TODOROV c. BULGARIE

Comunicat la 7 iulie 2014 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 71545/11 Ivan Aleksandrov TODOROV împotriva Bulgariei introdusă la 8 noiembrie 2011 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, Ivan Aleksandrov Todorov, este un resortisant bulgar născut în 1946 și rezident în Sofia. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Popov, avocat în Sofia. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre a Tribunalului Militar Varna din 8 aprilie 1987, reclamantul a fost condamnat la complicitate la abuz de bunuri publice și condamnat la 20 de ani de închisoare, la o interdicție de a exercita anumite profesii și la confiscarea unei părți din bunurile sale. Condamnarea s-a referit la deturnarea de e-mail și la alte bunuri, efectuate în mod continuu între octombrie 1982 și mai 1986, aparținând regimentului militar în care reclamantul, militar de carieră, servea. La recursul reclamantului, la 22 iunie 1987, Curtea Supremă a confirmat hotărârea și pedepsele impuse. Reclamantul a fost încarcerat începând cu 11 iunie 1986, în primul rând cu titlu de detenție provizorie și apoi, începând cu 22 iunie 1987, în executarea pedepsei. În ianuarie 1991, reclamantul a introdus o acțiune în rejudecare în fața Curții Supreme ( молба за преглед по реда на надзора La 9 ianuarie 1991, președintele Curții Supreme a dispus suspendarea executării pedepsei, iar reclamantul a fost eliberat la 28 ianuarie 1991. În decembrie 1992, Curtea Supremă a respins acțiunea în revizuire a reclamantului. Reclamantul nu a putut fi găsit de către autorități și la 31 mai 1993 a fost emis un mandat național de cercetare împotriva sa. Reclamantul părăsise țara la 3 ianuarie 1993 și se instalase în Statele Unite ale Americii. În 2005, reclamantul a adresat o cerere de grație președintelui Republicii. Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2007, Comisia pentru remunerări la: .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ianuarie 2008 la sosirea sa la aeroportul Sofia. În ziua următoare, a fost încarcerat la închisoarea Sofia în executarea pedepsei de 20 de ani de închisoare la care fusese condamnat în 1987. Reclamantul a introdus o cale de atac în instanță, susținând că termenul de prescripție a pedepsei a expirat și a solicitat eliberarea sa. Printr-o ordonanță din 13 februarie 2008, procurorul militar Varna a considerat că reclamantul trebuia să își ispășească restul pedepsei și că termenul de prescripție pentru executarea acesteia nu expirase. Pe baza recursului reclamantului, această decizie a fost confirmată la 26 august 2008 de către Parchetul Militar din Primă Instanță, care a considerat că termenul de prescripție de 15 ani a fost prelungit. ani a fost întrerupt prin emiterea mandatului de cercetare împotriva reclamantului la 31 mai 1993 și că un nou termen a început să curgă de la data respectivă, care trebuia să expire la 31 mai 2008, fie după arestarea reclamantului. Într-o ordonanță din 4 septembrie 2008, Parchetul de Casație consideră că executarea pedepsei fusese întreruptă în 1991 și trebuia să reia după respingerea acțiunii în rejudecare a reclamantului la 3 decembrie 1992. Termenul de prescripție pentru cei 13 ani și 8 luni care au rămas de ispășit a fost prelungit începând cu această dată. Perioada de prescripție de 15 ani a fost întreruptă de mai multe ori de diferitele măsuri întreprinse pentru a-l căuta pe reclamant și, prin urmare, nu a expirat; în ceea ce privește termenul absolut de prescripție, care era de 22 de ani și jumătate în l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 13 iulie 2010, prin intermediul unui avocat, reclamantul s-a adresat Parchetului de Casație pentru a solicita eliberarea sa. Printr-o scrisoare din 14 iulie 2010, Parchetul este ima que que . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 5 mai 2011, noul avocat al reclamantului a prezentat Parchetului de Casație o nouă cerere de a solicita eliberarea sa, în care susținea că termenul de prescripție pentru executarea pedepsei a expirat. Printr-o scrisoare din 10 mai 2011, procurorul i-a răspuns că termenul de executare a pedepsei nu expirase la data arestării reclamantului la 27 ianuarie 2008. El a menționat că executarea pedepsei a început, deoarece reclamantul fusese deținut înainte de 28 ianuarie 1991, iar termenul de prescripție de 15 ani privind executarea restului pedepsei urma să curgă, prin urmare, de la respingerea acțiunii în revizuire a reclamantului, la 3 decembrie 1992. Această perioadă a fost întreruptă prin emiterea mandatului de cercetare la 31 mai 1993 și începând cu această dată, a existat un nou termen limită, care nu a expirat la data la care reclamantul a fost arestat la 27 ianuarie 2008. Termenul de prescripție absolută de 22 de ani și jumătate, care curgea de la data condamnării definitive la 22 ianuarie 2008. În iunie 1987, acesta ar fi expirat la 22 decembrie 2009, de asemenea, după arestarea reclamantului. Parchetul a indicat că această situație nu îl obliga pe reclamant să depună o cerere de grație la președintele Republicii. La 7 iulie 2011, reclamantul a solicitat din nou grațierea prezidențială. În mai 2013, reclamantul sesizează Tribunalul Militar Varna pentru a solicita refacerea dosarului judiciar, care fusese distrus în 1998, la deschiderea unei proceduri pentru a constata prescrierea pedepsei și eliberarea unui certificat. Președintele Tribunalului Militar a refuzat să accepte aceste cereri, iar reclamantul sesizează instanța administrativă din Varna cu privire la aceste refuzuri. Printr-o ordonanță din 21 iunie 2013, Tribunalul Administrativ a considerat că nu a avut loc să se pronunțe, deoarece refuzul președintelui instanței militare nu a fost un act administrativ supus controlului de legalitate de către instanța administrativă. La recursul reclamantului, Curtea Administrativă Supremă a considerat că, atunci când a refuzat să se pronunțe, instanța administrativă avea obligația de a transmite recurs instanței competente, care era în lacununare instanța militară da. În consecință, aceasta a anulat ordonanța instanței administrative și a transmis dosarul instanței militare de apel. Printr-o ordonanță din 21 octombrie 2013, Curtea Militară de apel a respins recursul reclamantului pe motiv că deciziile președintelui Tribunalului Militar nu erau susceptibile de a face recurs. Între timp, reclamantul a adresat mai multor autorități cereri de a constata că termenul de prescripție absolută pentru executarea pedepsei a expirat. Prin scrisoarea din 29 iulie 2013, Parchetul militar Varna i-a indicat că, așa cum fusese deja constatat de diferitele autorități ale Parchetului, termenul de prescripție nu se încheiase în speță. La 9 august 2013, Parchetul de Casație i-a indicat că procedura pe care o solicitase nu era prevăzută de dreptul bulgar. În cazul în care o instanță judecătorească nu este de acord cu acest lucru, aceasta se poate pronunța în fața procurorului general al Curții a Uniunii Europene, în conformitate cu art. 412 din Codul de procedură penală și cu art. 146 din Legea privind Curtea a Uniunii Europene. Din acest motiv, jurisprudența instanțelor nu se referă în general la prescrierea pedepselor, cu excepția unui incident (a se vedea, de exemplu, ре. 237 от 23.05.2013 г. по н. д. No 460/2013, ВКС, privind conversia unei pedepse de eliberare condiționată în închisoare). Prescrierea pedepselor este reglementată de art. 82 din Codul penal, care dispune în părțile sale relevante (1) Pedeapsa impusă nu se execută după data la care sentința de condamnare a devenit definitivă (...). (3) Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al autorităților competente cu privire la persoana condamnată pentru executarea pedepsei. După executarea actului prin care se întrerupe termenul de prescripție, expiră un nou termen. (4) Indiferent de suspendare și de întreruperea cursului de prescripție, pedeapsa nu este executată atunci când mai puțin de o dată și jumătate termenul prevăzut la primul paragraf se încheie. prescrierea menționată la alin. (4) din art. 82 se numește prescripție În ceea ce privește actele susceptibile de a întrerupe cursul de prescripție, menționate la art. 82 alineatul (3), doctrina consideră că numai actele de procedură emise de autoritățile competente pentru a asigura executarea pedepsei, cum ar fi instanța judecătorească sau procurorul, pot întrerupe prescrierea. Prin urmare, actele altor autorități publice sau ale unor cetățeni simpli care contribuie la executarea pedepsei, de exemplu prin efectuarea arestării persoanei condamnate sau a unor acte tehnice sau administrative, inclusiv emiterea unui mandat de cercetare, nu întrerup prescripția (a se vedea А.иргинов, Давно в наказатато право, БАт 1992, стр. 169). Responsabilitatea statului în caz de detenție ilegală La art. 2 alineatul (1) din Legea privind răspunderea statului și a municipalităților, în redactarea sa în vigoare ca urmare a unei modificări din 11 decembrie 2012, dispune în părțile sale relevante din Legea privind proprietatea asupra statului este responsabilă pentru prejudiciile provocate persoanelor fizice de autoritățile de land, de Parchet și de instanțele de fapt o detenție (...) atunci când aceaceasta a fost anulată (...) și în toate celelalte cazuri de privare de libertate, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Convenție (...) o încălcare a drepturilor garantate prin art. 5 alin. (2) - (4) din Convenția GRIFS Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul susține că detenția sa este ilegală, ținând cont de termenul de prescripție pentru executarea pedepsei sale. La colțul art. 5 alin. (4), el se plânge că nu dispune de o acțiune judiciară pentru a contesta legalitatea detenției sale. În cele din urmă, el invocă art. 5 § 5 pentru a denunța lipsa dreptului la despăgubiri pentru infracțiunile sus-menționate. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Reclamantul a fost privat de libertatea sa începând cu 27 ianuarie 2008 cu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție În conformitate cu art. 5 alineatul (4) din Convenție, reclamantul avea la dispoziție o procedură efectivă prin care putea contesta legalitatea detenției sale Reclamantul avea, după cum se prevede la art. 5 alineatul (5) din Convenție, un drept efectiv și sancționat în instanță de a obține despăgubiri pentru detenția sa, pe care îl considera contrar articolului 5 alineatul (1) și articolului 4

Communiquée le 7 juillet 2014

QUATRIÈME SECTION

Requête n

o

71545/11

Ivan Aleksandrov TODOROV

contre la Bulgarie

introduite le 8 novembre 2011

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Ivan Aleksandrov Todorov, est un ressortissant bulgare né en 1946 et résidant à Sofia. Il est représenté devant la Cour par M

e

L.

Popov, avocat à Sofia.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du tribunal militaire de Varna du 8 avril 1987, le requérant fut reconnu coupable de complicité d’abus de biens publics et condamné à 20 ans d’emprisonnement, à une interdiction d’exercer certaines professions et à la confiscation d’une partie de ses biens. La condamnation portait sur le détournement d’essence et d’autres biens, effectué de manière continue entre octobre 1982 et mai 1986, appartenant au régiment militaire dans lequel le requérant, militaire de carrière, servait. Sur recours du requérant, le 22 juin 1987, la Cour suprême confirma le jugement ainsi que les peines imposées. L’arrêt ainsi rendu était définitif et exécutoire. Le requérant avait été incarcéré à partir du 11 juin 1986, d’abord au titre de la détention provisoire puis, à partir du 22 juin 1987, en exécution de sa peine.

En janvier 1991, le requérant introduisit un recours en révision devant la Cour suprême (

молба за преглед по реда на надзора

). Le 9 janvier 1991, le président de la Cour suprême ordonna la suspension de l’exécution de la peine et le requérant fut remis en liberté le 28 janvier 1991. Par un arrêt du 3

décembre 1992, la Cour suprême rejeta le recours en révision du requérant. Le requérant ne put être retrouvé par les autorités et le 31 mai 1993, un mandat de recherche national fut émis à son encontre. Le requérant avait quitté le pays le 3 janvier 1993 et s’était installé aux États-Unis. Il y acquit par la suite un droit de séjour et la nationalité américaine.

En 2005, le requérant adressa une demande de grâce au Président de la République. Par une lettre du 16 novembre 2007, la commission des grâces l’informa qu’il n’y avait pas lieu d’examiner sa demande dans la mesure où le délai de prescription d’exécution des peines prononcées avait expiré.

Le requérant décida alors de se rendre en Bulgarie. Il fut arrêté le 27

janvier 2008 à son arrivée à l’aéroport de Sofia. Le jour suivant, il fut incarcéré à la prison de Sofia en exécution de la peine de 20 ans d’emprisonnement à laquelle il avait été condamné en 1987.

Le requérant saisit le parquet d’un recours, soutenant que le délai de prescription de la peine était expiré et demandant sa remise en liberté. Par une ordonnance du 13 février 2008, le procureur militaire de Varna considéra que le requérant devait purger le restant de sa peine et que le délai de prescription de l’exécution de celle-ci n’avait pas expiré. Sur recours du requérant, cette décision fut confirmée le 26 août 2008 par le parquet militaire d’appel, qui considéra que le cours du délai de prescription de 15

ans avait été interrompu par l’émission du mandat de recherche contre le requérant le 31 mai 1993 et qu’un nouveau délai avait couru à partir de cette date, devant expirer le 31 mai 2008, soit après l’arrestation du requérant. Dans une ordonnance du 4 septembre 2008, le parquet de cassation estima que l’exécution de la peine avait été interrompue en 1991 et devait reprendre après le rejet du recours en révision du requérant le 3 décembre 1992. Le délai de prescription pour les 13 ans et 8 mois restant à purger avait couru à partir de cette date. Le cours de la prescription de 15 ans avait été interrompu à plusieurs reprises par les différentes mesures engagées pour rechercher le requérant et n’avait donc pas expiré. Quant au délai de prescription absolue, qui était de 22 ans et demi en l’occurrence, il n’avait pas non plus expiré.

Le 13 juillet 2010, par l’intermédiaire d’un avocat, le requérant s’adressa au parquet de cassation pour demander sa remise en liberté. Par une lettre du 14 juillet 2010, le parquet estima qu’il n’y avait pas lieu de réexaminer la question tranchée par l’ordonnance du 4 septembre 2008.

Le 5 mai 2011, le nouvel avocat du requérant adressa au parquet de cassation une nouvelle demande pour demander sa libération, dans laquelle il soutenait que le délai de prescription pour l’exécution de la peine était expiré. Par une lettre du 10 mai 2011, le parquet lui répondit que le délai d’exécution de la peine n’était pas expiré au moment de l’arrestation du requérant le 27 janvier 2008. Il nota que l’exécution de la peine avait commencé, puisque le requérant avait été détenu avant le 28 janvier 1991, et que le délai de prescription de 15 ans concernant l’exécution du restant de la peine courrait dès lors à compter du rejet du recours en révision du requérant, le 3 décembre 1992. Ce délai avait été interrompu par l’émission du mandat de recherche le 31 mai 1993 et à partir de cette date, un nouveau délai avait couru, qui n’était pas expiré au moment de l’arrestation du requérant le 27 janvier 2008. Le délai de prescription absolue de 22 ans et demi, qui courait à compter de la date de la condamnation définitive le 22

juin 1987, aurait quant à lui expiré le 22 décembre 2009, également après l’arrestation du requérant. Le parquet indiqua que cette situation n’empêchait pas le requérant de déposer une demande de grâce auprès du Président de la République.

Le 7 juillet 2011, le requérant demanda une nouvelle fois la grâce présidentielle. Il n’a pas précisé s’il a obtenu une réponse à sa requête.

En mai 2013, le requérant saisit le tribunal militaire de Varna pour demander la reconstitution du dossier judiciaire, qui avait été détruit en 1998, l’ouverture d’une procédure pour constater la prescription de la peine et la délivrance d’un certificat. Le président du tribunal militaire refusa de faire droit à ces demandes et le requérant saisit le tribunal administratif de Varna d’un recours contre ces refus. Par une ordonnance du 21 juin 2013, le tribunal administratif considéra qu’il n’y avait pas lieu à statuer car le refus du président du tribunal militaire n’était pas un acte administratif soumis au contrôle de légalité par la juridiction administrative. Sur recours du requérant, la Cour administrative suprême considéra que lorsqu’il refusait de statuer, le tribunal administratif était tenu de transmettre le recours à la juridiction compétente, qui était en l’occurrence la cour militaire d’appel. En conséquence, elle annula l’ordonnance du tribunal administratif et transmit le dossier à la cour militaire d’appel.

Par une ordonnance du 21 octobre 2013, la cour militaire d’appel rejeta le recours du requérant au motif que les décisions du président du tribunal militaire n’étaient pas susceptibles d’un recours en appel.

Entretemps, le requérant déposa auprès de différentes autorités des demandes visant à constater que le délai de prescription absolue de l’exécution de la peine était expiré. Par une lettre du 29 juillet 2013, le parquet militaire de Varna lui indiqua que, comme cela avait été déjà constaté par les différentes autorités du parquet, le délai de prescription n’était pas écoulé en l’espèce. Le 9 août 2013, le parquet de cassation lui indiqua que la procédure dont il demandait l’ouverture n’était pas prévue par le droit bulgare.

B.

Le droit interne pertinent

1.

L’exécution et la prescription des peines

Le parquet est l’autorité responsable de l’exécution des jugements de condamnation (article 412 du code de procédure pénale) et de l’application des peines (article 146 de la loi sur le pouvoir judiciaire). Les ordonnances rendues par le procureur dans ce domaine sont susceptibles d’un recours auprès du procureur supérieur mais non devant les tribunaux. Pour cette raison, la jurisprudence des tribunaux ne traite généralement pas de la prescription des peines, sauf de manière incidente (voir, par exemple, реш.

№

237 от 23.05.2013 г. по н. д. № 460/2013, ВКС, concernant la conversion d’une peine de probation en peine d’emprisonnement).

La prescription des peines est régie par l’article 82 du code pénal, qui dispose en ses parties pertinentes

:

«

(1)

La peine imposée n’est pas exécutée après l’écoulement de

:

(...)

2.

quinze ans pour les peines de privation de liberté de plus de dix ans

;

(...)

(2)

Le délai de prescription commence à courir à partir de la date à laquelle le jugement de condamnation est devenu définitif (...).

(3)

Le délai de prescription est interrompu par tout acte des autorités compétentes entrepris à l’égard de la personne condamnée pour l’exécution de la peine. Après la réalisation de l’acte interrompant le délai de prescription, court un nouveau délai.

(4)

Indépendamment de la suspension et de l’interruption du cours de la prescription, la peine infligée n’est pas exécutée lorsqu’un délai correspondant à une fois et demi le délai prévu au premier alinéa s’est écoulé.

»

La prescription visée à l’alinéa 4 de l’article 82 est appelée prescription «

absolue

».

En ce qui concerne les actes susceptibles d’interrompre le cours de la prescription, visés à l’alinéa 3 de l’article 82, la doctrine considère que seul les actes de procédure émanant des autorités compétentes pour assurer l’exécution de la peine, tels que le tribunal ou le procureur, sont susceptibles d’interrompre la prescription. Par conséquent, les actes d’autres autorités publiques ou de simples citoyens qui contribuent à l’exécution de la peine en effectuant par exemple l’arrestation de la personne condamnée, ou bien des actes techniques ou d’administration, parmi lesquels l’émission d’un mandat de recherche, n’interrompent pas la prescription (voir А. Гиргинов,

Давността в наказателното право

, БАН 1992, стр. 169).

2.

La responsabilité de l’État en cas de détention irrégulière

L’article 2, alinéa 1, de la loi sur la responsabilité de l’État et des communes, dans sa rédaction en vigueur suite à une modification du 11

décembre 2012, dispose en ses parties pertinentes

:

«

L’État est responsable des dommages causés aux particuliers par les autorités de l’instruction, du parquet et par les tribunaux du fait

:

1)

d’une détention (...) lorsque celle-ci a été annulée (...) et dans tous les autres cas de privation de liberté contraire à l’article 5 § 1 de la Convention (...)

;

2)

d’une violation des droits garantis par l’article 5 § 2 à 4 de la Convention

;

»

GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant soutient que sa détention est illégale compte tenu de l’écoulement des délais de prescription pour l’exécution de sa peine.

Sous l’angle de l’article 5 § 4, il se plaint de ne pas disposer d’un recours judiciaire pour contester la légalité de sa détention.

Il invoque enfin l’article 5 § 5 pour dénoncer l’absence de droit à réparation pour les violations alléguées ci-dessus.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Le requérant a-t-il été privé de sa liberté depuis le 27 janvier 2008 en violation de l’article 5 § 1 de la Convention

?

2.

Le requérant avait-il à sa disposition, conformément à l’article 5 § 4 de la Convention, une procédure effective au travers de laquelle il pouvait contester la légalité de sa détention

?

3.

Le requérant avait-il, comme l’exige l’article 5 § 5 de la Convention, un droit effectif et sanctionnable en justice à obtenir réparation pour sa détention, qu’il estime contraire à l’article 5 § 1 et 4

?