CASE OF IVAN TODOROV v. BULGARIA

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții. © The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC. © La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Ivan Todorov v. Bulgaria - 71545/11 Hotărârea din 19.1.2017 [Secția a V-a] Articolul 5 Articolul 5-4 Controlul legalității detenției Lipsa unui remediu pentru controlul prescripției unei pedepse penale aplicate la douăzeci de ani de la pronunțarea sa: încălcare În fapt – În aprilie 1987, reclamantul a fost găsit vinovat de complicitate la abuzul de proprietate publică și condamnat, între altele, la douăzeci de ani de închisoare. În iunie 1987, Curtea supremă a confirmat hotărârea, precum și pedepsele impuse. Hotărârea luată era considerată definitivă și executorie în baza dreptului intern. Reclamantul fusese încarcerat din iunie 1986, cu titlu de detenție provizorie, apoi din iunie 1987 – în vederea executării pedepsei sale.

În ianuarie 1991, reclamantul a introdus un recurs în revizuire în fața Curții supreme. La aceeași dată, președintele Curții supreme a dispus suspendarea executării pedepsei din cauza stării de sănătate a reclamantului, acesta fiind eliberat în ianuarie 1991. În decembrie 1992, Curtea supremă a respins recursul în revizuire al reclamantului și a confirmat condamnarea sa. Autoritățile nu l-au putut găsi pe reclamant. În 2005, reclamantul i-a adresat președintelui Republicii bulgare o cerere de grațiere. În noiembrie 2007, comisia de grațiere l-a informat că nu era nevoie să i se examineze cererea, de vreme ce s-a prescris executarea pedepselor pronunțate. Reclamantul a decis să se întoarcă în Bulgaria.

În ianuarie 2008, când a ajuns la aeroport, a fost reținut de poliție, dată fiind existența unui mandat de arest pe numele său. Acesta a fost încarcerat în vederea executării pedepsei de opt ani de închisoare la care fusese condamnat în 1987. Reclamantul a contestat măsura în fața procurorului, susținând că executarea pedepsei închisorii s-a prescris și cerând punerea sa în libertate. În februarie 2008, procurorul militar a considerat că reclamantul trebuia să-și execute în continuare pedeapsa și că perioada de prescripție nu expirase. Toate contestațiile reclamantului împotriva acelei ordonanțe au fost respinse. Reclamantul a fost pus în libertate în mai 2014. În drept – Articolul 5 § 4: Cu privire la încarcerarea sa din ianuarie 2008, reclamantul a susținut că executarea pedepsei sale s-a prescris și că detenția lui nu avea nici un fundament legal.

Comisia de grațiere de pe lângă Președintele Republicii a exprimat și ea această opinie, ca răspuns la cererea de grațiere formulată de către reclamant în 2007. Pe de altă parte, autoritățile procuraturii, competente să decidă dacă pedeapsa fusese executată sau nu, au emis un aviz contrar. Însă, problema prescripției pedepsei impuse reclamantului, determinantă pentru legalitatea detenției sale, nu fusese abordată la momentul pronunțării hotărârii de condamnare din 1987 sau la examinarea recursului în revizuire formulat de reclamant în 1992. Prin urmare, ordinea juridică națională trebuia să-i asigure reclamantului accesul la un remediu judiciar care să îndeplinească exigențele articolului 5 § 4 din Convenție pentru stabilirea acestei probleme.

Dreptul bulgar nu prevede un remediu judiciar special pentru contestarea legalității unei detenții efectuate în executarea unei condamnări penale. Numai procuratura este competentă să rezolve problemele referitoare la executarea pedepselor. Ordonanțele emise nu sunt susceptibile de un control ierarhic efectuat de către procurorul superior, și nici de un control judiciar. Or, procurorul nu reprezintă un « tribunal » care să răspundă exigențelor articolului 5 § 4. Nici nu există în dreptul intern o procedură generală de tipul habeas corpus care să permită efectuarea unui control al legalității unei detenții și care să dispună punerea în libertate a persoanei deținute dacă aceasta este ilegală.

Cu privire la acțiunea în compensare, în baza articolului 2 alineatul 1 al Legii privind răspunderea statului și a autorităților locale pentru daunele provocate, modificată astfel încât să prevadă un drept la compensații pentru toate încălcările articolului 5 §§ 1-4 din Convenție, și intrată în vigoare la 15 decembrie 2012, o asemenea procedură, chiar dacă aptă să conducă la constatarea ilegalității unei detenții, nu permite eliberarea persoanei deținute în eventualitatea unei asemenea constatări. Având în vedere cele de mai sus, reclamantul nu a avut acces, pe parcursul detenției sale din ianuarie 2008 până în mai 2014, la un remediu judiciar prin care să fie verificată legalitatea detenției sale și să obțină, în mod legal, eliberarea.

Concluzie : încălcare (unanimitate). Curtea a mai constatat, prin unanimitate, încălcarea articolului 5 § 5, dat fiind faptul că acțiunea în reparație prevăzută de legea privind răspunderea statului nu a putut să-i ofere celui interesat un drept la reparație și că nu a existat nici un remediu în dreptul intern care să-i acorde reclamantului o despăgubire pentru prejudiciul suferit ca rezultat al încălcării articolului 5 § 4, indiferent dacă înainte sau după adoptarea acestei hotărâri. Articolul 41: 6 000 EUR pentru acoperirea prejudiciului moral; capătul de cerere pentru acoperirea prejudiciului material - respins. Curtea a mai constatat în cauza I.P. v. Bulgaria ( 72936/14 , 19 ianuarie 2017), în unanimitate, existența unei încălcări a articolului 5 § 4, dat fiind faptul că reclamantul nu a beneficiat de un control judiciar privind legalitatea detenției sale.

Acesta din urmă nu a constituit rezultatul acțiunii sau al eșecului uneia dintre autorități menționate la articolul 2 din legea privind răspunderea statului, ci al lipsei, în dreptul național, a unei proceduri de control judecătoresc a detenției într-un adăpost temporar pentru minori. Astfel, acțiunea în despăgubire prevăzută de această lege nu constituia un remediu accesibil și efectiv, susceptibil să redreseze situația reclamantului.