CASE OF SANDU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

CASE OF SANDU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (CtEDO, 2014)

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A TREIA

CAUZA SANDU c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 16463/08)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

11 februarie 2014

DEFINITIVĂ

11.05.2014

Această hotărîre poate fi supusă unei revizuiri editoriale

.

În cauza Sandu c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită într-o Cameră compusă din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier al Secției,

Deliberînd la 21 ianuarie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceiași dată:

PROCEDURA

1.

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 16463/08) depusă la 19 martie 2008 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Victor Sandu („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl M. Avram, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3.

Reclamantul s-a plîns, în particular, că a fost victima unei “provocări” în rezultatul căreia el ar fi săvîrșit o infracțiune.

4.

La 13 decembrie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1958 și locuiește în Chișinău.

A.

Urmărirea penală pentru luare de mită și reținerea reclamantului

6.

La momentul evenimentelor reclamantul era șeful unei clinici veterinare de stat.

7.

Potrivit versiunii oficiale a evenimentelor, la 25 septembrie 2006 aproximativ la ora 9.10 o persoană (C.) a venit în biroul reclamantului exprimîndu-și dorința de a vaccina cîinele său și de a obține un document necesar pentru a călători peste hotare cu cîinele. Reclamantul i-a spus că procedeul poate dura de la două pînă la trei luni, însă ar putea fi accelerat. Reclamantul i-a promis lui C. că în schimbul a 1000 lei moldovenești (MDL, aproximativ 63 euro (EUR) la acel moment) ar putea să elibereze documentul respectiv fără examinarea cîinelui, deși cunoștea că acesta nu fusese vaccinat.

8

.

Imediat după aceea, C. a plecat la Comisariatul de poliție Rîșcani mun. Chișinău și a solicitat ajutor pentru a-l prinde pe reclamant în flagrant în momentul primirii mitei. În plîngerea depusă la acel moment, C. a menționat că a solicitat certificatul de vaccinare pentru cîinele său în vîrstă de șase luni de rasă „cahterier” cu numele „Ghera”.

9

.

Urmare a plîngerii lui C., o serie de acțiuni procedurale au fost întreprinse în aceeași dimineață:

(i) V., un ofițer de urmărire penală din Comisariatul de poliție Rîșcani mun. Chișinău, a emis o rezoluție de pornire a urmăririi penale, care a fost contrasemnată de către un procuror în aceeași zi, la 16.40;

(ii) un procuror al procuraturii Rîșcani mun. Chișinău a emis o ordonanță privind dispunerea efectuării urmăririi penale de către Comisariatul de poliție Rîșcani mun. Chișinău, menționînd, totodată, că potrivit legislației este de competența Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției de a examina astfel de cazuri;

(iii) Procurorul General adjunct a emis ordonanța referitor la atribuirea competenței Comisariatului de poliție Rîșcani mun. Chișinău;

(iv) V. a emis o ordonanță de dispunere a cercetării la fața locului în biroul reclamantului (autorizată de către judecătorul de instrucție a Judecătoriei Rîșcani mun. Chișinău la 26 septembrie 2006);

(v) V. a emis decizia privind controlul transmiterii banilor extorcați;

(vi) V. a emis decizia de marcare și examinare a bancnotelor ce urma să fie transmise ca mită cu o substanță specială; și

(vii) procesul verbal de marcare a 1000 MDL în cinci bancnote a cîte 200 MDL de către V., în prezența lui C. și a unui specialist la ora 11.00.

10.

Aproximativ la ora 11.30 în aceiași zi, C. a intrat în biroul reclamantului și i-a spus că el are numai 400 MDL. Reclamantul a luat banii, a aplicat o ștampilă și a efectuat înscrierile relevante în pașaportul cîinelui. Aproximativ la ora 12.30 colaboratorii de poliție ai Comisariatului de poliție Rîșcani mun. Chișinău au intrat în biroul reclamantului și au depistat în buzunarul acestuia 400 MDL. Banii au fost marcați anterior, după cum s-a confirmat după aceea, cu scopul de a dovedi fapta de luare de mită.

11.

La 27 septembrie 2006 reclamantul a fost eliberat, dar i-a fost aplicată măsura preventivă – obligațiunea de a nu părăsi localitatea.

12.

În procesul verbal de audiere din 29 noiembrie 2006, reclamantul a declarat că există persoane cu care a avut anterior conflicte și care demult ar fi vrut să-i însceneze așa ceva. De asemenea, el a menționat despre o plîngere cu privire la o tentativă de omor la 4 aprilie 2004 care nu a fost examinată și care, în opinia reclamantului, denotă faptul că cineva are motive pentru a aduce acuzații false împotriva lui.

B.

Procesul penal împotriva reclamantului

13.

La 8 decembrie 2006 judecătoria Rîșcani mun. Chișinău a transmis cauza spre judecare judecătoriei Botanica mun. Chișinău potrivit competenței teritoriale.

14

.

La 27 martie 2007 avocatul reclamantului a înaintat instanței de judecată o cerere de recunoaștere a nulității tuturor probele administrate în rezultatul acțiunilor procesuale din 25 septembrie 2006, deoarece acestea au fost obținute cu încălcarea competenței teritoriale și materiale. Instanța de judecată a amînat de două ori ședința pentru ca acuzatorul de stat să prezinte probe în acest sens.

15

.

La 3 aprilie 2007 procurorul a prezentat ordonanța Procurorului General adjunct din 25 septembrie 2006 (a se vedea paragraful 9 supra) referitor la atribuirea competenței teritoriale Comisariatului de poliție Rîșcani mun. Chișinău. Ordonanța nu fusese anexată la dosar pînă la acea dată. Anexarea acestui document la dosar a fost contestată de către avocatul reclamantului, declarînd că anterior nu s-a menționat niciodată despre existența acestuia și că are motive serioase să considere că data întocmirii acestuia a fost fixată cu o dată anterioară. Potrivit procurorului, această ordonanță a fost anexată din greșeală la un alt dosar și a fost depistată la scurt timp înainte de prezentarea acesteia în instanță. Potrivit Guvernului, avocatul reclamantului nu a făcut nici o obiecție în cadrul ședinței de judecată din 3 aprilie 2007, ci doar în susținerile sale verbale în cadrul ședinței de judecată din 5 aprilie 2007.

16.

La 17 aprilie 2007 judecătoria Botanica mun. Chișinău l-a găsit vinovat pe reclamant de corupere pasivă. Instanța de judecată a invocat următoarele probe: plîngerea inițială a lui C adresată poliției și declarațiile ulterioare, inclusiv ale colaboratorilor de poliție a Comisariatului de poliție Rîșcani mun. Chișinău, precum și constatările cercetării la fața locului în cadrul căreia în biroul reclamantului la 25 septembrie 2006 au fost depistați 400 MDL în buzunarul acestuia. Reclamantului i-a fost aplicată o pedeapsă sub formă de amendă în mărimea de 60000 MDL (aproximativ 3550 EUR) cu privarea de dreptul de a exercita activitatea de medic veterinar pe un termen de doi ani.

17

.

În ceea ce privește alegația reclamantului și a avocatului său precum că întregul eveniment a fost rezultatul organizării unei provocări de către colaboratorii de poliție, instanța de judecată a constatat următoarele:

„Este neîntemeiată afirmația că învinuirea adusă [reclamantului] este un act de provocare de corupere pasivă, organizat de către organele de poliție, fiindcă atît în cadrul urmăririi penale, cît și în ședința de judecată [C.] a declarat sub jurămînt că [reclamantul] a extorcat de la el bani pentru urgentarea vaccinării cîinelui. Mai mult ca atît, în momentul reținerii, inculpatul a scos banii extorcați din buzunarul său, ceea ce denotă acțiuni intenționate ale inculpatului și nu act de provocare”.

18

.

Reclamantul a declarat apel. El a enunțat diferite lacune procedurale referitoare la consecutivitatea emiterii ordonanțelor la 25 septembrie 2006 și a pretins că acțiunile de urmărire penală au fost desfășurate pînă la pornirea urmăririi penale. Mai mult, el a susținut că este ciudat faptul că C. s-a adresat la Comisariatul de poliție Rîșcani mun. Chișinău și nu la Comisariatul de poliție Botanica mun. Chișinău, care era competent teritorial să examineze pretinsa infracțiune. Acesta nu s-a adresat nici la Comisariatul de poliție din sectorul unde locuia. În plus, potrivit documentelor din dosar, colaboratorii de poliție i-au dat lui C. bani pentru a-l mitui pe reclamant și din suma primită 1000 MDL C. i-a dat reclamantului numai 400 MDL, iar restul a dispărut. Reclamantul a susținut că C. a fost „atras în mod artificial în operațiunea de transmitere a banilor [reclamantului], ceea ce constituie o provocare la coruperea pasivă”.

În plus, reclamantul a invocat că C. nu a avut niciodată un cîine și că, prin urmare, nu era necesar de a vaccina vreun cîine pentru a călători peste hotare. El a invocat neconcordanța între descrierea cîinelui său făcută de C. (care a declarat inițiat că este de rasă cahterier, dar mai tîrziu a spus că este de rasă pitbul, în timp ce pașaportul cîinelui prezentat instanței de judecată este al unui cocher spanieli englez, care, de altfel, aparținea unei altei persoane, G.V.). În plus, potrivit documentelor prezentate în instanța de judecată, cîinele s-a născut la 18 noiembrie 2004 și nicidecum nu putea să aibă vîrsta de șase luni la 25 septembrie 2006, precum a declarat C. Mai mult, C. a refuzat să spună pe cine el a vrut să viziteze peste hotarele țării, deși inițial declarase că intenționa să-și viziteze prietenii și să ia cîinele cu el.

19

.

La 31 mai 2007 Curtea de Apel Chișinău a menținut sentința primei instanțe. În ceea ce privește alegația reclamantului despre provocare, instanța de judecată a reiterat congruent considerentele primei instanțe.

20.

Reclamantul a declarat recurs, reiterînd în esență argumentele invocate anterior în fața instanțelor judecătorești inferioare.

21

.

La 24 octombrie 2007 Curtea Supremă de Justiție a menținut sentința instanțelor judecătorești inferioare. În ceea ce privește alegația reclamantului despre provocare, instanța de judecată a reiterat congruent considerentele instanțelor judecătorești inferioare.

ÎN DREPT

I.

PRETINSA ÎNCĂLCĂRE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

22.

Reclamantul s-a plîns că a fost provocat să săvîrșească infracțiunea de corupere pasivă. El a invocat articolul 6 § 1 din Convenție, partea relevantă a căruia prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public (...), de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

A.

Admisibilitatea

23.

Curtea notează că această plîngerea nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. În continuare, Curtea notează că aceasta nu este inadmisibilă din orice alte temeiuri. Prin urmare, aceasta trebuie să fie declarată admisibilă.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

24.

Reclamantul a susținut că a fost victima unei provocări. C. nu a avut un cîine și, prin urmare, nu a avut necesitatea de a solicita documente ce ar fi confirmat vaccinarea unui cîine. În plus, C. nu avea bani pentru vaccinare și nici pentru mită, și că banii i-au fost dați de către colaboratorii de poliție. Cu toate acestea, C. a acceptat să acționeze ca

agent provocator

din partea poliției și aceștia i-au dat pașaportul unui cîine decedat anterior, care aparținea unei alte persoane.

25.

Potrivit reclamantului, urmărirea penală a fost pornită de fapt după reținerea sa, astfel cum reiese nu numai din perioada cînd a fost confirmată rezoluția de către procuror (16.40, a se vedea paragraful 9 supra), dar și din textul acesteia, în care evenimentele au fost indicate în trecut „[reclamantul] a primit bani de la [C]. pentru a grăbi eliberarea [documentului relevant].”. De asemenea, reclamantul a notat că în ordonanța privind dispunerea efectuării urmăririi penale de către Comisariatul de poliție Rîșcani mun. Chișinău (menționată supra) este specificat numele unui procuror, însă a fost semnată de o altă persoană neidentificată.

26

.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost victima unei provocări. C. nu avea nici o legătură cu colaboratorii de poliție și că el a depus o plîngere împotriva reclamantului doar după ce acesta i-a cerut mită. Prin urmare, colaboratorii de poliție au intervenit doar după ce reclamantul a inițiat activitatea sa infracțională și după ce au fost sesizați de către C., care este o persoană privată. C. a confirmat această versiune a evenimentelor în instanța de judecată, iar instanțele judecătorești au admis această explicație. În plus, au existat garanții procesuale împotriva provocării, întrucît acțiunile colaboratorilor de poliție au fost subiectul unui control judiciar

ex post factum

. Mai mult, pretinsele abateri procedurale – cum ar fi acuzarea că urmărirea penală a fi fost pornită doar după ce a avut loc luarea de mită – era neîntemeiată, întrucît plîngerea depusă de către C. că lui i-a fost extorcată mită, în sine, nu era un temei suficient pentru pornirea unei urmăriri penale. Colaboratorii de poliție puteau să pornească urmărirea penală doar după administrarea probelor că reclamantul ar săvîrșit o infracțiune. În plus, ordonanța privind dispunerea efectuării urmăririi penale de către Comisariatul de poliție Rîșcani mun. Chișinău a fost semnată de un procuror adjunct, fără ca numele acestuia să fie indicat separat, deoarece aceasta era o practică uzuală și, prin urmare, toate cerințele procedurale au fost respectate.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

27.

Curtea reamintește hotărîrea sa în cauza

Ramanauskas

(

Ramanauskas c. Lituaniei

[MC], nr. 74420/01, §§ 49-74, CEDO 2008), în care a dezvoltat conceptul de provocare, în măsura în care acesta contravine articolului 6 § 1 din Convenție, și care trebuie deosebită de folosirea tehnicilor legale de activitate sub acoperire în investigațiile penale, și în privința cărora trebuie să existe garanții adecvate împotriva unor abuzuri.

28.

În cauza

Teixeira de Castro c. Portugaliei

(9 iunie 1998, §§ 31-39,

Culegere de hotărîri și decizii

1998-IV) un factor decisiv pentru Curte a fost faptul că împotriva reclamantului nu a existat o prezumție obiectivă că acesta a fost implicat în activități infracționale. De asemenea, în cauza respectivă nu au existat probe care să susțină argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul era predispus să comită infracțiuni. Dimpotrivă, el nu era cunoscut poliției și nu deținea careva droguri asupra sa atunci cînd colaboratorii de poliție l-au percheziționat; prin urmare, el le-a putut face rost de droguri doar prin intermediul unei cunoștințe îndepărtate care le-a obținut de la un dealer a cărui identitate a rămas necunoscută. Deși dl Teixeira de Castro eventual ar fi fost predispus să săvîrșească o infracțiune, nu existau probe obiective care să indice faptul că el a inițiat o faptă infracțională pînă la intervenția colaboratorilor de poliție. Prin urmare, Curtea a respins distincția invocată de Guvernul portughez între creare a unei intenții infracționale care lipsea anterior și demascarea unei intenții infracționale latente preexistente.” (a se vedea

Ramanauskas

, citată supra, § 56).

29.

De asemenea, Curtea a constatat în cauza

Vanyan c. Rusiei

(nr. 53203/99, §§ 45-50, 15 decembrie 2005) că problema provocării poate fi pusă chiar și în situațiile în care activitatea respectivă a fost efectuată de către o persoană privată care a acționat ca agent sub acoperire, în timp ce aceasta a fost de fapt organizată și condusă de către colaboratorii de poliție.

30.

În cauza

Milinienė c. Lituaniei

(nr. 74355/01, § 38, 24 iunie 2008) Curtea a constatat că nu a avut loc o provocare din partea colaboratorilor de poliție din următoarelor considerente:

„În măsura în care SŠ avea sprijinul poliției pentru a oferi stimulente financiare considerabile reclamantului și a fost asigurat cu echipament tehnic necesar pentru înregistrarea convorbirii lor, este clar că poliția a influențat cursul evenimentelor. Totuși, Curtea nu consideră că rolul poliției a fost abuziv, avînd în vedere obligația ei de a verifica plîngerile penale și importanța contracarării efectului coroziv al corupției judiciare asupra statului de drept într-o societate democratică. De asemenea, Curtea nu consideră că rolul poliției a constituit un factor determinant. Factorul determinant a fost comportamentul lui SŠ și al reclamantului. În acest sens, Curtea admite, în echilibru, că poliția mai degrabă s-a „alăturat” activității infracționale, dar nu a inițiat-o. Acțiunile poliției astfel, au rămas mai degrabă în limitele activității sub acoperire decît celei de agenți provocatori cu eventuală încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea hotărîrea menționată supra în cauza

Teixeira de Castro c. Portugaliei

9 iunie 1998, §§ 31-39,

Culegere de hotărîri și decizii

1998-IV;

Sequeira c. Portugaliei

, (dec.), nr. 73557/01, CEDO 2003-VI).”

Pentru a ajunge la concluzia că în cauza

Milinienė

nu a avut loc o provocare, Curtea, de asemenea, a analizat dacă persoana privată care a informat autoritățile despre comportamentul ilicit al reclamantului a avut careva motive ascunse (§ 39).

31.

De asemenea, Curtea a considerat că în cazul în care un acuzat susține că a fost provocat la săvîrșirea unei infracțiuni, instanțele judecătorești trebuie să examineze minuțios materialele dosarului, deoarece pentru a îndeplini cerința unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție toate probele obținute în rezultatul provocării de către poliție trebuie să fie excluse. Dacă informația prezentată de către organele de urmărire penală nu permite Curții să conchidă că reclamantul a fost subiectul unei provocări din partea poliției, este esențial ca în fiecare cauză Curtea să examineze calitatea evaluării de către instanțele naționale a pretinsei provocări și să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special dreptul la o procedură contradictorie și la egalitatea armelor (a se vedea

Ramanauskas

, citată supra, § 60;

Edwards și Lewis c. Regatului Unit

[MC], nr. 39647/98 și nr. 40461/98, §§ 46-48, CEDO 2004-X; și

Khudobin c. Rusiei

, nr. 59696/00, §§ 133-35, CEDO 2006

‑

XII (extrase)).

(b)

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

32.

Curtea notează că potrivit procuraturii, o persoană privată (C.) a intrat în biroul reclamantului și i s-a cerut mită pentru accelerarea procesului de perfectare a certificatului de vaccinare pentru cîinele său. Urmare a plîngerii depuse de către C., colaboratorii de poliție au organizat cea de-a doua vizită la biroul reclamantului pentru a demonstra săvîrșirea infracțiunii de corupere pasivă. Avînd în vedere că colaboratorii poliției nu au fost implicați direct, prezenta cauză nu vizează activitatea sub acoperire, dar mai degrabă activitatea unei persoane private, care a acționat sub conducerea poliției.

33.

Pentru a verifica dacă reclamantul a fost provocat să săvîrșească infracțiunea, Curtea trebuie să stabilească dacă el putea fi în mod rezonabil considerat ca fiind implicat în activitatea infracțională respectivă pînă la implicarea poliției. Cu alte cuvinte, trebuie verificat dacă reclamantul ar fi săvîrșit infracțiunea în lipsa pretinsei provocări.

34.

Curtea reiterează că în cazul în care implicarea poliției se limitează la asistarea unei persoane private la înregistrarea săvîrșirii unei acțiuni ilegale de către o altă persoană privată, factorul determinant rămîne a fi comportamentul celor două persoane (a se vedea

Milinienė

, citată supra, § 38). Prin urmare, întrucît reclamantul l-a acuzat pe C. de provocare la săvîrșirea infracțiunii, este necesar de examinat modul în care instanțele judecătorești naționale au apreciat comportamentul lui C. în prezenta cauză. La acest aspect, Curtea notează că reclamantul a invocat în fața instanțelor judecătorești naționale că C. nu a avut niciodată un cîine. Prin urmare, el nu a avut nici un temei de a intra în biroul reclamatului și de a solicita un certificat de vaccinare. Pașaportul animalului care a fost anexat la dosar se referă la un cîine de rasă diferită decît cea indicată inițial de către C. în plîngerea sa depusă la poliție. Mai mult, potrivit reclamantului, documentul respectiv se referea la un cîine care aparținea unei alte persoane și nu lui C., lucru care nu a fost disputat de Guvern (a se vedea paragraful 18 supra).

35.

În opinia Curții, neconcordanțele enumerate mai sus dintre versiunea evenimentelor descrise de către C. și probele obiective (documentele cîinelui) disponibile la momentul luării deciziei de a înregistra actul de luare a mitei de către reclamant, ar fi trebuit să determine poliția să aibă îndoieli legitime sau, cel puțin, să conducă la o verificare mai detaliată a veridicității plîngerii și a motivelor inerente ei. Într-adevăr, dacă C. a furnizat poliției informații false privind existența unui cîine și necesitatea de a obține documentele relevante, atunci credibilitatea acestuia ar fi creat suspiciuni, în momentul cînd acesta a susținut că reclamantul i-ar fi solicitat mită. Instanțele judecătorești naționale, la rîndul lor, ar fi trebuit să efectueze o analiză minuțioasă a acestor neconcordanțe și a modului în care a reacționat poliția la ele.

36.

Curtea notează că reclamantul a invocat aceste argumente în fața instanțelor judecătorești naționale, acuzîndu-l pe C. de provocare la corupere pasivă cu ajutorul poliției. În această situație, „ține de obligația procuraturii de a demonstra faptul că nu a existat o provocare, dacă alegațiile inculpatului nu sunt în totalitate neverosimile. În absența unor asemenea dovezi, este obligația autorităților judiciare să examineze circumstanțele cauzei și să întreprindă acțiunile necesare pentru stabilirea adevărului în vederea determinării dacă a fost sau nu vreo provocare” (a se vedea

Ramanauskas

, menționată supra, § 70). Cu toate acestea, chiar dacă au analizat aceste argumente, care după cum s-a menționat nu erau total lipsite de temei, toate cele trei nivele de instanțe judecătorești s-au bazat pe versiunea evenimentelor confirmate de către C. și pe faptul că reclamantul a acceptat conștient mita, ceea ce a fost demonstrat prin faptul că acesta a scos banii din buzunar (a se vedea paragrafele 17, 19 și 21 supra). Cu alte cuvinte, deși reclamantul în mod expres a pus în discuție credibilitatea lui C., instanțele de judecată s-au bazat pur și simplu doar pe declarațiile lui C., fără a examina credibilitatea lui și posibilitatea provocării de către C. a reclamantului la corupere pasivă din careva motive ascunse.

37.

De asemenea, Curtea notează că nu a existat nici o prezumție că reclamantul a fost anterior implicat în careva activități infracționale. Nu au existat nici dovezi că el era predispus la comiterea infracțiunilor. Argumentul Guvernului că colaboratorii de poliție nu puteau să pornească o urmărire penală împotriva reclamantului pînă la administrarea probelor că el într-adevăr a săvîrșit o infracțiune (a se vedea paragraful 26 supra) nu face decît să confirme aceasta.

38.

În concluzie, avînd în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că instanțele judecătorești naționale au omis să aprecieze corespunzător dacă acțiunile lui C., care a acționat din partea poliției, au avut efectul de a-l provoca pe reclamant la săvîrșirea infracțiunii pentru ce a fost ulterior condamnat sau dacă au existat careva indicii că infracțiunea ar fi fost comisă fără această provocare. Deși în prezenta cauză instanțele judecătorești naționale au avut temei să bănuiască că a avut loc o provocare, acestea nu au apreciat elementele de fapt și de drept relevante care ar fi putut să le ajute să distingă provocarea de la o formă legală a unei activități de investigații (a se vedea, de exemplu,

Khudobin c. Rusiei

, nr. 59696/00, § 137, CEDO 2006

‑

XII (extrase)). Avînd în vedere cele menționate supra și utilizarea probelor administrate prin implicarea activă a lui C. sub conducerea poliției pentru a justifica condamnarea reclamantului au privat pe acesta din urmă de un proces echitabil astfel cum prevede articolul 6 din Convenție.

39.

Prin urmare, a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenție.

II. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENȚIEI

40.

Reclamantul s-a plîns despre încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție ca urmare a omisiunii instanțelor judecătorești de a respecta principiul egalității armelor și de a motiva suficient hotărîrile sale judecătorești. De asemenea, el s-a plîns în temeiul articolului 6 § 3 din Convenție că procurorul a omis la timpul potrivit să aducă la cunoștință apărării un document care ar fi putut dovedi provocarea din partea poliției.

Curtea consideră că deși aceste plîngeri sunt în principiu admisibile, acestea nu relevă probleme separate de cele deja examinate mai sus în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, Curtea nu le va examina separat.

41.

În cele din urmă, reclamantul s-a plîns în temeiul articolului 5 din Convenție că el a fost deținut în absența unei prezumții rezonabile că a săvîrșit o infracțiune.

Avînd în vedere toate materialele de care dispune, Curtea constată că această plîngere nu relevă careva încălcări a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca vădit nefondat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

III.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

42.

Articolul 41 din Convenție prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

43.

Reclamantul nu a prezentat vreo pretenție cu privire la satisfacția echitabilă.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

admisibile plîngerile invocate în temeiul articolului 6

§§

1 și 3 din Convenție, iar restul cererii inadmisibilă;

2.

Hotărăște

că a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește plîngerea despre provocare;

3.

Hotărăște

că nu este necesar să se examineze restul plîngerilor invocate în temeiul articolului 6

§§

1 și 3 din Convenție.

Întocmită în limba engleză și notificată în scris la 11 februarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte