CASE OF TCACI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Effective investigation) (Procedural aspect)
CASE OF TCACI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)
Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”
SECȚIA A TREIA
CAUZA TCACI c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 3473/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 iulie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §
2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Tcaci c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc,
judecători,
și Marialena Tsirli,
grefier adjunct al secțiunii,
Deliberând la 24 iunie 2014 în ședință închisă,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 3473/06) depusă la Curte la 4 ianuarie 2006 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Maxim Tcaci („reclamantul”).
2.
Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Tufan, avocat în Chișinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl L.
Apostol.
3.
Reclamantul a sesizat Curtea cu plângerea că în timpul detenției a fost maltratat de către colaboratorii poliției și că investigația pe marginea acuzațiilor sale nu a fost efectivă. În plus, el a reclamat încălcarea dreptului său la un proces echitabil în contul faptului că declarațiile lui, obținute prin constrângere, au fost folosite ca probe în procesul penal.
4.
La 12 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1984. El locuiește la Rezina.
A.
În ceea ce privește acuzația de maltratare
6.
La 30 martie 2005, autoritățile naționale l-au reținut pe reclamant și pe P.B. sub bănuiala că au săvârșit mai multe tâlhării, un omor al unui polițist și o tentativă de omor a doi colaboratori ai poliției. Reclamantul a fost reținut timp de 14 ore, iar ulterior a fost plasat în arest preventiv în Izolatorul de detenție provizorie (IDP) din cadrul Comisariatului General al Poliției din Chișinău. El s-a aflat în arest preventiv până la 18 mai 2005, când a fost transferat într-o unitate penitenciară.
7.
Potrivit extraselor din registrul medical al IDP, asistentul medical al acestei instituții l-a examinat pe reclamant la 30 martie 2005, constatând că acesta nu prezintă simptome de boală.
8.
La 14 aprilie 2005, mama reclamantului a adresat o plângere Procurorului General al Republicii Moldova prin care a sesizat faptul că i s-a interzis să transmită fiului ei alimente și îmbrăcăminte. De asemenea, ea și-a exprimat teama că fiul ei „suferă mult”, întrucât polițiștii i-au spus lui că nu va supraviețui până la proces.
9
.
La 15 aprilie 2005, un cetățean indian, K.P., a trimis o scrisoare în adresa Procurorului General, în care a indicat faptul că a fost deținut în IDP între 25 martie și 13 aprilie 2005 și că a fost martorul relelor tratamente aplicate reclamantului. El a menționat că reclamantul a fost adus în celula sa în jurul datei de 30 martie acoperit de răni. El a declarat că polițiștii veneau regulat dimineața devreme după reclamant, că îl auzea pe acesta strigând și că, la întoarcere în celulă, el avea urme de violență pe spate, pe piept, pe mâini și pe picioare. Potrivit lui K.P., polițiștii îi dădeau voie reclamantului să se așeze doar pe podeaua de beton din celulă. De asemenea, reclamantul i-a spus că polițiștii i-au introdus o sticlă în anus. În finalul scrisorii, K.P. a indicat adresa sa din India. Scrisoarea în cauză nu avea timbru sau orice altă mențiune privind expedierea sau recepționarea de către Procuratura Generală. Potrivit versiunii Guvernului, numele destinatarului nu a fost scris de autorul scrisorii, ci de o altă persoană, întrucât scrisul este diferit de cel din textul scrisorii.
10.
La 22 aprilie 2005, Procuratura Generală a informat-o pe mama reclamantului că fiul ei nu a fost supus vreunei acțiuni ilegale din partea colaboratorilor poliției.
11.
La 6 mai 2006, mama reclamantului a solicitat cu insistență la Procuratura Generală ca fiul ei să fie transferat din IDP într-un penitenciar.
12.
La 25 mai 2005, Procuratura Generală a informat-o pe mama reclamantului că fiul ei a fost transferat în Penitenciarului nr.3 din Chișinău („penitenciar”). În scrisoare se reitera faptul că reclamantul nu a fost supus vreunei acțiuni ilegale din partea polițiștilor.
13.
Potrivit unui certificat eliberat la 13 ianuarie 2006 de către medicul său curant, la data ultimului examen medical efectuat la 14 decembrie 2004, reclamantul se alfa într-o stare de sănătate somatică bună.
14.
În lunile februarie, martie și mai 2006, mama reclamantului a cerut de mai multe ori autorităților să dispună examinarea reclamantului de către medici.
15.
La 15 mai 2006, un medic chirurg din cadrul spitalului penitenciarului l-a examinat pe reclamant și a constatat că acesta suferă de osteofit (excrescență osoasă) la tibia dreaptă.
B.
Urmărirea penală împotriva reclamantului
16
.
La 30 martie 2005, între ora 19.20 și 20.30, procurorul responsabil l-a audiat pe reclamant în prezența unui avocat din oficiu. Reclamantul a semnat parțial depozițiile date, și anume faptul că a furat împreună cu P.B. două pistoale dintr-un club de tir și că a deschis focul asupra polițiștilor care au încercat să-i rețină. De asemenea, a menționat că a dat declarații fără să fi fost constrâns psihic sau fizic.
17.
La o dată neprecizată, reclamantul și P.B. au recunoscut în timpul urmăririi penale că au comis două furturi, că au organizat o bandă armată și că au pregătit uciderea unor civili pentru a profita de banii lor. Între altele, reclamantul a declarat că a comis două excrocherii.
18.
La o dată nespecificată, procuratura a trimis cauza la Curtea de Apel Chișinău. Rechizitoriul conținea zece capete de acuzare a reclamantului, și anume furturi, excrocherii, organizarea unei bande armate, pregătirea uciderii unor civili, uciderea unui polițist și tentativa de ucidere a altor doi polițiști.
19
.
Reclamantul, reprezentat de un avocat la alegere, a recunoscut în fața Curții de Apel faptele de care era acuzat, cu excepția a doua excrocherii și a pregătirii uciderii unor civili. P.B. a respins și el acuzația că a planificat moartea unor civili.
20
.
La 8 decembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârșirea tuturor infracțiunilor de care a fost acuzat. În ceea ce privește cele două excrocherii, instanța a admis ca probă, pe de o parte, declarațiile reclamantului în cursul urmăririi penale și, pe de altă parte, declarațiile victimelor audiate de organul de urmărire penală și de către ea însăși, precum și plângerile penale ale acestora. În ceea ce privește pregătirea uciderii unor civili, instanța s-a bazat pe declarațiile reclamantului și ale lui P.B. în cursul urmăririi penale, pe declarațiile potențialelor victime audiate în cadrul ședinței de judecată, și pe un proces-verbal de cercetare la fața locului. În ceea ce privește celelalte capete de acuzare, Curtea de Apel și-a fondat condamnarea pe declarațiile reclamantului și ale lui B.P. date atât în cursul urmăririi penale și cât și în etapa judiciară, pe declarațiile victimelor și ale martorilor audiate de instanța de judecată, pe rapoartele de expertiză medico-legale și balistice și pe procesele-verbale de cercetare la fața locului. Instanța l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cumulată de detenție pe viață.
21
.
La 22 decembrie 2005, reclamantul a declarat apel, susținând că a fost maltratat de către polițiști în cursul urmăririi penale și că a dat declarații sub constrângere. De asemenea, el a susținut că în timpul primelor două luni de detenție nu a putut să se întâlnească cu avocatul din oficiu. El a solicitat excluderea probelor obținute prin constrângerea în cursul urmăririi penale.
22
.
La 25 aprilie 2006, Curtea Supremă de Justiție a admis parțial apelul reclamantului. Instanța l-a achitat pe reclamant în ceea ce privește capetele de acuzare de pregătire a uciderii unor civili pe motiv că reclamantul a renunțat de bună voie la săvârșirea acestor infracțiuni și că acuzarea nu a demonstrat vinovăția reclamantului prin probe incontestabile. Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea instanței inferioare în ceea ce privește restul capetelor de acuzare, precum și pedeapsa cu detenția pe viață. Cât despre acuzația de maltratare, Curtea Supremă de Justiție a respins-o ca neîntemeiată, făcând trimitere la ordonanța de încetare emisă de procurorul S.O. la 13 aprilie 2006 (paragraful 25 de mai sus). De asemenea, instanța a constatat că plângerea reclamantului în ceea ce privește dreptul la apărare în cursul urmăririi penale nu s-a demonstrat, că toate actele procedurale au fost efectuate în conformitate cu dispozițiile legale și că înregistrările video realizate în timpul anchetei penale arată că dreptul la apărare a fost respectat.
C.
Urmărirea penală pe marginea acuzației de maltratare
23
.
La 10 aprilie 2006, procuratura a pornit urmărirea penală pe marginea acuzației reclamantului formulate în cursul procesului penal (paragraful 21 de mai sus).
24.
La date nespecificate, procurorul S.O. l-a audiat pe procurorul C.B. care a condus urmărirea penală împotriva reclamantului și pe cei trei colaboratori ai poliției care au participat la reținerea acestuia. Procurorul C.B. a declarat că reclamantul a semnat de bună voie declarațiile sale, în prezența unui avocat. Cei trei polițiști au recunoscut că au angajat forța fizică la momentul reținerii reclamantului întrucât acesta era înarmat și era recidivist; totodată, ei au susținut că nu au depășit limitele stabilite de lege.
25
.
La 13 aprilie 2006, procurorul S.O. a adoptat o ordonanță de încetare a urmăririi penale bazându-se pe depozițiile menționate mai sus. Procurorul a constatat că la etapa urmăririi penale reclamantul nu a formulat vreo plângere că ar fi fost supus relelor tratamente. Procurorul a considerat că acuzațiile în cauză nu sunt întemeiate.
26.
La o dată nespecificată, reclamantul a contestat ordonanța procurorului, argumentând că anterior reținerii el se afla într-o stare bună de sănătate. De asemenea, el a reclamat faptul că autoritățile nu au dispus efectuarea unei expertize medico-legale în privința lui și că nu au depus toate eforturile necesare pentru a-i identifica și audia pe colegii săi de celulă, care, potrivit lui, ar fi putut confirma declarațiile lui. În cele din urmă, el a susținut că în timpul detenției la IDP nu a avut la dispoziție niciun mecanism de depunere a unei plângere.
27.
La 14 iunie 2006, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Râșcani a anulat ordonanța de încetare din 13 aprilie 2006, considerând că cercetarea efectuată de procuratură era incompletă. De asemenea, el a relevat faptul că procurorul nu a verificat nici registrul medical al IDP, nici dacă s-a fost efectuat vreun apel de urgență, nu a elucidat întrebarea de ce reclamantul a fost deținut la IDP, deși conform mandatului de arest el trebuia să fie plasat într-o unitate penitenciară. În cele din urmă, judecătorul a constatat că procurorul nu l-a audiat nici pe reclamant, nici pe mama acestuia. El a dispus efectuarea unui control suplimentar.
28.
La 21 decembrie 2006, mama reclamantului a depus la procuratură o copie a scrisorii lui K.P. (paragraful 9 de mai sus).
29.
La 9 ianuarie 2007, procurorul l-a audiat pe reclamant și pe P.B., coacuzat în aceeași cauză. Reclamantul a declarat că a fost bătut din primele ore ale detenției și că a fost maltratat zilnic cât s-a aflat la IDP pentru a-i extrage o mărturisire completă.
30.
La 6 aprilie 2007, după ce l-a audiat din nou pe procurorul C.B. și pe alți zece polițiști responsabili de supravegherea deținuților la IDP, procurorul S.O. a încetat urmărirea penală. El a menționat că toți au negat faptul că reclamantul a fost maltratat. Între altele, procurorul a consemnat că, potrivit Registrului acordării asistenței medicale reținuților la IDP, în timpul reținerii reclamantului la IDP, el nu a avut nicio solicitare în acest sens. În plus, potrivit registrului corespondent, reclamantul a fost scos de mai multe ori din celulă pentru a participa la măsurile de investigație. În ceea ce privește scrisoarea lui K.P., procurorul a precizat că aceasta nu a fost trimisă Procuraturii Generale la data la care este indicat, ci a fost prezentată pentru prima dată după condamnarea reclamantului de către prima instanță de judecată. În încheiere, procurorul a menționat că, în ziua în care reclamantul a fost reținut, el a semnat declarațiile sale în prezența unui avocat, fără a fi constrâns, și că avocatul nu a formulat nicio plângere în timpul urmăririi penale în privința relelor tratamente. El a concluzionat că acuzațiile reclamantului nu s-au confirmat.
31.
Conform unui certificat medial eliberat la 6 aprilie 2007, reclamantul suferea de „leziunea ligamentului anterior cruciat și a ligamentului colateral lateral al articulației genunchiului drept”.
32.
Potrivit extrasului din 20 aprilie 2007 din fișa medicală a reclamantului, acesta suferea de artroză și de instabilitatea genunchiului drept.
33.
La 8 mai 2007, reclamatul a contestat ordonanța din 6 aprilie 2007. El a susținut, între altele, că procuratura nu i-a audiat pe colegii săi de celulă și că nu au organizat confruntări între el și presupușii vinovați de maltrater. El a subliniat că nu a fost efectuată nicio expertiză medico-legală și că circumstanțele în care au apărut leziunile la genunchi nu au fost elucidate. În plus, el a considerat că urmărirea penală nu a fost nici efectivă, nici promptă.
34.
La 6 iulie 2007, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Râșcani a anula ordonanța din 6 aprilie 2007, notând că procurorul S.O. nu i-a audiat pe colegii de celulă a reclamantului și nici pe asistenta medicală din unitatea penitenciară în care reclamantul a fost transferat de la IDP. De asemenea, el a reținut că urmărirea penală nu a stabilit în baza căror atribuții l-au scos polițiștii de mai multe ori din celulă, ducându-l în birourile lor. În cele din urmă, judecătorul a considerat necesar să fie clarificate motivele refuzului polițiștilor de a-i transmite coletele de la aparținători.
35
.
Potrivit unui raport de expertiză medico-legală din 22 august 2007, reclamantul prezenta o cicatrice în regiunea occipitală care a fost calificată de expertul legist ca leziune fără vătămare a sănătății. Totodată, potrivit raportului, nu a fost depistată nicio leziune sau cicatrice în regiunea anală. Raportul consemna faptul că examinarea a avut loc în prezența unui procuror.
36.
La 6 septembrie 2007, reclamantul a depus plângere la Procuratura Generală reclamând faptul că expertiza medico-legală s-a efectuat în prezența unui procuror. El a solicitat să fie examinat de o comisie de medici legiști.
La 25 septembrie 2007, Procuratura Generală a respins cererea reclamantului pe motiv că numirea unei comisii de experți poate avea loc doar în cadrul unei urmăriri penale.
37.
La 2 noiembrie 2007, procurorul S.O. a emis o nouă ordonanță de încetare, reiterând motivarea din ordonanța precedentă. El a adăugat că constatările raportului medico-legal din 22 august 2007 nu sunt concludente.
38.
La 23 ianuarie 2008, reclamantul a contestat ordonanța din 2 noiembrie 2007. El a solicitat expres să fie audiați colegii săi de celulă și s-a plâns în privința faptului că ordonanța procurorului S.O. s-a bazat doar pe declarațiile polițiștilor. De asemenea, el a susținut că Procuratura ar fi trebuie să dispună efectuarea unei expertize medico-legale încă din mai 2005, când mama lui a depus prima plângere.
39.
La 10 februarie 2008, prim adjunctul Procurorului general a anulat ordonanța din 2 noiembrie 2008 și a dispus efectuarea unei verificări suplimentare. El a considerat necesar să fie audiați colegii de celulă ai reclamantului din cadrul IDP, medicul care a constatat leziunea occipitală la reclamant și personalul medical din cadrul unității penitenciare. El a notat că ancheta trebuie să elucideze, pe de o parte, competența polițiștilor care l-au scos de mai multe ori pe reclamant din celula în care era reținut la IDP și, pe de altă parte, de ce reclamant a fost privat de coletele pe care le primea de la rude.
40.
La 4 aprilie 2008, procurorul M.C. a emis o ordonanță de încetare, completând textul ordonanței din 2 noiembrie 2007 cu informația potrivit căreia, la 18 mai 2005, reclamantul a fost transferat în unitatea penitenciară respectivă. El a adăugat în această privință că medicii din cadrul acestei unități au constatat că nou-venitul era într-o stare bună de sănătate și nu prezenta leziuni vizibile.
41.
La 21 aprilie 2008, reclamantul a atacat ordonanța.
42
.
La 12 mai 2008, prim adjunctul Procurorului general a respins plângerea reclamantului.
43.
La 22 mai 2008, reclamantul a solicitat Procuraturii Generale o copie a ordonanțelor prim adjunctul Procurorului general din 10 februarie și 12 mai 2008.
44.
La 26 mai 2008, Procuratura Generală l-a informat că legislația nu prevede că petiționarul trebuie să primească copii ale ordonanțelor emise de procurorul ierarhic superior și că el are posibilitatea să facă cunoștință cu acestea în timpul examinării cauzei sale de către judecătorul de instrucție.
45.
La 22 mai 2008, reclamantul a contestat la judecătorul de instrucție ordonanțele din 4 aprilie și 12 mai 2008.
46
.
La 12 iunie 2008, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Râșcani a respins, fără o examinare pe fond, plângerea reclamantului pe motiv că ordonanța Procurorului General adjunct din 12 mai 2008 nu a fost atașată la plângere.
47
.
Ulterior comunicării prezentei cauze Guvernului, la 8 februarie 2012, Procurorul General a anulat ordonanțele din 4 aprilie și 12 mai 2008, constatând că aceasta sunt arbitrare, în special din cauză că K.P. și colegii de celulă ai reclamantului nu au fost audiați. El a dispus o anchetă suplimentară pe marginea acuzațiilor reclamantului că a fost maltratat.
48.
La 5 martie 2012, procurorul M.C. a emis o ordonanță de încetare. Făcând trimitere la ordonanței precedente, el a adăugat că, pe de o parte, K.P. a părăsit Moldova și că era imposibilă verificarea declarațiilor sale, iar, pe de altă parte, mama reclamantului a prezentat o copie a scrisorii lui K.P. la un an și jumătate după ce faptele au avut loc. El a adăugat că, conform dosarului medical al reclamantului, anterior detenției, el a suferit mai multe traumatisme craniene care ar fi sursa cicatricii occipitale și că, potrivit opiniei unui doctor în medicină, osteofitul la nivelul tibiei drepte a reclamantului poate avea cauze degenerative congenitale.
49.
La 3 aprilie 2012, reclamantul a contestat ordonanța respectivă.
50.
La 25 aprilie 2012, prim adjunctul Procurorului general a respins plângerea reclamantului.
51.
La 15 mai 2012, reclamantul a contestat ordonanțele din 5 martie și 25 aprilie 2012, susținând, între altele, că a fost maltratat zilnic în semn de răzbunare pentru că a împușcat un polițist.
52.
La 8 iunie 2012, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Râșcani a respins ca neîntemeiat contestația reclamantului.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
53.
Legislația internă relevantă în speță a fost rezumată în cauzele
Parnov c. Moldovei
(nr. 35208/06, § 17, 13 iulie 2010) și
Buzilo c.
Moldovei
(nr.
52643/07, § 20, 21 februarie 2012).
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI
54.
Invocând articolele 3, 5 și 6 ale Convenției, reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către polițiști în cadrul Comisariatului General de Poliție din Chișinău și că nu a beneficiat de o investigație efectivă în această privință. Curtea consideră că plângerea reclamantului reclamă examinarea ei doar sub aspectul articolului 3 al Convenției.
În observațiile sale din 16 iulie 2012, reclamantul s-a plâns suplimentar că condițiile de detenție în cadrul Comisariatului General de Poliției din Chișinău constituie un tratament contrar articolului 3 al Convenției, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A.
Admisibilitatea
1.
În ceea ce privește condițiile de detenție a reclamantului
55.
Reclamantul a invocat condiții materiale deficiente în cadrul IDP al Comisariatului General de Poliție din Chișinău. El a precizat că a fost reținut între 30 martie și 18 mai 2005 într-o celulă fără pat, saltea, masă și scaun.
56.
Curtea observă că reclamantul a fost transferat de la IDP al Comisariatului General de Poliție din Chișinău la o unitate penitenciară la 18 mai 2005. Ea notează că dată sus-menționată reprezintă punctul de pornire al termenului de șase luni aferent plângerii în privința condițiilor de detenție la IDP (a se vede,
mutatis mutandis
,
I.D. c. Moldovei
, nr.
47203/06, § 31, 30 noiembrie 2010, și
Badea c.
Moldovei
(dec.), nr.
29749/07, 17
ianuarie 2012). Ea constată că reclamantul a depus această plângere la Curte după expirarea termenului de șase luni.
57.
Prin urmare, această plângere este tardivă și ea trebuie respinsă în conformitate cu articolul
35 §§ 1 și 4 al Convenției.
2.
În ceea ce privește restul plângerilor
58.
Curtea notează că plângerile care vizează relele tratamente și lipsa unei investigații efective nu sunt vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Prin urmare, ea notează în continuare că nu există alte motive de inadmisibilitate. Așadar, ele trebuie declarate admisibile.
B.
În fond
1.
Argumentele părților
59.
Reclamantul a susținut că era sănătos înainte de plasarea sa în detenție și că, în rezultatul relelor tratamente la care a fost supus în timpul detenției, suferă de disfuncții la nivelul genunchiului drept. Totodată, el a reclamat faptul că investigația efectuată de autoritățile competente în privința acuzațiilor sale nu a fost completă și obiectivă. De asemenea, ordonanțele de încetare emise de procuratură s-au bazat doar pe declarațiile polițiștilor acuzați de maltratare, iar colegii săi de celulă și mama nu au fost audiați de autoritățile competente. El se plânge și de faptul că autoritățile nu au acționat cu celeritate în desfășurarea anchetei, care timp de șapte ani de la depunerea primei plângeri la 14 aprilie 2005 a fost închisă.
60.
Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost maltratat în timpul detenției, precizând că documentele medicale nu au confirmat acuzațiile reclamantului, care, prin urmare, sunt neîntemeiate. Autoritățile competente au desfășurat o investigație completă și corespunzătoare în privința acuzațiilor reclamantului. Reclamantul a depus prima plângere în privința relelor tratamente la care a fost supus între 30 martie și 18 mai 2005 în ianuarie 2006; această întârziere a îngreunat desfășurarea investigației de către autorități. În plus, scrisoarea lui K.P., datată în 15 aprilie 2005, care ar fi fost adresată Procurorului General, nu a ajuns la destinatar, iar autoritățile au aflat despre această scrisoare la 21 decembrie 2006, când mama reclamantului le-a trimis o copie a scrisorii. Guvernul a adăugat că reclamantul nu a fost împiedicat să prezinte mai devreme scrisoarea autorităților și că ele nu l-au putut găsi pe K.P. deoarece acesta a părăsit țara, iar adresa lui nu era cunoscută. În cele din urmă, Guvernul a susținut că, deși reclamantul nu a înaintat o pretenție întemeiată în privința relelor tratamente, investigația desfășurată de autorități s-a conformat exigențelor articolului 3 al Convenției.
2.
Aprecierea Curții
a)
Principii generale
61.
După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfințește una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice și, spre deosebire de majoritatea normelor Convenției el nu conține prevederi care să permită excepții (a se vedea
Selmouni c. Franței
[GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, și
Labita c.
Italiei
[GC], nr
26772/95, §
119, CEDH 2000
‑
IV). Ea confirmă că, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice, în termeni absoluți, tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferente de comportamentul victimei (
Chahal c. Regatului Unit
, 15
noiembrie 1996, §
79,
Culegere de hotărâri și decizii
1996
‑
V, și
Labita
, citată mai sus, §
119).
62.
Curtea amintește că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timpul detenției sau în timp ce se află sub controlul poliției, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumție că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea
Salman c. Turciei
[GC], nr.
21986/93, § 100, CEDH 2000
‑
VII). Este sarcina statului să dea o explicație plauzibilă în privința originii leziunilor și să prezinte probe care să pună la îndoială acuzațiile victimei, mai ales dacă acestea sunt susținute de probe medicale (a se vedea, între altele,
Selmouni
, citată mai sus, §
87,
Soner Önder c. Turciei
, nr. 39813/98, § 34, 12 iulie 2005, și
Dönmüș și Kaplan c. Turciei
, nr. 9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008).
63.
Curtea amintește, între altele, că acuzațiile de rele tratamente contrare articolului 3 al Convenției trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate (
Martinez Sala și alții c. Spaniei
, nr.
8438/00, § 122, 2
noiembrie 2004).
În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică criteriul probei „dincolo de un dubiu rezonabil”; astfel de probe pot fi deduse și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții similare incontestabile privind faptele
(
Irlande c.
Regatului Unit
, 18
ianuarie 1978, § 161
in fine
, seria
A nr. 25, și
Labita
, citată mai sus, §§ 121 și 152).
64.
Curtea reamintește că atunci când o persoană face afirmații credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției de către poliție sau alți funcționari de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul obligației generale a statului care-i revine în baza articolului 1 al Convenției de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite în Convenție”, impun efectuarea unei investigații oficiale efective. O astfel de investigație trebuie să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor vinovate
(
Georgiy Bykov c. Rusiei
, nr. 24271/03, § 60, 14 octombrie 2010,
Corsacov c. Moldovei
, nr.
18944/02, § 68, 4 aprilie 2006, și
Assenov și alții c. Bulgariei
, 28
octombrie 1998, § 102,
Colecție
1998
‑
VIII).
65.
Investigarea acuzațiilor grave de maltratare trebuie să fie promptă și completă. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a stabili faptele și nu trebuie să invoce concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau să le pună la baza hotărârilor lor
(
Assenov și alții
, citată mai sus, §
103, și
Batı și alții c. Turciei
, nr.
33097/96 și 57834/00, § 136, CEDH 2004
‑
IV).
Autoritățile trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile și disponibile pentru a obține dovezi în privința faptelor în cauză, inclusiv
inter alia
declarații ale martorilor oculari și expertize criminalistice (a se vedea
Tanrikulu v. Turkey
[GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq. și
Gül v. Turkey
, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice carență a investigației care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza prejudiciului produs sau identitatea persoanelor vinovate, riscă să nu corespundă cerinței efectivității
(
Boicenco c. Moldovei
, nr. 41088/05, § 123, 11
iulie 2006).
66.
În cele din urmă, Curtea amintește că victima trebuie să fie în măsură să participe efectiv la investigație, într-un mod sau altul (
Dedovski și alții c. Rusiei
, nr.
7178/03, § 92, CEDH 2008,
Denis Vassiliev c. Rusiei
, nr. 32704/04, § 157, 17 decembrie 2009, și
Savitskyy c.
Ucrainei,
nr.
38773/05, §
101, 26 iulie 2012).
b)
Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
67.
Curtea observă că, în conformitate cu documentele medicale puse la dispoziția sa, cu aproape trei luni anterior reținerii sale, reclamantul a fost sănătos, iar în ziua reținerii, asistenta medicală din cadrul IDP nu a consemnat existența vreunui simptom de boală. Ea notează că reclamantul s-a plâns că în timpul detenției la IDP a fost maltratat de către polițiști și că unul din colegii săi de celulă, K.P., a confirmat acuzațiile lui într-o scrisoare, și că declarațiile reclamantului în această privință sunt concordante cu cele ale lui K.P. De asemenea, ea relevă faptul că în timpul detenției reclamantului la IDP, mama lui s-a plâns la Procurorul General în privința remarcilor din partea polițiștilor, cum că fiul ei nu va supraviețui până la proces. Totodată, în timpul detenției reclamantului, medicii au constatat la acesta prezența unei excrescențe osoase la tibia dreapta și o cicatrice în regiunea occipitală, precum și disfuncții la nivelul genunchiului drept.
68.
Curtea consideră că aceste elemente sunt suficiente pentru a da naștere cel puțin la bănuieli verosimile că polițiștii i-au aplicat rele tratamente, așa cum a susținut reclamantul.
69.
Curtea observă că autoritățile naționale au efectuat o investigație în privința acuzațiilor reclamantului. Însă, ea notează că aceasta nu a respectat cerința celerității. Astfel, ea constată că autoritățile au pornit urmărirea penală abia după trei luni și jumătate de la plângerea reclamantului că a fost maltratat la IDP (paragrafele 21 și 23 de mai sus). În plus, abia după nouă luni de la pornirea urmăririi penale el a fost audiat de un procuror și abia după un an și patru luni a fost examinat prima dată de un medic legist (paragraf 35 de mai sus). Ea notează că din elementele dosarului nu reiese că aceste întârzieri au fost imputabile comportamentului reclamantului sau că s-au datorat unor factor obiectivi.
70.
Curtea relevă că procuratura a adoptat în total cinci ordonanțe de încetare a urmăririi penale în privința acuzațiilor reclamantului de rele tratamente și că instanțele ierarhic superioare le-au anulat de patru ori, dispunând continuarea investigației. Ordonanțele respective se bazau în principal pe declarațiile polițiștilor și ale procurorului care a condus urmărirea penală împotriva reclamantului, pe informațiile din registrele IDP și pe rezultatul expertizei medico-legale efectuate la doi ani de la evenimentele în cauză. Curtea acordă o importanță aparte faptului că instanțele ierarhic superioare susmenționate au constatat că urmărirea penală nu era completă, fiind necesară audierea colegilor de celulă ai reclamantului. Trebuie constatat că procuratura nu a audiat nicio persoană care s-a aflat în aceeași celulă la IDP cu reclamantul, deși el a indicat mai mult codeținuți care ar fi putut confirma plângerile sale.
71.
Curtea observă că expertiza medico-legală a reclamantului a fost efectuată în prezența procurorului. În această privință ea reafirmă că pentru ca expertiza medicală a victimelor maltratării să fie independentă și completă, ea trebuie efectuată fără prezența polițiștilor și a altor reprezentanți ai statului (
Lopata c. Rusiei,
nr. 72250/01, §
114, 13
iulie 2010).
72.
Curtea constată că reclamantul nu a participat efectiv la toate etapele procedurii. El nu a putut contesta ordonanța primului adjunct al Procurorului General din 12 mai 2008 la judecătorul de instrucție din cauză că nu a primit o copie a acesteia (paragrafele 42-46 de mai sus). Curtea observă că lipsa acestui document a dus la încetarea urmăririi penale, care a fost redeschisă la inițiativa Procurorului General abia după comunicarea prezentei cauze Guvernului (paragraful 47 de mai sus).
73.
În ceea ce privește leziunile constatate pe corpul reclamantului în timpul detenției, Curtea notează că procuratura a încercat să explice cauza probabilă a osteofitului și a cicatricei în regiunea occipitală. Însă, ea nu a explicat originea disfuncționalității constatate la nivelul genunchiului drept al reclamantului.
74.
Se pare, așadar, că autoritățile moldovenești au susținut versiunea faptelor relatată de polițiști, fără a efectua o investigație completă.
75.
Curtea relevă, de asemenea, faptul că Guvernul nu a prezentat nicio explicație verosimilă a originii disfuncționalității la nivelul genunchiului drept al reclamantului.
76
.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției.
II.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 13 AL CONVENȚIEI COROBORAT CU ARTICOLUL 3 AL CONVENȚIEI
77.
Reclamantul a invocat lipsa unui recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 al Convenției, pentru apărarea drepturilor sale prevăzute de articolul 3 al Convenției. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale (...).”
A.
Admisibilitatea
78.
Curtea statuează că această plângere este conexă celei formulate de reclamant în temeiul articolului 3 al Convenției și, prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B.
În fond
79.
Reclamantul a susținut că nu a avut posibilitatea să conteste ordonanța primului adjunct al Procurorului General din 12 mai 2008 și că, astfel, i s-a adus atingere dreptului său la un recurs efectiv în privința acuzațiilor de maltratare.
80.
Guvernul nu a fost de acord.
81.
Curtea constată că această plângere este în esență aceeași cu cea formulată în temeiul articolului 3 al Convenției privind inefectivitatea investigației. Având în vedere concluzia aferentă plângerii întemeiate pe articolul 3 (paragraful 76 de mai sus), ea consideră că nu este necesară examinarea existenței încălcării articolului 13 al Convenției (a se vedea, între altele,
Colibaba c. Moldovei
, nr. 29089/06, § 58, 23
octombrie 2007).
III.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI
82.
Reclamantul s-a plâns că a fost condamnat doar pe baza declarațiilor pe care le-a dat ca urmare a aplicării relelor tratamente. Curtea consideră că plângerea reclamantului reclamă o examinare sub aspectul articolului 6 al Convenției, care prevede următoarele:
„1. „Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanță ... care va hotărî ... asupra ... temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
(...)
3.
Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
(...)
c)
să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el (...)
„
Admisibilitatea
83.
Guvernul a calificat plângerea ca fiind vădit neîntemeiată.
84.
Curtea amintește că obținerea declarațiilor în cadrul unei proceduri penale prin angajarea unei metode care atrage încălcarea articolului 3 - dacă această încălcare este calificată ca tortură sau tratament inuman sau degradant – precum și utilizarea probelor materiale obținute direct prin acte de tortură, privează în mod automat procedura în ansamblu de echitate și încalcă articolul 6 al Convenției (
Gäfgen c. Germaniei
[GC], nr. 22978/05, § 173, CEDH 2010). Ea amintește că dreptul de a nu contribui la propria învinovățire presupune în special ca acuzarea să-și întemeieze argumentele fără a recurge la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, împotriva voinței acuzatului (a se vedea, prin altele,
Saunders c. Regatului Unit
, 17
decembrie 1996, § 68,
Culegere
1996
‑
VI, și
Jalloh c. Germaniei
[GC], nr.
54810/00, §
100, CEDH 2006
‑
IX).
85.
În speță, Curtea consideră că elementele din prezenta cauză nu-i permită să afirme că declarațiile reclamantului date în cursul urmăririi penale au fost obținute prin constrângere, contrar articolului 3 al Convenției.
86.
Curtea observă între altele că, în ziua reținerii, reclamantul a semnat parțial o depoziție în prezența unui avocat din oficiu (paragraful 16 de mai sus). În ceea ce privește restul declarațiilor pe care reclamantul le-a dat în timpul urmăririi penale, ea notează că nu există indicii să presupunem să acestea au fost obținute în absența unui avocat, iar reclamantul nu a invocat o astfel de plângere în fața Curții. Ea acordă importanță faptului că Curtea Supremă de Justiție a statuat că dreptul la apărarea a fost respectat în etapa urmăririi penale (paragraful 22 de mai sus) și ea consideră că poate ajunge la o soluție contrară.
87.
Curtea observă în egală măsură că reclamantul a recunoscut în fața Curții de Apel Chișinău că a săvârșit majoritatea faptelor de care era acuzat (paragraful 19 de mai sus). Ea notează că instanța de judecată a coroborat declarațiile reclamantului date în timpul procesului și/sau a urmării penale, cu alte probe (paragraful 20 de mai sus).
88.
Curtea relevă în cele din urmă că în timpul procesului, reclamantul a fost reprezentat în mod corespunzător de către un avocat la alegere, că a avut posibilitatea să conteste admiterea declarațiilor litigioase în proces și că Curtea Supremă de Justiție avea libertatea să le excludă.
89.
Prin urmare, această plângere este vădit neîntemeiată și ea trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
IV.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
90.
Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A.
Prejudiciul
91.
Reclamantul a cerut 36
000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
92.
Potrivit Guvernului, această sumă este excesivă.
93.
Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 9
000
EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B.
Costuri și cheltuieli
94.
Reclamantul a solicitat suplimentar 35 000 lei moldovenești (MDL) (ceea ce reprezintă aproximativ 2 300 EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața instanțelor de judecată naționale și a Curții. El a prezentat copii ale facturilor pe o sumă totală de 17
705,4 MDL (aproximativ 1
170 EUR).
95.
Guvernul nu a contestat aceste sume.
96.
Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare și rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziția Curții și criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 1
170 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.
C.
Dobânda de întârziere
97.
Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă în partea ce ține de relele tratamente aplicate reclamantului în timpul privării sale de libertate și de lipsa unei investigații efective (articolele 3 și 13 ale Convenției), iar celelalte capete de acuzare inadmisibile;
2.
Hotărăște
că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției;
3.
Hotărăște
că nu este necesară examinarea plângerii formulate în temeiul articolului 13 al Convenției;
4.
Hotărăște
a)
că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i)
9
000 EUR (nouă mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
ii)
1
170 EUR (o mie o sută șaptezeci), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli;
b)
că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5.
Respinge
restul pretențiilor reclamantului cu titlu de satisfacția echitabilă.
Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 15 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Grefier adjunct
Președinte