CASE OF TCACI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 3473/06) depusă la 4 ianuarie 2006 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Maxim Tcaci („reclamantul”).

Reclamantul a fost reprezentat de către dl. A. Tufan, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

Reclamantul s-a plîns Curții că a fost maltratat de către polițiști în timpul deținerii sale în arest și că investigația efectuată în legătură cu plîngerile sale nu a fost efectivă. De asemenea, el a susținut că i-a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, deoarece declarațiile sale ar fi fost obținute prin constrîngere, iar ulterior au fost admise în calitate de probă în cadrul procesului penal.

La 12 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La 30 martie 2005, reclamantul și P.B. au fost reținuți de către autoritățile naționale, fiind bănuiți de comiterea mai multor jafuri, de omorul unui polițist și de tentativa de omor a altor doi polițiști. Reclamantul a fost reținut aproximativ la ora 14, ulterior fiind plasat în Izolatorul de detenție provizorie (IDP) al Comisariatului General de Poliție din Chișinău. El a fost deținut pînă la 18 mai 2005, dată la care a fost transferat în Penitenciarul nr. 13.

Potrivit unui extras din registrul medical al IDP, reclamantul a fost examinat la 30 martie 2005 de către felcerul Izolatorului, care a notat că în rezultatul examinării medicale careva acuze asupra stării sănătății nu prezenta.

Printr-o scrisoare din 14 aprilie 2005, mama reclamantului s-a plîns Procurorului General al Republicii Moldova că i-a fost interzis să-i transmită fiului său hrană și haine. De asemenea, ea și-a exprimat temerea că fiul ei „suferă mult”, deoarece polițiștii, de mai multe ori, i-ar fi spus lui că nu va supraviețui pînă la judecarea cauzei. 9 . Într-o scrisoare adresată Procurorului General, datată cu 15 aprilie 2005, K.P., un cetățean Indian, a afirmat că a fost deținut în IDP în perioada 25 martie - 13 aprilie 2005 și că a fost martorul relelor tratamente aplicate reclamantului pe parcursul acestei perioade. În particular, el a susținut că reclamantul a fost adus în celula sa aproximativ la 30 martie 2005, fiind cu leziuni. De asemenea, el a menționat că dimineața devreme polițiștii veneau zilnic după reclamant, că îl auzea pe acesta strigînd și că la întoarcerea sa în celulă, el avea urme de violență pe spate, piept, mîini și picioare. Potrivit lui K.P., polițiștii nu-i permiteau reclamantului să se așeze decît pe podeaua de beton din celulă. În cele din urmă, K.P. a afirmat că reclamantul i-a spus că polițiștii i-au introdus o sticlă în orificiul anal. La finele scrisorii, K.P. a indicat adresa sa din India. Pe scrisoarea respectivă nu este aplicată nicio ștampilă și nicio altă mențiune care ar demonstra că aceasta ar fi fost expediată prin poștă și/sau recepționată de către Procurorul General. Potrivit versiunii Guvernului, numele destinatarului nu a fost scris de autorul scrisorii, dar de către o altă persoană, deoarece scrisul era diferit de cel din textul scrisorii.

Printr-o scrisoare din 22 aprilie 2005, mama reclamantului a fost informată de către Procuratura Generală că fiul ei nu a fost supus vreunei acțiuni ilegale din partea polițiștilor.

La 6 mai 2005, mama reclamantului a cerut cu insistență Procurorului General ca fiul său să fie transferat din IDP într-o instituție penitenciară.

Printr-o scrisoare din 25 mai 2005, Procuratură Generală a informat-o pe mama reclamantului că fiul ei a fost transferat în Penitenciarul nr. 3 din Chișinău (“instituție penitenciară”). Procuratura a reiterat că nicio acțiune ilegală nu a fost întreprinsă de către polițiști în privința fiului său.

Potrivit unui certificat eliberat la 13 ianuarie 2006 de către medicul său curant, la data ultimei consultații medicale din 17 decembrie 2004 reclamantul era somatic sănătos.

În februarie, martie și mai 2006, mama reclamantului a cerut, în repetate rînduri, autorităților să autorizeze examinarea fiului său de către medici.

La 15 mai 2006, reclamantul a fost examinat de către un medic chirurg din spitalul penitenciar, care a constatat că primul suferă de osteofit (excrescență osoasă) a tibiei, în regiunea 1/3 proximală a gambei drepte. B. Procedura penală pornită împotriva reclamantului 16 . Între timp, la 30 martie 2005, între orele 19.20 și 20.30, procurorul responsabil de caz l-a audiat pe reclamant în prezența unui avocat numit din oficiu. Ca urmare a audierii, reclamantul a depus mărturii parțiale contra semnătură. În particular, reclamantul a recunoscut că a furat împreună cu P.B. două pistoale dintr-un club de tir sportiv și că a efectuat cîteva împușcături asupra polițiștilor, care au încercat să-i rețină. De asemenea, el a menționat că a depus declarații fără să fie constrîns psihic sau fizic.

La date nespecificate, în timpul urmăririi penale reclamantul și P.B. au recunoscut, de asemenea, că au comis două jafuri, că au organizat o bandă armată și că au pregătit omorul unor civili cu scopul de a însuși banii acestora. În plus, reclamantul a recunoscut că a săvîrșit două excrocherii.

La o dată nespecificată, procuratura a trimis cauza penală pentru examinare la Curtea de Apel Chișinău. Rechizitoriul conținea zece capete de acuzare împotriva reclamantului, și anume jafuri, excrocherii, organizarea unei bande armate, pregătirea omorului unor civili, omorul unui polițist și tentativă de omor a altor doi polițiști. 19 . În fața Curții de Apel, reclamantul, reprezentat de către un avocat la alegerea sa, a recunoscut faptele imputate, cu excepția celor două excrocherii și a pregătirii omorului unor civili. P.B. a negat, de asemenea, faptul că a planificat omorul unor civili. 20 . La 8 decembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău l-a găsit vinovat pe reclamant de săvîrșirea tuturor infracțiunilor de care a fost acuzat. În ceea ce privește cele două excrocherii, Curtea de Apel Chișinău a admis în calitate de probă, pe de o parte, mărturiile reclamantului depuse în perioada urmăririi penale și, pe de altă parte, declarațiile victimelor, care au fost audiate atît de către organul de urmărire penală cît și de însăși Curtea de Apel Chișinău, precum și plîngerile penale ale părților vătămate. În ceea ce privește pregătirea omorului unor civili, Curtea de Apel Chișinău s-a bazat pe mărturiile reclamantului și ale lui P.B. depuse în cadrul urmăririi penale, pe declarațiile potențialelor victime făcute, inclusiv în cadrul ședinței de judecată și pe un proces-verbal de cercetare la fața locului. În ceea ce privește celelalte capete de acuzare, Curtea de Apel Chișinău și-a întemeiat sentința pe mărturiile depuse de către reclamant și P.B. atît în cadrul urmăririi penale cît și în cadrul judecării cauzei, pe declarațiile victimelor și ale martorilor făcute în cadrul ședințelor de judecată, pe rapoartele de expertiză medico-legale și balistice și pe procesele-verbale de cercetare la fața locului. La cumularea diferitelor pedepse, Curtea de Apel a stabilit reclamantului pedeapsa definitivă - detențiune pe viață. 21 . La 22 decembrie 2005, reclamantul a declarat recurs. El a susținut, printre altele, că în perioada urmăririi penale ar fi fost maltratat de către polițiști și că ar fi fost impus să depună mărturii. De asemenea, el a invocat că nu a putut avea întrevederi cu avocatul numit din oficiu pe parcursul primelor două luni al deținerii sale în arest. El a solicitat ca mărturiile sale depuse în cadrul urmăririi penale să nu fie folosite în calitate de mijloace de probă. 22 . Printr-o decizie irevocabilă din 25 aprilie 2006, Curtea Supremă de Justiție a admis parțial recursul declarat de reclamant. Curtea Supremă de Justiție l-a achitat pe reclamant în ceea ce privește capetele de acuzare de pregătire a omorului unor civili, deoarece reclamantul a renunțat de bună voie la săvîrșirea acestor infracțiuni și că acuzatorul nu a prezentat probe incontestabile, care ar dovedi vina reclamantului. Curtea Supremă de Justiție a menținut sentința instanței inferioare în ceea ce privește restul capetelor de acuzare, precum și pedeapsa stabilită - detențiunea pe viață. Referitor la alegațiile despre maltratare, Curtea Supremă de Justiție le-a respins ca fiind neîntemeiate. În acest sens, instanța de judecată a invocat ordonanța de neîncepere a urmăririi penale emisă de procurorul S.O. la 13 aprilie 2006 (paragraful 25 de mai jos). În cele din urmă, Curtea Supremă de Justiție a relevat că la urmărirea penală nu s-a confirmat încălcarea dreptului la apărare a reclamantului, că toate actele procesuale au fost efectuate în strictă conformitate cu prevederile legale și că multe din acțiunile de anchetă au fost filmate pe casete video, de pe care se vede, că dreptul la apărare a fost respectat. C. Investigația efectuată de către autorități în legătură cu alegațiile despre maltratare 23 . La 10 aprilie 2006, procuratura din oficiu a inițiat o investigație în legătură cu alegațiile reclamantului invocate în cadrul procesului său penal (paragraful 21 supra).

La date nespecificate, procurorul S.O. a cerut explicații de la procurorul C.B., care a efectuat urmărirea penală împotriva reclamantului și celor trei polițiști, care au participat la reținerea acestuia. Procurorul C.B. a comunicat că reclamantul a depus declarații benevol, fără careva influență, în prezența unui avocat. În ceea ce privește cei trei polițiști, ei au recunoscut că, la reținerea reclamantului, au aplicat forța fizică, deoarece acesta era înarmat și era recidivist; totodată, ei au susținut că nu au depășit limitele prevăzute de legislație. 25 . La 13 aprilie 2006, procurorul S.O. a dispus printr-o rezoluție neînceperea urmăririi penale. Procurorul a făcut referire la explicațiile susmenționate și a precizat, în plus, că pe parcursul urmăririi penale reclamantul nu a depus vreo plîngere privind pretinsele rele tratamente. Astfel, procurorul a considerat că alegațiile respective nu erau întemeiate.

La o dată nespecificată, reclamantul a depus o plîngere împotriva rezoluției procurorului. El a susținut că pînă la reținere starea sănătății sale era bună și a reproșat autorităților faptul că nu au dispus efectuarea unei expertize medico-legale în privința sa, precum și că nu au depus suficiente eforturi pentru a identifica și a interoga codeținuții săi, care ar fi putut, în opinia sa, confirma afirmațiile lui. În cele din urmă, el a susținut că în perioada deținerii sale în IDP nu a dispus de vreun mecanism de depunere a unei plîngeri.

Prin încheierea din 14 iunie 2006, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău a dispus anularea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 13 aprilie 2006. Judecătorul a considerat că acțiunile de control efectuate de către procuratură erau incomplete. Judecătorul de instrucție a relevat că procurorul nu a verificat nici registrul medical al IDP și nici existența unor apeluri către serviciul de salvare, nu a elucidat întrebarea privind motivul deținerii reclamantului în IDP, deși potrivit mandatului de arest el trebuia să fie plasat într-o instituție penitenciară, și în cele din urmă, că procurorul nu l-a audiat nici pe reclamant și nici pe mama acestuia. Prin urmare, judecătorul de instrucție a dispus efectuarea de către procuratură a unui control suplimentar.

La 21 decembrie 2006, mama reclamantului a prezentat procuraturii o copie a scrisorii lui K.P. (paragraful 9 supra).

La 9 ianuarie 2007, un procuror l-a audiat pe reclamant și pe P.B., coacuzat în aceeași cauză. Reclamantul a declarat că a fost bătut din primele ore ale reținerii sale și că, ulterior, a fost maltratat zilnic în IDP, cu scopul, printre altele, de a obține o mărturisire completă. De asemenea, el a menționat că a primit numeroase lovituri în cap, pe corp și la tălpi, că polițiștii îl obligase să doarmă pe podeaua celulei și că i-au introdus o sticlă în orificiul anal. El a susținut, de asemenea, că urmare a relelor tratamente denunțate el șchiopăta, genunchiul său de la piciorul drept era umflat și îl durea, și că avea dureri de cap. Reclamantul a menționat și numele codeținuților săi, inclusiv numele lui K.P., care ar fi putut, în opinia lui, să confirme alegațiile sale. În ceea ce privește P.B., el a declarat, la rîndul său, că a fost maltratat în fiecare zi în IDP.

Printr-o ordonanță din 6 aprilie 2007, procurorul S.O. a dispus neînceperea urmăririi penale, după ce a solicitat din nou explicații de la procurorul C.B., precum și explicațiile a zece polițiști responsabili de supravegherea deținuților în IDP. Procurorul a notat că toți cei din urmă au negat aplicarea relelor tratamente reclamantului. De asemenea, procurorul a relevat că, potrivit Registrului de evidență a acordării primului ajutor medical persoanelor reținute și arestate în IDP, reclamantul nu a adresat o astfel de cerere în perioada deținerii sale în această instituție. Procurorul s-a referit și la registrul de scoatere a inculpaților din celulele IDP, conform căruia reclamantul a fost scos de mai multe ori din celulă pentru efectuarea acțiunilor de urmărire penală. În ceea ce privește scrisoarea lui K.P., procurorul a precizat că aceasta nu a fost expediată Procurorului General la data la care este indicată, dar a fost prezentată pentru prima dată doar după condamnarea reclamantului de către prima instanță. În cele din urmă procurorul a reiterat faptul că în ziua reținerii, reclamantul a depus mărturii contra semnătură, în lipsa oricărei presiuni și în prezența unui avocat, și că cel din urmă pe parcursul urmăririi penale nu a formulat nicio plîngere despre relele tratamente. Prin urmare, procurorul a concluzionat că alegațiile reclamantului nu s-au confirmat.

Potrivit unui certificat medial eliberat reclamantului la 6 aprilie 2007, acesta suferea de « lezarea ligamentului încrucișat anterior și a ligamentului colateral lateral al articulației genunchiului drept ».

Potrivit unui extras din fișa medicală a reclamantului din 20 aprilie 2007, acesta suferea de artroză și de instabilitate a articulației genunchiului drept.

La 8 mai 2007, reclamantul a depus o plîngere de contestare împotriva ordonanței din 6 aprilie 2007. El a relevat, printre altele, că procuratura nu i-a chestionat pe codeținuții săi și că nu a efectuat nicio confruntare între el și persoanele acuzate de relele tratamente. De asemenea, el a relevat că nu a fost efectuată nicio expertiză medico-legală și că nu au fost elucidate circumstanțele în care au apărut leziunile la genunchi. El a susținut că investigația nu a fost nici efectivă, nici promptă.

Prin încheierea din 6 iulie 2007, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău a declarat nulă ordonanța din 6 aprilie 2007 și a remis materialele procurorului pentru efectuarea unui control suplimentar. Judecătorul a notat, printre altele, că procurorul S.O. nu i-a chestionat pe codeținuții reclamantului și nici pe felcera din penitenciarul în care acesta a fost transferat după deținerea sa în IDP. De asemenea, judecătorul de instrucție a relevat că investigația nu a stabilit ce atribuție au avut polițiștii care, de nenumărate ori, l-au scos pe reclamant din celula sa și l-au dus în birourile lor. În cele din urmă, judecătorul a considerat necesar de a fi verificate motivele refuzului polițiștilor de a permite transmiterea coletelor reclamantului. 35 . Potrivit unui raport de examinare medico-legală din 22 august 2007, la reclamant s-a depistat o cicatrice occipitală care a fost calificată de expertul medico-legal ca vătămare fără cauzarea prejudiciului sănătății. Totodată, potrivit raportului, nu au fost depistate careva schimbări sau vătămări în regiunea anală. În cele din urmă, potrivit raportului, examinarea a avut loc în prezența unui procuror.

Printr-o scrisoare din 6 septembrie 2007, reclamantul s-a plîns Procuraturii Generale și anume, că el a fost examinat de către expertul medico-legal în prezența unui procuror. El a solicitat efectuarea unei expertize de o comisie de experți medico-legali. La 25 septembrie 2007, Procuratura Generală a respins cererea reclamantului pe motiv că efectuarea unei expertize în comisie poate fi dispusă doar dacă a fost pornită o urmărire penală.

Prin ordonanța din 2 noiembrie 2007, procurorul S.O. a dispus din nou neînceperea urmăririi penale. Reiterînd temeiurile invocate în ordonanța precedentă, procurorul a menționat că constatările raportului de expertiză medico-legală din 22 august 2007 nu erau concludente.

La 23 ianuarie 2008, reclamantul a depus o plîngere de contestare împotriva ordonanței din 2 noiembrie 2007. El a solicitat în mod expres să fie audiați codeținuții săi și a reproșat că procurorul S.O. și-a întemeiat ordonanța sa doar pe explicațiile polițiștilor. De asemenea, el a susținut că procuratura ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize medico-legale încă din luna mai 2005, și anume de la recepționarea primei plîngeri depuse de către mama sa.

La 10 februarie 2008, prim-adjunctul Procurorului General a anulat ordonanța din 2 noiembrie 2007 și a dispus efectuarea unui control suplimentar. El a relevat că era necesară chestionarea codeținuților reclamantului din IDP, a medicului care i-a acordat asistență medicală acestuia după trauma cauzată în regiunea occipitală, precum și al personalului medical al Penitenciarului nr. 13. De asemenea, prim-adjunctul Procurorului General a notat că se impune necesitatea verificării, pe de o parte, a tangenței polițiștilor, care au efectuat scoaterea reclamantului din celula sa din IDP, la efectuarea urmăririi penale și, pe de altă parte, a faptului și motivelor refuzului polițiștilor de a permite transmiterea coletelor reclamantului.

Prin ordonanța din 4 aprilie 2008, procurorul M.C. a dispus refuzul în pornirea urmăririi penale. Procurorul a completat textul ordonanței din 2 noiembrie 2007 cu informația potrivit căreia, la 18 mai 2005, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 13. Procurorul a adăugat în acest sens, că în urma examinării de către medicii Penitenciarului nr. 13 el a fost diagnosticat sănătos și careva leziuni corporale nu au fost depistate.

La 21 aprilie 2008, reclamantul a depus o plîngere de contestare împotriva acestei ordonanțe. 42 . La 12 mai 2008, prim-adjunctul Procurorului General a menținut ordonanța din 4 aprilie 2008.

La 22 mai 2008, reclamantul a solicitat Procuraturii Generale să-i expedieze copiile de pe ordonanțele prim-adjunctului Procurorului General din 10 februarie și 12 mai 2008.

Printr-o scrisoare din 26 mai 2008, Procuratura Generală l-a informat că legislația în vigoare nu prevedea expedierea în adresa petiționarilor a copiilor de pe ordonanțele emise de procurorul ierarhic superior și că el avea posibilitatea de a face cunoștință la judecătorul de instrucție în cadrul examinării plîngerii sale.

La 22 mai 2008, reclamantul a depus o plîngere de contestare împotriva ordonanțelor din 4 aprilie și 12 mai 2008 către judecătorul de instrucție. 46 . La 12 iunie 2008, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău a restituit plîngerea reclamantului, fără a examina fondul acesteia, deoarece la plîngere nu a fost anexată copia ordonanței prim-adjunctului Procurorului General din 12 mai 2008. 47 . Ulterior comunicării prezentei cauze Guvernului, la 8 februarie 2012, Procurorul General a anulat ordonanțele din 4 aprilie și 12 mai 2008. Procurorul General a considerat că hotărîrea de refuz în pornirea urmăririi penale a fost motivată arbitrar, și anume, din motivul că dl. K.P. și codeținuții reclamantului nu au fost chestionați. El a dispus efectuarea controlului suplimentar în legătură cu alegațiile reclamantului despre maltratare.

Printr-o ordonanță din 5 martie 2012, procurorul M.C. a dispus refuzul în pornirea urmăririi penale. Spre deosebire de temeiurile invocate în ordonanțele precedente, procurorul a adăugat, pe de o parte, că dl. K.P. nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova și că verificarea celor scrise în explicația sa era imposibilă, și că mama reclamantului a prezentat copia scrisorii lui K.P. după un an și jumătate de la momentul faptelor. Pe de altă parte, procurorul a invocat că, potrivit extrasului medical, reclamantul a suferit mai multe traume cranio-cerebrale anterior detenției și prin urmare, cicatricea occipitală putea să se formeze și în urma acestor traume și că, potrivit declarației unui doctor în științe medicale, geneza osteofitului tibiei pe dreapta putea fi de origine degenerativă congenitală.

La 3 aprilie 2012, reclamantul a depus o plîngere de contestare împotriva acestei ordonanțe.

Printr-o ordonanță din 25 aprilie 2012, prim-adjunctul Procurorului General a respins această plîngere și a menținut ordonanța privind refuzul în pornirea urmăririi penale din 5 martie 2012.

La 15 mai 2012, reclamantul a depus o plîngere de contestare împotriva ordonanțelor din 5 martie și 25 aprilie 2012. El a susținut, printre altele, că a fost maltratat zilnic din motiv că a împușcat un polițist.

Printr-o încheiere irevocabilă din 8 iunie 2012, judecătorul de instrucție al Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău a respins plîngerea reclamantului ca neîntemeiată. II.

Reclamantul s-a plîns despre lipsa condițiilor materiale în IDP al Comisariatului General de Poliție din Chișinău. În acest sens, el a precizat că a fost deținut de la 30 martie pînă la 18 mai 2005 într-o celulă nedotată cu pat, saltea, masă și scaun.

Curtea observă că, la 18 mai 2005, reclamantul a fost transferat din IDP al Comisariatului General de Poliție din Chișinău într-o instituție penitenciară. Curtea notează că această dată corespunde momentului de începere a termenului de șase luni în ceea ce privește plîngerea invocată despre condițiile de detenție în IDP (a se vedea, mutatis mutandis , I.D. c. Moldovei , nr. 47203/06, § 31, 30 noiembrie 2010, și Badea c. Moldovei (dec.), nr. 29749/07, 17 ianuarie 2012). Curtea constată că reclamantul a depus această plîngere la Curte după expirarea termenului de șase luni.

Prin urmare, acest capăt de plîngere este tardiv și trebuie să fie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. În ceea ce privește restul plîngerilor

Constatînd că plîngerile privind aplicarea relelor tratamente și lipsa investigației efective nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 litera a) din Convenție și nu sunt inadmisibile din orice alte motive, Curtea le declară admisibile. B. În fond 1. Argumentele părților

Reclamantul a susținut că pînă la plasarea sa în custodia autorităților era sănătos și că, urmare a relelor tratamente aplicate în detenție, el suferă printre altele, de o dereglare la nivelul genunchiului drept. De asemenea, el a invocat că investigația efectuată de către autoritățile competente în legătură cu alegațiile sale nu a fost completă și obiectivă. În plus, el a susținut că ordonanțele de refuz în pornirea urmăririi penale emise de către procuratură au fost întemeiate doar pe explicațiile polițiștilor acuzați de maltratare și că nici codeținuții săi, nici mama sa nu au fost chestionați de către autoritățile competente. În cele din urmă, el s-a plîns că autoritățile nu au respectat cerința promptitudinii la efectuarea investigației, care s-ar fi încheiat peste șapte ani de la depunerea primei plîngeri, la 14 aprilie 2005.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost maltratat în detenție. Guvernul a precizat că nici un document medical nu confirmă alegațiile reclamantului, care, de altfel, sunt nefondate. În plus, Guvernul a considerat că investigația efectuată de către autoritățile competente în legătură cu alegațiile reclamantului a fost completă și adecvată. Guvernul a susținut că reclamantul s-a plîns pentru prima dată în ianuarie 2006 despre relele tratamente la care el ar fi fost supus în perioada 30 martie și 18 mai 2005 și că această tergiversare a făcut dificilă examinarea de către autorități a plîngerii sale. De asemenea, Guvernul a afirmat că scrisoarea lui K.P., datată cu 15 aprilie 2005, care ar fi fost adresată Procurorului General, nu a parvenit la destinatar, iar autoritățile au aflat despre această scrisoare la 21 decembrie 2006, atunci cînd mama reclamantului le-a prezentat o copie a scrisorii, că reclamantul nu a avut nici un obstacol de a prezenta copia scrisorii mai devreme și că autoritățile nu au putut să-l găsească pe K.P., deoarece nu s-ar fi aflat pe teritoriul țării și a cărui adresă nu ar fi fost cunoscută. În concluzie, Guvernul a considerat că, deși reclamantul a invocat o plîngere nefondată despre relele tratamente aplicate, investigația desfășurată de către autorități a corespuns criteriilor prevăzute de articolul 3 din Convenție. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește că, de mai multe ori a statuat, că articolul 3 din Convenție consfințește una dintre valorile fundamentale ale societății democratice și nu prevede excepții, spre deosebire de majoritatea clauzelor normative ale Convenției (a se vedea Selmouni c. Franței [MC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, și Labita c. Italiei [MC], nr 26772/95, § 119, CEDO 2000 ‑ IV). Curtea a confirmat că, chiar și în cele mai dificile situații, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice, în termeni absoluți tortura, pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei ( Chahal c. Regatului Unit , 15 noiembrie 1996, § 79, Culegere de hotărîri și decizii 1996 ‑ V, și Labita , citată supra, § 119).

De asemenea, Curtea amintește că atunci cînd o persoană se află în detenție și, respectiv, sub custodia polițiștilor, orice leziune care îi este provocată pe parcursul acestei perioade dă naștere unor puternice prezumții de fapt (a se vedea Salman c. Turciei [MC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000 ‑ VII). Prin urmare, Guvernului îi revine obligația să prezinte o explicație plauzibilă cu privire la originea leziunilor constatate și să aducă dovezi în ceea ce privește elementele ce pun la îndoială alegațiile victimei, în special dacă acestea din urmă sunt justificate prin documente medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni , citată supra, § 87, Soner Önder c. Turciei , nr. 39813/98, § 34, 12 iulie 2005, și Dönmüș și Kaplan c. Turciei , nr. 9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008).

În plus, Curtea amintește că alegațiile de rele tratamente contrare articolului 3 din Convenție trebuie să fie justificate corespunzător prin elemente de probă ( Martinez Sala și alții c. Spaniei , nr. 8438/00, § 122, 2 noiembrie 2004). Pentru a stabili pretinsele circumstanțe ale cauzei, Curtea va ține cont de standardul probării "dincolo de orice dubiu rezonabil" că, o astfel de probă poate rezulta dintr-un cumul de indicii sau din prezumții necontestate, suficient de serioase, exacte și concordante ( Irlande c. Regatului Unit , 18 ianuarie 1978, § 161 in fine , seria A nr. 25, și Labita , citată supra, §§ 121 și 152).

Curtea reafirmă că, dacă o persoană face o afirmație credibilă că, fiind în custodia poliției sau altor autorități similare ale Statului, a suferit un tratament contrar articolului 3 din Convenție, această prevedere, combinată cu obligația generală impusă Statului prin articolul 1 din Convenție de « [a garanta] oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție », implică în sine desfășurarea unei investigații oficiale efective. Această investigație trebuie să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor vinovate ( Georgiy Bykov c. Rusiei , nr. 24271/03, § 60, 14 octombrie 2010, Corsacov c. Moldovei , nr. 18944/02, § 68, 4 aprilie 2006, și Assenov și alții c. Bulgariei , 28 octombrie 1998, § 102, Colecție 1998 ‑ VIII).

Mai mult, Curtea reamintește că investigația efectuată în legătură cu pretinsele rele tratamente trebuie să fie promptă și minuțioasă, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie întotdeauna să depună un efort serios pentru a constata ce s-a întîmplat în fapt și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau justifica deciziile lor (a se vedea Assenov și alții , menționat supra, § 103, și Batı și alții c. Turciei , nr. 33097/96 și 57834/00, § 136, CEDO 2004 ‑ IV). Autoritățile trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probe referitoare la faptele în cauză, inclusiv, inter alia , declarațiile martorilor oculari și expertizele de examinare medico-legale (a se vedea Tanrıkulu c. Turciei [MC], nr. 23763/94 , §104, CEDO 1999 ‑ IV, și Gül c. Turciei , nr. 22676/93 , § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficiență a investigației care subminează capacitatea sa de a stabili cauza prejudiciilor suferite sau identitatea responsabililor riscă să se concludă că aceasta nu corespunde standardului de eficacitate ( Boicenco c. Moldovei , nr. 41088/05, § 123, 11 iulie 2006).

În cele din urmă, Curtea reamintește că victima trebuie să aibă posibilitatea de a participa efectiv, într-un mod sau altul, la investigație ( Dedovski și alții c. Rusiei , nr. 7178/03, § 92, CEDO 2008, Denis Vassiliev c. Rusiei , nr. 32704/04, § 157, 17 decembrie 2009, și Savitskyy c. Ucrainei, nr. 38773/05, § 101, 26 iulie 2012). b) Aplicarea principiilor menționate supra prezentei cauze

În speță, Curtea observă că, potrivit documentelor medicale de care dispune, aproximativ cu trei luni pînă la arestarea reclamantului, acesta era sănătos și că în ziua reținerii lui, felcerul IDP nu a consemnat prezența niciunui simptom. De asemenea, Curtea notează că, ulterior, reclamantul s-a plîns că a fost maltratat de către polițiști în perioada deținerii sale în IDP și că unul dintre codeținuții săi, K.P., a confirmat aceste alegații printr-o scrisoare, și că declarațiile reclamantului și cele ale lui K.P. coincid în acest sens. De asemenea, Curtea relevă că în perioada deținerii reclamantului în IDP, mama acestuia s-a plîns Procurorului General despre faptul că polițiștii i-ar fi spus fiului său că nu va supraviețui pînă la judecarea cauzei. În plus, Curtea notează că în perioada deținerii reclamantului, medicii au constatat prezența unei excrescențe osoase a tibiei în regiunea gambei drepte și o cicatrice în regiunea occipitală, precum și o instabilitate a articulației genunchiului drept.

Curtea consideră că aceste elemente sunt suficiente pentru a da naștere cel puțin unor bănuieli rezonabile precum că reclamantul ar fi fost supus unor rele tratamente de către polițiști.

Curtea observă că autoritățile naționale au efectuat o investigație în legătură cu alegațiile reclamantului. Totuși, Curtea relevă că autoritățile nu au respectat cerința celerității. Astfel, Curtea constată că autoritățile au inițiat investigația abia după trei luni și jumătate din momentul cînd reclamantul s-a plîns despre relele tratamente aplicate în IDP (paragrafele 21 și 23 supra), că acesta a fost audiat de către un procuror abia după 9 luni de la inițierea investigației și că prima examinare a reclamantului de către un expert medico-legal a avut loc abia după un an și patru luni de la demararea investigației (paragraful 35 supra). În plus, Curtea notează că din materialele dosarului nu reiese că aceste tergiversări ar putea fi imputate comportamentului reclamantului sau altor factori obiectivi.

Curtea relevă, de asemenea, că procuratura a emis, în total, cinci ordonanțe de refuz în pornirea urmăririi penale în privința alegațiilor reclamantului despre maltratare și că instanțele ierarhic superioare le-au anulat de patru ori, dispunînd efectuarea unui control suplimentar. Aceste ordonanțe de neîncepere a urmăririi penale au fost preponderent întemeiate pe explicațiile polițiștilor și pe cele ale procurorului responsabil de urmărirea penală împotriva reclamantului, pe informațiile din registrele IDP și pe rezultatele examinării medico-legale efectuate după doi ani de la faptelor. Curtea acordă o importanță deosebită faptului că instanțele ierarhic superioare menționate supra au considerat că investigația nu era completă, în special din motiv că ar fi fost necesară, în opinia acestora, chestionarea codeținuților reclamantului. Astfel, Curtea constată că deși reclamantul a nominalizat mai mulți codeținuți din IDP, care ar fi putut să confirme alegațiile sale, totuși procuratura nu a chestionat nicio persoană care s-a aflat în aceeași celulă cu reclamantul.

De asemenea, Curtea relevă că examinarea medico-legală a reclamantului a avut loc în prezența unui procuror. În acest sens, Curtea reafirmă că pentru a fi considerată independentă și temeinică, examinarea medicală a presupuselor victime ale relelor tratamente, nu trebuie să fie efectuată în prezența polițiștilor sau a altor reprezentanți ai statului ( Lopata c. Rusiei , nr. 72250/01, § 114, 13 iulie 2010).

În plus, Curtea constată că nu a fost garantată participarea efectivă a reclamantului la toate etapele procedurii. Curtea relevă, în special, că reclamantul nu a avut posibilitatea să conteste în fața judecătorului de instrucție ordonanța prim-adjunctului Procurorului General din 12 mai 2008, din motiv că nu i-a fost remisă copia acestei ordonanțe (paragrafele 42-46 supra). Curtea observă că lipsa acestui document a avut ca efect încheierea investigației, care a fost reluată la inițiativa Procurorului General abia după comunicarea prezentei cauze Guvernului (paragraful 47 supra).

În ceea ce privește leziunile reclamantului constatate în perioada deținerii sale, Curtea notează că procuratura a încercat să explice cauza probabilă a osteofitului și a cicatricei din regiunea occipitală. Totuși, procuratura nu a prezentat nicio explicație în ceea ce privește originea disfuncționalității constatate la nivelul genunchiului drept al reclamantului.

Astfel, rezultă că autoritățile naționale au preluat versiunea faptelor invocate de către polițiști, fără a efectua o investigație completă.

De asemenea, Curtea relevă că Guvernul nu a prezentat nicio explicație plauzibilă în ceea ce privește originea disfuncționalității constatate la nivelul genunchiului drept al reclamantului. 76 . În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea articolului 3 din Convenție. II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE COROBORAT CU ARTICOLUL 3 DIN CONVENȚIE

De asemenea, reclamantul s-a plîns de lipsa unui recurs efectiv la nivel național, în sensul articolului 13 din Convenție, care i-ar fi permis să își apere drepturile sale prevăzute de articolul 3 din Convenție. Articolul 13 prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale (...).” A. Admisibilitatea

Curtea relevă că acest capăt de cerere este legat de cel invocat de reclamant în temeiul articolului 3 din Convenție și, prin urmare, trebuie de asemenea declarat admisibil. B. În fond

Reclamantul s-a plîns că nu a avut posibilitatea să conteste ordonanța prim-adjunctului Procurorului General din 12 mai 2008 și că, astfel, i s-a adus atingere dreptului său la un recurs efectiv în ceea ce privește alegațiile despre maltratare.

Guvernul a contestat această afirmație.

Curtea constată că acest capăt de cerere este, în esență, identic celui invocat în temeiul articolului 3 din Convenție în partea ce ține de lipsa unei investigații efective. Avînd în vedere concluzia sa în sensul articolului 3 (paragraful 76 supra), Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă a avut loc, în speță, o încălcare a articolului 13 din Convenție (a se vedea, printre altele, Colibaba c. Moldovei , nr.29089/06, § 58, 23 octombrie 2007). III.

Guvernul a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat.

Curtea amintește că folosirea în procedura penală a unor declarații obținute printr-o metodă contrară articolului 3 – fie că este calificată drept tortură, fie tratament inuman sau degradant – precum și utilizarea unor mijloace de probă materiale adunate în urma unor acte de tortură privează în mod automat procesul de caracterul echitabil în ansamblul său și încalcă articolul 6 din Convenție ( Gäfgen c. Germaniei [MC], nr. 22978/05, § 173, CEDO 2010). De asemenea, Curtea amintește că dreptul de a nu contribui la propria incriminare presupune, în particular, ca partea acuzării să-și întemeieze argumentele fără a recurge la elemente de probă obținute prin constrîngere sau presiuni, contrar voinței acuzatului (a se vedea, prin altele, Saunders c. Regatului Unit , 17 decembrie 1996, § 68, Culegere 1996 ‑ VI, și Jalloh c. Germaniei [MC], nr. 54810/00, § 100, CEDO 2006 ‑ IX).

În speță, Curtea consideră că materialele din prezenta cauză nu-i permite să afirme că declarațiile reclamantului făcute în cadrul urmăririi penale au fost obținute prin constrîngere, cu încălcarea articolului 3 din Convenție.

Curtea observă, printre altele că, în ziua reținerii, reclamantul a depus mărturii parțiale contra semnătură în prezența unui avocat numit din oficiu (paragraful 16 supra). În ceea ce privește restul declarațiilor făcute de reclamant în cadrul urmăririi penale, Curtea notează că nu există niciun indiciu care ar sugera să acestea ar fi fost obținute în lipsa unui avocat, fapt de care, de altfel, reclamantul nici nu s-a plîns în fața Curții. Curtea acordă o importanță aspectului că însăși Curtea Supremă de Justiție a statuat că dreptul la apărare a fost respectat în cadrul urmăririi penale (paragraful 22 supra) și consideră că în speță nu există nici un indiciu ce ar permite să conchidă contrarul.

Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a recunoscut în fața Curții de Apel Chișinău că a săvîrșit majoritatea faptelor de care era acuzat (paragraful 19 supra). În plus, Curtea notează că pentru a-și întemeia verdictul cu privire la vinovăția reclamantului, instanța de judecată a coroborat mărturiile reclamantului date în cadrul procesului și/sau urmăririi penale, cu alte probe (paragraful 20 supra).

În cele din urmă, Curtea relevă că pe parcursul judecării cauzei, reclamantul a fost reprezentat în mod corespunzător de către un avocat ales de el, că a avut și a utilizat posibilitatea de a contesta folosirea mărturiilor litigioase în proces și că Curtea Supremă de Justiție a avut dreptul de a le respinge.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie să fie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamantul a pretins suma de 36000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

Guvernul a susținut că această sumă este excesivă.

Apreciind echitabil, Curtea acordă reclamantului suma de 9000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Costuri și cheltuieli

De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 35000 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 2300 EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor judecătorești naționale și a Curții. El a prezentat copii ale facturilor pe o sumă totală de 17705,4 MDL (aproximativ 1170 EUR).

Guvernul nu a contestat aceste sume.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decît în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al cuantumului. În speță, avînd în vedere materialele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantului suma de 1170 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli. C. Penalități

Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plîngerile reclamantului despre relele tratamente aplicate reclamantului în timpul privării sale de libertate și lipsa unei investigații efective (articolele 3 și 13 din Convenție), iar restul cererii inadmisibilă; 2. Hotărăște că a avut loc încălcarea articolului 3 din Convenție; 3. Hotărăște că nu este necesară examinarea plîngerii invocate în temeiul articolului 13 din Convenție; 4. Hotărăște a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în valuta națională a statului pîrît conform ratei de schimb aplicabile la data executării hotărîrii: i) 9000 EUR (nouă mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută la această sumă, pentru prejudiciul moral; ii) 1170 EUR (o mie o sută șaptezeci euro), plus orice taxă care poate fi percepută la această sumă de la reclamant, cu titlu de costuri și cheltuieli; b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente; 5. Respinge restul pretențiilor cu privire la reparația echitabilă. Redactată în limba franceză și notificată în scris la 15 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte