CASE OF CARAIAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF CARAIAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2015)

www.ier.r

o

Tradus și revizuit de IER (

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 23 iunie 2015

În cauza Caraian împotriva României

(Cererea nr. 34456/07)

Strasbou

rg

DEFINITIV

Ă

19/10/201

5

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.

Aceasta poate suferi

modificări de formă.

În cauza Caraian împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep

Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia

Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 iunie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCED

URA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

34456/07 îndreptată împotriva României, prin care un

resortisant al acestui stat, domnul Vasile Caraian („reclamantul”), a sesizat Curtea la 2 august 2007, în

temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(„Convenția”

).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de A. Marin, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a

fost reprezentat de co-agentul guvernamental și, ulterior, de agenții guvernamentali, doamna

I. Cambrea și doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantul a susținut în special, în mod expres sau în esență, o încălcare a dreptului său la

prezumția de nevinovăție și a dreptului său la un proces echitabil, garantate prin art. 6 § 1 și § 2 din

Convenție, deoarece instanțele interne au respins plângerea sa împotriva ordonanței procurorului, prin

care acesta fusese declarat vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care fusese pusă în mișcare

acțiunea penală, după ce acțiunea penală pusă în mișcare împotriva sa încetase ca urmare a

intervenției prescripției. În plus, instanțele interne au menținut ordonanța procurorului și au confirmat

vinovăția reclamantului, bazându-se doar pe probele disponibile la dosar, fără să rețină cauza spre

examinare și în absența depunerii de probe suplimentare.

De asemenea, durata procesului penal

inițiat împotriva sa a fost excesivă.

4

. La 24 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

Circumstanțele cauzei

I.

5

. Reclamantul s-a născut în 1940 și locuiește în București.

A. Primul set de proceduri

6

. La 23 august 1996, Inspectoratul de Poliție Județean Sibiu a dispus reținerea reclamantului

pentru douăzeci și patru de ore, fiind suspectat de săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și uz de

fals

.

7

. Prin ordonanța din 24 august 1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a dispus arestarea

preventivă a reclamantului pentru cinci zile, din cauza gravității infracțiunilor și a necesității de a

proteja ordinea publică.

8

. Prin ordonanța din 28 august 1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a prelungit durata

măsurii arestării preventive a reclamantului cu douăzeci și cinci de zile din cauza gravității

infracțiunilor, a necesității de a proteja ordinea publică și a necesității de a-l împiedica să distrugă

probele.

9

. Reclamantul a contestat ordonanța în fața instanțelor interne și a solicitat să fie pus în libertate

provizorie sub control judiciar.

10

. Prin încheierea definitivă din 18 octombrie 1996, Curtea de Apel Alba Iulia a admis plângerea

reclamantului. Aceasta a hotărât că arestarea reclamantului fusese legală, dar că nu exista niciun

motiv legal referitor la reclamant care să împiedice instanța să îl pună în libertate provizorie sub

control judiciar

.

11

. La 2 septembrie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a pus în mișcare acțiunea penală

împotriva reclamantului și a altor opt co-inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, trafic

de influență, complicitate la înșelăciune, fals intelectual și uz de fals și a înaintat dosarul Tribunalului

Sibiu.

12

. La 17 aprilie 1997, 15 mai, 2 iulie și 17 septembrie 1998, Tribunalul Sibiu a audiat reclamantul,

co-inculpații și martorii în cauză. În plus, a încuviințat cererea reclamantului și a co-inculpaților de

depunere a unor probe cu înscrisuri și a dispus întocmirea în cauză a unui raport de expertiză

financiară. Reclamantul

a susținut că nu este de acord cu întocmirea respectivului raport de expertiză

și a refuzat să prezinte observații privind obiectivele raportului, ulterior solicitării instanței.

13

. La 15 octombrie 1999, reclamantul a informat Tribunalul Sibiu că nu avea nicio obiecție cu

privire la raportul de expertiză financiară.

14

. La 22 mai 2000, avocatul ales al reclamantului a formulat, în fața instanței, concluzii orale pe

fondul cauzei.

15

. La 15 iunie 2000, Tribunalul Sibiu l-a achitat pe reclamant pe baza probelor cu înscrisuri, a

probelor cu martori și a expertizelor, coroborate cu declarațiile reclamantului, pe motiv că nu fusese

săvârșită nicio faptă prevăzută de legea penală.

16

17

. Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a introdus apel împotriva hotărârii.

. La 5 decembrie 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul formulat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Sibiu cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei, a casat hotărârea din 15 iunie

2000, l-a condamnat pe reclamant pentru luare de mită, trafic de influență, complicitate la înșelăciune

și fals ȋn ȋnscrisuri sub semnătură privată, infracțiune care, în urma unor modificări ale legislației

interne relevante, a absorbit infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, și l-a condamnat la pedeapsa

de trei ani de închisoare.

18

. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii.

19

. La 1 martie 2002, Curtea Supremă a admis recursul reclamantului, a casat hotărârile din 15

iunie și 5 decembrie 2000 și a trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu pentru refacerea

urmăririi penale în cauză. Curtea Supremă a hotărât că Parchetul nu a respectat cerințele prevăzute

de lege pentru efectuarea cercetării în cauză, a stabilit faptele cauzei în mod superficial și a încălcat

normele de procedură, ceea ce aducea atingere înseși existenței cercetării penale și legalității trimiterii

în judecată. Aceasta a subliniat că activitatea de urmărire penală a fost desfășurată în principal de

poliție și nu de procuror, astfel cum impun normele de procedură penală aplicabile; Parchetul nu a

prezentat toate probele relevante în cauză legate de existența infracțiunilor și de vinovăția inculpaților

și nu a clarificat contradicțiile existente între probele disponibile, în special între expertizele întocmite

în cauză. Instanțele interne care au examinat cauza nu au reușit nici să clarifice existența sau

inexistența pretinsului prejudiciu cauzat de inculpați sau să îl cuantifice.

B. Al doilea set de proceduri

20

. La 16 octombrie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a trimis dosarul reclamantului la

Parchetul Național Anticorupție. S-a reținut că, având în vedere statutul reclamantului și natura unora

dintre infracțiuni, competența de a efectua urmărirea penală în cauză revenea Parchetului Național

Anticorupți

e.

21

. În perioada 27 noiembrie 2002 – 13 ianuarie 2003, reclamantul și co-inculpații au fost audiați

de Parchetul Național Anticorupție în legătură cu toate acuzațiile formulate împotriva lor. În plus,

procurorul a audiat doi martori în legătură cu circumstanțele cauzei.

22

. La 30 iunie 2003, Parchetul Național Anticorupție a dispus încetarea urmăririi penale față de

reclamant pentru luare de mită și trafic de influență, pe motiv că nu a fost săvârșită nicio faptă

prevăzută de legea penală. Parchetul s-a bazat pe probe cu martori, inclusiv pe declarațiile

reclamantului, prezentate atât în fața instanțelor, cât și a Parchetului, după trimiterea dosarului în fața

acestuia de către instanțe. În plus, Parchetul Național Anticorupție a trimis dosarul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Sibiu pentru efectuarea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru complicitate la

înșelăciune și fals ȋn ȋnscrisuri sub semnătură privată, pe motiv că nu avea competența de a efectua

urmărirea penală în privința unor astfel de infracțiuni.

23

. La 31 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a dispus încetarea urmăririi penale față

de reclamant. Pe baza probelor cu înscrisuri, a probelor cu martori și a expertizelor disponibile la

dosar, acesta a reținut că, deși vinovăția reclamantului era incontestabilă, acțiunea penală nu mai

putea fi exercitată deoarece intervenise prescrispția.

24

. Reclamantul a contestat această decizie și, în temeiul art. 13 din Codul de procedură penală

român, a solicitat ca autoritățile să continue procesul penal împotriva lui, pentru a permite stabilirea

nevinovăției sale.

25

. La 11 noiembrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a admis plângerea reclamantului

și a dispus redeschiderea urmăririi penale față de reclamant.

26

. La 12 noiembrie 2003, procurorul din cadrul Parchetului Sibiu de pe lângă Tribunalul l-a audiat

pe reclamant. La aceeași dată, reclamantul a declarat că nu mai solicita alte probe și că probele deja

depuse îi dovedeau nevinovăția. În plus, acesta a solicitat autorităților să examineze circumstanțele

cauzei pe baza probelor strânse în faza de urmărire penală, cât și în cea de judecată.

27

. La 14 noiembrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a dispus încetarea urmăririi

penale față de reclamant. Pe baza probelor cu martori, a probelor cu înscrisuri și a expertizelor

disponibile în dosar, precum și pe baza declarațiilor reclamantului, s-a reținut că, deși fusese dovedită

săvârșirea faptelor nelegale de către reclamant, acțiunea penală nu mai putea fi exercitată deoarece

intervenise prescrispția.

28

. Reclamantul a introdus apel, în fața Tribunalului Sibiu, împotriva ordonanței de încetare a

urmăririi penale. Reclamantul a argumentat că ordonanța Parchetului era nelegală, deoarece

urmărirea sa penală fusese efectuată de același procuror care confirmase anterior trimiterea sa în

judecată. În plus, acesta a negat săvârșirea infracțiunilor de care era acuzat.

29

. La 31 mai 2004, Tribunalul Sibiu a hotărât că nu avea competența

ratione materiae

pentru a

examina acțiunea reclamantului și a trimis cauza la Judecătoria Sibiu.

30

. La 14 iulie 2004, Judecătoria Sibiu a admis acțiunea reclamantului, a desființat ordonanța

Parchetului din 14 noiembrie 2003 și a retrimis dosarul la Parchet, pentru redeschiderea urmăririi

penale față de reclamant. Instanța a reținut că urmărirea penală față de reclamant a fost efectuată de

același procuror care dispusese anterior punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului.

În plus, refuzând să examineze celelalte argumente invocate de reclamant, a solicitat Parchetului să

aprecieze dacă plângerea reclamantului privind fondul cauzei era întemeiată. În cele din urmă, a

dispus ca Parchetul să stabilească clar gradul de implicare a reclamantului în săvârșirea infracțiunilor

de care era acuzat și dacă acțiunea penală fusese pusă în mișcare împotriva acestuia pentru aceleași

fapte nelegale cu privire la care fusese informat.

31

. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii, fără să prezinte niciun argument.

32

. La 18 octombrie 2004, Tribunalul Sibiu a respins recursul reclamantului ca nefondat și a

menținut hotărârea primei instanțe. Tribunalul a subliniat că reclamantul a prezentat motivele de

recurs după ce s-au încheiat dezbaterile asupra fondului cauzei.

C. Al treilea set de proceduri

33

. La 21 martie 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Sibiu a dispus încetarea urmăririi penale

față de reclamant. Pe baza probelor cu înscrisuri, a probelor cu martori și a expertizelor disponibile la

dosar, probe strânse atât în cadrul fazelor de urmărire penală anterioare, cât și în cursul proceselor,

acesta a concluzionat că, deși reclamatul era vinovat de săvârșirea infracțiunilor de care era acuzat,

acțiunea penală nu mai putea fi exercitată deoarece intervenise prescrispția. În plus, acesta a descris

implicarea reclamantului în săvârșirea faptelor nelegale și a subliniat că, după redeschiderea urmăririi

penale față de reclamant, urmărirea a fost efectuată de un procuror diferit de cel care pusese în

mișcare acțiunea penală față de acesta. În plus, acțiunea penală a fost pusă în mișcare împotriva

reclamantului pentru aceleași fapte nelegale cu privire la care fusese informat. În acest sens,

Parchetul a observat că unele infracțiuni au fost examinate prin ordonanța procurorului din 30 iunie

schimbase: infracțiunile de fals intelectual și uz de fals fuseseră absorbite de infracțiunea de fals ȋn

ȋnscrisuri sub semnătură privată.

34

. Reclamantul a formulat plângere împotriva ordonanței de încetare a urmăririi penale în fața

Tribunalului Sibiu, invocând art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen. Acesta a argumentat că instanța

internă ar trebui să desființeze ordonanța procurorului, să rețină cauza spre judecare și să îl achite. În

plus, acesta a susținut că ordonanța procurorului fusese nelegală, deoarece privea fapte care nu

făceau obiectul urmăririi penale, și, în orice caz, nu era susținută de probele disponibile la dosar. De

asemenea, fără să motiveze, organele de urmărire penală au încetat urmărirea penală față de el

pentru fals intelectual sau uz de fals.

În plus, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Sibiu nu a urmat

instrucțiunile obligatorii primite de la instanță. Nu exista nicio dovadă în dosar că reclamantul ar fi fost

complice la săvârșirea vreunei infracțiuni. În cele din urmă, acesta nu fusese de acord cu punerea lui

sub acuzare pentru săvârșirea infracțiunii de fals ȋn ȋnscrisuri sub semnătură privată; acesta a

argumentat că părților nu li s-a permis formularea de observații cu privire la reîncadrarea faptelor care

fusese efectuată.

35

. La 18 ianuarie 2006, reclamantul și avocatul ales de acesta au informat Judecătoria Sibiu că

cel dintâi menționat nu avea alte solicitări în ceea ce privește ancheta judiciară în cauză. În

continuare, aceștia au argumentat, între altele, că, deși în luna iulie 2004, Judecătoria Sibiu a dispus

ca Parchetul să redeschidă urmărirea penală împotriva lui și a dat mai multe instrucțiuni organelor de

urmărire penală, nu a fost respectată niciuna din acestea. În special, nu a fost adusă nicio probă și nu

li s-a solicitat să depună probe. De asemenea, organele de urmărire penală nu au clarificat niciuna din

problemele identificate de instanță. În consecință, aceștia au solicitat instanței să desființeze

ordonanța procurorului, în temeiul art. 278

1

alin. 8 lit. c), și, având în vedere că nu era necesară

depunerea altor probe, să îl achite pe reclamant în ceea ce privește fondul cauzei.

36

. Prin hotărârea din 2 februarie 2006, Judecătoria Sibiu a respins apelul reclamantului și a

menținut ordonanța procurorului, întemeindu-se pe probele disponibile. Aceasta a reținut că organele

de urmărire penală nu au încetat urmărirea penală față de reclamant pentru acuzațiile de fals

intelectual și uz de fals, ci au reîncadrat aceste infracțiuni ca fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În plus, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a respectat instrucțiunile obligatorii primite de la

instanță. În special, urmărirea penală a fost efectuată de un procuror diferit de cel care pusese în

mișcare acțiunea penală față de reclamant, procurorul a explicat detaliat modul în care reclamantul

ajutase și contribuise la săvârșirea infracțiunilor și a verificat că faptele pentru care fusese redeschisă

urmărirea penală erau aceleași ca și cele indicate în ordonanța procurorului. De asemenea, ordonanța

procurorului a descris în mod clar și detaliat, pe baza probelor, motivul pentru care reclamantul fusese

complice la săvârșirea unei infracțiuni. În cele din urmă, propriile declarații ale reclamantului

constituiau o recunoaștere a faptului că falsificase ȋnscrisuri sub semnătură privată.

37

. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii. Acesta a argumentat că instanța internă ar

trebui să desființeze ordonanța procurorului, să rețină cauza spre judecare și, pe baza acelorași probe

disponibile la dosar, să îl achite de acuzațiile de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Acesta a susținut, de asemenea, că probele de la doar și cercetarea efectuată de Parchet nu

dovedeau că acesta săvârșise infracțiunile în cauză. De asemenea, părților nu li s-a permis să

prezinte observații după reîncadrarea ca infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată a celor

două infracțiuni de care fusese acuzat.

38

. Prin hotărârea definitivă din 30 martie 2007, Tribunalul Bacău a respins recursul reclamantului

și a recunoscut legalitatea ordonanței procurorului din 21 mai 2005 și a hotărârii pronunțate în primă

instanță. Astfel, pe baza probelor cu înscrisuri, a probelor cu martori și a expertizelor disponibile la

dosar, probe strânse atât în faza de urmărire penală, cât depuse și în faza de judecată în fața

instanțelor interne, acesta a hotărât că reclamantul săvârșise infracțiunile de complicitate la

înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată. În plus, Parchetul examinase vinovăția

reclamantului pe fond și stabilise existența faptelor și, prin urmare, urmărirea penală împotriva

reclamantului nu ar fi putut fi încetată pe motiv că nu fusese săvârșită nicio faptă prevăzută de legea

penală. Prin urmare, Parchetul concluzionase în mod corect că acțiunea penală pusă în mișcare

împotriva reclamantului nu mai putea fi exercitată deoarece

intervenise prescrispția.

39

. Într-o scrisoare din 28 februarie 2008, reclamantul a informat Curtea că procesul penal

îndreptat împotriva lui i-a distrus reputația și că, la momentul arestării sale, a fost inițiată o campanie

de presă virulentă împotriva sa și a societății sale. Reclamantul a prezentat trei articole publicate în

ziare locale și naționale în perioada iunie 1997 și martie 1998, care descriau evenimentele care au

condus la punerea lui sub acuzare și o relatare cronologică a desfășurării procesului penal împotriva

sa.

Dreptul intern relevant

II.

A. Constituția României

40

. Articolul 23 alineatul (11) prevede că o persoană este considerată nevinovată până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare.

B. Vechiul Cod de procedură penală român

41

. Art. 10 prevedea, între altele, că acțiunea penală nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit

prescripția

.

42

. Art. 13 prevedea, între altele, că, în caz de prescripție, învinuitul sau inculpatul poate cere

continuarea procesului penal inițiat împotriva lui.

43

. Art. 66 prevedea că învinuitul sau inculpatul beneficia de dreptul la prezumția de nevinovăție și

nu era obligat să-și dovedească nevinovăția. În cazul în care existau probe de vinovăție, învinuitul sau

inculpatul avea dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

44

. Art. 197 prevedea că încălcările dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea

procesului penal atrag nulitatea actului numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi

înlăturată decât prin anularea acelui act. Dispozițiile relative la competența după materie, la sesizarea

instanței, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității și nulitatea acestui act nu poate fi înlăturată în nici un

mod.

1

45

. Dispozițiile relevante ale art. 275-278

sunt descrise detaliat în hotărârea

Dumitru Popescu

împotriva României (nr. 1)

, 49234/99, pct. 44-46, 26 aprilie 2007.

ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

I.

46

. Reclamantul s-a plâns că durata procesului penal împotriva sa a fost excesivă. În plus, acesta

s-a plâns de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție și a dreptului său la un proces

echitabil, deoarece instanțele interne au respins plângerea sa împotriva ordonanței procurorului, prin

care se constata că era vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care fusese pusă în mișcare

acțiunea penală împotriva sa, deși acțiunea penală încetase ca urmare a intervenției prescripției. În

plus, instanțele interne au confirmat ordonanța procurorului și vinovăția sa, bazându-se pe probele

disponibile la dosar, fără să rețină cauza spre judecare și fără să aducă probe suplimentare.

Acesta a

invocat art. 6 § 1 și art. 6 § 2 din Convenție, ale căror părți relevante sunt redactate astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea […] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către

o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate

împotriva sa.”

fi legal stabilită.”

A. Durata procesului penal împotriva reclamantului

47

. Întrucât nu s-a ajuns la o soluționare pe cale amiabilă, prin scrisoarea din 11 septembrie 2012,

Guvernul a informat Curtea cu privire la propunerea de a formula o declarație unilaterală, în vederea

soluționării problemei ridicate de această cerere. În plus, Guvernul a solicitat Curții să scoată de pe rol

acest capăt de cerere, în conformitate cu art. 37 din Convenție.

48

. Declarația prevede următoarele:

„Guvernul declară, prin această declarație unilaterală, că admite faptul că art. 6 § 1 din

Convenție a fost încălcat din cauza duratei excesive a procedurii.

Guvernul declară că este pregătit să plătească reclamantului suma de 2 430 EUR (două mii

patru sute treizeci euro), ca reparație echitabilă în raport cu durata procedurii, sumă pe care o

consideră rezonabilă, având în vedere jurisprudența Curții. Această sumă este destinată

acoperirii tuturor prejudiciilor (material și moral) și cheltuielilor de judecată și nu va fi supusă

niciunor taxe. Această sumă se va converti în Lei românești, la rata aplicabilă la data plății, și se

va plăti într-un cont bancar indicat de reclamant, în termen de trei luni de la data notificării

deciziei Curții, în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În

caz de neplată în termenul de trei luni stabilit, Guvernul se obligă să plătească, de la expirarea

termenului menționat și până la momentul plății efective a sumei respective, o dobândă simplă, la

o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală

Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.

Guvernul solicită onoratei Curți să constate că examinarea capătului de cerere privind durata

procedurii nu mai este justificată și să îl scoată de pe rolul Curții, în conformitate cu art. 37 § 1 lit.

c) din Convenție”.

49

. Prin scrisoarea din 19 noiembrie 2012, reclamantul s-a opus scoaterii de pe rol a acestui capăt

de cerere. Acesta a argumentat că capetele sale de cerere priveau, de asemenea, numeroase alte

încălcări ale art. 6 din Convenție. În plus, suma propusă de Guvern era insuficientă având în vedere

prejudiciul considerabil suferit de acesta ca urmare a celorlalte pretinse încălcări ale drepturilor sale

prevăzute de Convenție.

50

. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că aceasta poate, în orice stadiu al

procedurii, să hotărască scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele permit să se

tragă concluziile specificate la lit. a), b) sau c) ale alineatului (1) al acestui articol. Art. 37 § 1 lit. c)

permite Curții în special să scoată o cauză de pe rol dacă:

„[]... „pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai

justifi

că”.

51

. De asemenea, Curtea subliniază că, în anumite circumstanțe, poate să scoată de pe rol o

cerere în temeiul art. 37 § 1 lit. c), pe baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă

reclamantul dorește ca examinarea cauzei să fie continuată.

52

. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în lumina principiilor care reies din

jurisprudența sa, în special hotărârea

Tahsin Acar

[a se vedea

Tahsin Acar împotriva Turciei

, (MC),

nr. 26307/95, pct. 75–77, CEDO 2003-VI;

WAZA Spó³ka z o.o. împotriva Poloniei

(dec.) nr. 11602/02,

26 iunie 2007; și

Sulwiñska împotriva Poloniei

(dec.) nr. 28953/03, 18 septembrie 2007].

53

. Curtea a stabilit, într-o serie de cauze, inclusiv în cele împotriva României, practica sa

referitoare la plângerile privind încălcările art. 6 § 1 din Convenție din cauza duratei procedurii (a se

vedea, de exemplu,

Cerăceanu împotriva României

, nr. 31250/02, 4 martie 2008).

54

. Ținând seama de natura aspectelor admise în declarația Guvernului, precum și de sumele

compensațiilor propuse, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării capătului de

cerere privind durata procesului penal inițiat împotriva reclamantului [art. 37 § 1 lit. c)].

55

. Mai mult, în lumina considerațiilor de mai sus, și mai ales dată fiind jurisprudența clară și vastă

pe această temă, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în

Convenție și în Protocoalele la aceasta, nu necesită continuarea examinării acestui capăt de cerere

(art. 37 § 1

in fine

).

56

. În orice caz, decizia Curții nu afectează nicio altă decizie pe care ar putea să o adopte, de a

repune acest capăt de cerere pe rol, în temeiul art. 37 § 2 din Convenție, dacă Guvernul nu respectă

condițiile declarației sale unilaterale [a se vedea

Josipoviæ împotriva Serbiei

(dec.), nr.

18369/07,

4 martie 2008, și

Aleksentseva și alți 28 împotriva Rusiei

(dec.), nr.

75025/01

et al.

, 23 martie 2006].

57

. Având în vedere considerațiile de mai sus, este necesar să scoată cauza de pe rol în ceea ce

privește capătul de cerere al reclamantului referitor la durata procesului penal inițiat împotriva lui.

B. Dreptul reclamantului la prezumția de nevinovăție și la un proces echitabil

58

. În ceea ce privește celelalte capete de cerere formulate de reclamant, Curtea constată că

acestea nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție. De asemenea,

Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie

declarate admisibile.

59

. Curtea observă totuși că, având în vedere intervenția prescripției în cazul acțiunii penale puse

în mișcare împotriva reclamantului, nu mai era posibilă ulterior formularea unei acuzații penale

împotriva acestuia în contextul unei proceduri penale oficiale. În aceste circumstanțe, ținând seama

de modul în care reclamantul a formulat plângerea sa și de faptul că acesta acceptase riscul ca

formularea unei acuzații penale împotriva sa să poată avea loc numai în cadrul unei proceduri penale

neoficiale, Curtea consideră că principala problemă ridicată de capetele sale de cerere este pretinsa

încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. În consecință, aceasta consideră că, doar în temeiul

art. 6 § 2 din Convenție, capetele de cerere ale reclamantului trebuie să fie examinate.

(a) Argumentele părților

60

. Reclamantul a susținut că, în pofida hotărârii Curții Supreme din 1 martie 2002, prin care se

dispunea redeschiderea urmăririi penale față de acesta de către autorități, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Sibiu nu a efectuat cercetări suplimentate în cauza sa. În plus, acesta nu era obligat să își

dovedească nevinovăția. Îi revenea Parchetului să dovedească vinovăția sa, deși, după ce instanțele

interne au dispus redeschiderea urmăririi penale, acesta nu a solicitat depunerea de probe

suplimentare la dosar.

61

. Deficiențele și caracterul superficial al actului prin care a fost pus sub acuzare au fost

evidențiate în hotărârea de achitare a instanței de prim grad, în hotărârea Curții Supreme și în

ordonanța Parchetului Național Anticorupție de încetare a urmăririi penale inițiate față de acesta

pentru două dintre infracțiuni, pe motiv că nu fusese săvârșită nicio faptă nelegală.

62

. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului conform căruia, după redeschiderea procedurii

în cauză, nu era necesară o reexaminare completă. Reclamantul a susținut că redeschiderea urmăririi

penale a fost dispusă de Curtea Supremă, în parte, deoarece urmărirea penală în cauză fusese

efectuată de un organism care nu avea competența necesară în acest sens, adică de poliție, și prin

urmare, aceasta era nulă

ab initio.

Cu toate acestea, doar Parchetul Național Anticorupție a efectuat

acte de cercetare suplimentare după redeschiderea procedurii în cauză și a audiat reclamantul, co-

inculpații și unii dintre martorii în cauză și, ulterior, a dispus încetarea urmăririi penale față de

reclamant în ceea ce privește două dintre infracțiuni.

63

. Reclamantul a contestat, de asemenea, afirmația Guvernului potrivit căreia Curtea Supremă a

dispus redeschiderea urmăririi penale față de acesta din motive pur formale. A argumentat că

redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă de Curtea Supremă deoarece au existat încălcări grave

ale legislației interne, în urma cărora ancheta a devenit nulă. În plus, acesta nu era de acord cu

argumentul potrivit căruia problemele identificate de instanțele interne fuseseră soluționate și că

procurorii efectuaseră o apreciere completă a probelor disponibile, având în vedere că Parchetul nu

realizase efectiv niciun act de cercetare după redeschiderea urmăririi penale în cauză.

64

. Reclamantul a susținut că Guvernul nu indicase actele efectuate și măsurile luate de Parchet

pentru a respecta instrucțiunile Curții Supreme. Atâta timp cât acesta nu cunoștea probele pe care se

bazase Parchetul pentru a-l pune sub acuzare, ar fi fost imposibil să solicite depunerea unor probe

pentru a-și susține apărarea.

65

. Invocând cauzele Curții

Stoica împotriva României

, nr. 42722/02, pct. 105-109, 4 martie 2008,

și

Chiriță împotriva României

, nr. 37147, pct. 98-103, 29 septembrie 2009, Guvernul a susținut că art.

278

1

oferea o cale de atac efectivă. Potrivit jurisprudenței Curții menționate anterior, calea de atac în

cauză conferea instanțelor competența de a controla urmărirea penală efectuată de Parchet și de a

audia martori. Astfel, partea interesată avea posibilitatea de a face plângere împotriva ordonanței

procurorului de încetare a urmăririi penale, având ca efect examinarea fondului cauzei de către

instanțe

.

1

66

. Guvernul a susținut că, înainte de pronunțarea hotărârii în temeiul art. 278 , reclamantului i s-a

oferit posibilitatea de a prezenta observații și, ulterior, instanțele au examinat ordonanța procurorului,

luând în considerare probele din dosarul de urmărire penală și orice documente noi prezentate de

părți.

67

. Guvernul a argumentat, de asemenea, că circumstanțele cauzei reclamantului intrau sub

incidența dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) din vechiul Cod de procedură penală român. Acesta a

invocat faptul că, după trimiterea cauzei la Parchet pentru o nouă anchetă, reclamantul nu a solicitat

prezentarea unor probe cu înscrisuri, probe cu martori sau expertize suplimentare. După pronunțarea

hotărârii de către Curtea Supremă, Parchetul Național Anticorupție i-a audiat pe reclamant, co-

inculpați și martorii relevanți.

68

. Guvernul a susținut că, în cazul redeschiderii unei proceduri, nu exista nicio cerință privind

reexaminarea completă a cauzei și reclamantul nu și-a exprimat intenția de a prezenta vreo probă.

Conduita procedurală a reclamantului nu s-a schimbat nici măcar după ce acesta a solicitat

autorităților interne să continue procesul în cauza sa, în temeiul art. 13 din vechiul Codul de procedură

penală român. Deși i s-a oferit ocazia de a prezenta probe suplimentare, acesta a menționat în mod

expres că nu mai avea de prezentat nicio probă la dosar și că probele existente erau suficiente pentru

a-i dovedi nevinovăția. În plus, deși a contestat ordonanța procurorului în fața instanțelor interne,

reclamantul nu le-a solicitat acestora să încuviințeze depunerea de probe suplimentare. În aceste

circumstanțe, instanțele interne nu aveau niciun temei legal pentru a putea admite cererea

reclamantului, iar aplicarea art. 278

1

alin. 8 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală român nu era

justifi

cată.

69

. Guvernul a susținut că atât Curtea Supremă, cât și Tribunalul Sibiu, la 1 martie 2002 și,

respectiv, la 14 iunie 2004, au desființat ordonanța procurorului din motive formale. Deși instanțele

menționate anterior au examinat, de asemenea, fondul cauzei, acesta a fost un aspect secundar și nu

a constituit motivul principal pentru retrimiterea dosarului la Parchet. După remedierea chestiunii

formale identificate de instanțe, Parchetul a efectuat o apreciere completă a probelor disponibile și a

concluzionat că reclamantul era vinovat de acuzațiile formulate împotriva sa. Concluzia Parchetului a

fost confirmată ulterior de instanțele interne și, astfel, nu a mai fost necesar ca instanțele interne să

admită plângerea formulată de reclamant în temeiul art. 278

1

și să rețină cauza în vederea examinării

fondului.

70

. Guvernul a susținut, de asemenea, că, în cursul primului set de proceduri, reclamantul a avut

posibilitatea de a solicita instanțelor interne să încuviințeze depunerea de probe. În plus, reclamantul a

fost audiat direct de instanță în cursul primului ciclu procedural. De asemenea, după redeschiderea

urmăririi penale, acesta a fost audiat din nou de un procuror și a avut posibilitatea să depună concluzii

scrise și orale ample în fața instanțelor interne. Cu toate acestea, reclamantul nu a considerat necesar

să depună probe după redeschiderea urmăririi penale, având în vedere că acesta nu a ridicat

problema neaudierii sale de către instanțe.

1

71

. Guvernul a susținut că, atunci când admit o plângere formulată în temeiul art. 278 , instanțele

interne pun în aplicare normele procedurale prevăzute pentru procesele care au loc în primă instanță

și în etapa căilor de atac, inclusiv normele referitoare la depunerea de probe; acestea examinează

abia ulterior fondul cauzei în calitate de instanță de fond.

1

72

. Guvernul a argumentat, de asemenea, că procedura prevăzută la art. 278

din vechiul Cod de

procedură penală român nu limitează dreptul reclamantului de acces la o instanță într-o asemenea

măsură încât să determine încălcarea art. 6 din Convenție. Procedura menționată anterior este diferită

de procedura penală obișnuită. Scopul principal al acesteia este exercitarea controlului asupra

ordonanțelor unui procuror de încetare a urmăririi penale; numai în anumite circumstanțe aceasta

facilitează instituirea unui nou set de proceduri în cadrul procesului. Procedura în cauză are un scop

legitim, și anume de a le oferi reclamanților mijloacele legale de a obține o reexaminare de către o

instanță internă a ordonanțelor parchetelor. În plus, există un raport rezonabil de proporționalitate între

acest scop și mijloacele utilizate, deoarece instanțelor li se oferă posibilitatea de a economisi timp și

resurse în privința acelor cauze care nu ridică nicio problemă din perspectiva dreptului penal material

sau procedural, permițându-le astfel să se concentreze asupra aspectelor juridice relevante cu care

sunt sesizate.

73

. Guvernul a susținut că nu ar putea fi ridicată nicio problemă în ceea ce privește dreptul

reclamantului la prezumția de nevinovăție, deoarece Parchetul a stabilit vinovăția reclamantului după

ce a evaluat probele disponibile în dosar și decizia acestuia a fost confirmată ulterior de instanțele

interne.

(b) Motivarea Curții

74

. Curtea reiterează că prezumția de nevinovăție, consacrată la art. 6 § 2, constituie unul dintre

elementele unui proces penal echitabil, care sunt impuse la art. 6 § 1, și trebuie să fie interpretată în

lumina jurisprudenței Curții. Prezumția este încălcată dacă o declarație a unui funcționar public cu

privire la o persoană învinuită de săvârșirea unei infracțiuni reflectă opinia potrivit căreia persoana

este vinovată, cu excepția cazului în care vinovăția acesteia a fost dovedită conform legii, în special

atunci când persoana a avut posibilitatea să-și exercite dreptul de a-și pregăti apărarea [a se vedea

Müller împotriva Germaniei

, nr.

54963/08, pct. 46, 27 martie 2014;

Capetti și Maimut împotriva

României

(dec.), nr. 13043/05 și 23408/08, pct. 77 și 78, 15 mai 2012 și

Allen împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 25424/09, pct. 93, CEDO 2013]. Este suficient, chiar în absența unei constatări oficiale, să

existe o argumentație care să sugereze că funcționarul public consideră că persoana acuzată este

vinovată (a se vedea

Daktaras împotriva Lituaniei

, nr.

42095/98, pct. 41, CEDO 2000-X;

A.L

.

împotriva Germaniei

, nr. 72758/01, pct. 31, 28

aprilie 2005; și

Grabtchouk împotriva Ucrainei

,

nr. 8599/02,

pct. 42, 21

septembrie 2006). Faptul că o declarație a unui funcționar public încalcă

principiul prezumției de nevinovăție trebuie să fie stabilit în contextul circumstanțelor speciale în care a

fost făcută declarația contestată (a se vedea

Grabtch

ouk

, citată anterior, pct. 42). De asemenea, sfera

de aplicare a art.

6 § 2

nu este limitată la procesele penale pendinte, ci se extinde și la hotărârile

judecătorești pronunțate ulterior încetării urmăririi penale sau ulterior unei achitări (a se vedea

Capett

i

și Maimut

, citată anterior, pct. 77).

75

. În speță, Curtea observă că, în cazul reclamantului, procedura a încetat în cursul celui de-al

treilea set de proceduri, atunci când se afla în faza de urmărire penală, ca urmare a deciziei

Parchetului, pe motiv că intervenise prescripția, iar acțiunea penală nu mai putea fi exercitată prin

trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor respective. Ordonanța

Parchetului a fost confirmată ulterior prin hotărârile pronunțate de instanțele interne.

76

. Este adevărat că, deși acțiunea penală împotriva reclamantului nu mai putea fi exercitată

deoarece intervenise prescripția, acesta a solicitat continuarea procedurii și stabilirea vinovăției sau a

nevinovăției sale de către instanțele interne. Este la fel de adevărat că exprimarea unor suspiciuni

privind nevinovăția unui inculpat este posibilă în măsura în care procedura penală nu a avut ca

rezultat o decizie cu privire la fondul acuzației (a se vedea

Grabtch

ouk

, citată anterior, pct. 45). Cu

toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, ordonanța Parchetului de încetare a urmăririi

penale față de reclamant a fost formulată în termeni care nu au lăsat loc de îndoială în privința opiniei

Parchetului potrivit căreia reclamantul săvârșise infracțiunile în cauză. În special, Parchetul a reținut,

în ordonanța sa din 21 martie 2005, că reclamantul era vinovat de săvârșirea infracțiunilor imputate,

iar Tribunalul Sibiu și Judecătoria Bacău au menționat, de asemenea, că reclamantul săvârșise

infracțiunile. Procedura desfășurată în fața instanțelor interne nu a fost o procedură penală obișnuită,

având în vedere că rezultatul oficial al acesteia a fost încetarea urmăririi penale. În consecință, nu se

poate concluziona că procedura în fața acestor instanțe a avut ca rezultat sau ca scop „[stabilirea

legală a vinovăției reclamantului]”. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că declarațiile exprese

ale parchetului și ale instanțelor interne în ceea ce privește vinovăția reclamantului au constituit o

încălcare a prezumției de nevinovăție.

77

. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenție.

Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenției

II.

78

. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 5 din Convenție, că arestarea lui preventivă din 23

august până la 18 octombrie 1996 a fost nelegală. Citând art. 6 § 2 din Convenție, reclamantul s-a

plâns că a fost inițiată o campanie de presă virulentă împotriva sa în perioada în care s-a aflat în arest

preventiv. Citând art. 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns că procedura penală inițiată împotriva lui

i-a distrus reputația.

79

. Curtea a examinat aceste capete de cerere astfel cum au fost prezentate de reclamant. Cu

toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este

competentă să se pronunțe cu privire la capetele de cerere respective, Curtea nu constată nicio

aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul art. 35

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

III.

80

. Art. 41 din Convenție prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale

și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a

consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparație

echitabilă.”

A. Prejudiciu

81

. Reclamantul a solicitat 4 320 059 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul

material și 500

000 EUR

cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Acesta a argumentat că

suma solicitată ca despăgubire pentru prejudiciul material reprezenta investițiile pe care le făcuse în

compania sa, dividendele pe care le-ar fi putut obține din activitățile companiei sale și sumele

confiscate de autorități ca fiind sume provenite din infracțiuni. În același timp, suma solicitată cu titlu

de despăgubire pentru prejudiciul moral reprezenta despăgubirea pentru suferința cauzată de

procesul penal împotriva sa.

82

. Guvernul a susținut că sumele solicitate de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul

material se refereau la venituri ipotetice și că acesta nu contestase în fața autorităților interne măsura

de confiscare a sumelor provenite din săvârșirea de infracțiuni. De asemenea, Guvernul a susținut că

nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări ale Convenției și prejudiciul material

invocat. În plus, acesta a pretins că suma solicitată de reclamant cu titlu de despăgubire pentru

prejudiciul moral este excesivă, iar simpla constatare a unei încălcări ar constitui în sine o reparație

echitabilă suficientă.

83

. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul

material pretins și, prin urmare, respinge acest capăt de cerere. Cu toate acestea, Curtea consideră

că, drept urmare a încălcării constatate, reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral

care nu poate fi reparat doar prin constatarea unei încălcări.

84

. În consecință, pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 3 600 EUR cu

titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Dobânzi moratorii

85

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii

facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte

procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

în unanimitate,

Convenție în ceea ce privește durata excesivă a procesului penal împotriva reclamantului;

instanțele interne a plângerii formulate de reclamant împotriva ordonanței procurorului prin care a

fost declarat vinovat de săvârșirea infracțiunilor în cauză și inadmisibilă în ceea ce privește

celelalte capete de cerere;

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul

moral, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu

art. 44 § 2 din Convenție, suma de 3 600 EUR (trei mii șase sute euro), care trebuie convertită în

moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce

poate fi datorată cu titlu de impozit;

(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, această sumă

trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut

marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și

majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 23 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și § 3

din Regulamentul Curții.

Stephen Phillips

Grefi

er

Josep Casadevall

PREȘEDI

NTE

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta

hotărâre se anexează opinia separată a judecătorilor Judges Silvis și López Guerra.

J.C.M

.

J.S.

P

.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI SILVIS,

SUSȚINUTĂ DE JUDECĂTORUL LÓPEZ GUERRA

ordonanța de încetare a urmăririi penale, precum și instanțelor care au confirmat ordonanța

respectivă, reclamantul le impută încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție, în vreme ce multe

cauze care privesc încălcări ale art. 6 § 2 din Convenție abordează exprimarea unei suspiciuni de

către autorități diferite de cele care au competența de a emite decizia de încetare a procedurii, fără

examinarea fondului.

de pe lângă Tribunalul Sibiu a dispus încetarea urmăririi penale. Se pare că Parchetul a regretat acest

final, având în vedere că totodată a exprimat opinia potrivit căreia, pe baza probelor cu înscrisuri, a

probelor cu martori și a expertizelor disponibile la dosar, care au fost strânse atât în cursul fazei de

urmărire penală anterioare, cât și în faza de judecată, reclamatul era vinovat de săvârșirea

infracțiunilor pentru care fusese pus sub acuzare. Reclamantul a contestat ordonanța de încetare a

urmăririi penale, pretinzând că ar trebui să fie achitat, după examinarea cauzei sale de către o

instanță. Tribunalul Sibiu a respins plângerea și a menținut ordonanța procurorului. Printr-o hotărâre

definitivă, Judecătoria Bacău a respins recursul reclamantului. Judecătoria a reținut că, pe baza

probelor cu înscrisuri, a probelor cu martori și a expertizelor disponibile, reclamantul săvârșise

infracțiunile de complicitate la înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, dar a

concluzionat că în mod corect se constatase intervenția prescripției în cauză. Opinăm că este

incontestabil faptul că instanțele interne au operat în limitele marjei lor de apreciere atunci când au

constatat că procesul penal nu se putea încheia pe motiv că nu fusese săvârșită nicio faptă prevăzută

de legea penală. Cu toate acestea, formularea utilizată de instanțele interne în ceea ce privește

vinovăția reclamantului încalcă dreptul acestuia la prezumția de nevinovăție (art. 6 § 2).

Minelli împotriva Elveției

(25 martie 1983, seria A nr. 62), care privea un act

procedural prin care s-a dispus ca reclamantul să plătească cheltuielile ocazionate de urmărirea

penală față de acesta ulterior încetării urmăririi penale, Curtea a stabilit următorul principiul aplicabil:

„37. În opinia Curții, prezumția de nevinovăție este încălcată dacă, fără ca vinovăția acuzatului

să fi fost anterior dovedită conform legii și, în special, fără ca acesta să fi avut posibilitatea să-și

exercite dreptul la apărare, o hotărâre judecătorească referitoare la acesta reflectă opinia potrivit

căreia este vinovat. Acest lucru este valabil chiar și în absența unei constatări oficiale, fiind

suficient să existe o argumentație care să sugereze că instanța îl consideră pe acuzat vinovat.”

acordare a unor despăgubiri sau de rambursare a cheltuielilor de judecată, Curtea s-a bazat pe

principiul stabilit în cauza

Minell

i

, explicând că o decizie -

prin care acordarea de despăgubiri pentru

arestarea preventivă și rambursarea cheltuielilor necesare de judecată efectuate de un acuzat au fost

refuzate ulterior încetării procedurii - ar putea ridica o problemă în temeiul art. 6 § 2, dacă motivarea

care o însoțește, care nu ar putea fi disociată de dispozitiv, ar consta în esență într-o stabilire a

vinovăției acuzatului fără ca aceasta să fi fost legal dovedită anterior și, în special, fără ca acuzatul să

fi avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare (a se vedea

Englert împotriva Germaniei

, 25

august 1987, pct. 36, seria A nr. 123;

Nölkenbockhoff împotriva Germaniei

, 25 august 1987, pct. 37,

seria A nr. 123; și

Lutz împotriva Germaniei

, 25 august 1987, pct. 60, seria A nr. 123).

T

o

ate cele trei

cauze, astfel cum s-a observat clar în

Allen împotriva Regatului Unit

[(MC), nr.

25424/09, pct. 121,

CEDO 2013], priveau faza preliminară de urmărire penală, procedura finalizându-se mai degrabă cu

încetarea urmăririi penale decât cu achitarea. Constatând inexistența unei încălcări a art. 6 §

2 în

aceste cauze, Curtea a explicat că instanțele interne au descris o „stare de suspiciune” și că deciziile

acestora nu conțineau nicio constatare a vinovăției.

Sekanina împotriva Austriei

(25 august 1993, seria A

nr. 266-A), Curtea a stabilit o distincție între cauzele în care urmărirea penală încetase și cele în care

fusese pronunțată o hotărâre definitivă de achitare, clarificând faptul că exprimarea unor suspiciuni

privind nevinovăția unui acuzat era posibilă în măsura în care încheierea procedurii penale nu a avut

ca rezultat o decizie privind fondul acuzației, dar nu mai era admisibilă invocarea unor astfel de

suspiciuni după rămânerea definitivă a unei hotărâri de achitare. Astfel, principiul consacrat în cauza

Sekanina

pare să aibă ca scop limitarea principiului stabilit în cauza

Minelli

la cauzele în care s-a

dispus încetarea urmăririi penale. Distincția stabilită în cauza

Sekanina

între cauzele care au implicat

încetarea urmăririi penale și cele care au implicat achitarea a fost aplicată în majoritatea cauzelor care

priveau hotărâri de achitare, examinate ulterior cauzei

Sekanina

(a se vedea, de exemplu,

Rushiti

împotriva Austriei

, nr. 28389/95, 21 martie 2000, pct. 31;

Lamanna împotriva Austriei

, nr. 28923/95,

pct. 38, 10 iulie 2001;

Weixelbraun împotriva Austriei

, nr. 33730/96, 20 decembrie 2001, pct. 25;

Tendam împotriva Spaniei

, nr.

25720/05, pct. 36, 13 iulie 2010, pct. 36-41; dar a se compara și

diferenția

Del Latte împotriva Țărilor de Jos

, nr. 44760/98, pct. 30, 9 noiembrie 2004, și

Bok împotriva

Țărilor de Jos

, nr. 45482/06, pct. 37-48, 18 ianuarie 2011).

Allen împotriva Regatului Unit

(citată anterior

,

de nevinovăție impune ca absența unei condamnări penale să fie menținută în orice altă procedură,

indiferent de natura sa. Aceasta a mai arătat și că dispozitivul unei hotărâri de achitare trebuie să fie

respectat de orice autoritate care face referire, direct sau indirect, la orice răspundere penală a

persoanei în cauză. Cu toate acestea, prezenta cauză poate fi diferențiată de celelalte cauze în

sensul că exprimarea unei suspiciuni (deosebit de serioase) este inclusă, în acest caz, chiar în

motivarea deciziei de încetare a urmăririi penale, aceasta fiind repetată ulterior de instanțele sesizate

cu reexaminarea deciziei Parchetului.

privind vinovăția unui reclamant, atunci când admit că nu este posibilă continuarea exercitării acțiunii

ca urmare a intervenției prescripției. Dar aceștia ar trebui să fie precauți în exprimarea pe care o

folosesc, pentru a evita prezentarea convingerii lor (profesionale) ca și cum ar fi echivalentă unei

acuzații dovedite în instanță. Instanțele pot confirma că motivul care determină încetarea urmăririi

penale într-o cauză este de natură pur tehnică.

Procedând astfel, acestea pot indica un punct de

referință relevant pentru proceduri ulterioare privind cereri de despăgubire formulate de persoana

acuzată.

T

o

tuși, într-un asemenea context, motivarea este o chestiune delicată. În cauza

Schreur

s

împotriva Țărilor de Jos

[(dec.), nr.

73058/13, 14 aprilie 2015], o instanță a achitat reclamantul din

considerente tehnice, subliniind că o încadrare diferită a faptelor de către procuror ar fi condus la un

rezultat diferit. Reclamantul nu a contestat această motivare, dar s-a adresat Curții doar atunci când

instanța internă din procedura ulterioară a refuzat să îi acorde despăgubiri pentru arestarea sa

preventivă, hotărâre în susținerea căreia instanța s-a limitat la citarea motivării care a stat la baza

hotărârii de achitare pronunțate anterior. Indiferent de fondul plângerii acelui reclamant, referitoare la

încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție, cererea sa a fost depusă tardiv, la mai mult de șase

luni de la pronunțarea hotărârii de achitare care conținea pretinsa exprimare a unei suspiciuni.

penale într-o cauză – potrivit căreia examinarea pe fond ar fi avut ca rezultat constatarea vinovăției,

încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție al persoanei anterior trimise în judecată. Din acest motiv,

suntem de acord cu majoritatea în ceea ce privește constatarea unei încălcări a acestui drept în

prezenta cauză. Deși am fi preferat să conchidem că simpla constatare a unei încălcări constituie o

reparație suficientă pentru prejudiciul suferit de reclamant, considerăm că nu există niciun motiv

pentru a exprima o opinie separată privind un aspect atât de puțin important, atunci când majoritatea

apreciază că este mai adecvată acordarea unei despăgubiri materiale modeste.