CASE OF B. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 61382/09) depusă la 19 noiembrie 2009 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către trei cetățeni ai Republicii Moldova, dna O. B., dl V. B. și dl I. B („reclamanții”).

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către dl A. Bivol, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

Reclamanții au invocatul faptul că dna O.B. („prima reclamantă”) a fost supusă violenței din partea fostului ei soț și că ceilalți reclamanți au fost martorii acestei violențe, fiind afectați de ea, în timp ce autoritățile de stat nu au făcut aproape nimic pentru a o opri sau pentru a împiedica repetarea ei.

La 25 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilității și fondului cererii (articolul 29 § 1). ÎN FAPT I.

În anul 1998, familia reclamantă a primit în folosință din partea angajatorului primei reclamantei un apartament cu trei camere în Chișinău.

Potrivit primei reclamante, ea a fost bătută și insultată în mod sistematic de către soțul său (V.B.). În consecință, la 16 ianuarie 2007 prima reclamantă a divorțat de V.B., însă ei au continuat să locuiască în același apartament.

Bătăile au continuat, iar rapoartele medicale din perioada septembrie 2007 – ianuarie 2008 atestă existența pe corpul reclamantei a leziunilor ușoare cauzate cu „un obiect contondent cu suprafață limitată”. Toate aceste rapoarte au fost întocmite la solicitarea Comisariatului de polițe Centru din Chișinău în urma plângerilor depuse de reclamantă. În toate rapoartele medicale prima reclamantă a indicat că leziunile de pe corpul ei sunt rezultatul bătăilor primite de la V.B. 9 . La 1 aprilie, 7 august, 7 septembrie și 28 noiembrie 2007, precum și la 10 și 29 aprilie 2008, instanțele de judecată au emis o serie de hotărâri judecătorești în materie contravențională în privința bătăilor menționate mai sus. Prima din ele a fost încheierea privind încetarea procesului contravențional în baza acordului de reglementare amiabilă a cauzei. O altă încheiere a dispus încetarea procesului în baza expirării termenului de prescripție de trei luni pentru tragerea la răspundere contravențională a lui V.B. În celelalte patru cauze, instanța de judecată l-a amendat pe V.B. pentru acțiunile de violență și insultă comise asupra primei reclamantei; una din hotărârile judecătorești menționa faptul că reclamanta l-a provocat pe V.B. Amenzile variau între 140-300 de lei moldovenești (MDL, echivalentul a aproximativ 8.65- 18 euro (EUR) la data evenimentelor). V.B. a achitat toate amenzile. Potrivit declarațiilor părților, la o dată necunoscută, procuratura a pornit o cauză penală împotriva lui V.B. pe marginea unei tentative de viol, însă la 14 mai 2008, reclamanta și-a retras plângerea, iar procedurile penale au fost încetate.

Potrivit certificatului eliberat de Comisariatul de poliție Centru, V.B. a figurat în registrul de supraveghere al comisariatului începând cu anul 2007 ca „scandalagiu în familie”. B. Acțiunea în justiție a primei reclamante 11 . La o dată necunoscută din 2008, prima reclamantă a intentat un proces civil împotriva lui V.B., solicitând evacuarea acestuia din apartament. Ea s-a bazat pe dovezile privind comportamentul violent al lui V.B. Acesta, la rândul său, a depus o acțiune reconvențională, solicitând împărțirea camerelor din apartament între el și restul fostei sale familii.

La 23 iunie 2008, Judecătoria Centrul a admis acțiunea primei reclamante și a respins acțiunea lui V.B. Instanța a constatat că, potrivit rapoartelor medicale și încheierilor judecătorești, V.B. a avut un comportament violent față de prima reclamantă și a jignit-o în fața copiilor.

La 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea primei instanțe. În plus față de probele administrate în prima instanță, Curtea de Apel i-a audiat pe cei doi copii, care au confirmat declarațiile mamei lor, solicitând evacuarea tatălui. 14 . La 20 mai 2009, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile judecătorești ale instanțelor inferioare și a pronunțat o nouă hotărâre prin care a respins pretențiile reclamantei și a admis acțiunea lui V.B. Instanța supremă a constatat că instanțele judecătorești inferioare au concluzionat greșit că V.B. a abuzat-o în mod sistematic pe prima reclamantă. Ea a notat că una din cauzele pornite la plângerea primei reclamante a fost încetată în baza acordului de reglementare a amiabilă încheiat de părți, iar altă cauză a fost încetată din cauza prescrierii faptei. În alte patru hotărâri judecătorești este menționat faptul că prima reclamantă a provocat ea însăși violența din partea lui V.B. Celelalte trei hotărâri nu sunt suficiente pentru a dovedi caracterul sistematic al comportamentului violent. În plus, nu a fost dovedit faptul că V.B. este dependent de alcool și droguri. Potrivit unui adeverințe eliberate de asociația de proprietari locală, V.B. nu este cunoscut ca fiind scandalagiu. În plus, V.B. i-a propus primei reclamante să privatizeze apartamentul și să-l vândă, astfel încât să poată cumpăra apartamente separate, însă prima reclamantă a refuzat această propunere. Instanța de judecată a constatat, de asemenea, că părțile pot continua traiul împreună în apartamentul lor și că V.B. poate ocupa una dintre camere, lăsându-le pe celelalte două la dispoziția reclamanților. În privința spațiilor comune, instanța nu a dispus modificări. Respectiva hotărâre a fost definitivă și irevocabilă. C. Evenimentele care au urmat hotărârii Curții Supreme de Justiție

Între 11 iunie 2009 și 5 februarie 2010, prima reclamantă a fost internată în spital de tuberculoză. Potrivit certificatului medical din 30 august 2011, eliberat de medicul de familie al reclamanților, prima reclamantă trebuia să evite stresul. 16 . V.B. a continuat să aibă un comportament violent față de ea. La 19 august 2010, el a fost amendat contravențional pentru insultă cu o amendă în mărime de 400 MDL (25.5 EUR la acea vreme). După comunicarea prezentei cauze Guvernului, la 29 august 2011, V.B. a fost amendat din nou cu 200 MDL (12.12 EUR) pentru violență împotriva primei reclamante. Potrivit raportului medical din 23 august 2011, prima reclamantă a declarat că V.B. a încercat să o violeze în noaptea de 21 august 2011, însă nu a reușit pentru că ea a opus rezistență. Medicul a constatat leziuni pe corpul ei cauzate „cu un obiect contondent cu suprafață limitată”: hematoame ovale măsurând între 1.5 x 1 cm și 4 x 3cm în diverse regiuni ale brațelor, pe partea inferioară a coapse stângi și pe partea centrală a coapsei drepte, precum și pe diverse părți ale ambelor picioare. 17 . La 1 septembrie 2001, prima reclamantă a depus o cerere pentru o ordonanță de protecție a ei și a fiilor săi. Ea a descris ultimele evenimente, indicând riscul producerii altor violențe împotriva ei, precum și incapacitatea sau nedorința autorităților de a asigura securitatea fizică și psihologică a ei și a fiilor săi. Ea a solicitat, în baza cu Legea nr. 45 (a se vedea paragraful 21 de mai jos), evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul comun, fără partajarea bunurilor, obligarea lui V.B. de a sta la distanța de minim 200 m de ea și de copii ei și de a nu-i contacta, precum și de a nu vizita locul de muncă sau de studii al reclamanților. 18 . La 2 septembrie 2011, Judecătoria Centru a emis o ordonanță de protecție pe un termen de trei luni, care prevedea obligația de a sta la o distanță de cel puțin 200 m de prima reclamantă, de a nu contacta cu ea și de a nu o vizita la locul de muncă. În schimb, instanța nu a admis capătul de cerere privind evacuarea temporară a lui V.B. din apartament. Instanța de judecată a constatat că el a avut un comportament violent față de prima reclamantă, constatând totodată că „nu s-a stabilit faptul că V.B. a aplicat violența fizică sau psihologică față de ceilalți doi reclamanți”. Totodată, V.B. nu are o locuință alternativă și, în plus, drepturile lui de a utiliza o parte din apartamentul disputat a fost recunoscut în hotărârea Curții Supreme de Justiție din 20 mai 2009 (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Potrivit Guvernului, această ordonanță a fost comunicată poliției locale, iar comportamentul lui a fost supravegheat ulterior. 19 . Prima reclamantă a atacat hotărârea, indicând faptul că recunoașterea dreptului lui V.B. de a locui în același apartament cu ea reprezintă un risc pentru ea de a fi maltratată în continuare. Mai mult de atât, obligarea lui V.B. de a sta departe de ea la minim 200 m este lipsită de sens, nu împiedică maltratarea ei în continuare și nu îi asigură protecție împotriva tratamentului inuman și degradant în condițiile în care V.B. nu a fost evacuat din apartament. Ea a adăugat că, potrivit unei scrisori a Departamentului de Asistență Socială din cadrul Consiliului Municipal Chișinău, apartamentul în care locuiesc prima reclamantă și V.B. are trei camere, două dintre care sunt locuibile, dar numai una este conectată la sistemul de încălzire. 20 . La 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul primei reclamantei în baza acelorași motive pe care s-a bazat și prima instanță. Hotărârea Curții de Apel a rămas definitivă. II.

Femeile din Moldova suferă de toate formele de violență. Violența domestică și traficul sunt domenii majore care trezesc îngrijorare. Cele două sunt interconectate și sunt legate de poziția generală de supunere a femeilor în societate…

Deși lipsesc date credibile și o înregistrare sistematică a cazurilor privind caracterul și mărimea fenomenului, se consideră că violența domestică este răspândită pe larg. Potrivit Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei: “[...] În prezent, frecvența violenței domestice, a căror victime sunt femei și copii, capătă proporții alarmante. Cu regret, este foarte dificil pentru stat de a controla violența domestică, deoarece în majoritatea cazurilor aceasta este raportată doar atunci când există consecințe grave ale violenței, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.

În ciuda acestei recunoașteri, violența domestică, cu excepția cazului în care aceasta duce la vătămarea gravă a sănătății, nu este percepută ca o problemă care justifică o intervenție legală. În rezultat, aceasta este resimțită în tăcere și autoritățile, societatea și chiar femeile nu atrag o atenție cuvenită acestui fenomen.

Potrivit unui sondaj efectuat în anul 2005, 41% din femeile respondente au declarat că cel puțin odată în viață au experimentat o formă de violență în familiile lor. Potrivit sondajului, violența psihologică este cea mai larg răspândită formă de abuz în familie, aceasta fiind urmată de violența fizică. Aproape o treime din femeile intervievate au indicat că ele au fost supuse multiplelor forme de violență. Studiul indică faptul că violența nu este întâlnită pe scară atât de largă în școală și educație; cu toate acestea, femeile cu un nivel mai înalt de educație sau statut economic ar putea să nu divulge incidente de violență. Violența sexuală rămâne a fi o formă de violență cel mai puțin raportată. Aceasta ar putea fi din cauza nerecunoașterii abuzului sexual din familie ca fiind un delict sau fricii victimelor de a fi considerate vinovate pentru aceste fapte și de a fi excluse din societate.

Autorii violenței împotriva femeilor sunt deseori membrii familiei, în special soți sau foști soți (73.4%), fiind urmați de tați sau tați vitregi (13.7%) și mame și mame vitrege (7%). Colaboratorii azilului din Chișinău au indicat că soții multor femei care solicită ajutor la azil sunt fie ofițeri de poliție, fie militari, fapt care complică posibilitatea acestor femei de a scăpa de mediul violent și de a cere divorțul …

Există de asemenea un șir de percepții greșite în privința violenței împotriva femeilor, care sunt pe larg răspândite în societate. Potrivit acestor percepții, problema violenței împotriva femeilor include doar niște cazuri izolate care se referă la un anumit grup de persoane. Aceste concepții greșite sunt următoarele: (a) violența împotriva femeilor este un fenomen întâlnit în familii sărace sau destrămate; (b) victimele violenței sunt femeile vulnerabile din fire care au nevoie de o protecție specială; (c) bărbații violenți fac abuz de alcool și droguri sau au dereglări de personalitate; (d) violența domestică afectează toți membrii familiei, inclusiv pe bărbați. Din experiența mea, aceste interpretări greșite deseori produc soluții nechibzuite și parțiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru persoanele care fac abuz, restricții aplicate asupra femeilor pentru a le oferi protecție sau soluții neutre din perspectiva de gen care omit cauzele violenței bazate pe gen.” ÎN DREPT I.

Guvernul a invocat faptul că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne. În special, prima reclamantă nu a solicitat protecție judecătorească dacă s-a simțit cu adevărat amenințată de V.B.

Curtea notează că la data depunerii plângerilor în instanțele naționale în anul 2008 (a se vedea paragraful 11 și următoarele de mai sus) al doilea și al treilea reclamant erau deja majori, ceea ce le permitea să depună acțiuni în instanța de judecată de sine stătător. Dar, ei nu au depus nicio acțiune sau plângere în instanța de judecată, nici nu au prezentat Curții dovezi ale faptului că au mandatat-o pe mama lor să depună astfel de acțiuni sau plângeri în numele lor. Prin urmare, Curtea acceptă obiecția Guvernului de neepuizare a recursurilor intere în ceea ce-l privește pe al doilea și al treilea reclamant. Acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Curtea consideră că obiecția Guvernului în privința neepuizării de către prima reclamantă a căilor de recurs interne este strâns legată de plângerea privind acțiunile întreprinse de autoritățile de stat ca răspuns la plângerile ei. Așadar, acest capăt de cerere este conexat fondului plângerii formulate în temeiul articolului 3 al Convenției. B. Fondul 1. Argumentele părților (a) Prima reclamantă

Prima reclamantă a susținut că autoritățile nu i-au acordat suficientă protecție împotriva tratamentului contrar articolului 3 al Convenției administrat de V.B. De asemenea, acestea nu l-au evacuat pe agresor din apartament, dând prioritate dreptului lui la proprietate față de dreptul ei de a nu fi supusă relelor tratament. Mai mult, deși instanțele de judecată au constatat că V.B. a avut un comportament violent față de ea, acestea doar i-au aplicat niște amenzi nesemnificative care nu au avut niciun efect asupra lui. Situația nu s-a schimbat nici după comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât, având în vedere că V.B. a agresat-o din nou la 21 august 2011.

Autoritățile Republicii Moldova au făcut trimitere la hotărârea din 20 mai 2009 (a se vedea paragraful 14 de mai sus) ca temei pentru neevacuarea lui V.B. din apartament, în ciuda comportamentului său violent față de ea și al argumentului primei reclamante că ordonanța de protecție nu putea fi efectivă în lipsa evacuării acestuia din apartament. Deși ea și-a retras plângerea de teamă că mai multe aspecte ce țin de viața sa privată vor fi dezvăluite public, autoritățile ar fi trebuit să continue examinarea cauzei împotriva lui V.B. În opinia ei, Republica Moldova este una din puținele țări membre ale Consiliului Europei în care începerea și continuarea urmăririi penale a unei infracțiuni grave cum ar fi violul depind exclusiv de plângerea prealabilă a victimei și de voința acesteia de a-și menține acuzațiile. Având în vedere poziția vulnerabilă a femeilor victime ale violenței domestice și ale violului, încetarea urmăririi penale poate avea loc doar după efectuarea unei investigații concludente, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.

Mai mult, legislația moldovenească prevede expres posibilitatea evacuării unui locatar care, din cauza comportamentului său distructiv, îngreunează viața celorlalți locatari din același apartament (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Însă, instanțele de judecată nu au motivat decizia lor de a nu respecta aceste prevederi legislative în prezenta cauză.

Chiar dacă apartamentul ar fi fost privatizat, nu există probe care să confirme intenția lui V.B. de a vinde cota sa parte din apartament. În plus, el nici nu putea fi obligat să-și vândă cota sa parte după privatizare. În orice caz, ea a solicitat în mod expres instanțelor de judecată să nu partajeze apartamentul ci doar să-i ofere protecție plina aplicarea unor măsuri temporare față de V.B. (b) Guvernul

Guvernul a menționat că la 14 mai 2008, prima reclamantă și-a retras plângerea prealabilă privind tentativa lui V.B. de a o viola pe 20 aprilie 2008 (a se vedea paragraful 9 de mai sus). De asemenea, ea nu a prezentat nicio dovadă în susținerea acestor acuzații, deși ea a declarat că dispune de acestea. Astfel încât, acțiunile ei proprii au rezultat în încetarea urmăririi penale împotriva lui V.B. 40 . Spre deosebire de cauza Opuz , de exemplu, în prezenta cauză nu a existat un risc real și iminent ca prima reclamantă să fie maltratată. În plus, instanțele de judecată l-au sancționat de câteva ori pe V.B. pentru acțiuni de violență, iar autoritățile îl țineau la evidență ca fiind „scandalagiu”. După emiterea ordonanței de protecție din 2 septembrie 2011, autoritățile au luat măsuri suplimentare informând poliția locală și pe V.B. și verificând regulat comportamentul acestuia (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

În ceea ce privește acțiunea în instanța de judecată împotriva lui V.B. a primei reclamante, care s-a finalizat cu hotărârea judecătorească din 20 mai 2009, așa cum a constatat Curtea Supremă de Justiție, aceasta nu a reprezentat o adevărată încercare de a se apăra împotriva riscului de violență, ci mai degrabă o încercare de a obține cota-parte a lui V.B. asupra apartamentului comun. De asemenea, instanța de judecată a constatat că dovezile din dosar sunt insuficiente pentru a constata o încălcare sistematică a normelor de conviețuire. În cele din urmă, era clar că prima reclamantă a depus prezenta cerere la Curte la șase luni de la încetarea acțiunilor violente asupra ei. Acest lucru dovedește încă o dată lipsa unui risc real ca violența domestică să continue. 2. Aprecierea Curții (a) Principii generale 42 . Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 al Convenției. Aprecierea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi caracterul și contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice și mentale ale acestuia și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello ‑ Roberts v. the United Kingdom , 25 martie 1993, § 30, Series A nr. 247 ‑ C și Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000 ‑ XI).

În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenției, coroborat cu articolul 3, impune statelor obligația pozitivă de a asigura protecția tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenției, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea A. v. the United Kingdom , 23 septembrie 1998, § 22, Reports of Judgments and Decisions 1998 ‑ VI și Opuz , citată mai sus, § 159). Această obligație trebuie să includă protecția efectivă, inter alia, a uneia sau a mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor acțiuni penale de către o persoană terță, precum și pași rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente cunoscute de către autoritățile sau care ar fi trebuit să fie cunoscute (a se vedea, mutatis mutandis , Osman v. the United Kingdom , 28 octombrie 1998, § 116, Reports 1998 ‑ VIII; E. and Others v. the United Kingdom , nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; și J.L. v. Latvia , nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).

Rolul Curții nu este de a se substitui autorităților naționale și de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un șir de măsuri care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligațiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis , Bevacqua and S. v. Bulgaria , nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În același timp, conform articolului 19 al Convenției și potrivit principiului că Convenția este menită să garanteze drepturi practice și efective, și nu teoretice și iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligația statului de a ocroti drepturile celor aflați sub jurisdicția sa să fie executată corespunzător (a se vedea Nikolova and Velichkova v. Bulgaria , nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).

Mai mult, articolul 3 al Convenției impune autorităților să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C. v. Bulgaria , nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003 ‑ XII, și Denis Vasilyev v. Russia , nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 și 3 ale Convenție, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuție, Curtea s-a pronunțat adeseori cu privire la faptul dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declarațiilor și durata de timp necesară pentru efectuarea investigației inițiale (a se vedea Denis Vasilyev , citată mai sus, § 100 cu referințele ulterioare; și Stoica v. Romania , nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008). 46 . Ingerința autorităților în viața privată și de familie poate fi necesară pentru a proteja sănătatea și drepturile unei persoane sau pentru a preveni acțiuni cu caracter penal în anumite circumstanțe (a se vedea Opuz , citată mai sus, § 144). În acest sens, statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecția împotriva actelor de violență comise de persoane fizice (a se vedea X and Y v. the Netherlands , 26 martie 1985, § 22 și 23, Series A nr. 91; Costello-Roberts v. the United Kingdom , 25 martie 1993, § 36, Series A nr. 247-C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom , nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria , citată mai sus, §§ 150 și 152, ECHR 2003 ‑ XII; Bevacqua , citată mai sus, § 65, și Sandra Janković v. Croatia , nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009). (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză (i) În privința faptului dacă reclamanta a fost supusă unui tratament contrar articolului 3 al Convenției

În prezenta cauză, Curtea notează faptul incontestabil că V.B. a bătut-o de mai multe ori pe prima reclamantă (a se vedea paragrafele 9 și 16 de mai sus). După cum atestă certificatul medical din 23 august 2011 (a se vedea paragraful 16 de mai sus), medicul a constatat diverse leziuni pe corpul primei reclamante, care, potrivit ei, au fost cauzate atunci când V.B. a încercat să o violeze.

În asemenea circumstanțe, Curtea constată că articolul 3 al Convenției este aplicabil în speță. Prin urmare, ea trebuie să determine dacă acțiunile autorităților întreprinse pe marginea plângerilor reclamantei s-au conformat cerințelor acestei prevederi. (ii) În privința faptului dacă autoritățile s-au conformat obligațiilor pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenției

După cum a fost menționat mai sus (a se vedea paragrafele 42-46 de mai sus), articolul 3 al Convenției impune statelor obligația pozitivă, pe de o parte, de a institui un cadrul legislativ pentru prevenirea și pedepsirea relelor tratamente administrate de persoane fizice, și, pe de altă parte, obligația de a implementa cadrul respectiv în practică atunci când autoritățile sunt conștiente de existența pericolului iminent ca o anumită persoană să comită acțiuni de maltratare sau când relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecție victimelor și pedepsind persoanele responsabile pentru relele tratamente.

În privința primei obligații, Curtea notează că legislația Republicii Moldova prevede sancțiuni penale pentru comiterea acțiunilor de violență, inclusiv asupra foștilor membri ai familiei (a se vedea paragrafele 24 și 25 de mai sus). Mai mult, legislația instituie măsuri de protecție pentru victimele violenței domestice, și, de asemenea, și posibilitatea de evacuare a persoanei care în mod sistematic încalcă normele de conviețuire (a se vedea paragrafele 22 de mai sus). Astfel, Curtea conchide că autoritățile au adoptat un cadru legislativ care le permite să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violența domestică.

Curtea trebuie să determine dacă autoritățile naționale cunoșteau, sau trebuiau să cunoască, despre violența la care a fost supusă reclamanta și despre riscul unor violențe ulterioare, și dacă aceasta este cazul, Curtea trebuie să determine dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a o proteja și pentru a-l pedepsi pe făptaș. La verificarea faptului dacă autoritățile naționale s-au conformat obligațiilor lor pozitive inerente articolului 3 al Convenției, Curtea va ține cont de faptul că ea nu trebuie să se substituie autorităților naționale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenței domestice (a se vedea, mutatis mutandis , A. v. Croatia , citată mai sus, § 61 și Sandra Janković , citată mai sus, § 46).

Din documentele aflate la dosar este clar că autoritățile cunoșteau despre comportamentul violent a lui V.B., având în vedere că acesta a fost sancționat contravențional de câteva ori (a se vedea paragrafele 9, 16 și 18 de mai sus). Prin urmare, este necesar să stabilim dacă acțiunile întreprinse de autorități în vederea protejării reclamantei au fost suficiente pentru a se achita de obligațiile pozitive inerente articolului 3.

Curtea notează că autoritățile locale, și anume poliția și instanțele judecătorești, nu au rămas total pasive. După fiecare incident de violență, prima reclamantă a fost supusă unui examen medical, iar în una din cauze, autoritățile au început urmărirea penală împotriva lui V.B. (aceasta a fost încetată după ce prima reclamantă și-a retras plângerea). V.B. a fost amendat de instanța de judecată de cinci ori (a se vedea paragrafele 9 și 16 de mai sus). Însă, niciuna din acest măsura nu fost suficientă pentru a-l împiedica pe V.B. să aplice în continuare violența față de reclamantă. În special, Curtea notează că amenzile aplicate lui V.B. au fost mici (a se vedea paragrafele 9 și 16 de mai sus), neavând un efect descurajator asupra lui.

Guvernul a dat vina pe reclamantă că și-a retras plângerea penală în privința violului și că nu a prezentat dovezi în susținerea acuzației sale, ceea ce a împiedicat autoritățile să continue urmărirea penală împotriva lui V.B. Curtea amintește concluziile sale că, în contextul retragerii plângerilor privind violența domestică, statele membre ale Consiliului Europei „au conștientizat datoria autorităților de a stabili în cursul unei acțiuni echilibrul între drepturile victimei prevăzute de articolele 2, 3 și 8” și că „cu cât infracțiunea este mai gravă sau cu cât riscul comiterii unor alte infracțiuni este mai mare, cu atât mai mult trebuie să continue urmărirea penală în interes public, chiar dacă victimele își retrag plângerile” (a se vedea Opuz , citată mai sus, §§ 138 și 139). În prezenta cauză, autoritățile nu au analizat dacă gravitatea și numărul agresiunilor la care a fost supusă reclamanta de către V.B. sau gravitatea acuzațiilor de viol ale primei reclamante impuneau continuarea urmăririi penale, deși reclamanta își retrăsese plângerea. Mai mult, în ciuda unei noi acuzații clare de tentativă de viol în 21 august 2011, acuzație susținută cel puțin parțial de dovezi medicale (a se vedea paragraful 16 de mai sus), autoritățile nu au început din oficiu urmărirea penală, limitându-se din nou la o cercetare contravențională.

Curtea notează că prima reclamantă a încercat să obțină protecție împotriva altor violențe prin solicitarea evacuării lui V.B. din apartamentul comun. Însă, Curtea Supremă de Justiție a respins la 20 mai 2009 cererea ei, constatând că cererea de judecată mai degrabă avea scopul de a-i leza dreptul de folosință a lui V.B. asupra apartamentului decât obținerea protecției primei reclamante. De asemenea, instanța de judecată a constatat că nu există suficiente dovezi că V.B. a încălcat în mod sistematic normele de conviețuire (a se vedea paragraful 14 de mai sus), deși V.B. fusese cercetat contravențional de șase ori pentru comportament violent sau ofensator față de reclamantă.

Ulterior, după agresiunea din 21 august 2011 (a se vedea paragraful 17 de mai sus), reclamanta a solicitat evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul comun, însă instanța de judecată a respins cererea bazându-se pe hotărârea judecătorească din 20 mai 2009. Curtea consideră că instanțele de judecată naționale ar fi trebuit să ia în considerare evoluțiile factuale care au avut loc după pronunțare hotărârii din 20 mai 2009, și anume cele două noi agresiuni din partea lui V.B. (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

Faptul că V.B. a agresat-o din nou pe reclamantă în apartamentul comun este cert. În baza acestui eveniment, instanța de judecată a emis ordonanța de protecție din 1 septembrie 2011 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Cu toate acestea, pe lângă unele măsuri care aveau scopul de a împiedica contactul dintre V.B. și prima reclamantă, inclusiv obligarea lui V.B. de a sta departe de ea și de locul ei de muncă, lui V.B. i s-a permis să continue să locuiască în apartamentul lor comun. Curtea este de acord cu argumentul primei reclamante, argument invocat și în fața Curții de Apel Chișinău (a se vedea paragraful 19 de mai sus), că respectiva ordonanță de protecție este ineficientă, expunând-o pe reclamantă riscului să fie din nou maltratată, în condițiile în care V.B. a fost lăsat să locuiască în același apartament cu victima.

De asemenea, perspectiva de a-l întâlni pe agresor în propriul său apartament îi dădea primei reclamante o frică constantă de a nu fi maltrată din nou, având în vedere numărul de agresiuni pe care le suferise anterior. Această frică este suficient de gravă pentru a cauza reclamantei o suferință și anxietate echivalente cu un tratament inuman în sensul articolului 3 al Convenției.

Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului că nu exista niciun risc ca alte acțiuni de violență să aibă loc și că de fapt reclamanta urmărea să obțină cota-parte a lui V.B. din apartament, mai ales că ea solicitase evacuarea lui temporară și nepartajarea bunurilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Acest lucru ar fi trebuit să convingă instanțele de judecată naționale să pună corect în balanță drepturile concurente protejate de Convenție (dreptul reclamantei de a nu fi supusă maltratării și dreptul lui V.B. asupra apartamentului) și, astfel, să ofere protecție reală reclamantei, fără a-l lipsi pe V.B. de proprietatea sa. De asemenea, instanțele de judecată ar fi putut aprecia dacă argumentul reclamantei bazat pe articolul 102 al Codului cu privire la locuințe (a se vedea paragraful 22 de mai sus) era întemeiat. 60 . Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că autoritățile nu și-au onorat obligațiile pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenției de a o proteja pe reclamantă de rele tratamente.

Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției. În lumina elementelor constate mai sus, Curtea respinge argumentul Guvernului că reclamanta nu a epuizat căile de recurs naționale. II.

Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne.

Curtea consideră că plângerile celui de-al doilea și celui de-al treilea reclamant trebuie respinse în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției pentru neepuizarea căilor de recurs interne în baza acelorași motive care au fost expuse în partea referitoare la articolul 3.

În ceea ce privește plângerea primei reclamante, Curtea constată că odată cu depunerea cererii din 1 septembrie 2011 (a se vedea paragraful 17 de mai sus) ea a epuizat căile de recurs interne.

Curtea observă că plângerea primei reclamante în temeiul articolului 8 nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile. B. Fondul 1. Argumentele părților

Prima reclamantă susține că autoritățile nu și-au onorat obligațiile pozitive prevăzute de articolul 8 al Convenției de a o proteja împotriva ingerinței lui V.B. în viața ei privată. Ea a menționat că în rezultatul hotărârilor instanțelor de judecată ea a fost nevoită să plece de acasă, deși, la fel ca și V.B., ea nu avea alt loc în care să plece. Ea a argumentat că hotărârea din 20 mai 2009 a Curții Supremă de Justiție a pus o sarcină disproporționată asupra ei și a dus la încălcarea vieții sale private, ceea ce a fost disproporționat cu scopul de a proteja dreptul de folosință asupra apartamentului a lui V.B.

Guvernul a susținut că autoritățile au luat toate măsurile rezonabile pe marginea plângerilor reclamantei: V.B. a fost sancționat contravențional, el a fost pus la evidență ca „scandalagiu”, fiind supravegheat suplimentar după emiterea ordonanței de protecție din 2 septembrie 2011. Însă autoritățile nu putea continua urmărirea penală împotriva lui V.B. după retragerea plângerii penale de către reclamantă. Odată ce măsurile luate au prevenit alte acțiuni de violență, insistența reclamantei ca V.B. să fie evacuat avea scopul de a-și însuși cota lui parte din apartament. 2. Aprecierea Curții (a) Principii generale

Curtea reiterează că scopul principal al articolului 8 al Convenției este acela de acorda protecție persoanelor împotriva acțiunilor arbitrare ale autorităților publice. Însă, în virtutea acestui articol pot existe obligații pozitive suplimentare inerente „respectului” efectiv al vieții private și de familie, iar aceste obligații pot include adoptarea unor măsuri în sfera relațiilor dintre persoane. Copii și ale persoane vulnerabile au dreptul la protecție efectivă (a se vedea X and Y v. the Netherlands , 26 martie 1985, §§ 23-24 și 27, Seriile A nr. 91, și August v. the United Kingdom (dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003).

În ceea ce privește viața privată, Curtea a statuat anterior, în diverse contexte, că acest concept cuprinde integritatea fizică și psihologică a unei persoane. Statele au obligația, în conformitate cu articolul 8, de a acorda protecție integrității fizice și psihologice a persoanelor în raport cu acțiunile celorlalți. În acest scop, ele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal care să acorde protecție împotriva acțiunilor de violență din partea unor persoane fizice (a se vedea X and Y v. the Netherlands , citată mai sus, §§ 22 și 23; Costello-Roberts v. the United Kingdom , 25 martie 1993, § 36, Seriile A nr. 247-C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom , nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria , nr. 39272/98, §§ 150 și 152, ECHR 2003 ‑ XII; A v. Croatia , nr. 55164/08, § 60, 14 octombrie 2010; și Hajduová v. Slovakia , nr. 2660/03, § 46, 30 noiembrie 2010). Curtea notează în acest context că vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței domestice și obligația statului de a le acorda protecție au fost relevante în mai multe instrumente internaționale (referințe în cauza Bevacqua , citată mai sus, §§ 64-65, și în Sandra Janković v. Croatia , nr. 38478/05, §44-45, ECHR 2009 ‑ ... (extrase)). (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Curtea notează că în speță integritatea fizică și psihică a reclamantei – care este acoperită de conceptul de viață privată (a se vedea X and Y v. the Netherlands , 26 martie 1985, § 23, Seriile A nr. 91) a fost afectată de abuzurile periodice din partea lui V.B. Curtea face trimitere la constatările sale privind suferința și anxietatea suportate de reclamantă în propriul său apartament (paragrafele 54-58 de mai sus).

În plus, autoritățile cunoșteau aceste circumstanțe, întrucât reclamanta sesizase și poliția și instanțele de judecată. În opinia Curții, autoritățile ar fi trebuit să se sesizeze și să acționeze în conformitate cu obligațiilor lor pozitive inerente articolului 8 al Convenției.

Curtea reiterează că ea nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale competente în stabilirea celor mai corespunzătoare metode pentru protejarea persoanelor împotriva atacurilor la adresa integrității lor personale, ci trebuie să examineze în lumina Convenției deciziile pe care respectivele autorități le-au luat în exercițiul funcțiunii lor. Astfel, Curtea va examina dacă autoritățile naționale, în special instanțele de judecată, au examinat cauza cu încălcarea obligației lor pozitive impuse de articolul 8 al Convenției (a se vedea Sandra Janković , citată mai sus, § 46).

Ea notează în această privință că Curtea Supremă de Justiție nu a considerat că cele șase procese contravenționale împotriva lui V.B. sunt dovezi suficiente al comportamentului său abuziv împotriva primei reclamante. În cadrul procesului din anul 2011, instanța de judecată s-a limitat doar să facă trimitere la hotărârea din 20 mai 2009 pentru a recunoaște dreptul lui V.B. de nu fi evacuat din apartament, fără a lua în calcul acțiunile de violență comise de acesta în 2010 și 2011. Instanțele de judecată nu au făcut nicio încercare de a stabili dacă dreptul de folosință asupra apartamentului al lui V.B. a fost exercitat cu încălcarea drepturilor primei reclamante prevăzute de articolul 8 al Convenției și cu încălcarea articolului 102 al Codului cu privire la locuințe (a se vedea paragraful 22 de mai sus).

În aceste circumstanțe, Curtea conchide că autoritățile naționale nu și-au onorat corespunzător obligațiile pozitive prevăzute de articolul 8 al Convenției. Acestea au eșuat în stabilirea unui echilibru între drepturile concurente și au obligat-o efectiv pe prima reclamantă să continue să riște de a fi supusă din nou violenței sau de a părăsi locuința. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenției. III.

Având în vedere toate materialele de care dispune, Curtea constată că aceste plângeri nu relevă nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind vădit neîntemeiat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. IV.

Prima reclamantă a solicitat acordarea sumei de 32 000 EUR pentru compensarea încălcării drepturilor sale prevăzute de articolele 3 și 8 al Convenției. Ea a făcut trimitere la jurisprudența Curții în materie de violență domestică și a notat că încălcarea drepturilor sale a avut un caracter continuu, iar autoritățile nu l-au oprit pe agresor.

Guvernul a considerat că nu se justifică acordarea vreunei sume deoarece nu a avut loc nicio încălcare a drepturilor reclamantei. Ca alternativă, Guvernul a susținut că suma solicitată este excesivă în lumina jurisprudenței Curții.

Curtea consideră că încălcările constatate indubitabil trebuie să-i fi cauzat primei reclamante suferință. Având în vedere circumstanțele cauzei și jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantei 15 000 EUR. B. Costuri și cheltuieli

Reclamanta a solicitat rambursarea sumei de 3 485 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli și a prezentat o fișă de pontaj cu orele prestate de avocat (38 de ore la o rată orară între 50 – 100 EUR).

Guvernul consideră că atât numărul de ore prestate de avocat asupra acestei cauze, cât și rata percepută de avocat sunt excesive. El a notat că în cauza Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de 75 EUR per oră, având în vedere complexitatea cauzei și aportul adus de către avocați. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca costurile și cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate și rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).

Având în vedere pontajul prezentat și complexitatea cauze, Curtea acordă reclamantei 3 000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli. C. Rata dobânzii

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Conexează obiecția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne de către prima reclamantă fondului cauzei și o respinge; 2. Declară admisibile plângerile primei reclamante întemeiate pe articolelor 3 și 8 ale Convenției și inadmisibile restul plângerilor; 3. Hotărăște că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției; 4. Hotărăște că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenției; 5. Hotărăște (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: (i) 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută; (ii) 3000 EUR (trei mii euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente; 6. Respinge restul pretențiilor reclamantei cu privire la satisfacția echitabilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 16 iulie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte