CASE OF TOCARENCO v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 769/13) depusă la 12 decembrie 2012 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), de către o cetățeană a Republicii Moldova, dna Iulia Tocarenco („reclamanta”).

Reclamanta, căreia i-a fost acordată asistență juridică, a fost reprezentată de către dna V. Gășițoi, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său din cadrul Ministerului Justiției, dl L. Apostol.

Reclamanta s-a plîns, în particular, că dreptul său la respectarea vieții sale de familie, garantat de articolul 8 din Convenție, a fost încălcat și, anume, ca urmare a împiedicării de a-și vedea fiul său. De asemenea, ea s-a plîns că nu ar fi dispus la nivel național de căi de recurs efective pentru a putea revendica acest drept.

La 24 ianuarie 2013, Curtea a decis să examineze cererea în mod prioritar (articolul 41 din Regulamentul Curții).

La 7 februarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La 4 iulie 2012, reclamanta a depus o plîngere la procuratura Botanica mun. Chișinău prin care a plîns despre relele tratamente aplicate de către socrul său, precum și despre răpirea copilului. La 5 iulie 2012, procurorul responsabil de cauză a transmis o copie a plîngerii către Direcția pentru protecția drepturilor copilului din sectorul Botanica (DPDCB) și i-a solicitat să decidă dacă există un pericol pentru viața și sănătatea copilului. Procuratura a inițiat o investigație și a examinat certificatul medical prezentat de către reclamantă, care atesta că ea avea o echimoză a brațului.

La 23 august 2012, reprezentanții Direcției municipale pentru protecția drepturilor copilului (DMPDC), care reprezintă autoritatea tutelară a municipiului Chișinău, și a DPDCB, care este o subdiviziune a DMPDC, au efectuat o vizită la domiciliul lui T.A., unde locuiau atît părinții cît și fiul acestuia. Aceștia au constatat că nivelul condițiilor de trai era unul satisfăcător, că minorul era dotat cu toate cele necesare unui copil de vîrsta sa și au conchis că acesta nu era supus niciunui risc de ordin fizic sau psihologic.

La 3 octombrie 2012, procurorul responsabil de această cauză a respins plîngerea depusă la 4 iulie 2012, pe motiv că socrul reclamantei nu ar fi comis o infracțiune împotriva acesteia. O copie a materialelor a fost expediată poliției pentru a decide dacă acțiunile socrului reclamantei au constituit o contravenție.

Reclamanta a depus o plîngere către judecătorul de instrucție împotriva acțiunilor procuraturii privind refuzul de a examina plîngerea potrivit Codului de procedură penală, reiterîndu-și alegațiile privind răpirea copilului său și actele de violență domestică care ar fi fost aplicate de către socrul ei. La 28 decembrie 2012, judecătorul de instrucție a admis cererea reclamantei, deoarece procurorul nu a solicitat explicațiile socrului referitor la cele întîmplate și a expediat materialele spre reexaminare procuraturii. La 31 ianuarie 2013, procuratura a dispus neînceperea urmăririi penale. Procurorul responsabil de cauză a considerat că litigiul referitor la răpirea copilului are un caracter civil, iar în privința plîngerilor de violență domestică a conchis că, avînd în vedere declarațiile victimei și raportul de examinare medico-legală, faptele în cauză nu întruneau componența de infracțiune. Reclamanta a depus o cerere de contestare împotriva ordonanței.

La 19 martie 2013, judecătorul de instrucție a admis plîngerea reclamantei și a dispus restituirea materialelor cauzei procuraturii pentru lichidarea neajunsurilor depistate. Reclamanta nu a informat Curtea despre evoluția ulterioară a acestei proceduri. B. Acțiunile întreprinse de reclamantă împotriva soțului în vederea obținerii accesului la fiul său

Reclamanta a depus mai multe plîngeri împotriva soțului său în adresa poliției, procuraturii și direcției pentru protecția drepturilor copilului (printre altele, la 3, 4, 22 și 30 iulie 2012, 8 și 30 august 2012, 2 septembrie 2012, la 6, 13 și 14 noiembrie 2012) în vederea obținerii dreptului de a-și vedea fiul său.

Urmare a ordonanțelor procuraturii din 17 septembrie 2012, din 3 și 6 octombrie 2012, T.A. a achitat trei amenzi contravenționale în valoare de 100 MDL fiecare (echivalentul a 6 euro), din cauza refuzului său de a-i permite reclamantei să-și vadă copilul. De asemenea, la 11 octombrie 2012, poliția i-a adresat o avertizare verbală.

La 15 noiembrie 2012, DMPDC a convocat ambii părinți la o întrevedere în scopul examinării situației copilului. Doar reclamanta s-a prezentat la această convocare.

La 22 noiembrie 2012, DPDCB a emis o decizie prin care a considerat că este preferabil, avînd în vedere vîrsta fragedă a copilului, ca acesta să locuiască împreună cu mama lui. Mai mult, această decizie prevedea un grafic de întrevederi, cu o periodicitate de două întrevederi pe zi. T.A. nu s-a conformat acestei decizii, împiedicînd orice contact între reclamantă și fiul său.

La 22 ianuarie 2013, poliția a constatat din nou refuzul lui T.A. de a-i permite reclamantei să-și vadă copilul, a întocmit un proces verbal cu privire la constatarea contravenției și a expediat materialele procuraturii. Procuratura a dispus încetarea procesului contravențional pe temeiul erorilor de procedură admise de către poliție la constatarea contravenției.

La 24 ianuarie 2013, DPDCB a fost informată că T.I. era adus cu regularitate, de către tatăl sau bunica lui paternă, la spitalul de sector, pentru vizite medicale obligatorii.

La 13 martie 2013, reprezentanții DMPDC și DPDCB au efectuat o nouă vizită la domiciliul lui T.A.. Ei au constatat că T.A. și copilul nu mai locuiau la acea adresă.

La 5 decembrie 2013, DPDCB a stabilit un nou grafic de întrevederi pentru reclamantă.

În perioada noiembrie 2013 și februarie 2014, reclamanta a depus un număr mare de plîngeri către poliție, procuratură și DMPDC, prin care s-a plîns de refuzul tatălui de a-i permite să-și vadă fiul său și de a respecta graficul de întrevederi stabilit la 5 decembrie 2013.

La 26 februarie 2014, procuratura a informat reclamanta despre intentarea unei proceduri contravenționale împotriva lui T.A., pe faptul împiedicării reclamantei de a comunica cu fiul. C. Procedura de divorț și stabilirea domiciliului copilului

La 14 septembrie 2012, reclamanta a depus o cerere de chemare în judecată privind desfacerea căsătoriei și stabilirea domiciliului copilului împreună cu ea. La 30 octombrie 2012, judecătoria Botanica mun. Chișinău a respins, printr-o încheiere, cererea privind aplicarea măsurii de asigurare a acțiunii sub formă de transmitere a copilului în grija și sub supravegherea ei. Reclamanta a declarat recurs, care a fost admis la 19 februarie 2013 de către Curtea de Apel Chișinău. Instanța de judecată a decis de a transmite copilul în supravegherea și îngrijirea mamei pînă la examinarea cauzei în fond.

La 8 iulie 2013, judecătoria Botanica mun. Chișinău a dispus desfacerea căsătoriei și a stabilit domiciliul copilului cu reclamanta. Tatăl a declarat apel împotriva acestei hotărîri.

La 19 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea de apel depusă de T.A. Instanța de judecată a decis de a stabili domiciliul copilului cu tatăl, acordînd reclamantei suma de 20000 MDL cu titlul de prejudiciu moral cauzat în urma neexecutării deciziei din 19 februarie 2013. Reclamanta și T.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

La 21 mai 2014, Curtea Supremă de Justiție a admis cererile de recurs și a remis cauza Curții de Apel Chișinău spre rejudecare în fond.

În prezent, cauza este pe rol. D. Acțiunile întreprinse de către reclamantă în vederea executării deciziei privind transmiterea copilului sub supravegherea și grija sa

Între timp, la 20 februarie 2013, reclamanta a solicitat acordarea asistenței din partea poliției pentru preluarea copilului de la domiciliul tatălui. Răspunsul la acest demers nu este cunoscut.

La 25 februarie 2013, executorul judecătoresc a emis o încheiere prin care a intentat procedura de executare a deciziei din 19 februarie 2013. O copie a încheierii a fost transmisă către DPDCB și comisariatul de poliție Botanica mun. Chișinău. În aceeași zi, executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul soțului reclamantei, unde un reprezentant al lui T.A. și tatăl acestuia au comunicat că ar dori să execute benevol dispozitivul documentului executoriu dar în cele din urmă au refuzat să o facă.

A fost stabilită repetat executarea imediată a documentului executoriu pentru 27 februarie 2013. Executorul judecătoresc a informat părțile și a indicat că era obligatorie prezența lui T.A. sau a reprezentantului acestuia. Executorul judecătoresc, deplasîndu-se la domiciliul lui T.A., a constatat că decizia în cauză nu putea fi executată în absența tatălui copilului. La 28 februarie 2013, executorul judecătoresc a înaintat un demers în instanța de judecată prin care a solicitat autorizarea pătrunderii forțate în imobilul în care domicilia T.A. pentru a prelua copilul și să-l transmită mamei.

La 12 martie 2013, executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal prin care s-a constatat refuzul lui T.A. de a executa cerințele acestuia.

La 14 martie, reclamanta a depus o plîngere penală împotriva lui T.A., deoarece acesta împiedica executarea deciziei judecătorești.

La o dată nespecificată, executorul judecătoresc a depus un demers în instanța de judecată privind dispunerea anunțării în căutare a lui T.A și a copilului. Executorul judecătoresc a indicat că nu era sigur că T.A. ar fi locuit la adresa sa de domiciliu permanent și că reclamanta menționase cîteva adrese la care acesta ar fi putut fi găsit, dintre care una era în afara Chișinăului. La 19 aprilie 2013, judecătoria Buiucani mun. Chișinău a admis parțial acest demers și a dispus anunțarea în căutare a lui T.A. Instanța de judecată a respins cerința înaintată de executorul judecătoresc cu privire la T.I., pe motiv că prevederile legale nu permit anunțarea minorului în căutare în cadrul procedurii de executare.

La 5 mai 2013, lui T.A. i-a fost aplicată o amendă contravențională din cauza refuzului de a se conforma deciziei din 19 februarie 2013.

La 5 iunie 2013, procuratura a admis plîngerea reclamantei din 14 martie 2013 și a intentat urmărirea penală împotriva lui T.A. pentru neexecutarea deciziei judecătorești, și anume a deciziei din 19 februarie 2013. Evoluția acestui proces penal nu este cunoscută.

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, reclamanta nu a putut să-și vadă copilul său începînd cu data de 30 iunie 2012. II.

Articolul 63 din Codul familiei prevede că, în cazul cînd părinții locuiesc separat, domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul părinților. Dacă un atare acord lipsește, domiciliul minorului se stabilește de către instanța judecătorească, care va cere și avizul autorității tutelare.

Articolul 64 din Codul familiei prevede următoarele: « 1. Părintele care locuiește împreună cu copilul nu are dreptul să împiedice contactul dintre copil și celălalt părinte care locuiește separat, cu excepția cazurilor cînd comportamentul acestuia din urmă este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru starea lui fizică și psihică. 2. Părinții au dreptul să încheie un acord privind exercitarea drepturilor părintești de către părintele care locuiește separat de copil. Litigiile apărute se soluționează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanța judecătorească, care va emite hotărîrea respectivă. 3. În cazul nerespectării hotărîrii instanței judecătorești, față de părintele culpabil se aplică măsurile stabilite de legislația (...). În cazul încălcării repetate a hotărîrii judecătorești, la cererea părintelui care locuiește separat de copil, instanța judecătorească, ținînd cont de interesele și părerea copilului, poate soluționa problema transmițîndu-i copilul. (...) » B. Codul contravențional din 24 octombrie 2008

Potrivit articolului 64 din Codul contravențional, împiedicarea neîntemeiată a unuia dintre părinți să comunice cu copilul ori să ia parte la educarea lui se sancționează cu amendă de pînă la 20 de unități convenționale (400 MDL, echivalentul a 25 EUR).

Articolul 318 din Cod prevede că neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare a hotărîrii instanței de judecată se sancționează cu amendă de pînă la 150 de unități convenționale (3000 MDL). C. Codul penal din 18 aprilie 2002

Articolul 320 din Codul penal prevede că neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare a hotărîrii instanței de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancțiunii contravenționale, se pedepsește cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani. D. Codul de executare din 24 decembrie 2004

Articolul 22 din Codul de executare prevede că executorul judecătoresc este în drept, printre altele: să ridice de la debitor obiectele indicate în documentul executoriu; să beneficieze de asistența organelor de drept, a organelor centrale de specialitate ale administrației publice și a autorităților administrației publice locale; să dispună anunțarea în căutare și reținerea mijloacelor de transport.

Potrivit articolului 154, hotărîrea privind stabilirea domiciliului copilului o execută, în prezența reprezentanților autorității tutelare, executorul judecătoresc, cu participarea persoanei la al cărei domiciliu a fost stabilit domiciliul copilului dat spre îngrijire și educație. Dacă debitorul împiedică executarea hotărîrii, executorul judecătoresc încheie un proces-verbal și înaintează un demers instanței de judecată care a adoptat hotărîrea, pentru a stabili modul de executare a acesteia și de aplicare a sancțiunii față de debitor. Executorul judecătoresc poate înainta, după caz, instanței de judecată un demers privind plasarea provizorie a copilului într-o instituție de stat pentru copii. E. Codul de procedură civilă din 30 mai 2003

Articolul 178 din cod prevede că încheierea de asigurare a acțiunii se execută imediat, în ordinea stabilită pentru executarea actelor judecătorești. ÎN DREPT I.

Guvernul a considerat cererea ca fiind prematură, din motiv că reclamanta nu dispunea de nicio hotărîre judecătorească irevocabilă care ar fi stabilit domiciliul copilului cu mama.

Reclamanta a contestat această afirmație și a susținut că autoritățile naționale nu au întreprins măsuri eficiente pentru a restabili contactul cu fiul său.

Curtea consideră că excepția preliminară invocată de către Guvern este în strînsă legătură cu plîngerile reclamantei și, prin urmare, trebuie să fie examinată împreună cu fondul.

Constatînd că această plîngere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera a) din Convenție și nu este inadmisibilă din orice alte motive, Curtea, prin urmare, o declară admisibilă. B. Fondul cauzei 1. Argumentele părților a) Reclamanta

Reclamanta s-a plîns că începînd cu data de 30 iunie 2012 nu ar fi putut să-și vadă fiul său. Ea a susținut că statul nu și-ar fi îndeplinit obligația de implementare adecvată și eficientă a legislației în vederea asigurării restabilirii contactului dintre ea și fiul său. b) Guvernul

Guvernul a susținut că, în circumstanțele unei rezistențe atît de puternice opusă de către tatăl copilului și a intereselor diferite implicate în această cauză, era necesar să se recurgă la o procedură de conciliere a părinților. Guvernul a considerat că o asemenea procedură de conciliere necesita timp și o implicare a instanțelor naționale. De asemenea, Guvernul a considerat că ar fi prematur, în speță, să se pronunțe cu privire la obligațiile pozitive ale statului, deoarece nu exista o hotărîre judecătorească irevocabilă privind stabilirea domiciliului copilului. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește, în primul rînd, jurisprudența sa constantă, potrivit căreia, articolul 8 din Convenție, deși are ca obiect protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la simpla obligare a statului de a se abține de la astfel de ingerințe: acesta implică, de asemenea, obligații pozitive inerente în “respectarea” efectivă a vieții private sau de familie. Acestea pot implica adoptarea unor măsuri în ceea ce privește respectarea vieții de familie, inclusiv în sfera relațiilor dintre particulari ( X și Y c. Olandei , 26 martie 1985, § 23, seria A nr. 91, M.C. c. Bulgariei , nr. 39272/98, § 150, CEDO 2003 ‑ XII, și Mincheva c. Bulgariei , nr. 21558/03, § 81, 2 septembrie 2010).

Faptul că eforturile depuse de către autoritățile naționale s-au soldat cu eșec, nu implică în mod automat că statul nu și-ar fi onorat obligațiile sale pozitive care derivă din articolul 8 din Convenție (a se vedea Mihailova c. Bulgariei , nr.35978/02, § 82, 12 ianuarie 2006).

Curtea reamintește, în continuare, că obligațiile pozitive ale statului în partea ce ține de respectarea vieții de familie, implică implementarea adecvată și eficientă a legislației în vederea asigurării drepturilor legitime ale persoanelor. Aceasta trebuie să permită statului să adopte măsuri corespunzătoare pentru restabilirea contactului dintre părinte și copil, inclusiv în caz de conflict dintre părinți (a se vedea Ignaccolo-Zenide c. României , nr. 31679/96, § 108, CEDO 2000 ‑ I, Sylvester c. Austriei , nr. 36812/97 și nr. 40104/98, § 68, 24 aprilie 2003, Zavřel c. Cehiei , nr. 14044/05, § 47, 18 ianuarie 2007, și Mihailova , citată supra, §80).

În acest sens, Curtea reamintește că pentru a fi adecvate, măsurile privind restabilirea contactului dintre părinte și copil trebuie să fie implementate rapid, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copil și părintele care nu locuiește cu acesta (a se vedea Maire c. Portugaliei , nr. 48206/99, §74, CEDO 2003 ‑ VII, Pini și alții c. României , nr. 78028/01 și nr. 78030/01, § 175, CEDO 2004 ‑ V, și Bianchi c. Elveției , nr. 7548/04, § 85, 22 iunie 2006).

În ceea ce privește natura și anvergura măsurilor care trebuie întreprinse de autorități, Curtea reamintește, în egală măsură, că acestea depind de circumstanțele fiecărei cauze. Obligația autorităților naționale de a lua măsuri concrete pentru a facilita întrevederile dintre părinte și copil nu este absolută. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să faciliteze menținerea contactului dintre părinte și copilul său, obligația lor de a recurge la coerciție nu poate fi decît limitată: acestea trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acelor persoane și, în special, de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale garantate de articolul 8 din Convenție (a se vedea, printre altele, Ignaccolo-Zenide , citată supra, § 94).

În plus, chiar dacă comportamentul și cooperarea persoanelor implicate este întotdeauna un factor important, lipsa de cooperare dintre părinții divorțați nu poate exonera autoritățile competente de obligația de a întreprinde toate măsurile adecvate pentru a asigura menținerea legăturii de familie (a se vedea Zavřel , citată supra, § 52, Reigado Ramos c. Portugaliei , nr. 73229/01, §55, 22 noiembrie 2005, și Mincheva , citată supra, § 86)

În cele din urmă, Curtea reamintește că sarcina sa nu este de a substitui autoritățile naționale competente pentru a soluționa problemele de custodie și de întrevederi, dar mai degrabă de a analiza în temeiul Convenției acțiunile întreprinse de către autoritățile naționale în exercitarea competențelor lor ( Hokkanen c. Finlandei , 23 septembrie 1994, § 55, seria A nr. 299 ‑ A). De asemenea, Curtea trebuie să determine dacă autoritățile naționale au întreprins, în mod rezonabil, toate măsurile necesare pentru a facilita contactul dintre reclamant și copilul acestuia ( Nuutinen c. Finlandei , nr. 32842/96, § 128, CEDO 2000 ‑ VIII, și Bianchi , citată supra, §79). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea notează că reclamanta s-a plîns, pe de o parte, de pasivitatea autorităților naționale în ceea ce privește implementarea efectivă a dreptului său la întrevederi și, pe de altă parte, de neglijența acestora în ceea ce privește executarea deciziei Curții de Apel mun. Chișinău din 19 februarie 2013, prin care a fost decis să fie transmis copilul în supravegherea și îngrijirea mamei (paragraful 22 supra). Curtea consideră că, în prezenta cauză, sunt aplicabile atît obligațiile «negative», cît și cele «pozitive» ale autorităților naționale, dar că nu este cazul să insiste asupra acestei distincții, dată fiind lipsa unei definiții exacte a limitei dintre aceste două tipuri de obligații ( Bianchi , citată supra, § 87 și referințele citate).

Curtea relevă, în primul rînd, numărul și frecvența demersurilor depuse de reclamantă către autoritățile naționale, care nu a încetat niciodată să caute modalități pentru a avea contact cu fiul său.

Curtea constată, în continuare, că legislația și practicile naționale prevăd posibilitatea de aplicare a unor amenzi părintelui care împiedică contactului copilului cu celălalt părinte. Referitor la aceste amenzi, Curtea reiterează că atunci cînd apar dificultăți și anume din cauza refuzului părintelui cu care locuiește copilul de a permite contactul regulat al acestuia cu celălalt părinte, autoritățile competente sunt responsabile pentru luarea măsurilor adecvate pentru a sancționa lipsa sa de cooperare și recurgerea la sancțiuni nu ar trebui să fie exclusă în cazul unui comportament vădit ilegal din partea unui părinte cu care locuiește copilul ( Maire , citată supra, § 76). În speță, Curtea observă că cele trei amenzi în valoare de 6 euro (EUR) fiecare, aplicate tatălui copilului, precum și avertizarea verbală care i-a fost adresată (paragraful 13 supra) cu scopul de a-i schimba atitudinea, nu au produs efectul dorit. Or, în pofida atitudinii deosebit de recalcitrante a lui T.A., Curtea consideră că autoritățile nu au analizat suficient posibilitatea de a recurge la măsuri mai directe, deși un șir întreg de elemente relevau necesitatea de a recurge la acțiuni mai dinamice.

Este adevărat că autoritățile tutelare au încercat să organizeze concilierea părinților pentru ca mama să-și poată vedea copilul. Această tentativă s-a soldat cu eșec din cauza refuzului tatălui de a se prezenta la întrevederea de conciliere fixată pentru 15 noiembrie 2012. Autoritatea tutelară nu a întreprins nici un alt efort în acest sens, vizitele efectuate la domiciliul lui T.A. au avut doar un singur scop de a verifica bunele condiții de creștere a copilului. Curtea notează că, în orice caz, în astfel de situații autoritatea tutelară dispune doar de un rol consultativ și de supraveghere, fiind lipsită de oricare altă competență de intervenție directă.

În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că autoritățile naționale ar fi trebuit să recurgă la măsuri mai directe și mai specifice pentru a pregăti și a organiza restabilirea contactului dintre reclamantă și fiul său. În plus, intervenția efectivă a autorităților naționale era atît de urgentă întrucît copilul avea doar cinci luni atunci cînd mama sa a fost privată de orice contact cu el.

Totodată, situația nu s-a schimbat nici după 19 februarie 2013, dată la care Curtea de Apel mun. Chișinău a decis, printr-o decizie irevocabilă de asigurare a acțiunii, de a transmite copilul în supravegherea și îngrijirea mamei pînă la examinarea cauzei în fond. Este, desigur, adevărat că la 19 aprilie 2013, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a dispus anunțarea în căutare a lui T.A. Curtea recunoaște că o astfel de măsură ar fi putut fi rezonabilă și necesară în circumstanțele în care T.A se eschiva de la executarea obligației sale. Totuși, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat probe care ar demonstra că a fost întreprinsă o căutare efectivă a lui T.A. și că această acțiune s-ar fi ciocnit de anumite obstacole care ar fi complicat sau chiar împiedicat aplicarea unor măsuri coercitive în privința lui T.A. Curtea mai observă și că, în pofida reticenței de cooperare demonstrată de T.A., instanțele judecătorești nu au dispus aducerea forțată a lui T.A. în fața executorului judecătoresc. În plus, Curtea pune la îndoială eficacitatea anunțării în căutare, deoarece nu a fost demonstrat că demersul executorului judecătoresc privind autorizarea pătrunderii forțate în imobilul în care avea domiciliul permanent T.A ar fi fost admis de către instanța de judecată. De asemenea, trebuie notat faptul că, deși autoritățile cunoșteau, cel puțin începînd cu 24 ianuarie 2013, spitalul la care era adus copilul în mod regulat pentru consultații, acestea nu au întreprins nici o tentativă de a-l găsi.

În ceea ce privește procedura penală intentată la 5 iunie 2013 împotriva lui T.A. pe faptul neexecutării unei decizii judecătorești, Curtea relevă că urmărirea penală a fost pornită la cererea reclamantei și nu la demersul executorului judecătoresc, ipoteză care se consideră că ar fi fost una mai firească și rezonabilă. În plus, din informația de care dispune Curtea rezultă că în cadrul acestei urmăriri penale, nu a fost întreprinsă nicio măsură susceptibilă de a-l constrînge pe T.A. să se conformeze deciziei din 19 februarie 2013.

Curtea remarcă, în cele din urmă, că hotărîrile judecătorești din 19 noiembrie 2013 și 21 mai 2014 nu au contribuit la evoluarea situației, reclamanta fiind în continuare în căutarea restabilirii contactului cu fiul său.

Avînd în vedere aceste constatări, deși înțelege argumentul prezentat de Guvern care justifică caracterul limitat al acțiunilor sale întreprinse în prezenta cauză din lipsa unei hotărîri judecătorești irevocabile privind stabilirea domiciliului copilului, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au întreprins toate măsurile necesare, rezonabil aplicabile, pentru a-i permite reclamantei să aibă contacte regulate cu fiul său.

Astfel, autoritățile naționale au tolerat un proces de înstrăinare a legăturii părintești, în detrimentul reclamantei, încălcîndu-i dreptul său la respectarea vieții de familie garantat de articolul 8 din Convenție.

Prin urmare, Curtea consideră că trebuie respinsă excepția preliminară invocată de către Guvern privind caracterul prematur al cererii, și, respectiv, constatată încălcarea articolului 8 din Convenție. II.

Guvernul a contestat această afirmație.

Curtea relevă că acest capăt de cerere are legătură cu cel examinat mai sus și că trebuie, prin urmare, declarat admisibil.

Ținînd cont de concluziile formulate în paragrafele 66-68 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesară examinarea acestor aspecte în mod separat în temeiul articolului 13 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hokkanen c. Finlandei , citată supra, § 74, și Mincheva , citată supra, § 112) III.

Ținînd cont de ansamblul materialelor de care dispune și în măsura în care este competentă de a examina afirmațiile prezentate , Curtea nu relevă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale, în această privință. Prin urmare, acest capăt de plîngere este vădit nefondat și trebuie să fie respins în conformitate cu prevederile articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanta a pretins suma de 70000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral. În acest sens, ea a prezentat un extras din fișa medicală care atestă faptul că separarea de copil a avut repercusiuni importante asupra stării sale de sănătate, printre care tulburări ale somnului, dureri frecvente de cap, astenie generală, depresie și anxietate în privința viitorului său și a copilului.

Guvernul a susținut, cu titlu principal, că cererea reclamantei este una prematură. Cu titlu secundar, Guvernul a susținut, că suma pretinsă este excesivă.

Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă reclamantei suma de 9500 EUR c u titlu de prejudiciu moral. B. Costuri și cheltuieli

De asemenea, reclamanta a solicitat suma de 40000 lei moldovenești (MDL) (echivalentul a 2500 EUR) cu titlul de costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor judecătorești naționale și 3000 EUR pentru cele suportate în fața Curții.

Guvernul a contestat aceste sume, susținînd, în special, că reclamanta nu a prezentat niciun document care ar demonstra aceste cheltuieli.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decît în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al cuantumului ( Iatridis c. Greciei (reparație echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000 ‑ XI).

Curtea notează, în primul rînd, că în prezenta cauză reclamanta a beneficiat de asistență juridică. Relevînd, în continuare, că aceasta din urmă nu a prezentat niciun document care ar justifica sumele pretinse, Curtea consideră că nu există motive pentru a i le acorda. C. Penalități 83 . Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. V.

Din aceste prevederi reiese că atunci cînd Curtea constată o încălcare, Statul pîrît are obligația juridică nu doar de a achita reclamanților sumele acordate de Curte cu titlul de reparație echitabilă în conformitate cu prevederile articolului 41, dar și cea de a alege, sub controlul Comitetului de Miniștri, măsurile individuale care urmează a fi adoptate în legislația națională pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a elimina, în măsura posibilităților, consecințele acesteia ( Scozzari și Giunta c. Italiei [MC], nr.39221/98 și nr.41963/98, §249, CEDO 2000‑VIII, Gluhaković c. Croației , nr. 21188/09, § 85, 12 aprilie 2011).

Curtea reamintește că hotărîrile sale au, în esență, un caracter declarativ, și că, în general, Statul pîrît este în principiu liber să aleagă, sub controlul Comitetului de Miniștri, mijloacele prin care să se conformeze obligațiilor în sensul articolului 46 din Convenție ( Brumărescu c. României (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2001-I). Această libertate de apreciere în ceea ce privește modalitatea executării unei hotărîri reflectă libertatea de alegere acordată o dată cu obligația fundamentală impusă prin Convenție Statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor și libertăților garantate ( Papamichalopoulos și alții c. Greciei (articolul 50), 31 octombrie 1995, § 34, seria A nr. 330‑B).

Totodată, cu titlu de excepție, pentru a ajuta Statul pîrît să-și îndeplinească obligațiile impuse de articolul 46, Curtea a încercat să indice tipul de măsuri care ar putea fi întreprinse pentru a pune capăt încălcării constatate. În astfel de circumstanțe, Curtea poate lăsa alegerea măsurii și aplicarea acesteia la discreția Statului pîrît (a se vedea, spre exemplu, Aleksanyan c. Rusiei , nr. 46468/06, § 239, 22 decembrie 2008 și Fatullayev c. Azerbaijanului , nr. 40984/07, §§ 174-177, 22 aprilie 2010). În alte situații excepționale, atunci cînd caracterul propriu-zis al încălcării constatate nu lasă de ales dintre mai multe tipuri de măsuri susceptibile de a o redresa, Curtea poate decide să indice spre aplicare o singură măsură individuală ( Aleksanyan , citată supra, § 239, și Abbasov c. Azerbaijanului nr. 24271/05, § 37, 17 ianuarie 2008).

Avînd în vedere circumstanțele particulare ale prezentei cauze și necesitatea de a pune capăt în mod urgent a încălcării dreptului reclamantei la respectarea vieții sale de familie, Curtea invită autoritățile naționale să întreprindă toate măsurile necesare pentru facilitarea și restabilirea contactului dintre mamă și copil, fără a prejudicia procedura privind stabilirea domiciliului copilului. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Conexează cu fondul excepția preliminară invocată de Guvern privind caracterul prematur al cererii și o respinge ; 2. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plîngerile invocate în temeiul articolelor 8 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru restul plîngerilor; 3. Hotărăște că a avut loc încălcarea articolului 8 din Convenție; 4. Hotărăște că nu este necesară examinarea plîngerii invocate în temeiul articolului 13 din Convenție; 5. Hotărăște a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, suma de 9500 EUR (nouă mii cinci sute euro) care va fi convertită în valuta națională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii; b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la suma de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente; 6. Respinge restul pretențiilor cu privire la reparația echitabilă. Redactată în limba franceză și notificată în scris la 4 noiembrie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte