Meyer împotriva Germaniei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, se pot rezuma după cum urmează. 1. Geneza dosarului

În 1927, d-l A.S., un antreprenor în construcții de credință iudaică, a înființat o societate cu răspundere limitată, intitulată "Gemeinnützige Siedlungsgesellschaft Kleinmachnow GmbH" (GSK) pentru a parceliza teren pe care tocmai îl achiziționase la Kleinmachnow. Această societate avea scopul de a fracciona, dezvolta și vinde terenurile unor persoane fizice și putea fi astfel calificată drept "întreprindere de urbanizare" (Siedlungsunternehmen). D-l A.S. deținea 79,4% din cotele sociale ale societății GSK, respectiv o participație "directă" de 50% din cotele sociale și o participație "indirectă" de 29,4%, deoarece restul de 50% era deținut de o societate pe acțiuni, din care d-l A.S. era acționar la 58,8% (în mod direct sau prin intermediul altor societăți aparținând "grupului S.").

De la 1930, societatea GSK a început să vândă terenuri unor persoane fizice.

În 1933, d-l A.S. a fost obligat să cedeze toate bunurile sale reprezentanților regimului național-socialist.

Societatea GSK a continuat să vândă terenuri unor persoane fizice în aceleași condiții ca înainte, iar până în 1943, aproape toate terenurile fuseseră fracționate și vândute.

După 1949, Kleinmachnow era situat în fosta Republică Democratică Germană (RDG). În Republica Federală Germană (RFG), d-l A.S. a inițiat proceduri de reparație conform dreptului în vigoare. În 1950, a obținut restituirea cotelor sale sociale în societatea GSK - care avea sediul în RFG - cât și participațiile sale în alte societăți din grupul său. În 1960, a primit 800.000 Deutsche Mark (DM) ca despăgubire pentru pierderea valorii anumitor participații, dintre care societatea GSK nu făcea parte totuși. A decedat în 1964. În 1969, moștenitorii săi au primit o despăgubire pentru pierderea valorii cotelor sociale ale societății GSK cât și ale unei alte societăți în valoare de 50.000 Deutsche Mark (DM), fără a putea fi stabilit care elemente au fost luate în considerare pentru calculul despagubirii. 2. Procedurile în fața autorităților și jurisdicțiilor interne după reunificarea germană

În decembrie 1992, Jewish Claims Conference (JCC) a depus o "cerere de restituție globală" (Globalanmeldung) privind terenurile de la Kleinmachnow în fața Oficiului pentru Reglementarea Chestiunilor Patrimoniale Nerezolvate ale Landului (Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen) din Brandenburg.

La 20 august 1997, JCC a cedat creanțele sale privind terenurile de la Kleinmachnow reclamantului. Cesiunea a fost efectuată fără contraprestație, ținând seama de faptul că reclamantul achiziționase în 1995 creanțele moștenitorilor d-lui A.S. cu titlu onerabil, dar s-a dovedit ulterior că aceste creanțe nu fusesera înregistrate de moștenitori în termenele stabilite și că deci numai JCC le putea face valabile.

La 12 martie 1999, Oficiul pentru Reglementarea Chestiunilor Patrimoniale Nerezolvate ale Landului Brandenburg a respins cererea reclamantului în cadrul unei decizii "globale" privind o multitudine de terenuri la Kleinmachnow pentru care JCC depusese o cerere, pe motiv că cesiunea de creanță în favoarea reclamantului era nulă și, în orice caz, art. 3 § 1, propoziția 11, a legii privind reglementarea chestiunilor patrimoniale nerezolvate - legea patrimonială (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen - Vermögensgesetz) exclude orice restituție.

Reclamantul s-a adresat apoi tribunalului administrativ de Potsdam (1 K 1220/99), care a decis să împartă procesul în atâtea proceduri distincte cât terenuri litigioase, creând astfel 1.388 litigii distincte.

O încercare de reglementare amiabilă între reclamant și RFG a eșuat, și tribunalul administrativ de Potsdam a decis deci să soluționeze una din litigii în cadrul unei decizii pilot: era vorba de litigiul (1 K 4516/00) care privea un teren de 269 m², vândut în aprilie 1934 la prețul de 6,40 Reichsmark (RM) pe m², ceea ce corespundea unui preț pe care societatea GSK îl practica deja înainte de 1933. Reclamantul ceruse ca îi fie atribuit o cotă-parte de proprietate a terenului în proporție de 794/1000, corespunzând participației sale de 79,4%.

La 18 august 2005, tribunalul administrativ a confirmat deci decizia Oficiului pentru Reglementarea Chestiunilor Patrimoniale Nerezolvate și a indicat că, după opinia sa, și în pofida îndoielilor exprimate anterior, art. 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale era "tocmai" (gerade noch) conform cu Legea Fundamentală. A considerat că prin crearea unei "acțiuni directe" de restituție individuală (Durchgriffsanspruch) în cazurile de expropieri ale "participațiilor directe sau indirecte" (unmittelbare und mittelbare Beteiligungen) într-o întreprindere, legiuitor a mers dincolo de ceea ce era necesar pentru a satisface imperativul unei juste reparații a daunelor suferite în perioada național-socialistă. A subliniat caracterul excepțional al acestei acțiuni, din moment ce permitea pârâului să obțină mai mult decât ce fusese inițial sustras predecesorului său, pentru că era vorba de o participație într-o întreprindere care fusese expropriată, și că, prin intermediul "acțiunii directe de restituție individuală", reclamantul obținea "cota-parte indivă" (Bruchteilseigentum) a unui teren. Tribunalul administrativ a adăugat că legiuitor avea o marjă largă de apreciere pentru a restrânge drepturile pe care le crease în mod "de dincolo de obligație" (überobligatorisch), și că această marjă era depășită doar dacă decizia legiuitorului se dovedea arbitrară, ceea ce nu era "încă" (noch nicht) cazul în speță.

La 21 iunie 2007, Curtea Administrativă Federală, care admisese calea de recurs în caz de anulare a reclamantului, a respins și ea recursul acestuia (BVerwG 8 C 9.06). Referindu-se la hotărârea sa de principiu din 7 martie 2007 (BVerwG 8 C 26.05 - vezi dreptul și practica internă relevantă mai jos, § 28), a subliniat conformitatea articolului 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale cu Legea Fundamentală. Conform acesteia, nu a existat nicio ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, pentru că înainte de legea de reformă din 1997 care modificase art. 3 § 1, propoziția 4, a acestei legi, această prevedere nu prevedea "acțiune directă" de restituție după expropiere a unei "participații directe sau indirecte" într-o întreprindere. Dat fiind că art. 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale intrase în vigoare în același timp, reclamantul nu fusese niciodată deținător al unui drept la restituție. Chiar dacă ar fi fost cazul, art. 3 § 1, propoziția 11, trebuia înțeles ca o prevedere care definește conținutul și limitele (Inhalts- und Schrankenbestimmung) dreptului de proprietate în sensul articolului 14 § 1, a doua propoziție, a Legii Fundamentale, și asigura un just echilibru al intereselor în prezență căutând să reproducă situația legală care exista conform legilor aliaților privind restituția, în special regulamentul privind restituția Comenzii Aliate la Berlin din 26 iulie 1949 (Rückerstattungs-anordnung der Allierten Kommandantur Berlin (REAO)). Curtea Administrativă Federală a reamintit că legiuitor avea o marjă largă de apreciere cu privire la reglementarea dreptului la reparație și a adăugat că în cazul de speță, nu depășise această marjă.

La 16 septembrie 2009, Curtea Constituțională Federală, ședând în formație de trei judecători, nu a admis recursul constituțional al reclamantului (1 BvR 2275/07), pe motiv că dosarul nu ridica probleme majore de drept constituțional și că drepturile constituționale ale reclamantului nu fusesera încălcate. A examinat mai întâi art. 3 § 1 al Legii Fundamentale (interzicerea distincțiilor arbitrare) și a constatat că diferența de tratament între "întreprinderile de urbanizare" pe de o parte și alte întreprinderi comerciale care ocazional procesaseră vânzare de terenuri parcelate pe de alta, putea fi comparată cu o distinc care dreptul la reparație al Aliaților cunoștea deja, cea a contractelor în cadrul "comerțului obișnuit" (üblicher Geschäftsverkehr), unde un cumpărător nu putea bănui că bunurile proveneau dintr-o expropiere, și trebuia deci considerat drept "cumpărător loial" (loyaler Erwerber), și care nu putea da naștere la cereri de restituție. Conform Curții Constituționale Federale, legiuitor era autorizat - în interesul de a ușura constatarea clauzei de excepție prevazute la art. 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale - să procedeze la o "reglementare tipizată" (typisierende Regelung), deci faptul că anumiți cumpărători de terenuri parcelate de alte întreprinderi decât "întreprinderile de urbanizare", sau de persoane fizice, sunt obligați la restituție, în timp ce nici ei nu puteau bănui originea terenurilor și trebuiau considerați drept "cumpărători loiali", nu constituia o discriminare arbitrară.

Curtea Constituțională Federală a examinat apoi conformitatea articolului 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale cu art. 14 al Legii Fundamentale. A subliniat că art. 14 al Legii Fundamentale nu se aplica, pentru că "acțiunea de restituție individuală directă în caz de expropiere de participații într-o întreprindere" (doppelter Durchgriff) fusese instaurată doar cu legea din 1997 și deci în același timp cu prevederea articolului 3 § 1, propoziția 11, care nu afecta deci niciun drept preexistent. S-a bazat pe jurisprudența Curții Administrative Federale care mergea în această direcție de la hotărârea de principiu din 7 martie 2007 (citat anterior); [aceasta era totuși contrară jurisprudenței anterioare a Curții (hotărârea de principiu din 26 iunie 1997 - BVerwG 7 C 53/96), în care indicase că art. 3 § 1, propoziția 4, a legii patrimoniale în versiunea din 1992 prevedea deja că un pârât care fusese spoliat al unei "participații directe" într-o întreprindere putea cere atribuirea unei "cote-părți indivize" de bunuri care aparținuseră întreprinderii (vezi dreptul și practica internă relevantă mai jos, §§ 26-28]. Curtea Constituțională Federală a subliniat că aplicarea dreptului intern revenea competenței judecătorilor din fond și că nu îi aparținea să se substituie aprecierii acestora, atâta timp cât interpretarea nu era arbitrară. A adăugat că un reviriment al jurisprudenței nu era arbitrar, chiar dacă, ca în speță, motivarea Curții Administrative Federale era foarte sumară ("sehr knapp"); trebuia de asemenea să se țină cont de faptul că acest reviriment jurisprudențial fusese foarte bine primit de o parte din doctrină.

Ulterior, tribunalul administrativ de Potsdam a reunit pe de o parte 225 de proceduri pendente privind restituția "în natură" a terenurilor sau versarea prețului de vânzare în cazurile în care terenurile fusesera între timp vândute, într-o singură procedură (1 K 1796/09), și pe de alta 489 de proceduri în care reclamantul cerea o compensare, restituția fiind exclusă din alte motive decât cel al articolului 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale (1 K 1841/09). La 2 februarie 2010, tribunalul administrativ a respins cererea reclamantului. La 23 martie 2010, a respins de asemenea cererile reclamantului privind compensarea pentru 26 de alte terenuri (1 K 476/10) din aceleași motive. B. Dreptul și practica internă relevantă 1. Legea Fundamentală a) art. 14 § 1 al Legii Fundamentale este redactat astfel: "Proprietatea și dreptul la moștenire sunt garantate. Conținutul și limitele acestora sunt definite prin legi." b) art. 3 § 1 al Legii Fundamentale prevede: "Toate persoanele sunt egale în fața legii." 2. Legea patrimonială și evoluția dreptului de restituție privind întreprinderile

La 29 septembrie 1990 a intrat în vigoare legea patrimonială din 23 septembrie 1990. Ea avea intenția de a reglementa conflictele privind bunuri situate pe teritoriul fostei RDG. art. 1 § 1 al legii patrimoniale prevede că aceasta se aplică drepturilor patrimoniale asupra bunurilor expropriate pe perioada fostei RDG, iar art. 1 § 6 prevede că se aplică de asemenea drepturilor patrimoniale ale persoanelor persecutate între 30 ianuarie 1933 și 8 mai 1945 în Germania din motive rasiale, politice, religioase sau ideologice și care din această cauză și-au pierdut bunurile "prin vânzare forțată, expropiere sau altfel".

În cazul exproprierii unei întreprinderi, legea patrimonială prevedea în principiu că întreprinderea în întregime era restituită (Unternehmensrestitution). Totuși, aceasta conducea la rezultate percepute ca injuste în cazurile în care ceea ce era restituit în cadrul "acțiunii de restituție a întreprinderii" - cotele sociale sau acțiunile - nu mai era decât o "coajă goală", întreprinderea având, după expropiere, fost golită de activele sale, în special prin vânzare sau pierdere a bunurilor sale imobiliare.

Pentru a remedia această lacună, legiuitor instaurează, în 1992, o "acțiune de restituție individuală complementară" (ergänzende Singularrestitution) care s-a adăugat "acțiunii de restituție a întreprinderii" prin introducerea unei propoziții 4 în art. 3 § 1 al legii patrimoniale, permițând persoanelor ale căror întreprinderi fusesera expropriate să ceară nu doar restituția întreprinderii, ci și restituția bunurilor care aparținuseră întreprinderii și care nu mai făceau parte din activul întreprinderii la momentul restituției acesteia. Pârâtul putea atunci cere atribuirea unei "cote-părți indivize" (Bruchteilseigentum) a bunului, în proporție cu participația sa în întreprindere, și aceasta direct celui care achiziționase bunul în cauză, cât și succesorilor acestuia. Această "acțiune directă" era unică în felul ei, pentru că permitea "perforarea personalității juridice" (Durchgriffsanspruch) și acorda pârâtului mai mult decât posedase cel care fusese expropriat. În fapt, persoana fizică care fusese spoliată era doar deținătoare de cote sociale sau acțiuni ale întreprinderii sale, și nu de bunuri care aparțineau persoanei juridice.

Această reformă a ridicat numeroase probleme de interpretare, în special privind întrebarea dacă "acțiunea directă" era deschisă doar în cazul în care antreprenorul fusese spoliat al unei "participații directe" (unmittelbare Beteiligung) în întreprinderea sa - adică dacă deținea cote sociale, acțiuni sau alte bunuri ale întreprinderii - sau de asemenea dacă participația sa fusese doar "indirectă" (mittelbare Beteiligung) - adică dacă deținea doar o participație într-o alta întreprindere, care, ca persoană juridică independentă, deținea ea însăși o participație în întreprinderea care fusese inițial proprietara bunurilor.

În 1997 o lege de reformă a clarificat această situație introducând de asemenea o "acțiune directă" de atribuire a cotei-părți indivize în cazurile de expropiere de "participații indirecte". Această aceeași lege excludea totuși în mod expres orice "acțiune directă" dacă întreprinderea care fusese expropriată era o "întreprindere de urbanizare". Ca justificare, legiuitor menționa pe de o parte necesitatea de a proteja cumpărătorii terenurilor destinate locuințelor și pe de alta voința de a alinia legea patrimonială cu drepturile de reparație ale Aliaților (alliierte Rückerstattungsrechte), fără a preciza totuși în ce constau acest "aliniere" (Angleichung). 3. art. 3 § 1 al legii patrimoniale a) Versiunea din 1992

La 14 iulie 1992, legiuitor a adoptat a doua lege de modificare a dreptului patrimonial (Zweites Vermögensrechts-änderungsgesetz) care a intrat în vigoare la 22 iulie 1992. Propoziția 4 care fusese inserată în art. 3 § 1 al legii patrimoniale era redactată astfel: "art. 3 § 1 (...) [Propoziția 4] Dacă bunuri care aparțineau sau fuseseră ulterior achiziționate de o întreprindere - a cărei restituție putea fi cerută conform articolelor 1 § 6 și 6 sau avusese deja loc anterior - nu mai fac parte din activul întreprinderii, pârâtul poate, în cadrul unei acțiuni de restituție individuală (im Wege der Einzelrestitution), cere ca îi fie acordată o cotă-parte indivă (Bruchteilseigentum) a bunului în cauză în proporție cu participația sa în întreprindere. Data faptului daunator este cea la care societatea sau participația pârâtului în societate i-a fost sustrasă. (...)." b) Versiunea din 1997

La 17 iulie 1997, legiuitor a adoptat legea privind protecția modernizării locuințelor și anumitor cazuri de restituție (Gesetz zur Absicherung der Wohnraummodernisierung und einiger Fälle der Restitution / Wohnraummodernisierungssicherungsgesetz) care a intrat în vigoare la 24 iulie 1997. art. 3 § 1 al legii patrimoniale a fost modificat după cum urmează: (...) [propoziția 4] Dacă bunuri care aparțineau sau fuseseră ulterior achiziționate de o întreprindere - a cărei restituție putea fi cerută conform articolelor 1 § 6 și 6, sau avusese deja loc anterior conform acestei legi sau unei legi promulgate după 8 mai 1945 - nu mai fac, din orice motiv, parte din activul întreprinderii, pârâtul poate, în cadrul unei acțiuni de restituție individuală, cere ca îi fie acordată o cotă-parte indivă a bunului în cauză în proporție cu participația sa în întreprindere. Acest drept revine de asemenea oricărui pârât spoliat al unei participații directe sau indirecte în întreprinderea care a fost victimă a unei măsuri prevazute la art. 1 § 6, chiar dacă întreprinderea ca atare nu a fost supusă unei măsuri prevazute la art. 1. Totuși, aceste prevederi se aplică doar la participații indirecte în cadrul cărora întreprinderea în care pârâtul participa, deținea mai mult de o cincime din capitalul întreprinderii, proporția participației urmând a fi determinată conform articolelor 16 § 2 și § 4 ale legii privind societățile. Data faptului daunator este cea la care societatea sau participația pârâtului în societate i-a fost sustrasă. [Propoziția 5] (...). [Propoziția 11] Propozițiile 4 până la 10 nu se aplică atunci când bunurile a căror restituție este cerută aparțineau unei întreprinderi care exercita - înainte de faptul daunator - o activitate în domeniul parcelării, construcției și promovării imobiliare (Entwicklungs-, Siedlungs- oder Wohnungsbauunternehmen) și bunurile au fost cedate unor persoane fizice înainte de 8 mai 1945, cu excepția cazului în care contraprestația primită de întreprindere nu era obișnuită pentru întreprindere. (...)" 4. Legea privind compensarea victimelor persecuțiilor regimului național-socialist (NS-Verfolgtenentschädigungsgesetz)

Legea privind compensarea victimelor persecuțiilor regimului național-socialist prevede versarea unei compensări în cazurile în care dreptul lor la restituție decurgând din art. 1 § 6 al legii patrimoniale este exclus conform articolului 4 §§ 1 și 2 sau art. 6 § 1, propoziția 1 a legii patrimoniale. Legea nu prevede compensare în cazul unei excluderi a dreptului la restituție conform articolului 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale. 5. Jurisprudența Curții Administrative Federale a) Hotărârea din 26 iunie 1997 (BVerwG 7 C 53.96)

În acest dosar, moștenitorii foștilor acționari ai unei societăți pe acțiuni (AG) cereau ca îi fie atribuit "cota-parte indivă" a unui teren care aparținuse societății în proporție cu participația lor. Curtea Administrativă Federală a decis că art. 3 § 1, propoziția 4, a legii patrimoniale, în versiunea din 1992, conferea celui care fusese privat de o "participație directă" într-o întreprindere dreptul de a cere atribuirea unei "cote-părți indivize" a unui bun pe care întreprinderea îl cedase ulterior. Curtea Administrativă Federală a recunoscut deci că legea patrimonială, în versiunea din 1992, conferea deținătorului unei "participații directe" într-o întreprindere o "acțiune de restituție directă" împotriva noului proprietar al unui bun care aparținuse întreprinderii. b) Hotărârea din 28 august 1997 (BVerwG 7 C 36/96)

În acest dosar, moștenitorii foștilor acționari ai unei societăți pe acțiuni (SA), care la rândul ei deținea cote sociale ale unei societăți cu răspundere limitată (SARL), introduseseră o cerere privind bunuri care aparținuseră SARL. Curtea Administrativă Federală trebuia deci să tranșeze problema dacă "acțiunea directă" era aplicabilă nu doar în cazul exproprierii unei întreprinderi sau unei participații într-o întreprindere ("participație directă") - ceea ce tocmai confirmai prin hotărârea din 26 iunie 1997 citată - ci și în cazul "participației indirecte", deci în cazul în care întreprinderea din care pârâtul fusese spoliat deținea nu bunuri, ci o participație într-o altă întreprindere ale cărei bunuri fusesera ulterior cedate. Curtea Administrativă Federală indica că versiunea din 1992 a articolului 3 § 1, propoziția 4, a legii patrimoniale nu recunoștea un asemenea drept, ci versiunea din 1997 îl crease. Ea nu pusa deci în cauză hotărârea sa din 26 iunie 1997 - care privea cazurile de "participații directe" - ci tranșa problema "participațiilor indirecte". c) Hotărârile din 7 martie 2007 (BVerwG 8 C 26.05) și din 21 iunie 2007 (BVerwG 8 C 9.06)

În aceste hotărâri, Curtea Administrativă Federală a efectuat un reviriment al jurisprudenței sale din 1997, considerând că art. 3 § 1, propoziția 4, a legii patrimoniale, în versiunea din 1992, nu fusese niciodată aplicabil în cazul exproprierii participațiilor în întreprinderi (indiferent dacă fuseseră "directe" sau "indirecte"), ci doar în cazul exproprierii unei întreprinderi întregi. S-a referit la hotărârea sa din 28 august 1997, fără a preciza totuși că aceasta privea doar participațiile "indirecte" și nu s-a îndoit asupra jurisprudenței sale contrare privind participațiile "directe" pe care o dezvoltase în hotărârea sa din 26 iunie 1997. PRETENȚIILE

În fața Curții, reclamantul susține că art. 3 § 1 al legii patrimoniale în versiunea din 1997 și aplicarea lui de către jurisdicțiile interne au încălcat respectul bunurilor prevăzut la art. 1 al Protocolului nr. 1. Conform acestuia, dispunea de un drept la atribuirea unei "cote-părți indivize" a terenurilor litigioase fondat pe art. 3 § 1, propoziția 4, a versiunii din 1992 a legii patrimoniale, din care a fost ulterior privat prin modificarea din 1997 a legii patrimoniale și prin revirimentul jurisprudențial al Curții Administrative Federale din 2007, fără a obține totuși o compensare adecvată.

În plus, consideră că este victimă a unei discriminări în sensul articolului 14 al Convenției combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, pentru că art. 3 § 1, propoziția 11, a legii patrimoniale vizează exclusiv "întreprinderile de urbanizare", în timp ce orice altă întreprindere ar fi obținut fie restituția bunului, fie o compensare. Cu toate acestea, nicio indemnizație nu ar fi fost prevazută pentru a compensa excluderea dreptului de acțiune în restituție directă, în timp ce în alte cazuri în care legea patrimonială excludea un asemenea drept la restituție, renvoia la legea din 27 septembrie 1994 privind compensarea victimelor persecuțiilor regimului național-socialist.

În sfârșit, consideră că modificarea din 1997 a legii patrimoniale se baza pe o ingerință a Oficiului pentru Reglementarea Chestiunilor Patrimoniale Nerezolvate ale Landului Brandenburg la legiuitor, vizând să influențeze rezultatul cererii sale de restituție, și că revirimentul jurisprudențial efectuat de Curtea Administrativă Federală avea caracter arbitrar. Dreptul său la un proces echitabil derivând din art. 6 § 1 al Convenției ar fi fost deci și el încălcat.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La genèse de l’affaire

En 1927, M. A.S., un entrepreneur en bâtiment de confession juive, fonda une société à responsabilité limitée, la « Gemeinnützige Siedlungsgesellschaft Kleinmachnow GmbH » (GSK) afin de lotir des terrains qu’il venait d’acquérir à Kleinmachnow. Cette société avait pour but de parcelliser, viabiliser, et vendre les terrains à des particuliers et pouvait donc être qualifiée « d’entreprise d’urbanisation » ( Siedlungsunternehmen ). M. A.S. détenait 79,4 % des parts sociales de la société GSK, soit une participation « directe » de 50 % des parts sociales, et une participation « indirecte » à hauteur de 29,4 %, car les 50 % restant étaient détenus par une société par actions, dont M. A.S. était actionnaire à 58,8 % (de manière directe, ou par le biais d’autres sociétés appartenant au « groupe S. »).

Dès 1930, la société GSK commença à vendre les terrains à des particuliers.

En 1933, M. A.S. fut contraint de céder tous ses biens à des représentants du régime national-socialiste.

La société GSK continua à vendre des terrains à des particuliers aux mêmes conditions qu’auparavant, et jusqu’en 1943, presque tous les terrains avaient été parcellisés et vendus.

Après 1949, Kleinmachnow se situa dans l’ancienne République Démocratique Allemande (RDA). En République Fédérale d’Allemagne (RFA), M. A.S. introduisit des procédures en réparation d’après le droit en vigueur. En 1950, il obtint la restitution de ses parts sociales dans la société GSK – qui avait son siège social en RFA - ainsi que de ses participations dans d’autres sociétés de son groupe. En 1960, il reçut 800.000 Deutsche Mark (DM) à titre de dédommagement pour la perte de valeur de certaines de ses participations, dont la société GSK ne faisait cependant pas partie. Il mourut en 1964. En 1969, ses héritiers reçurent un dédommagement pour la perte de valeur des parts sociales de la société GSK ainsi qu’une autre société à hauteur de 50.000 Deutsche Mark (DM), sans qu’il puisse être établi quels éléments furent pris en compte pour calculer le montant du dédommagement. 2. Les procédures devant les autorités et juridictions internes après la réunification allemande

En décembre 1992, la Jewish Claims Conference (JCC) déposa une « demande de restitution globale » ( Globalanmeldung ) concernant les terrains de Kleinmachnow auprès de l’Office pour la règlementation des questions patrimoniales en suspens du Land ( Landesamt zur Regelung offener Vermögensfragen ) de Brandebourg.

Le 20 août 1997, la JCC céda ses créances concernant les terrains de Kleinmachnow au requérant. La cession fut effectuée sans contrepartie, compte tenu du fait que le requérant avait, en 1995, acquis les créances des héritiers de M. A.S. à titre onéreux, mais qu’il s’avéra ultérieurement que ces créances n’avaient pas été enregistrées par les héritiers dans les délais requis et que c’était donc la JCC qui seule pouvait les faire valoir.

Le 12 mars 1999, l’Office pour la règlementation des questions patrimoniales en suspens du Land de Brandebourg rejeta la demande du requérant dans le cadre d’une décision « globale » concernant une multitude de terrains à Kleinmachnow pour lesquels la JCC avait déposé une demande, au motif que la cession de créance au profit du requérant était nulle et, qu’en tout état de cause, l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi du sur la réglementation des questions patrimoniale en suspens - loi sur le patrimoine ( Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen - Vermögensgesetz ) excluait toute restitution.

Le requérant saisit alors le tribunal administratif de Potsdam (1 K 1220/99), qui décida de diviser le procès en autant de procédures distinctes correspondant aux terrains litigieux, créant de ce fait 1.388 litiges distincts.

Une tentative de règlement amiable entre le requérant et la RFA échoua, et le tribunal administratif de Potsdam décida dès lors de trancher l’un des litiges dans le cadre d’une décision pilote : il s’agissait du litige (1 K 4516/00) qui portait sur un terrain de 269 m², vendu en avril 1934 pour un prix de 6,40 Reichsmark (RM) au m², ce qui équivalait à un prix que la société GSK pratiquait déjà avant 1933. Le requérant avait demandé que lui soit attribué une quote-part de propriété du terrain à hauteur de 794/1000, correspondant à sa participation de 79,4 %.

Le 18 août 2005, le tribunal administratif confirma donc la décision de l’Office pour la règlementation des questions patrimoniales en suspens et indiqua que, selon lui, et en dépit de doutes émis antérieurement, l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine était « tout juste » ( gerade noch ) conforme à le Loi fondamentale. Il estima qu’en créant une « action directe » en restitution individuelle ( Durchgriffsanspruch ) dans les cas d’expropriations de « participations directes ou indirectes » ( unmittelbare und mittelbare Beteiligungen ) dans une entreprise, le législateur était allé au-delà de ce qui avait été nécessaire pour satisfaire l’impératif de juste compensation des dommages subi durant la période national-socialiste. Il souligna le caractère exceptionnel de cette action, puisqu’elle permettait au demandeur d’acquérir plus que ce qui avait été initialement soustrait à son prédécesseur, car c’était une participation dans une entreprise qui avait été expropriée, et que, par le biais de « l’action directe en restitution individuelle », le requérant obtenait la « quote-part indivise » ( Bruchteilseigentum ) d’un terrain. Le tribunal administratif ajouta que le législateur disposait d’une large marge d’appréciation pour restreindre les droits qu’il avait créé de manière « sur-obligatoire » ( überobligatorisch ), et que cette marge ne se trouvait dépassée que si la décision du législateur s’avérait arbitraire, ce qui n’était « pas encore » ( noch nicht ) le cas en l’espèce.

Le 21 juin 2007, la Cour administrative fédérale, qui avait admis le recours en cassation du requérant, rejeta également son recours (BVerwG 8 C 9.06). En se référant à sa décision de principe du 7 mars 2007 (BVerwG 8 C 26.05 – voir droit et pratique internes pertinents ci-dessous, § 28), elle souligna la conformité de l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine à la Loi fondamentale. Selon elle, il n’y avait pas eu d’ingérence dans le droit de propriété du requérant, car avant la loi de réforme de 1997 modifiant l’article 3 § 1, phrase 4, de cette loi, cette disposition ne prévoyait pas « d’action directe » en restitution après expropriation d’une « participation directe ou indirecte » dans une entreprise. Étant donné que l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine était entré en vigueur en même temps, le requérant n’avait jamais été détenteur d’un droit à restitution. Même si tel avait été le cas, l’article 3 § 1, phrase 11, devait être compris comme une disposition définissant le contenu et les limites ( Inhalts- und Schrankenbestimmung ) du droit de propriété au sens de l’article 14 § 1, deuxième phrase, de la Loi fondamentale, et assurait un juste équilibre des intérêts en présence en cherchant à reproduire la situation légale qui existait en vertu des lois des Alliés sur la restitution, en particulier du règlement sur la restitution de la Commandature Alliée de Berlin du 26 juillet 1949 ( Rückerstattungs-anordnung der Allierten Kommandantur Berlin (REAO)). La Cour administrative fédérale rappela que le législateur disposait d’une large marge d’appréciation concernant la règlementation du droit à réparation et ajouta que dans le cas d’espèce, il n’avait pas dépassé cette marge.

Le 16 septembre 2009, la Cour constitutionnelle fédérale, siégeant en formation de trois juges, n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (1 BvR 2275/07), au motif que l’affaire ne soulevait pas de questions de droit constitutionnel majeures, et que les droits constitutionnels du requérant n’avaient pas été méconnus. Elle examina d’abord l’article 3 § 1 de la Loi fondamentale (interdiction de distinctions arbitraires) et constata que la différence de traitement entre « entreprises d’urbanisation » d’une part, et d’autres entreprises commerciales ayant occasionnellement procédé à une vente de terrains parcellisés d’autre part, pouvait être comparée à une distinction que le droit à réparation des Alliés connaissait déjà, celle des contrats dans le cadre du « commerce ordinaire » ( üblicher Geschäftsverkehr ), où un acquéreur ne pouvait soupçonner que les biens provenaient d’une expropriation, et devait donc être considéré comme un « acquéreur loyal » ( loyaler Erwerber ), et qui ne pouvait donner lieu à des demandes en restitution. Selon la Cour constitutionnelle fédérale, le législateur était habilité - dans l’intérêt de faciliter le constat de la clause d’exception prévue à l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine - à procéder à une « règlementation typée » ( typisierende Regelung ), si bien que le fait que certains acquéreurs de terrains parcellisés par d’autres entreprises que des « entreprises d’urbanisation », où bien par des particuliers, soient tenus à restitution, alors qu’eux non plus ne pouvaient soupçonner l’origine des terrains et devaient être considérés comme des « acquéreurs loyaux », ne constituait pas une discrimination arbitraire.

La Cour constitutionnelle fédérale examina ensuite la conformité de l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine avec l’article 14 de la Loi fondamentale. Elle souligna que l’article 14 de la Loi fondamentale ne trouvait pas à s’appliquer, parce que « l’action en restitution individuelle directe en cas d’expropriation de participations dans une entreprise » ( doppelter Durchgriff ) n’avait été instaurée qu’avec la loi de 1997 et donc en même temps que la disposition de l’article 3 § 1, phrase 11, qui n’affectait de ce fait aucun droit préexistant. Elle se basa sur la jurisprudence de la Cour administrative fédérale qui allait en ce sens depuis l’arrêt de principe du 7 mars 2007 (précité) ; [celle-ci était cependant contraire à sa jurisprudence antérieure (arrêt de principe du 26 juin 1997 – BVerwG 7 C 53/96), dans laquelle elle avait indiqué que l’article 3 § 1, phrase 4, de la loi sur le patrimoine dans sa version de 1992 prévoyait déjà qu’un demandeur qui avait été spolié d’une « participation directe» dans une entreprise pouvait demander l’attribution d’une « quote-part indivise » de biens ayant appartenus à l’entreprise (voir droit et pratique internes pertinents ci-dessous, §§ 26-28 ]. La Cour constitutionnelle fédérale souligna que l’application du droit interne ressortait de la compétence des juges du fond et qu’il ne lui appartenait pas de se substituer à leur appréciation, tant que l’interprétation n’était pas arbitraire. Elle ajouta qu’un revirement de jurisprudence n’était pas arbitraire, même si, comme en l’espèce, la motivation de la Cour administrative fédérale était très sommaire (« sehr knapp ») ; il fallait également tenir compte du fait que ce revirement de jurisprudence avait été très bien accueilli par une partie de la doctrine.

Par la suite, le tribunal administratif de Potsdam joignit d’un côté les 225 procédures pendantes portant sur la restitution « en nature » de terrains ou sur le versement du prix de vente dans les cas où les terrains avaient été vendu entretemps, en une seule procédure (1 K 1796/09), et de l’autre les 489 procédures dans lesquelles le requérant demandait une indemnisation, la restitution étant exclue pour des raisons autres que celle de l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine (1 K 1841/09). Le 2 février 2010, le tribunal administratif débouta le requérant de sa demande. Le 23 mars 2010, il débouta également le requérant de ses demandes concernant l’indemnisation pour 26 autres terrains (1 K 476/10) pour les mêmes motifs. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La Loi fondamentale a) L’article 14 § 1 de la Loi fondamentale est ainsi rédigé : « La propriété et le droit à l’héritage sont garantis. Leur contenu et leurs limites sont définis par les lois. » b) L’article 3 § 1 de la Loi fondamentale dispose : « Toutes les personnes sont égales devant la loi. » 2. La loi sur le patrimoine et l’évolution du droit de restitution concernant les entreprises

Le 29 septembre 1990 entra en vigueur la loi sur le patrimoine du 23 septembre 1990. Elle entendait régler les conflits relatifs à des biens situés sur le territoire de l’ancienne RDA. L’article 1 § 1 de la loi sur le patrimoine prévoit que celle-ci trouve à s’appliquer aux droits patrimoniaux sur des biens expropriés à l’époque de l’ancienne RDA, et l’article 1 § 6 prévoit qu’elle trouve également à s’appliquer aux droits patrimoniaux de personnes poursuivies entre le 30 janvier 1933 et le 8 mai 1945 en Allemagne pour des motifs racistes, politiques, religieux ou idéologiques et qui de ce fait ont perdu leurs biens « par vente forcée, expropriation ou d’une autre manière ».

Dans le cas de l’expropriation d’une entreprise, la loi sur le patrimoine prévoyait en principe que l’entreprise entière était restituée ( Unternehmensrestitution ). Cependant, cela conduisait à des résultats perçus comme injustes dans les cas où ce qui était restitué dans le cadre de « l’action en restitution de l’entreprise » - les parts sociales ou les actions - n’était plus qu’une « coquille vide », l’entreprise ayant, après son expropriation, été vidée de son actif, notamment par la vente ou la perte de ses biens immobiliers.

Pour pallier à cette lacune, le législateur instaura, en 1992, une « action en restitution individuelle complémentaire » ( ergänzende Singularrestitution ) qui vint s’ajouter à « l’action en restitution de l’entreprise » par l’introduction d’une phrase 4 dans l’article 3 § 1 de la loi sur le patrimoine, permettant à des personnes dont l’entreprise avait été expropriée de demander non seulement la restitution de l’entreprise, mais aussi celle des biens ayant appartenu à l’entreprise et qui ne faisaient plus partie de l’actif de l’entreprise au moment de sa restitution. Le demandeur pouvait alors réclamer l’attribution d’une « quote-part indivise » ( Bruchteilseigentum ) du bien, à hauteur de sa participation dans l’entreprise, et ce directement à celui qui avait acquis le bien en question, ainsi qu’à ses successeurs. Cette « action directe » était unique en son genre, car elle permettait de « percer le voile de la personne morale » ( Durchgriffsanspruch ) et accordait au demandeur plus que ne possédait celui qui avait été exproprié. En effet, la personne physique qui avait été spoliée n’était que détenteur de parts sociales ou d’actions de son entreprise, et non des biens qui appartenaient à la personne morale.

Cette réforme souleva de nombreux problèmes d’interprétation, notamment sur la question de savoir si « l’action directe » était ouverte uniquement dans le cas où l’entrepreneur avait été spolié d’une « participation directe » ( unmittelbare Beteiligung ) dans son entreprise – c’est-à-dire s’il avait détenu des parts sociales, actions ou autres de l’entreprise - ou également si sa participation n’avait été « qu’indirecte » ( mittelbare Beteiligung ) – c’est-à-dire s’il n’avait détenu qu’une participation dans une autre entreprise, qui, en tant que personne morale indépendante, détenait elle-même une participation dans l’entreprise qui avait à l’origine été propriétaire des biens.

En 1997 une loi de réforme vint clarifier cette situation en introduisant également une « action directe » en attribution de la quote-part indivise dans les cas d’expropriation de « participations indirectes ». Cette même loi exclut toutefois expressément toute « action directe » si l’entreprise ayant été expropriée était une « entreprise d’urbanisation ». Comme justification, le législateur mentionne d’une part le besoin de protéger les acquéreurs des terrains à usage d’habitation et d’autre part la volonté d’aligner la loi sur le patrimoine sur les droits de réparation des alliés ( alliierte Rückerstattungsrecht e), sans toutefois préciser en quoi consistait cet « alignement » ( Angleichung ). 3. L’article 3 § 1 de la loi sur le patrimoine a) Version de 1992

Le 14 juillet 1992, le législateur adopta la deuxième loi sur la modification du droit patrimonial ( Zweites Vermögensrechts- änderungsgesetz) qui entra en vigueur le 22 juillet 1992. La phrase 4 qui fut insérée dans l’article 3 § 1 de la loi sur le patrimoine était ainsi rédigée : « Article 3 § 1 (...) [Phrase 4] Si des biens qui appartenaient à ou furent ultérieurement acquis par une entreprise - dont la restitution pouvait être demandée en vertu des articles 1 § 6 et 6 ou avait déjà eu lieu antérieurement - ne font plus partie des actifs de l’entreprise, le demandeur peut, dans le cadre d’une action en restitution individuelle ( im Wege der Einzelrestitution ), exiger que lui soit accordé une quote ‑ part indivise ( Bruchteilseigentum ) du bien en question à hauteur de sa participation dans l’entreprise. La date du fait dommageable est celle à laquelle la société ou la participation du demandeur dans la société lui fut soustraite. (...). » b) Version de 1997

Le 17 juillet 1997, le législateur adopta la loi sur la protection de la modernisation des biens à usage d’habitation et de certains cas de restitution ( Gesetz zur Absicherung der Wohnraummodernisierung und einiger Fälle der Restitution / Wohnraummodernisierungssicherungsgesetz) qui entra en vigueur le 24 juillet 1997. L’article 3 § 1 de la loi sur le patrimoine fut modifié comme suit : (...) [phrase 4] Si des biens qui appartenaient à ou furent ultérieurement acquis par une entreprise - dont la restitution pouvait être demandée en vertu des articles 1 § 6 et 6, ou avait déjà eu lieu antérieurement en vertu de la présente loi ou d’une loi promulguée après le 8 mai 1945 - ne font, pour quelque raison que ce soit, plus partie des actifs de l’entreprise, le demandeur peut, dans le cadre d’une action en restitution individuelle, exiger que lui soit accordé une quote-part indivise du bien en question à hauteur de sa participation dans l’entreprise. Ce droit revient également à tout demandeur spolié d’une participation directe ou indirecte dans l’entreprise ayant été victime d’une mesure visée à l’article 1 § 6, même si l’entreprise en tant que telle n’a pas fait l’objet d’une mesure visée par l’article 1. Toutefois, ces dispositions ne s’appliquent qu’à des participations indirectes dans le cadre desquelles l’entreprise dans laquelle le demandeur participait, détenait plus d’un cinquième du capital de l’entreprise, la hauteur de la participation étant à déterminer en vertu des articles 16 § 2 et § 4 de la loi sur les sociétés. La date du fait dommageable est celle à laquelle la société ou la participation du demandeur dans la société lui fut soustraite. [Phrase 5] (...). [Phrase 11] Les phrases 4 à 10 ne trouvent pas à s’appliquer dès lors que les biens dont la restitution est réclamée appartenaient à une entreprise qui exerçait - avant le fait dommageable - une activité dans le domaine du lotissement, de la construction et de la promotion immobilière ( Entwicklungs-, Siedlungs- oder Wohnungsbauunternehmen ) et que les biens ont été cédés à des personnes physiques avant le 8 mai 1945, sauf si la contrepartie perçue par l’entreprise n’était pas habituelle pour l’entreprise. (...) » 4. La loi sur l’indemnisation des victimes de persécutions du régime national-socialiste (NS ‑ Verfolgtenentschädigungsgesetz)

La loi sur l’indemnisation des victimes de persécutions du régime national-socialiste prévoit le versement d’une indemnisation dans les cas où leur droit à restitution découlant de l’article 1 § 6 de la loi sur le patrimoine est exclu en vertu de l’article 4 §§ 1 et 2 ou de l’article 6 § 1, phrase 1 de la loi sur le patrimoine. La loi ne prévoit pas d’indemnisation dans le cas d’une exclusion du droit à restitution en vertu de l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine. 5. La jurisprudence de la Cour administrative fédérale a) L’arrêt du 26 juin 1997 (BVerwG 7 C 53.96)

Dans cette affaire, les ayant droits d’anciens actionnaires d’une société par actions (AG) avaient demandé que leur soit attribué la « quote ‑ part indivise » d’un terrain ayant appartenu à la société à hauteur de leur participation. La Cour administrative fédérale décida que l’article 3 § 1, phrase 4, de la loi sur le patrimoine, dans la version de 1992, conférait à celui qui avait été privé d’une « participation directe » dans une entreprise le droit de réclamer l’attribution d’une « quote-part indivise » d’un bien que l’entreprise avait cédé ultérieurement. La Cour administrative fédérale reconnut donc que la loi sur le patrimoine, dans la version de 1992, conférait au détenteur d’une « participation directe » dans une entreprise une « action en restitution directe » contre le nouveau propriétaire d’un bien ayant appartenu à l’entreprise. b) L’arrêt du 28 août 1997 (BVerwG 7 C 36/96)

Dans cette affaire, les ayant droits d’anciens actionnaires d’une société par actions (SA), qui quant à elle détenait des parts sociales d’une société à responsabilité limitée (SARL), avaient introduit une demande portant sur des biens ayant appartenu à la SARL. La Cour administrative fédérale devait donc trancher la question de savoir si « l’action directe » était applicable non seulement en cas d’expropriation d’une entreprise ou d’une participation dans une entreprise (« participation directe ») - ce qu’elle venait de confirmer par l’arrêt du 26 juin 1997 précité - mais aussi en cas de « participation indirecte », donc dans le cas où l’entreprise dont le demandeur avait été spolié avait détenu non pas des biens, mais une participation dans une autre entreprise dont les biens avaient été ultérieurement cédés. La Cour administrative fédérale indiqua que la version de 1992 de l’article 3 § 1, phrase 4, de la loi sur le patrimoine ne reconnaissait pas un tel droit, mais que la version de 1997 l’avait créé. Elle ne remit donc pas en cause son arrêt du 26 juin 1997 - qui concernait les cas de « participations directes » - mais trancha la question des « participations indirectes ». c) Les arrêts du 7 mars 2007 (BVerwG 8 C 26.05) et du 21 juin 2007 (BVerwG 8 C 9.06)

Dans ces arrêts, la Cour administrative fédérale opéra un revirement de sa jurisprudence de 1997, en considérant que l’article 3 § 1, phrase 4, de la loi sur le patrimoine, dans la version de 1992, n’avait jamais été applicable en cas d’expropriation de participations dans des entreprises (quelles fussent « directes » ou « indirectes »), mais uniquement en cas d’expropriation d’une entreprise entière. Elle se référa à son arrêt du 28 août 1997, sans toutefois préciser que celui-ci ne concernait que les participations « indirectes » et ne se pencha pas sur sa jurisprudence contraire concernant les participations « directes » telle qu’elle l’avait développée dans son arrêt du 26 juin 1997. GRIEFS

Devant la Cour, le requérant soutient que l’article 3 § 1 de la loi sur le patrimoine dans la version de 1997 et son application par les juridictions internes ont porté atteinte au respect des biens prévu à l’article 1 du Protocole n o 1. D’après lui, il disposait d’un droit à l’attribution d’une « quote-part indivise » des terrains litigieux fondé sur l’article 3 § 1, phrase 4, de la version de 1992 de la loi sur le patrimoine, dont il a été ultérieurement privé par la modification en 1997 de la loi sur le patrimoine et par le revirement jurisprudentiel de la Cour administrative fédérale en 2007, sans toutefois obtenir de dédommagement adéquat.

De plus, il considère qu’il est victime d’une discrimination au sens de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1, car l’article 3 § 1, phrase 11, de la loi sur le patrimoine vise exclusivement les « entreprises d’urbanisation », alors que toute autre entreprise aurait obtenu soit la restitution du bien, soit un dédommagement. Or aucune indemnisation n’aurait été prévue pour compenser l’exclusion du droit d’action en restitution directe, alors que dans d’autres cas où la loi sur le patrimoine excluait un tel droit à restitution, elle renvoyait à la loi du 27 septembre 1994 sur l’indemnisation des victimes de persécutions du régime national-socialiste.

Enfin, il estime que la modification en 1997 de la loi sur le patrimoine reposait sur une intervention de l’Office pour la règlementation des questions patrimoniales en suspens du Land de Brandebourg auprès du législateur, visant à influencer l’issue de sa demande de restitution, et que le revirement de jurisprudence opéré par la Cour administrative fédérale revêtait un caractère arbitraire. Son droit à un procès équitable tiré de l’article 6 § 1 de la Convention aurait donc également été méconnu.