CASE OF T.M. AND C.M. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF T.M. AND C.M. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA T.M. ȘI C.M. c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 26608/11)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

28 ianuarie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza T.M. și C.M. c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judecători

și Santiago Quesada,

grefier al secțiunii,

Deliberând la 7 ianuarie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 26608/11) depusă la Curte împotriva Republicii Moldova la 30 aprilie 2011, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către doi cetățeni ai Republicii Moldova, dna T. M. („prima reclamantă”) și dra C.M. („a doua reclamantă”). Președintele secțiunii a satisfăcut cererea reclamantelor de a nu li se dezvălui numele (articolul 47 § 3 al Regulamentului Curții).

2.

Reclamantele au beneficiat de asistență juridică, fiind reprezentate în fața Curții de dl A. Postica, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3.

Reclamantele au invocat faptul că autoritățile nu au executat ordonanța de protecție emisă de instanța de judecată și prin aceasta nu le-au acordat protecție efectivă împotriva violenței domestice.

4.

La 6 decembrie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantele s-au născut în 1982 și, respectiv, 2002. Ele locuiesc în Chișinău. A doua reclamantă este fiica primei reclamante.

A.

Contextul cauzei

6.

Prima reclamantă și M.M. s-au căsătorit în 2001. M.M. a început să se îndeletnicească cu jocurile de noroc și să se comporte agresiv cu reclamantele. Prima reclamantă a depus o acțiune de divorț, care a fost satisfăcută la 25 februarie 2010.

7

.

La 22 iunie 2010, prima reclamantă a depus o plângere la poliție pe motiv că a fost abuzată verbal de M.M., după care acesta a fost amendat administrativ cu 500 de lei moldovenești (MDL – echivalentul a 31 de euro la acea dată).

8

.

Potrivit reclamantelor, la 5 septembrie 2010, M.M. a agresat-o pe prima reclamantă și i-a produs vânătăi celei de-a doua reclamante. Raportul medical din 6 septembrie 2010 a constatat că prima reclamantă avea două hematoame pe buza superioară și un defect ușor la dinții din partea stângă. Alt raport din aceeași zi a stabilit că a doua reclamantă avea două vânătăi pe mâna dreaptă. Expertul medico-legal a consemnat explicațiile reclamantei cum că M.M. a lovit-o cu pumnul în față și a împins-o pe a doua reclamanta la pământ, producându-i durere în braț. Ambele rapoarte indicau că expertiza s-a desfășurat la solicitarea Comisariatului de poliție Buiucani.

9

.

La 24 februarie 2011, Curtea de Apel Chișinău a statuat că reclamantele au dreptul la o cotă parte de 2/3 din apartamentul comun, iar M.M. la 1/3. După pronunțarea acestei hotărâri judecătorești el a devenit și mai agresiv.

10

.

La 21 martie 2011, prima reclamantă a depus o nouă plângere la poliție pe motiv că era abuzată fizic și verbal de fostul ei soț. Raportul medical din aceeași zi a stabilit că avea două hematoame pe piciorul drept. M.M. a fost amendat cu 500 MDL.

B.

Cererea de emitere a ordonanței de protecție în favoarea reclamantelor

11

.

La 1 aprilie 2011, prima reclamantă a depus o nouă plângere împotriva lui M.M. și a solicitat emiterea unei ordonanțe de protecție.

12

.

La 5 aprilie 2011, ea a depus o plângere penală la procuratură împotriva lui M.M. La 6 mai 2011, procuratura a respins plângerea pe motiv că dovezile medicale confirmau că leziunile cauzate reclamantei nu pot cauza vătămarea sănătății, iar, în consecință nu a fost săvârșită infracțiunea de violență domestică, întrucât nu a fost cauzată cel puțin o vătămare ușoară a integrității corporale sau a sănătății. La 12 mai 2011, reclamantele au atacat ordonanța la Procuratura Generală.

13

.

La 11 aprilie 2011, Judecătoria Buiucani a emis o ordonanță de protecție prin care îl obliga pe M.M. să părăsească temporar locuința comună și să stea departe de la o distanță de cel puțin 100 m de locul lor de trai sau de studiu. Însă, ordonanța nu a fost comunicată autorităților competente, iar prima reclamantă a primit o copie a acesteia abia la 22 aprilie 2011, când a prezentat-o poliției locale, Ministerului Afacerilor Interne și Departamentului de Asistență Socială.

14.

La 20 aprilie 2011 a fost întocmit raportul de expertiză psihologică care confirma faptul că a doua reclamantă suferea de anxietate și dezechilibru emoțional. Raportul recomanda excluderea oricărui contact cu tatăl ei abuziv.

15

.

Deși poliția a încercat în două rânduri să-l forțeze pe M.M. să părăsească locuința comună la 27 și 29 aprilie 2011, M.M. a refuzat să plece, iar reclamantele au fost nevoite să doarmă câteva nopți la rude. Ultima încercare de a-l evacua pe M.M. din 29 aprilie 2011 a eșuat deoarece el a prezentat poliției încheierea Judecătoriei Buiucani din 29 aprilie 2011 prin care fusese suspendată executarea încheierii din 11 aprilie 2011 până la examinarea apelului lui M.M. Ulterior, poliția a refuzat să întreprindă orice acțiune împotriva lui M.M. până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

16

.

La 22 aprilie 2011, reclamantele au solicitat plasarea într-un centru de reabilitare a victimelor violenței domestice. Angajații centrului au stabilit că ele au suferit vătămări psihologice în urma violenței la care le-a supus M.M.

17

.

La o dată necunoscută, reclamantele au contestat încheierea din 29 aprilie 2011. La 17 mai 2011, Direcția poliție ordine publică din cadrul Ministerului Afacerilor Interne („Direcția”) a contestat la rândul său încheierea din 29 aprilie 2011, argumentând că instanța de judecată era obligată prin lege să examineze cererea reclamantei în termen de 24 de ore, însă aceasta a omis vădit termenul. În plus, legislația prevede că contestarea ordonanței de protecție nu suspendă executarea acesteia; însă, instanța de judecată a suspendat executarea ordonanței de protecție din 11 aprilie 2011. De asemenea, ordonanța nu a fost comunicată imediat poliției și serviciilor sociale, după cum prevede legislația. Neexaminarea cererii reclamantelor și neexecutarea ordonanței de protecție le-a expus pe acestea la eventuale alte rele tratamente.

18.

La 24 mai 2011, împotriva lui M.M. a fost pornită urmărirea penală pe marginea acuzației de furt a bijuteriilor primei reclamante.

19

.

În aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantelor și al Direcției, și a admis apelul lui M.M. De asemenea, instanța a casat încheierea din 11 aprilie 2011 și implicit a anulat prevederile ordonanței de protecție. Instanța de apel a constatat că instanța inferioară (i) nu a respectat procedura de examinare a cererii reclamantelor și nu a precizat motivele pentru emiterea ordonanței de protecție, (ii) nu a verificat dacă pretinsul agresor a fost citat corespunzător la ședința de judecată și (iii) nu a solicitat rapoarte de la serviciile sociale și de la poliție anterior emiterii ordonanței de protecție. În plus, instanța de judecată inferioară nu avea competența de a suspenda executarea ordonanței de protecție. Prin urmare, a fost casată și încheierea din 29 aprilie 2011. Întrucât instanța inferioară nu a respectat prevederile legislației în vigoare și a pronunțat o hotărâre judecătorească ilegală, Curtea de Apel a dispus reexaminarea cauzei.

20

.

La 4 iulie 2011, la plângerea reclamantei, procuratura a pornit urmărirea penală împotriva lui M.M. pe marginea acuzației de violență domestică.

21

.

La 15 iulie 2011, Judecătoria Buiucani a respins cererea reclamantei de emitere a ordonanței de protecție, constatând că a doua reclamantă a explicat că-i iubește pe ambii părinți egal; că tatăl le-a spus lucruri oribile și că a încercat să le dea afară din apartament; și că au fost situații în care tatăl a lovit-o pe mama ei și când mama l-a zgâriat pe tata sau l-a amenințat cu cuțitul. Instanța a reținut că prima reclamantă a susținut că M.M. a agresat-o verbal, însă dovezile sunt insuficiente. Instanța a concluzionat că nu există suficiente probe a comiterii infracțiunii de violență domestică.

22

.

La 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Chișinău a emis o ordonanță de protecție în favoarea reclamantelor, similară celei din 11 aprilie 2011. Aceasta a fost comunicată oficial lui M.M. la 6 octombrie 2011. La 28 decembrie 2011, poliția a confirmat că ordonanța a fost executată.

23

.

La 20 septembrie 2011, procuratura a încetat urmărirea penală împotriva lui M.M., iar la 30 decembrie 2011 ordonanța de încetare a fost anulată de procurorul ierarhic superior.

24.

La 27 februarie 2012, procuratura a propus încetarea urmăririi penale pe marginea acuzației de furt. Părțile nu au informat Curtea despre evoluția celor două cauze penale, cu excepția unei declarații a reclamantelor din octombrie 2012, în care acestea au fost informate că urmărirea penală privind violența domestică este în curs de desfășurare.

II.

DOCUMENTE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE

25

.

Dispozițiile legislației naționale și documentele internaționale relevante au fost rezumate în cauza

Eremia c. Republicii Moldova

(nr. 3564/11, §§ 29-37, 28 mai 2013)

26

.

În plus, raportul Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova din 2011 „Violența față de femei în familie în Republica Moldova”

[1]

conține date statistice privind violența asupra femeilor comisă de soți sau concubini. Raportul constată printre altele că, în funcție de vârstă, 41%-52% dintre femeile respondente au raportat cazuri de violență fizică sau sexuală, 50%-66% - violență psihologică (pag.120), cu prevalența unei sau altei forme de violență domestice la 63% din victime (pag.79). Raportul constată că violența față de femei este adânc înrădăcinată și răspândită în societate și se reproduce de la o generație la alta. Comportamentul abuzatorului este acceptat de societate și servește drept mijloc de control asupra femeii. În contrast cu violența în familie, doar 6% din femeile respondente au declarat că au fost supuse vreunei forme de violență din partea altor persoane decât soțul sau concubinul. În majoritatea cazurilor raportate, violența a fost comisă de alți membri de gen masculin ai familiei victimei (tați, socri). De asemenea, raportul a constatat că în majoritatea cazurilor de violență violența fi zică comisă de non-parteneri de este o formă repetată de abuz și nu doar un incident unic. Raportul relevă că un anumit procentaj de cazuri de violență asupra femeilor rămâne neraportat, deoarece victimele fie consideră că se pot descurca singure, fie se tem sau le este rușine. Concluzia raportului este că violența față de femei este înrădăcinată profund în statutul inegal al femeilor și bărbaților și acest fenomen este acceptat la scară largă de către societate. Mai puțin de jumătate din victimele respondente cunosc legislația privind protecția lor împotriva violenței domestice (Legea nr.45, a se vedea paragraful 30 din cauza

Eremia

, citată mai sus). Mai puțin de jumătate din femeile care cunosc legislația specifică consideră că aceasta este eficientă. Majoritatea victimelor violenței domestice preferă să sune la poliție decât să cheme medicii sau lucrătorii sociali, totodată aceste femei sunt cele mai puțin mulțumite de modul în care acționează poliția la plângerea lor.

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI

27.

Reclamantele au susținut că autoritățile au ignorat abuzurile domestice la care au fost supuse și că nu au executat prompt ordonanța de protecție emisă de instanța de judecată. Ele au invocat articolul 3 al Convenției, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.

Admisibilitatea

28.

Curtea notează că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. În continuare, ea notează că niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

(a)

Reclamantele

29.

Reclamantele s-au plâns în privința faptului că statul nu și-a respectat obligația pozitivă prevăzută de articolul 3 al Convenției de a le proteja împotriva violenței domestice și de a preveni comiterea repetată a acesteia. Autoritățile au fost puse la curent cu acțiunile lui M.M., însă acestea doar l-au amendat, ceea ce nu a avut consecințe asupra comportamentului lui. Omisiunea de a-l evacua imediat pe M.M. din locuința comună a avut ca rezultat expunerea reclamantelor la riscul constant de a fi maltratate continuu.

30.

Răspunsul întârziat al autorităților a fost atribuit faptului că nu existau instrucțiuni metodologice privind modul în care trebuie examinate cazurile de violență domestică. Aceste instrucțiuni au fost adoptate abia la mijlocul anului 2012. Mai multe sondaje naționale relevă faptul că statul intervenea în asemenea cazuri doar atunci când acestea implicau vătămări a integrității corporale sau a sănătății victimei, iar organele de lege considerau aceste cazuri ca fiind chestiuni private care nu necesitau implicarea lor.

31.

Reclamantele au susținut că cererea lor inițială de emitere a ordonanței de protecție a fost examinată în termen de 10 zile, deși legislația prevede expres 24 de ore pentru examinarea cererii de către instanța de judecată. După aceea, ordonanța nu a fost imediat comunicată pentru executare poliției, și doar atunci când reclamanta a obținut o copie a ordonanței ea a prezentat-o organelor competente. Poliția a primit o copie a ordonanței la 22 aprilie 2011, însă nu a întreprins nicio acțiune fermă până la 29 aprilie 2011, când aceasta a fost suspendată de către instanța de judecată la cererea lui M.M., când, de fapt, apelul declarat nu avea efectul de suspendare a executării ordonanței. Așa încât, întârzierea rezultată de 180 de zile între data solicitării ordonanței de protecție (1 aprilie 2011) și emiterea unei ordonanțe noi și conforme (29 septembrie 2011) nu poate fi considerată ca fiind rezonabilă.

(b)

Guvernul

32.

Guvernul a susținut că autoritățile au luat toate măsurile rezonabile pentru a o proteja pe prima reclamantă de riscul de a fi supusă violenței și de a preveni repetarea violenței. Astfel, M.M. a fost obligat de câteva ori să plătească o amendă de 500 MDL. Guvernul susține că anterior depunerii plângerii din 11 aprilie 2011 nu a existat un risc real și iminent la adresa sănătății reclamantelor, astfel încât nu a existat o obligație pozitivă de a le oferi protecția necesară înainte de această dată.

33.

După 11 aprilie 2011, autoritățile au luat toate măsurile necesare – au emis un ordin de protecție și l-au informat pe M.M. despre obligațiile și responsabilităților sale în condițiile ordonanței, și, de asemenea, au pornit un dosar penal împotriva lui. După emiterea unei noi ordonanțe protecție la 29 septembrie 2011, M.M. a părăsit reședința comună, iar prima reclamantă a declarat că nu a avut nicio obiecție în privința modului în care poliția a executat ordonanța de protecție.

34.

Prin urmare, Guvernul a susținut că plângerile întemeiate pe articolele 3 și 8 ale Convenției sunt inadmisibile.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

35

.

Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 al Convenției. Aprecierea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi caracterul și contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice și mentale ale acestuia și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea sănătății a victimei (a se vedea

Costello

‑

Roberts v. the United Kingdom

, 25 martie 1993, §

30, Series

A nr.

247

‑

C și

Kudła v. Poland

[GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000

‑

XI).

36.

În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenției, coroborat cu articolul 3, impune statelor obligația pozitivă de a asigura protecția tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor împotriva oricărei forme de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenției, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea

A. v. the United Kingdom

, 23

septembrie 1998, § 22,

Reports of Judgments and Decisions

1998

‑

VI și

Opuz

, citată mai sus, § 159). Această obligație trebuie să includă protecția efectivă,

inter alia,

a uneia sau a mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor acțiuni penale de către o persoană terță, precum și pași rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente cunoscute sau care ar fi trebuit să fie cunoscute de către autorități (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Osman v. the United Kingdom

, 28 octombrie 1998, § 116,

Reports

1998

‑

VIII;

E. and Others v. the United Kingdom

, nr.

33218/96, §

88, 26

noiembrie 2002; și

J.L. v. Latvia

, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).

37.

Rolul Curții nu este de a se substitui autorităților naționale și de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un șir de măsuri care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligațiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenției (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Bevacqua and S.

v.

Bulgaria

, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În același timp, conform articolului 19 al Convenției și potrivit principiului că Convenția este menită să garanteze drepturi practice și efective, și nu teoretice și iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligația statului de a ocroti drepturile celor aflați sub jurisdicția sa sunt executate corespunzător (a se vedea

Nikolova and Velichkova v. Bulgaria

, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).

38.

Mai mult, articolul 3 al Convenției impune autorităților să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea

M.C. v. Bulgaria

, nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003

‑

XII, și

Denis Vasilyev v. Russia

, nr.

32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 și 3 ale Convenție, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuție, Curtea s-a pronunțat adeseori cu privire la faptul dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declarațiilor și durata de timp necesară pentru efectuarea investigației inițiale (a se vedea

Denis Vasilyev

, citată mai sus, § 100 cu referințele ulterioare; și

Stoica v. Romania

, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).

39

.

Ingerința autorităților în viața privată și de familie poate fi necesară în anumite circumstanțe pentru a proteja sănătatea și drepturile unei persoane sau pentru a preveni acțiuni cu caracter penal (a se vedea

Opuz

, citată mai sus, §

144). În acest sens, statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecția împotriva actelor de violență comise de persoane fizice (a se vedea

X and Y v. the Netherlands

, 26 martie 1985, § 22 și 23, Series A nr. 91;

Costello-Roberts v. the United Kingdom

, 25 martie 1993, §

36, Series A nr. 247-C;

D.P. and J.C. v. the United Kingdom

, nr.

38719/97, § 118, 10 octombrie 2002;

M.C. v. Bulgaria

, citată mai sus, §§

150 și 152, ECHR 2003

‑

XII;

Bevacqua

, citată mai sus, §

65, și

Sandra Janković v. Croatia

, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).

(b)

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i)

În privința faptului dacă reclamantele au fost supuse unui tratament contrar articolului 3 al Convenției

40.

În speță, reclamantele au prezentat dovezi medicale ale faptului că ele au fost maltratate (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Un alt incident care s-a produs mai târziu față de prima reclamantă a fost și el confirmat prin raportul medical din 21 martie 2011 (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Mai există cel puțin un alt incident confirmat de violență verbală (a se vedea paragraful 7 de mai sus).

41.

În plus, Curtea nu poate să nu ia în considerare teama primei reclamante de a fi agresată în continuare, având în vedere abuzurile anterioare comise de M.M. și faptul că trebuia să locuiască cu el în același apartament. Proba acestei frici poate fi găsită în cererea reclamantelor de a fi plasate într-un centru de reabilitare (a se vedea paragraful 16 de mai sus). A doua reclamantă, fiind victima directă a agresiunii fizice și verbale, precum și martora abuzurilor față de mama sa, a fost subiectul unei suferințe care depășește pragul minim necesar pentru aplicarea articolului 3 al Convenției, în special având în vedere vârsta ei (ea avea 8 ani la data evenimentelor) și concluziile raportului de expertiză psihologică (a se vedea paragraful 13 de mai sus).

42.

În asemenea circumstanțe, Curtea constată că articolul 3 al Convenției este aplicabil în speță. Prin urmare, ea trebuie să stabilească dacă acțiunile autorităților întreprinse la plângerile reclamantelor s-au conformat cerințelor acestei prevederi.

(ii)

În privința faptului dacă autoritățile s-au conformat obligațiilor pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenției

43.

După cum a fost menționat mai sus (a se vedea paragrafele 35-39 de mai sus), articolul 3 al Convenției impune statelor obligația pozitivă de a institui, pe de o parte, un cadrul legal pentru prevenirea și pedepsirea relelor tratamente administrate de persoane fizice, și, pe de altă parte, obligația de a implementa cadrul legal respectiv în practică atunci când autoritățile sunt conștiente de existența pericolului iminent ca o anumită persoană să comită acțiuni de maltratare sau când relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecție victimelor și pedepsind persoanele responsabile pentru relele tratamente.

44

.

În privința primei obligații, Curtea a notat că legislația Republicii Moldova prevede sancțiuni penale pentru comiterea acțiunilor de violență (a se vedea

Eremia

, citată mai sus, § 57,

Mudric c. Republicii Moldova

, nr. 74839/10, § 48, 16 iulie 2013, și

B. c. Republicii Moldova

, nr. 61382/09, § 50, 16

iulie 2013).

45.

Curtea trebuie să determine dacă autoritățile naționale cunoșteau, sau trebuiau să cunoască, despre violența la care a fost supusă reclamantele și despre riscul unor violențe ulterioare, iar în caz pozitiv, Curtea trebuie să stabilească dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a le proteja și pentru a-l pedepsi pe făptaș. La verificarea faptului dacă autoritățile naționale s-au conformat obligațiilor lor pozitive inerente articolului 3 al Convenției, Curtea va ține cont de faptul că ea nu trebuie să se substituie autorităților naționale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenței domestice (a se vedea,

mutatis mutandis

,

A. v. Croatia

, nr. 55164/08, § 61, 14 octombrie 2010, § 61 și

Sandra Janković

, citată mai sus, § 46).

46

.

Curtea consideră că autoritățile aveau cunoștință despre comportamentul violent a lui M.M. (a se vedea paragrafele 7-12 de mai sus), care a devenit și mai evident când instanțele de judecată naționale au emis ordonanța de protecție din 11 aprilie 2011 (a se vedea paragraful de 13 mai sus). Deși nu a fost depusă o plângere formală în privința violenței domestice, este clar din rapoartele de expertiză medicală și din amenzile impuse (a se vedea, de exemplu, paragraful 8 de mai sus) că poliția cunoștea din acuzațiile reclamantelor că M.M. le-a agresat. În această situație, poliția avea datoria de a se autosesiza și de a verifica necesitatea unei eventuale intervenții pentru a stopa violența domestică, luând în considerare vulnerabilitatea victimelor violenței domestice. Însă, autoritățile nu au fost capabile să ofere reclamantelor protecție în lipsa unei plângeri formale a reclamantelor, chiar și atunci când au luat cunoștință de actele de maltratare fizică, inclusiv asupra unui copil de 8 ani (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Faptul că relativ puține victime a violenței domestice au cunoștință despre Legea nr.45 și implicit despre ordonanța de protecție (a se vedea paragraful 26 de mai sus) nu face decât să complice problema.

47.

Motivarea procuraturii că poate porni urmărirea penală doar în cazul în care vătămările cauzate victimei ating un anumit nivel de gravitate (a se vedea paragraful 12 de mai sus) ridică întrebări în privința eficienței măsurilor de protecție, având în vedere diferitele tipuri de violență domestică, cum ar fi abuzul psihologic sau economic, care nu rezultă în vătămări fizice.

48.

După ce a fost agresată a doua oară la 21 martie 2011 și a solicitat emiterea ordonanței de protecție, prima reclamantă a fost nevoită să aștepte 10 zile până ce instanța de judecată a examinat cererea ei, deși legea prevede termenul limită de 24 de ore pentru examinare. După ce ordonanța de protecție a fost emisă, ea nu a fost comunicată imediat reclamantelor și nici poliției pentru a fi executată, ceea ce le-a expus pe reclamante la riscul de a fi maltratate în continuare. În ciuda tuturor dovezilor din dosar, atât instanțele de judecată cât și procuratura au refuzat până la data de 29 septembrie 2011 să ofere protecție efectivă. Reiese că reclamantele nu au beneficiat de protecție efectivă timp de un an de la primul incident de violență fizică și timp de jumătate de an de la depunerea cererii pentru emiterea ordonanței de protecție.

49

.

Având în vedere modul în care autoritățile au soluționat cazul și faptul că ele cunoșteau riscul ca M.M. să comită alte acțiuni de violență domestică, precum și omisiunea lor de a lua măsuri efective împotriva lui timp e câteva luni, Curtea concluzionează că statul nu și-a respectat obligațiilor pozitive ale acestora în temeiul articolului 3 al Convenției. Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției.

II.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI, AL ARTICOLULUI 8 COROBORAT CU ARTICOLUL 13, PRECUM ȘI AL ARTICOLULUI 13 COROBORAT CU ARTICOLUL 3

50.

Reclamantele au invocat încălcarea articolului 8 al Convenției, care vizează protecția integrității fizice și psihice a unei persoane. Autoritățile nu le-au asigurat protecție împotriva violenței domestice și, astfel, nu și-au respectat obligațiile pozitive prevăzute de această dispoziție. Ele au susținut că nu au avut la dispoziție remedii efective în privința plângerilor întemeiate pe articolele 3 și 8 ale Convenției.

51.

Guvernul a contestat aceste argumente.

52.

În lumina constatării că a fost încălcat articolul 3 al Convenției, Curtea consideră că plângerea întemeiată pe articolul 8, precum și cea întemeiată pe articolul 13 coroborat cu articolele 3 și 8 trebuie să fie declarate admisibile, însă ele nu prezintă probleme separate.

III.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 14 AL CONVENȚIEI COROBORAT CU ARTICOLELE 3 ȘI 8

53.

Reclamantele au susținut că omisiunea autorităților de a le asigura protecție eficientă și promptă echivalează cu discriminarea de gen și se bazează pe ideile preconcepute referitoare la rolul femeii în familie. Ele au invocat Articolul 14 care prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A.

Admisibilitatea

54.

Curtea observă că aceste pretenții nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. În continuare, ea notează că acestea nu sunt inadmisibile sub niciun alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

55.

Reclamantele au susținut că au fost discriminate pe bază de gen, întrucât violența domestică afectează în cea mai mare parte femeile. Autoritățile naționale au tolerat la scară largă această violență, iar în prezenta cauză nu au intervenit prompt, au admis întârzieri și nu și-au respectat obligația de diligență în asigurarea protecției reclamantelor împotriva violenței domestice.

56.

Guvernul a susținut că trebuie făcută diferență între prezenta cauză și alte cauze, cum ar fi

Opuz

(citată mai sus), deoarece în speță nu este vorba despre o pasivitate judiciară generală și discriminatorie care să creeze un climat favorabil violenței domestice. Dimpotrivă, autoritățile au reacționat prompt prin pornirea urmăririi penale împotriva abuzatorului. La nivel general, statul a întreprins mai mulți pași pentru a îmbunătăți sistemul de protecție a victimelor violenței domestice, după cum este descris în paragrafele 29 și 30 în cauza

Eremia

(citată mai sus).

2.

Aprecierea Curții

57.

Curtea subliniază concluzia sa că eșecul statului de a proteja femeile împotriva violenței domestice încalcă dreptul lor la protecția egală a legii, chiar dacă această omisiune nu este intenționată (a se vedea

Opuz

, citată mai sus, § 191).

58.

În speță, Curtea notează că prima reclamantă a fost supusă violenței domestice de către soțul ei de mai multe ori (a se vedea paragrafele 7-10 de mai sus) și că autoritățile aveau cunoștință despre aceasta (a se vedea paragraful 46 de mai sus).

59.

Curtea notează, de asemenea, că procuratura a refuzat să pornească urmărirea penală deoarece a apreciat că vătămările de pe corpul reclamantei nu sunt suficient de grave (a se vedea paragraful 12 de mai sus), ceea ce subliniază omisiunea de realiza sau de a explica organelor legii natura specifică a violenței domestice, care nu întotdeauna este însoțită de vătămarea fizică. În plus, autoritățile au avut nevoie de o perioadă lungă de timp pentru a examinat cererea reclamantei de emiterea a ordonanței de protecție și pentru a o expedia ulterior organelor de înfăptuire a legii, cu toate că situația era urgentă (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Nici mai târziu poliția nu a luat vreo acțiune decisivă pentru a-l înlătura pe abuzator din locuința comună, iar instanța de judecată a suspendat executarea ordonanței, în ciuda urgenței situației (a se vedea paragraful 15 de mai sus) – decizie care a fost caracterizată de autorități ca fiind contrară legii (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Între timp, reclamanta a fost nevoită să se mute într-un centru de reabilitare (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

60.

Pasivitatea autorităților în prezenta cauză este aparentă și din faptul că nu au considerat să aplice măsurile de protecție anterior depunerii unei cereri formale în acest sens sau să pornească urmărirea penală împotriva lui M.M. înainte să fie depusă plângerea formală (a se vedea paragrafele 11 și 20de mai sus). Având în vedere vulnerabilitatea victimelor violenței domestice, care deseori omit să denunțe aceste incidente, autoritățile statului au avut obligația de a verifica dacă situația impunea o reacție mai puternică din partea statului sau cel puțin s-o informeze prima reclamantă despre existența măsurilor de protecție.

61.

În cele din urmă, Curtea pune la îndoială atitudinea instanțelor de judecată naționale, care examinând aceleași documente ca și în cazul plângerii întemeiate pe articolul 3, citând declarațiile celei de-a doua reclamante că tatăl ei a abuzat-o verbal și a lovit-o pe mama ei, a constatat că nu există probe ale violenței domestice.

62.

În opinia Curții, combinarea factorilor de mai sus demonstrează clar faptul că acțiunile autorităților nu sunt o simplă omisiune sau întârziere în soluționarea problemei violenței supra reclamantei, ci relevă tolerarea repetată a violenței și atitudinea discriminatorie față de reclamantă în calitatea sa de femeie. Constatările raportului special al Națiunilor Unite privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia (a se vedea paragraful 37 în cauza

Eremia

citată mai sus), precum și datele statistice publicate de Biroul Național de Statistică (a se vedea paragraful 26 de mai sus) susțin impresia creată că autoritățile nu acordă o atenție cuvenită gravității și extinderii problemei violenței domestice în Moldova și efectul discriminatoriu al acesteia asupra femeilor.

63.

Prin urmare, în circumstanțele specifice ale acestei cauze, Curtea constată că a avut loc o încălcarea articolului 14 combinat cu articolul 3 al Convenției în ceea ce o privește pe prima reclamantă (a se vedea cauza

Eremia

citată mai sus, § 90 și cauza

Mudric

, citată mai sus, § 64).

64.

Curtea consideră că plângerea formulată în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8 al Convenției nu ridică alte probleme separate. Prin urmare, deși plângerea este admisibilă în principiu, Curtea nu o va examina separat. De asemenea, ea consideră că a plângerea celei de-a doua reclamante, deși este admisibilă în principiu, nu prezintă probleme separate față de cele examinate în raport cu articolul 3.

IV.

CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

65.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A.

Prejudiciul

66.

Reclamantele au pretins 20,000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubiri pentru suferința cauzată prin umilință și abuz fizic, precum și prin omisiunea autorităților de a le acorda protecție în mod prompt.

67.

Guvernul a susținut că suma pretinsă nu este justificată deoarece în opinia autorităților ele au întreprins toate măsurile pentru prevenirea violenței împotriva reclamantei. De asemenea, Guvernul a susținut că suma este excesivă în raport cu jurisprudența Curții pe marginea articolului 3 al Convenției. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretențiile reclamantelor.

68.

Având în vedere gravitatea violărilor constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantelor o sumă globală de 15,000 EUR.

B.

Costuri și cheltuieli

69.

Reclamantele au pretins 3,840 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli. Ele au prezentat o listă detaliată a orelor prestate de avocat (32 de ore la o rată orară de 120 EUR).

70.

Guvernul a susținut că rata percepută de avocat este excesivă. El a notat că în cauza

Boicenco v. Moldova

(nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de 75 EUR per oră, având în vedere complexitatea cauzei și aportul adus de către avocați. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.

71.

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca costurile și cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate și rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, criteriile de mai sus și faptul că reclamanta a beneficiat de asistență juridică gratuită din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de 2,150 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

C.

Dobânda

72.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererea

admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției;

3.

Hotărăște

că nu este necesară examinarea plângerii formulate în temeiul articolului 8 al Convenției separat și coroborat cu articolul 13, precum și plângerea bazată pe articolul 13 coroborat cu articolul 3 al Convenției;

4.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 3 al Convenției în ceea ce o privește pe prima reclamantă;

5.

Hotărăște

că nu este necesară examinarea plângerii formulate de prima reclamantă în temeiul articolului 14 al Convenției coroborat cu articolul 8 al Convenției, și nici plângerea celei de-a doua reclamante bazate pe articolul 14 coroborate cu articolele 3 și 8;

6.

Hotărăște

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)

15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;

(ii)

2150 EUR (două mii cinci sute de euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

7.

Respinge

restul pretențiilor reclamantelor cu titlu de satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte

1.

Elaborat cu suportul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, a Entității Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor, a Fondului ONU pentru Populație. Raportul este disponibil la <http://www.statistica.md>.