CASE OF N.A. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

CASE OF N.A. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (CtEDO, 2013)

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A TREIA

CAUZA

N.A. c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 13424/06)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

24 septembrie 2013

DEFINITIVĂ

24.12.2013

Poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza N.A. c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită într-o Cameră compusă din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier al Secției,

Deliberînd la 3 septembrie 2013 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 13424/06) depusă la 24 martie 2006 contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), de către o cetățeană a Republicii Moldova, dna N.A. („reclamanta”).

2.

Reclamanta, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentată de către dl A. Briceac, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său de la Ministerul Justiției, dl L. Apostol.

3.

Reclamanta s-a plîns că autoritățile moldovenești și-au încălcat obligația de a identifica și de a pedepsi persoanele care ar fi violat-o și maltratat-o.

4.

La 25 mai 2010 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, potrivit prevederilor articolului 29 § 1 din Convenție, Curtea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.

5.

De asemenea, a fost luată decizia din oficiu, în conformitate cu articolul 47 § 3 din Regulamentul Curții, de a păstra anonimatul reclamantei.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Reclamanta s-a născut în 1984 și locuiește în Chișinău.

7.

La 2 septembrie 1997 ea a fost victima unui viol în grup comis de cîțiva adolescenți care s-au adunat într-un magazin abandonat pentru a sărbători o zi de naștere și să consume alcool. Printre tinerii prezenți la locul faptei se aflau I.M., A.G., D.B., A.M., I.B., M.S., S.C. și S.D.; cel mai în vîrstă avea șaptesprezece ani la acel moment. Reclamanta avea treisprezece ani la momentul evenimentelor.

A.

Urmărirea penală

8.

La 4 septembrie 1997 mama reclamantei a depus o plîngere în legătură cu violul fiicei sale la procuratura Buiucani.

9

.

La 5 septembrie 1997 la cererea procuraturii, un medic legist a examinat reclamanta și a constatat prezența echimozelor și excoriațiilor pe diferite părți ale corpului. De asemenea, el a constatat că himenul era rupt care, potrivit acestuia, fiind deflorat la o dată anterioară evenimentelor vizate, era imposibil de determinat timpul cu precizie.

10.

În depozițiile sale inițiale, reclamanta a declarat că ar fi fost violată de către I.M., D.B. și alți tineri care erau în magazin.

11.

În depozițiile sale inițiale A.M. și A.G. au menționat că se aflau în magazin și au consumat alcool. Ei n-au invocat nimic despre violul reclamantei.

12.

La 7 octombrie 1997 procuratura a deschis o investigație penală.

13.

La date neprecizate, autoritățile au intentat urmărirea penală împotriva lui I.M., A.G., D.B., A.M., I.B., M.S., S.C. și S.D.

14.

La 13 octombrie 1997 procurorul a audiat reclamanta în prezența mamei sale. În explicația sa, reclamanta a declarat că la 2 septembrie 1997 s-a dus la magazin pentru a-l căuta pe prietenul ei, D.B. Ea a adăugat că, mai mulți adolescenți, și anume I.M., A.G., A.M., I.B. și un alt băiat pe care ea nu-l cunoștea, erau acolo și că, mai tîrziu, D.B. li se alăturase. Ea a precizat că toți, inclusiv ea, au consumat alcool. Ea a menționat că, ulterior, șase tineri, dintre care trei identificați de către ea prin prenumele lor, un tînăr pe care îl cunoștea la înfățișare și doi necunoscuți, venise de asemenea la magazin. Ea a menționat că după puțin timp D.B. și ea au plecat, într-o cameră întunecată unde D.B. i-ar fi propus să întrețină o relație sexuală la care ea a refuzat. Ea a adăugat că, rînd pe rînd, alți adolescenți intrau în cameră închinzînd ușa, unde au dezbracat-o cu forța, și au violat-o jos pe beton. Ea a precizat că I.M. a violat-o primul, urmat de A.M., I.B. și alți băieți prezenți în magazin. Ea și-a pierdut cunoștința de mai multe ori și a fost condusă acasă de doi tineri. Mama sa a descoperit răni pe spatele ei a doua zi și ea i-a povestit atunci ce s-a întîmplat.

15.

La 14 octombrie 1997 procurorul l-a interogat pe A.G. în prezența mamei sale și a unui profesor. A.G. a recunoscut faptele. El a declarat că I.M. ar fi fost primul care a violat reclamanta, în timp ce A.M. îi ținea picioarele și altul mîinile pentru a o imobiliza. Potrivit lui, D.B., A.M., I.B., M.S. și S.D., la rînd, au violat reclamanta în timp ce alții îi imobilizau picioarele și mîinile. De asemenea, A.G. a afirmat că, cu două zile înainte de fapte, el a decis împreună cu I.M. și D.B. de a comite violul.

16.

În aceiași zi, procurorul l-a interogat pe A.M. în prezența mamei sale. A.M. a afirmat că doar a consumat alcool în magazin. El a declarat că a auzit cîteva zile mai tîrziu că reclamanta a fost violată.

17.

La 20 noiembrie 1997 procurorul l-a interogat pe D.B. Acesta din urmă a recunoscut că violul a avut loc, doar că n-a întreținut relații sexuale cu reclamanta. El a afirmat că numai i-a imobilizat mîinile și a indicat numele lui I.M., A.G., I.B. și A.M. ca fiind violatori.

18.

La 25 noiembrie 1997 între orele 10 și 10.35, procurorul l-a interogat pe I.M. care a declarat că la 2 septembrie 1997 a întreținut un raport sexual cu consimțămîntul reclamantei.

O oră mai tîrziu, procurorul l-a interogat iarăși pe I.M. și acesta a recunoscut violul. El ar fi violat reclamanta primul și a declarat că D.B. a fost al doilea. El a afirmat că n-a rămas în cameră și nu știe cine altul a violat reclamanta.

19.

La 26 noiembrie 1997 procurorul l-a interogat pe A.M. în prezența unui pedagog. A.M. a recunoscut că violul a avut loc. El a afirmat că reclamanta striga și că alții îi imobilizau picioarele și mîinile. El a declarat că I.M. a fost primul care a întreținut un raport sexual cu reclamanta, urmat, în ordine, de D.B., A.G. și el însăși.

20.

La 4 decembrie 1997 procurorul l-a confruntat pe A.M. cu reclamanta. Aceasta a reiterat versiunea sa de fapte. A.M. a confirmat în parte, declarînd că anume I.M apoi el însăși și D.B. au întreținut raporturi sexuale cu reclamanta împotriva voinței ei.

21.

În aceeași zi procurorul l-a confruntat pe D.B. cu reclamanta. D.B. a confirmat violul. Potrivit lui, I.M. a fost primul care a întreținut raport sexual cu tînăra, urmat de A.G., A.M. și el însăși. El a declarat că n-a făcut altceva decît a simulat actul sexual. El a afirmat că I.B. n-a participat la viol.

Reclamanta a susținut că D.B. și I.B. au violat-o.

22.

La 30 ianuarie 1998 procurorul a obținut alte depoziții de la A.M. în prezența mamei sale și a unui pedagog. A.M. a afirmat de data aceasta că I.M., care a violat primul reclamanta, a spus și celorlalți să facă același lucru și că A.G. s-a conformat. El a adăugat că el însuși ulterior a executat, însă s-a limitat doar la simularea actului sexual.

23.

La 26 februarie 1998 procurorul l-a confruntat a doua oară pe D.B. cu reclamanta. Aceasta a reiterat versiunea sa de fapte. D.B. și-a menținut afirmațiile, făcute la prima confruntare din 4 decembrie 1997, potrivit cărora el a simulat actul sexual.

24.

De asemenea, la 10 martie 1998 procurorul l-a confruntat a doua oară pe A.M. cu reclamanta. Aceasta a afirmat din nou că I.M., A.G., A.M., D.B., I.B. și alții au violat-o. A.M. a declarat că el doar a simulat actul sexual.

25.

La 31 martie 1998 procurorul l-a interogat pe I.B. Acesta din urmă a afirmat că a auzit doar strigătul reclamantei de chemare în ajutor din camera unde se afla ea cu I.M. și D.B. El a declarat că a fost absent timp de aproximativ două ore și că, odată ce a revenit în magazin, el a aflat că reclamanta a fost violată de către I.M. și D.B.

26

.

La 28 aprilie 1998 procurorul responsabil de cauză a întocmit o ordonanță de încetare a urmăririi penale în privința lui D.B., A.M, I.B., M.S., S.D. și o persoană neidentificată. El a ținut cont de depozițiile lui D.B. și A.M. potrivit cărora ei au simulat actul sexual, și de asemenea, de declarația lui I.B. potrivit căreia el a fost absent din magazin la momentul faptelor. Procurorul a subliniat că n-a fost posibil, în cursul anchetei preliminare, de a-l interoga pe M.S., S.D. și un oarecare

Sașa

care era prezent la locul faptei.

Procurorul a întocmit concluziile sale, după cum urmează

:

«

(...) ținînd cont de faptul că n-a fost posibil de a obține probe suficiente că D.B., A.M., I.B., S.D. și o oarecare persoană neidentificată, numit Sașa, au săvîrșit infracțiunea prevăzută de alineatul 3 al articolului 102 din Codul Penal, [procurorul decide] de a înceta urmărirea penală din lipsa componenței de infracțiune în acțiunile lor.»

