curtea notează, în acest sens, că instanța de recurs a casat hotărârea primei instanțe din cauza unor vicii de procedură care au fost independente de acțiunile reclamantului. De asemenea, autoritățile interne au acceptat să treacă o lună și câteva zile înainte de a reînregistra cauza pe rolul primei instanțe. În plus, prima instanță a programat primul termen în cauză abia după o lună și câteva săptămâni după ce dosarul a fost reînregistrat pe rol (a se vedea supra , pct. 23-26).

85 . De asemenea, Curtea observă că Tribunalul București nu a furnizat nicio explicație reclamantului pentru durata procesului, la solicitarea acestuia din 12 februarie 2010 pentru o declarație cu privire la întârzierile din procedură (a se vedea supra , pct. 29). În plus, Guvernul nu a prezentat nicio explicație satisfăcătoare pentru a justifica întârzierile. 86 . În consecință, Curtea consideră că autoritățile interne nu au acționat cu promptitudine în acțiunea privind înapoierea copiilor, cu încălcarea vădită a legii aplicabile. 87 . În această privință, Curtea reține că instanțele interne au considerat că o eventuală înapoiere a copiilor în S.U.A. împotriva voinței lor i-ar fi destabilizat și i-ar fi supus la presiuni care ar fi afectat negativ dezvoltarea lor viitoare, în special din moment ce relațiile dintre părinții lor se schimbaseră radical de la momentul plecării din S.U.A.

(a se vedea supra , pct. 34). 88 . Curtea reamintește că interesele copilului sunt primordiale în astfel de cazuri. Astfel, s-ar fi justificat, la mai mult de 13 luni după plecarea din S.U.A. a copiilor reclamantului, ca instanțele interne să considere că situația familială cu care erau familiari în momentul plecării s-a schimbat și că e în interesul copiilor să rămână în România cu mama lor, deși la acea vreme nicio decizie definitivă nu le stabilise reședința în această țară.

Cu toate acestea, în cazul în care Curtea admite că o schimbare a situației de fapt relevante poate justifica în mod excepțional o astfel de decizie, trebuie să se asigure că schimbarea nu a fost cauzată de acțiunile statului sau de lipsa de acțiune a acestuia (a se vedea, mutatis mutandis , Sylvester împotriva Austriei , cererile nr. 36812/97 și 40104/98, pct. 59, 23 aprili e 2003). 89 . Constatând că termenul necesar instanțelor pentru a pronunța decizia definitivă în speță nu a îndeplinit condiția de urgență a situației, Curtea consideră că modificarea situației copiilor a fost influențată considerabil de reacția lentă a autorităților. 90 . În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul a suferit o intervenție disproporționată în ceea ce privește dreptul său la respectarea vieții de familie, în sensul în care procesul de luare a deciziilor în temeiul dreptului intern nu a îndeplinit cerințele procedurale inerente ale art. 8 din Convenție.

91 . Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție 92 . Reclamantul s-a plâns că procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva sa de către soție a fost nejustificat de lung. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura relevanței, prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [fie] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]” A. Cu privire la admisibilitate 93 . Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție.

De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților 94 . Reclamantul a susținut că procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva sa de către soție a fost excesiv de lung. Deși a recunoscut că procedura a fost complexă și neobișnuită, a susținut că această complexitate a cauzei nu a fost suficientă pentru a justifica întârzierile. În continuare a mai susținut că, spre deosebire de autorități, el nu a fost responsabil pentru vreuna din întârzierile procedurale repetate și că nu poate fi considerat responsabil pentru utilizarea mijloacelor pe care le avea la dispoziție pentru a-și susține cauza.

95 . Guvernul a susținut că prezenta cauză a fost deosebit de complexă, având în vedere caracterul excepțional al aspectelor de fapt și juridice implicate. În plus, procedura nu a fost afectată de perioade mari de inactivitate din partea autorităților. Procesul de divorț și de încredințare a minorilor a fost suspendat pe o perioadă de peste 13 luni. Prin urmare, această perioadă de 13 luni nu trebuie luată în considerare atunci când se evaluează durata totală a procedurii. 96 . Guvernul a susținut că s-au desfășurat numeroase etape procedurale, în cursul procesului, în urma cererilor formulate de reclamant, inclusiv încercările de a audia martori care locuiesc în S.U.A. prin intermediul procedurilor comisiei rogatorii internaționale și prin examinarea obiecțiilor preliminare ridicate de reclamant cu privire la pretinsa lipsă de competență a instanțelor românești.

Prin urmare, reclamantul a contribuit substanțial la durata procesului. 97 . Guvernul a susținut în continuare că durata procesului nu a fost excesivă și nu a avut un impact negativ asupra reclamantului. 2. Motivarea Curții 98 . Curtea reamintește că, în ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei procesului, acesta trebuie evaluat în lumina circumstanțelor cauzei și în raport cu următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza pentru reclamant [a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].

99 . Deși nu este sarcina Curții să stabilească dacă procesul în care a fost implicat reclamantul a fost suspendat în mod corespunzător (a se vedea, mutatis mutandis , Broka împotriva Letoniei , nr. 70926/01, pct. 24, 28 iunie 2007), întârzierile cauzate de amânarea sau suspendarea procesului până la soluționarea unei alte cauze pot fi atribuite statului (a se vedea, mutatis mutandis , König împotriva Germaniei , 28 iunie 1978, pct. 104-05, seria A nr. 27). În plus, atunci când se evaluează relevanța și caracterul rezonabil al unei amânări unei cauze în așteptarea soluționării altei cauze, Curtea trebuie să ia în considerare care este miza pentru persoanele implicate (a se vedea, mutat is mutandi s , Tibbling împotriva Suediei , nr. 59129/00, pct. 32, 11 octombrie 2005). 100 . Curtea notează că procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva reclamantului de către soție s-a desfășurat între 14 octombrie 2008 și 12 martie 2014. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare este de 5 ani și 5 luni implicând trei grade de jurisdicție.

101 . Curtea consideră că s-au produs repetate întârzieri procedurale pe tot parcursul procesului. Se poate accepta faptul că această cauză, inițiată împotriva reclamantului, poate fi considerată complexă și că reclamantul este și el responsabil pentru unele dintre întârzieri. Acestea fiind spuse, nu se poate decât observa că procesul, inclusiv perioada în care a fost amânată în așteptarea soluționarea procesului în temeiul Convenției de la Haga, a durat peste 4 ani și 8 luni numai în fața primei instanțe. Având în vedere miza pentru reclamant și faptul că a stabilit deja că procesul în temeiul Convenției de la Haga a fost excesiv de lung, Curtea consideră că durata acestei perioade și durata totală a procesului nu se justifică prin complexitatea cauzei și amânările cauzate doar de reclamant.

În opinia Curții, durata procesului poate fi explicată doar prin faptul că autoritățile naționale nu au reușit să se ocupe de caz cu diligență (a se vedea Gümüșten împotriva Turciei , nr. 47116/99, pct. 24-26, 30 noiembrie 2004). 102 . Având în vedere probele prezentate, Curtea consideră că, în speță, durata procesului de divorț și de încredințare a minorilor nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil”. 103 . Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. III.

Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției 104 . Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 din Convenție, de inechitatea procesului în temeiul Convenției de la Haga, în special de faptul că încheierea interlocutorie din 13 aprilie 2009 lipsește din dosarul intern al cauzei și că autoritățile interne nu i-au transmis o copie a hotărârii definitive din 25 martie 2010. În ceea ce privește procesul de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva sa de soție, după ce cauza a fost comunicată Guvernului român, reclamantul s-a plâns, în temeiul aceluiași articol, că refuzul instanțelor interne de a-i audia pe martorii străini în numele său, prin intermediul procedurii comisiei rogatorii internaționale, sau de a accelera procedura menționată, precum și faptul că a trebuit să suporte costuri financiare ridicate pentru a prezenta probe cu înscrisuri și cu martori au constituit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și l-au împiedicat să-și apere drepturile.

105 . Curtea a examinat capetele de cerere astfel cum au fost prezentate de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. I V . Cu privire la aplicarea art. 46 și art. 41 din Convenție A. Art. 46 106 . Art. 46 din Convenție prevede, în măsura relevanței: „1. Înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți.

2. Hotărârea definitivă a Curții se transmite Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea acesteia . [...]” 107 . Având în vedere circumstanțele speciale ale speței, în special evoluțiile ulterioare în ceea ce privește situația copiilor și familiei, Curtea nu consideră că hotărârea sa ar trebui să implice înapoierea copiilor reclamantei în S.U.A. (a se vedea, mutatis mutandis, Pontes împotriva Portugaliei , nr. 19554/09, pct. 110, 10 aprilie 2012). B. Art. 41 din Convenție 108 . Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

1. Prejudiciu 109 . Reclamantul a solicitat 22 559 dolari SUA (USD) [aproximativ 16 500 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material și 180 000 USD (aproximativ 131 600 EUR) cu titlu de prejudiciu moral. El a susținut că daunele morale pretinse reprezintă cheltuielile suportate pentru reprezentare juridică și cheltuieli de transport legate de procesul paralel de divorț și de încredințare a minorilor inițiat în fața instanțelor din S.U.A. În plus, reclamantul a susținut că a suferit un prejudiciu moral provocat de anxietatea și stresul pe care la care a fost supus drept efect al procedurii excesiv de lungi în fața instanțelor românești și de separarea de copii. 110 . Guvernul a susținut că daunele morale solicitate de reclamant reprezintă de fapt cheltuielile de judecată suportate de acesta și ar trebui examinate în mod corespunzător.

Guvernul a pretins că o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. 111 . Curtea împărtășește viziunea Guvernului potrivit căreia daunele morale solicitate de reclamant reprezintă cheltuielile de judecată suportate de acesta și consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat în mod corespunzător. În consecință, Curtea nu constată niciun motiv pentru a-i acorda reclamantului vreo sumă cu acest titlu. 112 . Curtea consideră că reclamantul a suferit cu siguranță un stres drept efect al procesului de divorț și de încredințare a minorilor, în temeiul Convenției de la Haga, în care a fost implicat. Aceasta consideră că simpla constatare a încălcării nu ar fi suficientă pentru a-i oferi o reparație echitabilă suficientă.

În consecință, pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 9 750 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. 2. Cheltuieli de judecată 113 . Reclamantul a solicitat, de asemenea, 27 497 EUR, inclusiv suma menționată anterior de 16 500 EUR, pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor române și americane, și 2 365 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. Acesta a depus copii ale facturilor și ale hotărârilor judecătorești care conformă parțial pretențiile sale. 114 . Guvernul a susținut că suma solicitată de reclamant este excesivă și nu este pe deplin confirmată de documentele transmise de acesta. 115 . Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora.

În prezenta cauză, ținându-se seama de documentele justificative prezentate de reclamant, faptul că o parte din cheltuieli se referă la proceduri în țări care se află în afara jurisdicției Curții și naturii aspectelor examinate de aceasta, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 8 000 EUR pentru acoperirea cheltuielilor de judecată ale reclamantului. 3. Dobânzi moratorii 116 . Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, CURTEA 1. Declară în unanimitate admisibil capătul de cerere în temeiul art. 8 privind procesul în cadrul Convenției de la Haga și capătul de cerere în temeiul art. 6 din Convenție privind durata procesului de divorț și de încredințare a minorilor, inițiat împotriva reclamantului de soție, și inadmisibile restul capetelor de cerere ; 2. Hotărăș te , cu 5 voturi pentru și 2 contra, că a fost încălcat art. 8 din Convenție sub aspectul procesului în temeiul Convenției de la Haga; 3. Hotărăște în unanimitate că art. 6 din Convenție a fost încălcat în ceea ce privește durata procesului de divorț și de încredințare a minorilor, inițiat împotriva reclamantului de către soție; 4. Hotărăște în unanimitate: (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății: (i) 9 750 EUR (nouă mii șapte sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral; ii) 8 000 EUR (opt mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; b) că,

de la expirarea termenului de 3 luni menționat anterior și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge , în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere . Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 1 iulie 2014, în temeiul art. 77 § 2 și § 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefi er Președint e În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a domnilor judecători López Guerra și Motoc este anexată la prezenta hotărâre.

J.C.M . S.Q Opinia parțial separată a judecătorului López Guerra, susținută de judecătorul Motoc Suntem de acord cu constatarea Camerei cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție întemeiată pe durata excesivă a procesului de divorț și de încredințare a minorilor inițiat împotriva reclamantului de soție (pct. 3 din dispozitiv). Cu toate acestea, nu împărtășim opinia Camerei cu privire la o încălcare a art. 8 din Convenție întemeiată pe dispozițiile Convenției de la Haga (pct. 2). După cum privim noi lucrurile, motivarea și decizia definitivă a Camerei asupra problemei se referă la aspecte ce ar trebui lăsate la discreția instanțelor interne, care s-au aflat într-o poziție mult mai bună pentru a evalua în mod direct caracteristicile individuale ale cauzei.

Într-adevăr, sub aspect material, Curtea nu este în măsură să critice interpretarea și aplicarea art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga dată de instanțele române în speță. Acceptând că a existat o ingerință în dreptul reclamantului la viața de familie, este clar că o astfel de ingerință s-a întemeiat pe lege, deoarece Convenția de la Haga, care a intrat în vigoare în România în septembrie 1992 (a se vedea pct. 72 din hotărâre), trebuie să fie considerată parte din dreptul intern al țării. Instanțele române au aplicat legea dând dovadă că au examinat cauza luând-o în considerare în mod imediat și direct.

Instanțele și-au întemeiat decizia pe diferite tipuri de probe: un raport privat (pct. 15), un raport oficial întocmit de autoritatea tutelară din Brașov (pct. 17), precum și mărturia unuia dintre copiii reclamantului (pct. 20). Ca urmare, instanțele române (inițial Tribunalul București, apoi Curtea de Apel București, prin hotărâre definitivă) au decis că interesul superior al copiilor ar fi mai bine protejat dacă acțiunea reclamantului ar fi respinsă, iar copiilor li s-ar permite să rămână în România. Atât motivarea tribunalului, cât și cea a curții de apel au fost extinse și detaliate (a se vedea pct. 20 și 31) și au evaluat în mod explicit credibilitatea și fiabilitatea mărturiilor copiilor, având în vedere vârsta lor fragedă (gemeni de 9 ani și o soră de 11 ani).

În plus, trebuie menționat că acesta este și abordarea urmată de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, al cărui art. 11 prevede că „La aplicarea art. 12 și 13 din Convenția de la Haga, se asigură posibilitatea ascultării copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate”. Pe baza acestei probe, instanțele române au concluzionat că art. 13 alin. (2) din Convenția de la Haga, care prevede că nu trebuie înapoiați copiii în statul solicitant, în cazul în care autoritățile competente constată că „acesta se împotrivește la înapoierea sa și a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa”, astfel cum a fost interpretat și în Raportul explicativ Elisa Pérez-Vera, era aplicabil în acest caz.

Instanțele au concluzionat că înapoierea copiilor ar fi în detrimentul echilibrului lor psihic și i-ar supune la presiuni care ar putea afecta negativ dezvoltarea lor viitoare (a se vedea pct. 34). Într-o astfel de chestiune delicată, nu vedem cum ar putea această Curte, fără a deține niciun mijloc direct pentru a evalua situația și mărturiile copiilor și ale părților, să substituie propria opinie deciziilor instanțelor care au examinat cauza, Curtea declarând în continuare că „nu este pe deplin convinsă că instanțele interne au pus suficient în balanță interesul reclamantului de a-i fi respectat dreptul la viața de familie în raport cu interesul concurente al celorlalte părți în cauză” (a se vedea pct. 81). Dimpotrivă, situația de fapt din speță demonstrează că instanțele române au evaluat într-adevăr cu atenție echilibrul intereselor aflate în joc.

Este întotdeauna posibil să se propună sau să se sugereze elemente suplimentare și alternative la cele prezente în hotărârile instanțelor interne. Însă aici întrebarea a fost dacă aceste instanțe au luat în considerare elementele relevante ale cauzei (cum ar fi rapoartele psihologice și mărturiile copiilor) și, având în vedere aceste fapte, au luat o decizie și au motivat-o într-un rațional și nearbitrar. Din moment ce au făcut-o, iar Curții îi lipsește orice mijloc de a evalua direct aceste elemente, nu credem că această Curte poate considera că determinarea de către instanțele române a ceea ce constituie interesul superior al copiilor ca „nesatisfăcătoare”.

A doua motivare oferită în hotărârea Camerei în sprijinul constatării încălcării art. 8 o reprezintă timpul scurs de la data la care reclamantul a depus cererea de înapoiere a copiilor până la data la care a fost pronunțată hotărârea definitivă (a se vedea pct. 83). Dar aici, încă o dată, nu considerăm că durata procedurii a încălcat această dispoziție a Convenției. Întreaga procedură a durat 11 luni. Însă hotărârea inițială a Tribunalului București a fost pronunțată la mai puțin de 2 luni după ce Ministerul de Justiție român a inițiat procedura în numele reclamantului. În plus, conținutul material al hotărârii respective, care respingea cererea reclamantului, a fost în cele din urmă admis de Curtea de Apel București, după ce reclamantul a atacat hotărârea de 2 ori.

Având în vedere această situație și importanța problemei, durata procesului nu a fost excesivă. În plus, procedura s-a prelungit în continuare ca urmare a faptului că sistemul juridic românesc i-a permis reclamantului să recurgă la căile de atac interne pentru a-și apăra poziția împotriva deciziei inițiale prin care i se respingea cererea. Având în vedere că sarcina Curții este de a aplica și interpreta dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 32 § 1), s-a afirmat în repetate rânduri că obligațiile statelor trebuie să fie interpretate în lumina principiilor generale de drept internațional și, în ceea ce privește art. 8, trebuie să se țină seama de prevederile Convenției de la Haga.

În lumina art. 11 din Convenția de la Haga, o dispoziție care prevede că „autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgență în vederea înapoierii copiilor”, și pentru motivele expuse mai sus, Camera ar fi trebuit să se pronunțe că instanțele române au acționat cu rigoarea și promptitudinea necesare și, astfel, și-au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul art. 8 din Convenție.