27.

La o dată nespecificată, procurorul i-a înaintat acuzarea lui I.M.

28.

La 29 aprilie 1998 procurorul i-a înaintat acuzarea lui A.G.

29

.

La 31 decembrie 1998 procurorul a dispus căutarea lui I.M. și A.G.

Printr-o ordonanță emisă în aceeași zi, procurorul a suspendat urmărirea penală împotriva lor.

30

.

La 19 iulie 1999 un alt procuror, ierarhic superior, a anulat ordonanța de suspendare a termenului anchetei preliminare din 31 decembrie 1998 (paragraful 29

supra

) pe motiv că aceasta a fost emisă neîntemeiat, prematur și ilegal. Procurorul a motivat decizia sa prin necesitatea de a interoga rudele acestor două persoane învinuite și anunțate în căutare, de a efectua confruntări între aceste două persoane și între toți bănuiții și de a înainta învinuirea tuturor bănuiților.

31.

La o dată nespecificată, A.G. a fost găsit de către autorități.

32.

La 28 iulie 1999 procurorul responsabil de cauză l-a interogat pe M.S. Acesta din urmă a afirmat că a venit la magazin după viol.

33.

În aceeași zi, procurorul l-a interogat pe A.G. în prezența mamei sale și a unui avocat. A.G. a declarat că reclamanta a fost violată mai întîi de către I.M., apoi de A.M, D.B., el însuși, I.B., M.S., S.C. și S.D.

34.

La 26 august 1999 procurorul l-a confruntat pe A.M. cu A.G. Ambii bănuiți au declarat că I.M. a fost primul care a violat-o pe reclamanta și A.G., al doilea. A.M. a afirmat că era ieșit din cameră în timpul raportului sexual al lui A.G. cu reclamanta. A.G. a recunoscut că a violat reclamanta și a declarat că A.M. nu a intrat în cameră. În cele din urmă, A.G. a susținut că l-a văzut doar pe I.B., M.S., S.C. și S.D. intrînd în cameră unde se afla reclamanta, dar că nu știa daca ei au violat-o sau nu.

35.

În aceeași zi, D.B. a fost confruntat cu A.G. D.B. și-a schimbat depozițiile sale precedente cu privire la participarea lui A.M. la viol, negînd că l-a văzut pe acesta din urmă comițînd infracțiunea, și el a menținut că a simulat actul sexual. A.G. la rîndul lui, a reînnoit declarația sa, alta decît cea făcută la confruntarea cu A.M. (paragraful

supra

) și el a adăugat că l-a auzit pe D.B. afirmînd că a violat reclamanta, dar că nu l-a văzut pe ultimul să comită infracțiunea. D.B. și A.G. nu au fost de acord în privința orei la care au ajuns I.B., M.S., S.C. și S.D. la magazin și în privința prezenței acestora în camera în care se afla reclamanta.

36.

La 29 septembrie 1999 procurorul a emis o ordonanță de clasare a cauzei penale în privința lui S.C. pe motiv că reclamanta și-a retras plîngerile în privința lui.

37.

La 29 și 30 septembrie 1999 procurorul a înaintat învinuiri lui A.G., D.B., A.M., I.B., M.S. și S.D. pentru săvîrșirea unui viol în grup asupra unei persoane minore.

În timpul audierilor M.S. și S.D. au negat faptele.

38

.

La 30 septembrie 1999 procurorul a separat procedura cu privire la ceilalți învinuiți, deoarece I.M. și D.B. nu au fost găsiți. Date despre continuarea acestei proceduri nu sunt cunoscute.

39.

La 6 octombrie 1999 procurorul a întocmit un rechizitoriu împotriva lui A.G., A.M., I.B., M.S. și S.D. Procurorul și-a întemeiat învinuirile sale în principal pe depozițiile reclamantei și a lui A.G.

În 1999, la o dată nespecificată, dosarul a fost trimis judecătoriei Buiucani.

B.

Procedura penală în instanțele judecătorești naționale

40

.

Printr-o încheiere din 13 septembrie 2000 judecătoria Buiucani a dispus anunțarea lui S.D. în căutare. Deoarece acesta lipsea, cauza penală s-a examinat în absența lui.

41.

Pe parcursul procesului, alți patru învinuiți au negat faptele, în timp ce reclamanta a susținut că a fost violată de către cinci învinuiți.

42.

La 27 ianuarie 2004 reclamanta a fost recunoscută ca parte civilă și a cerut 100000 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 6200 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu moral, precum și 5000 MDL (aproximativ 310 EUR) pentru costuri și cheltuieli.

43

.

Prin sentința din 2 martie 2005, judecătoria Buiucani i-a declarat pe A.G., A.M., I.B., M.S. și S.D. culpabili de violul unei persoane minore în grup (articolul 171 alineat 2 b) și c) din noul Cod penal). Instanța de judecată și-a întemeiat decizia în principal pe depoziția reclamantei și pe raportul medico-legal din 5 septembrie 1997 (paragraful 9

supra

). Instanța de judecată a condamnat cei cinci inculpați la o pedeapsă de 5 ani închisoare cu suspendare, cu termen de încercare pe un an. În plus, a admis parțial acțiunea civilă înaintată de reclamantă și a dispus încasarea de la inculpați în mod solidar în beneficiul reclamantei suma de 10000 MDL (aproximativ 620 EUR) și respectiv 1500 MDL (aproximativ 93 EUR) cu titlu de prejudiciu moral și costuri și cheltuieli.

A.M. și I.B. au declarat apel. Reclamanta, considerînd pedepsele aplicate ca fiind blînde, de asemenea a declarat apel.

44.

Printr-o decizie din 7 iunie 2005, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul declarat de către reclamantă pe motiv că articolele 276 și 401 din Codul de procedură penală (CPP) nu prevede dreptul său de a declara apel. Instanța de judecată a menționat că potrivit acestor articole, o victimă poate declara apel împotriva unei hotărîri atunci cînd procesul penal se pornește doar la plîngerea prealabilă a acesteia. Instanța de judecată a menționat că avînd în vedere că violul nu este inclus în lista infracțiunilor în care procesul penal se pornește doar la plîngerea prealabilă, reclamanta nu era în drept să declare apel în latura penală în instanța de fond.

Totuși, Curtea de Apel a menținut apelurile declarate de către A.M. și I.B. Instanța de judecată a notat că ordonanța de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1998 emisă în privința lui D.B., A.M., I.B., M.S. și S.D. n-a fost niciodată anulată (paragraful 26

supra

). Prin urmare, instanța de judecată a casat sentința din 2 martie 2005 și, invocînd principiul

non bis in idem

, a încetat procesul penal intentat împotriva lui A.G., A.M., I.B., M.S. și S.D.

45.

La 3 august 2005, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel. Ea a susținut, printre altele, că deși încetarea urmăririi penale din 28 aprilie 1998 nu se referea la A.G., totuși Curtea de Apel a decis să înceteze procesul penal în privința acestuia.

46

.

La 21 decembrie 2005, făcînd trimitere la articolele 401 și 421 din CPP (paragraful 49

infra

), Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul declarat de către reclamantă, pe motiv că ea fiind parte vătămată nu avea dreptul să atace decizia Curții de Apel.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

47.

Articolul 102 alin. 3 din Codul penal din 1961, în vigoare la momentul faptelor, prevedea următoarele:

«

Violul, săvîrșit de un grup de persoane, sau violarea unei minore se pedepsește prin privațiune de libertate pe un termen de la cinci la cincisprezece ani.»

48.

Prevederile pertinente în speță a articolului 171 al noului Cod penal în vigoare din 16 iunie 2003, în redacția anterioară datei 24 mai 2009, prevede următoarele:

«

(1) Violul, adică raportul sexual săvîrșit prin constrîngere fizică sau psihică a persoanei sau profitînd de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 5 ani.

(2) Violul

:

(...)

b) săvîrșit cu bună-știință asupra unui minor;

c) săvîrșit de două sau mai multe persoane;

(...)

se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.

»

49

.

Prevederile pertinente în speță din CPP sunt următoarele

:

Articolul 7 alineat 3

«

Dacă, în procesul judecării cauzei, instanța constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituției și este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituționalității, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiție care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituțională.

»

Articolul 401

: Persoanele care pot declara apel

«

(1)

Pot declara apel

:

a)

procurorul, în ce privește latura penală și latura civilă;

b)

inculpatul, în ce privește latura penală și latura civilă (...)

;

c)

partea vătămată, în ce privește latura penală în cazurile în care procesul penal se pornește doar la plîngerea prealabilă a acesteia (...)

»

La 20 mai 2008 Curtea Constituțională a declarat neconstituțional alineatul 1 litera c) a articolului 401 din CPP; de atunci, victimele oricăror infracțiuni pot declara apel în ce privește latura penală.

Articolul 421

: Persoanele care pot declara recurs

«

Pot declara recurs procurorul și persoanele indicate în art. 401»

50.

Alte prevederi pertinente în speță sunt rezumate în cauza

I.G. c. Moldovei

(nr.

53519/07, § 30, 15 mai 2012).

ÎN DREPT

I.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE

51.

Fără a invoca prevederile specifice din Convenție, reclamanta s-a plîns, pe de o parte, despre urmărirea penală inefectivă desfășurată în legătură cu plîngerea sa despre viol și, pe de altă parte, de impunitatea de care au beneficiat agresorii săi. Avînd competența calificării juridice ale faptelor (a se vedea, de exemplu,

M.B. c. Romaniei

, nr. 43982/06, §

44, 3

noiembrie 2011

;

R.I.P. și D.L.P. c. Romaniei

, nr. 27782/10, §49, 10

mai 2012, și

Valiulienė c. Lituaniei

, nr.

33234/07, §43, 26

martie 2013), Curtea consideră că această plîngere este invocată în temeiul articolului 3 din Convenție, care prevede:

«

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. »

A.

Admisibilitatea

52.

Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne de către reclamantă. Guvernul a notat că aceasta, fiind victima unei infracțiuni, nu a putut contesta sentința primei instanțe judecătorești din cauza restricțiilor impuse de prevederile articolului 401 din CPP. Cu toate acestea, Guvernul consideră că ea ar fi putut ridica o excepție de neconstituționalitate, care de altfel era un remediu intern efectiv, însă ea nu l-a utilizat. La acest capitol, Guvernul a invocat o altă cauză pe rol în care Curtea Supremă de Justiție a sesizat Curtea Constituțională ca urmare a ridicării unei excepții de neconstituționalitate invocată de către victima unei infracțiuni, și a menționat că, într-o decizie din 20 mai 2008, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile în cauză ale articolului 401 din CPP

53.

Reclamanta consideră că a epuizat toate remediile disponibile interne în legătură cu plîngerile sale. De asemenea, ea a menționat că legislația Republicii Moldova nu permite unui justițiabil de a sesiza direct Curtea Constituțională și că doar Curtea Supremă de Justiție dispune de această prerogativă.

54.

Curtea amintește că, în conformitate cu regula epuizării căilor de recurs interne prevăzută de articolul 35 § 1 din Convenție, orice reclamant trebuie, înainte de sesizare, să acorde statului pîrît posibilitatea de a remedia pretinsele încălcări, prin utilizarea mijloacele judiciare prevăzute de către legislația națională, cu condiția că acestea sunt eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele,

Fressoz și Roire c. Franței

[MC], nr.

29183/95, § 37, CEDO 1999–I). De fapt, articolul 35 § 1 din Convenție prevede doar epuizarea recursurilor în legătură cu încălcările invocate, disponibile și adecvate. Aceste recursuri trebuie să existe la un nivel suficient de sigur, nu numai în teorie, dar de asemenea și în practică, iar în caz contrar ele sunt lipsite de efectivitatea și accesibilitatea necesară și statul pîrît trebuie să demonstreze că aceste exigențe sunt îndeplinite (a se vedea, printre multe altele,

Dalia c. Franței

, 19 februarie1998, §38,

Culegere

1998

‑

I).

55.

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea notează că în sistemul juridic al Republicii Moldova un justițiabil nu beneficiază de un acces direct la justiția constituțională, ce i-ar permite să o invite pe acesta din urmă să verifice constituționalitatea unei legi. Curtea relevă că doar Curtea Supremă de Justiție, sesizată ea însăși, printr-o cerere a unei părți aflate în litigiu sau din oficiu, de către o instanță judecătorească ce cunoaște fondul cauzei, poate sesiza Curtea Constituțională. Prin urmare, Curtea conchide că o astfel de cerere nu poate fi considerată ca un recurs în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, ce urmează a fi epuizat (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Spadea și Scalabrino c. Italiei

, 28

septembrie 1995, § 24, seria A nr. 315

‑

B, și

Brozicek c. Italiei

, 19

decembrie 1989, § 34, seria A nr. 167).

56.

În consecință, Curtea respinge această excepție de inadmisibilitate a Guvernului.

57.

Constatînd că această plîngere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că aceasta nu este inadmisibilă din orice alte motive, Curtea o declară admisibilă.

B.

Fondul

1.

Susținerile părților

58.

Reclamanta a susținut că urmărirea penală efectuată în legătură cu plîngerile despre violul său nu a fost completă și că autoritățile statului n-au întreprins toate măsurile pentru a identifica toți agresorii. Ea a relevat că ea însăși a putut identifica doar șapte dintre persoanele care au participat la violul său, însă autoritățile s-au limitat de ai urmăriri penal doar acei șapte persoane. În plus, ea a menționat că doar cinci din aceste persoane au fost aduse în fața justiției, I.M. și D.B. au scăpat de urmărirea penală. De asemenea, reclamanta a regretat că n-a fost supusă unui examen psihologic de către organele de urmărire penală.

Mai mult, ea a pretins că acuzațiile împotriva inculpaților au fost abandonate exclusiv din cauza unei erori de procedură admisă de către organele de urmărire penală, acestea neglijînd să anuleze ordonanța de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1998.

În cele din urmă, ea a susținut că procuratura omițînd să declare un recurs împotriva deciziei pronunțate de către Curtea de Apel privind încetarea procesului penal în privința inculpaților, a acționat într-o manieră incompatibilă cu obligațiile pozitive ce se incubă Statului în conformitate cu articolul 3 din Convenție.

59.

Guvernul a considerat că autoritățile statului au desfășurat o anchetă efectivă și că, spre deosebire de reclamanta din cauza

M.C. c. Bulgariei

(nr. 39272/98, CEDO 2003

‑

XII), reclamanta a avut posibilitatea să adreseze întrebări martorilor și a participat la confruntări, precum și că inculpații au fost recunoscuți vinovați de săvîrșirea violului în prima instanță. În plus, Guvernul a susținut că încetînd procesul penal în privința inculpaților, autoritățile statului au menținut un just echilibru între interesele în conflict, și anume drepturile reclamantei garantate de articolul 3 din Convenție și dreptul inculpaților garantat de principiul

non bis in idem

.

2.

Aprecierea Curții

60.

Curtea amintește că articolul 3 din Convenție consacră una din valorile fundamentale ale societății democratice. Acest articol nu prevede nici o restricție, prin aceasta fiind diferit de majoritatea reglementărilor din Convenție și, potrivit articolului 15 § 2 din Convenție, el nu permite nici o derogare (

A. c. Regatului-Unit

, 23 septembrie 1998, §22,

Culegere de hotărîri și decizii

1998

‑

VI, și

M.C. c. Bulgariei

, citată supra, § 149).

61.

De asemenea, Curtea amintește că articolul 1 din Convenție impune Înaltelor Părți Contractante de a garanta oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile consacrate de Convenție și că această obligație, combinată cu articolul 3 din Convenție, constituie de a întreprinde măsuri corespunzătoare pentru a împiedica ca aceste persoane să nu fie supuse relelor tratamente, chiar și aplicate de către persoane private (

A. c. Regatului-Unit

, citat supra, § 22;

Z și alții c. Regatului-Unit

[MC], nr.

29392/95, §§ 73-75, CEDO 2001

‑

V, și

E. și alții c. Regatului-Unit

, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002).

62.

În plus, Curtea reamintește că într-un anumit număr de cazuri, articolul 3 din Convenție implică obligația pozitivă pentru stat de a efectua o investigare oficială (a se vedea, de exemplu,

Assenov și alții c.

Bulgariei

, 28 octombrie 1998, §

102,

Culegere

1998

‑

VIII) și că această obligație nu va fi în principiu limitată doar cazurilor de rele tratamente cauzate de către funcționarii statului (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Calvelli și Ciglio c. Italiei

[MC], nr. 32967/96, §§ 48-57, CEDO 2002

‑

I).

63.

De asemenea, Curtea amintește că statele au obligația pozitivă, inerentă articolului 3 din Convenție, de a adopta norme penale care să sancționeze real violul și să le implementeze prin intermediul unei investigări și urmăriri penale efective (

I.G. c. Moldovei

, nr. 53519/07, §

42, 15 mai 2012).

64.

Fără îndoială, nu este vorba de o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace. Autoritățile trebuie să întreprindă măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probe cu privire la faptele în cauză, inclusiv declarația victimei, depozițiile martorilor, expertizele și certificatele medicale adecvate care să ofere o determinare completă și exactă a vătămărilor și să efectueze o analiză obiectivă a constatărilor medicale. Orice deficiență a investigării care subminează capacitatea acesteia de a stabili responsabilii riscă să nu corespundă exigenților articolului 3 din Convenție (

Batı și alții c. Turciei

, nr. 33097/96 și 57834/00, § 134, CEDO 2004

‑

IV (extrase), și

Šečić c. Croației

, nr. 40116/02, § 54, 31 mai 2007). În plus, pentru ca o investigare să fie considerată efectivă este necesar ca aceasta să fie efectuată cu o celeritate și o diligență rezonabilă (

R.I.P. și D.L.P. c. României

, nr. 27782/10, §57, 10 mai 2012).

65.

În materie, Curtea reamintește că exigențele procedurale ale articolului 3 din Convenție se aplică fazei cercetării preliminare atunci cînd, cum și în speță, aceasta a determinat intentarea urmăririi penale de către organele de drept naționale: aceasta este ansamblul procedurii, inclusiv faza judecării cauzei, care trebuie să satisfacă cerințele acestei prevederi. Astfel, instanțele judecătorești naționale nu trebuie în nici un caz să tolereze ca vătămările cauzate integrității fizice și morale ale persoanelor să rămînă nepedepsite. Aceasta este indispensabil pentru a menține încrederea justițiabililor în principiul legalității și a asigura adeziunea lor la statul de drept, precum și pentru a preveni orice aparență de încuviințare a acțiunilor ilegale sau de complicitate la comiterea lor (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Okkalı c. Turciei

, nr. 52067/99, § 65, CEDO 2006

‑

XII (extrase)).

66.

În speță, Curtea notează că urmare a deciziei Curții de Apel Chișinău, ordonanța de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1998 a dobîndit forța lucrului judecat (paragraful 26

supra

). Curtea consideră că această ordonanță a fost pronunțată în lipsa măsurilor de investigații consecvente. În particular, Curtea consideră că era necesar să fie în măsură să își formeze o opinie cu privire la credibilitatea fiecărei părți, avînd în vedere că problema principală a fost de a determina care persoane dintre cei prezenți la fața locului, au săvîrșit violul. Curtea consideră că acest lucru ar fi putut să fie rezolvat, în primul rînd prin interogarea persoanelor care o cunoșteau pe reclamantă și suspecți, și anume prietenii lor, vecinii, profesorii și orice persoane în măsură să furnizeze indicii în privința credibilității depozițiilor părților (a se vedea,

mutatis mutandis

,

I.G. c. Moldovei

, citată

supra

, § 43) și, pe de altă parte, prin confruntarea unora cu alții, a tuturor persoanelor implicate. Totuși, Curtea observă că aproape niciuna dintre aceste măsuri nu au fost întreprinse pînă la emiterea ordonanței de încetare a urmăririi penale menționate

supra

. Mai mult, Curtea consideră că organele de urmărire penală ar fi putut, de asemenea, să apeleze la expertiza unui psiholog.

67.

Curtea acordă o importanță deosebită faptului că însăși organele de urmărire penală au recunoscut că urmărirea penală nu a fost efectuată complet pînă la 28 aprilie 1998. În particular, Curtea relevă că procurorul ierarhic superior responsabil de cauză, în ordonanța sa din 19 iulie 1999 (paragraful 30

supra

), a considerat că mai era necesar de a interoga rudele învinuiților și de a efectua confruntări între toți bănuiții și învinuiții.

68.

Curtea notează că, după pronunțarea ordonanței de încetare a procesului penal din 28 aprilie 1998, procurorul responsabil de cauză a continuat, în conformitate cu instrucțiunile superiorului său, investigațiile împotriva tuturor bănuiților. Totuși, acesta a omis să anuleze ordonanța de încetare a urmăririi penale. Curtea relevă că această omisiune a constituit un temei pentru Curtea de Apel Chișinău să înceteze procesul penal în privința celor cinci inculpați și un impediment de a se pronunța pe fondul cauzei. Omisiunea în cauză constituie, în opinia Curții, o gravă lipsă de diligență din partea organelor de urmărire penală, greu conciliabilă cu ideea că organul de urmărire penală a efectuat o investigare efectivă.

69.

În plus, Curtea constată că Curtea de Apel Chișinău a decis de a înceta procesul penal în privința lui A.G., acesta din urmă nefiind vizat în ordonanța de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1998. Curtea consideră că instanța de apel s-a bazat exclusiv pe această ordonanță pentru a renunța la acuzațiile împotriva tuturor acuzaților. Curtea notează, pe de o parte, că A.G. era unicul dintre inculpați care a recunoscut, pe parcursul urmăririi penale și în prezența unui avocat, vinovăția sa și, pe de altă parte, că procesul penal împotriva sa nu a fost încetat niciodată de către organele de urmărire penală. Prin urmare, trebuie de conchis că nu a existat vreun impediment pentru Curtea de Apel să examineze cauza în fond în ceea ce privește acest inculpat.

70.

De altfel, Curtea notează că procesul penal în privința celorlalți doi inculpați, I.M. și D.B., a fost suspendat la 30 septembrie 1999, deoarece aceștia nu au putut fi găsiți în pofida măsurilor luate pentru căutarea lor de către autorități (paragraful 38

supra

). Curtea consideră că I.M. spre deosebire de D.B., nu era vizat prin ordonanța de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1998 și că un proces penal ar fi fost posibil de desfășurat în absența lui, similară cu cea desfășurată în privința lui S.D. (paragraful 40

supra

). Curtea notează că I.M. a fost interogat în timpul urmăririi penale, că el a recunoscut că a violat reclamanta și că, potrivit depozițiilor concordante cu ale altor bănuiți și a reclamantei, el ar fi fost primul care a comis violul. În pofida acestor elemente, Curtea constată că, de la 30 septembrie 1999, data suspendării procesului penal în privința lui I.M., se pare că nici o acțiune nu a fost întreprinsă de către organele de drept pentru a-l depista și că, în același timp, procesul penal în absență împotriva sa nu a fost început.

71.

În lumina celor menționate

supra

, Curtea, fără să statueze cu privire la răspunderea penală a presupușilor agresori, consideră că investigările desfășurate în această speță, nu au fost conforme cu exigențele impuse statului de a investiga faptele denunțate de către reclamantă și de a le sancționa. Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcate obligațiile pozitive care se impun statului pîrît în temeiul articolului 3 din Convenție.

II.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

72.

În ultimele sale observații prezentate Curții la 5 iulie 2011, reclamanta a pretins că omisiunea autorităților naționale de a identifica și pedepsi agresorii săi, de asemenea i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 8 din Convenție. Prevederile acestuia sunt următoarele:

«

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...)

»

supra

). Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35

§§ 1 și 4 din Convenție.

III.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE

74.

Înițial, reclamanta s-a plîns de durata excesivă a procedurii penale desfășurată împotriva agresorilor săi. Ea a invocat articolul 6 din Convenție, care prevede:

«

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)

»

75.

În ultimele sale observații prezentate Curții, reclamanta a informat că ea renunță la capătul de plîngere invocat în temeiul acestui articol. În aceste circumstanțe, Curtea nu intenționează să examineze această plîngere.

IV.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

76.

Articolul 41 din Convenție prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciu

77.

Reclamanta a pretins suma de 70000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit. Potrivit ei, acest prejudiciu constă în omisiunea autorităților naționale de a identifica și pedepsi agresorii ei, în faptul că ea era minoră la momentul faptelor și necesitatea pentru mama sa și ea însăși de a-și reveni după acest viol.

78.

Guvernul a reiterat poziția sa potrivit căreia în speță nu a avut loc încălcarea prevederilor Convenției. În caz contrar, Guvernul a considerat ca fiind excesivă suma pretinsă și a susținut că simpla constatare a încălcării va constitui în sine o satisfacție echitabilă.

79.

Curtea consideră că reclamanta a suferit stres și traume psihologice în legătură cu, cel puțin, omisiunea constatată în atitudinea autorităților competente (a se vedea,

mutatis mutandis

,

M.C. c. Bulgariei

, citată

supra

, §

194). Statuînd în mod echitabil, Curtea acordă reclamantei suma de 10000 EUR pentru prejudiciul moral.

B.

Costuri și cheltuieli

80.

De asemenea, reclamanta a pretins suma de 2100 EUR pentru costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, invocînd treizeci ore de lucru a avocatului ei la un tarif de 70 EUR per oră. Ea a prezentat un contract încheiat cu avocatul ei potrivit căruia ea trebuie să-i plătească suma de 2000 EUR pentru reprezentarea ei în fața Curții.

81.

Guvernul a considerat că suma pretinsă nu ar trebui să fie acordată, deoarece nu era justificată.

82.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decît dacă se va constata că au fost efectiv și în mod necesar suportate și erau rezonabile în cuantum. În speță, ținînd cont de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră suma de 2000 EUR ca fiind una rezonabilă. După deducerea sumei de 850 EUR achitată de către Consiliul Europei cu titlu de asistență juridică, Curtea acordă reclamantei suma de 1150 EUR.

C.

Penalitate

83.

Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererea admisibilă în ceea ce privește plîngerea invocată în temeiul articolului 3 din Convenție privind lipsa unei anchete efective și impunitatea agresorilor reclamantei și inadmisibilă în ceea ce privește plîngerea invocată în temeiul articolului 8 din Convenție;

2.

Hotărăște

că a fost încălcat articolul 3 din Convenție;

3.

Hotărăște

că nu este necesar de a examina cauza în temeiul articolului 6 din Convenție

;

4.

Hotărăște

:

a)

că Statul pîrît trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în lei moldovenești conform ratei de schimb aplicabile la data plății:

i.

10000 EUR (zece mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii.

1150 EUR (o mie o sută cincizeci euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de impozit, pentru costuri și cheltuieli;

b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană aplicabile pe parcursul acestei perioade, plus trei procente;

5.

Respinge

restul cererii cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba franceză și notificată în scris la 24 septembrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte