Comunicat la 25 august 2014 Secțiunea a doua Cerere nr. 60191/10 David ANTHOON împotriva Belgiei introdusă la 8 octombrie 2010 EXPOSAT DE FAPT CENTRUL, dl David Anthony, este un resortisant belgian născut în 1980 și rezident în Bruges. El este reprezentat în fața Curții de către dl Bleyaert, avocat la Bruges. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 26 iunie 2009, reclamantul a fost audiat de poliție cu privire la patru incendii care au avut loc în 2008 și 2009 și la locurile în care a fost prezent și a negat participarea sa la trei dintre cele patru incendii. Cu toate acestea, el a recunoscut că ar putea fi la originea celui de-al patrulea incendiu din cauza unei țigări aprinse pe care ar fi renunțat în timpul somnului. După câteva ore, reclamantul și-a recunoscut participarea la două dintre celelalte trei incendii. Judecătorul la informma cu privire la consecințele declarațiilor sale; reclamantul semnează declarațiile și nu a formulat nicio obiecție sau rezervă. Recurentul a fost interogat din nou de poliție la 27 iulie 2009 și a confirmat mărturisirea făcută la 26 iunie 2009 în fața instanței judecătorești în ceea ce privește trei dintre cele patru incendii. El le-a explicat polițiștilor că există nouă din zece șanse de a comite cel de-al patrulea incendiu. În cele din urmă, la 4 septembrie 2009, reclamantul a recunoscut că a fost la originea incendiului. La 31 decembrie 2009, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul de Primă Instanță din Bruges, șeful celor patru incendii, la o pedeapsă de 37 de luni de închisoare. Instanța a înlăturat motivul întemeiat de reclamant pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil din cauza absenței unui avocat în timpul interogatoriilor și audierilor. După ce a amintit că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație, simpla absență a unui avocat în cursul primelor interogatorii n Reclamantul a introdus o acțiune împotriva hotărârii de primă instanță. În fața instanței de apel a lui Gand, care se plângea că a fost condamnat cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din convenție, reclamantul a susținut că mărturisirile obținute fără prezența unui avocat nu ar fi trebuit să fie utilizate ca probe sau reținuți împotriva sa, cu atât mai mult cu cât declarațiile sale au fost înălțate, cu atât mai mult cu cât nu a existat nicio dovadă că acesta a fost autorul incendiilor și că îndoiala ar fi trebuit să profite de ea. După ce a amintit modul în care sistemul belgian a fost organizat și garanțiile de care beneficiază, în plus, inculpații, Tribunalul de Apel și Tribunalul de Primă Instanță, nefondate printr-o hotărâre din 10 aprilie 2010. Comisia a respins cauza menționată anterior pe motivul că, pentru trei dintre incendii, aceasta dispune de elemente suficient de clare, obiective și convingătoare pentru a stabili vinovăția reclamantului fără ca aceasta să se bazeze pe mărturisirea acestuia. Pe de altă parte, în ceea ce privește ultimul incendiu, Comisia a considerat că elementele depuse la dosar ar putea sugera că a fost un accident și că îndoiala ar trebui să fie în beneficiul reclamantului Prin urmare, Comisia a considerat că reclamantul nu a fost vinovat de acest incendiu. Cu toate acestea, tribunalul judecătoresc al lui Gand a judecat, având în vedere antecedentele judiciare ale reclamantului, că o pedeapsă severă a celorlalte trei incendii și a confirmat pedeapsa cu treizeci și șapte de luni de închisoare. Recurentul a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii Tribunalului de apel. El a tras un prim motiv de încălcare a articolului 6 alineatul (1), 2 și (c) Convenției pe motiv că a avut posibilitatea de a consulta un consiliu după primele audieri efectuate de poliție și judecător și că, prin urmare, acesta a fost afectat în mod iremediabil de dreptul său la un proces echitabil. §§ 1 și 2 din Convenție, pe motiv că judecătorii au recunoscut o valoare probatorie a declarațiilor sale. Curtea de Casație a respins recursul printr-o hotărâre din 22 iunie 2010, pronunțând în acest sens Cu privire la primul motiv (...) Art. 1 , 2 și 16 §§ 2 și 4 din Legea din 20 iulie 1990 privind detenția preventivă, nu prevăd deținerea unui avocat alături de cel acuzat imediat ce acesta este privat de libertate. art. 6.3.c din [Convenția] nu arată că Curtea poate înlocui legiuitorul prin luarea ei însăși a acestei măsuri și prin stabilirea condițiilor pentru intervenția unui avocat. Într-adevăr, lacuna este de natură să solicite un regulament al procedurii complet nou. Spre deosebire de ceea ce invocă reclamantul, această restricție legală nu dă naștere în mod automat unei încălcări definitive a dreptului la un proces echitabil. Legea prevede, într-adevăr, un set de condiții care garantează unei proceduri echitabile, cum ar fi: formalitățile impuse pentru audierea cauzei acuzate de art. 47a din Codul de procedură penală, privarea de libertate limitată în toate cazurile la douăzeci și patru de ore prin art. 12 alineatul (3) din Constituție, predarea imediată, în momentul notificării mandatului de arestare, a tuturor înscrisurilor menționate la articolele 16 alineatul (7) și 18 alineatul (2) din Legea din 20 iulie 1990, a dreptului de a fi acuzat de a comunica liber cu avocatul său în conformitate cu art. 20 alineatul (1) și 5, din legea din 20 iulie 1990, accesul la dosar înainte de înfățișarea în fața instanței judecătorești de judecată, astfel cum este organizată prin art. 21 alineatul (3) din Legea din 20 iulie 1990, prezența consiliului de chitanță în cadrul procedurii de luare în custodie publică prevăzută la art. 22 alineatul (3) din Legea din 20 iulie 1990, precum și drepturile acordate în temeiul articolelor 61b, 61 c, 61d, 136 și 235a din Codul de procedură penală. Acest set de garanții împiedică absența unui consiliu în cursul primelor 24 de ore de privare de libertate să compromită definitiv orice tratament echitabil al cauzei. Contrar acestui motiv, în acest sens, nu reiese din motivele hotărârii atacate că primele audieri desfășurate de poliție și de instanța de judecată fără a se adresa unui avocat sunt decisive pentru a declara prevenirea stabilită. Judecătorii au considerat într-adevăr că: - prevenirea A se stabilește în mod indiscutabil, ținând cont de constatările obiective ale verbalizatorilor, și anume urmele de funingine de pe fața și mâinile reclamantului, care nu pot fi explicate prin declarațiile inițiale ale reclamantului, prezența a nu mai puțin de două brichete pe persoana reclamantului și mirosul de rusis evident și indiscutabil pe persoana reclamantului; - aceste elemente materiale evidente, obiective și convingătoare sunt suficiente pentru a stabili pe deplin prevenirea A și, prin urmare, nu este necesară nici o mărturisire din partea reclamantului, pentru a fi convins de vinovăția sa față de fapte, care fac obiectul prevenirii A; - suficiente prezumții concludente că reclamantul a comis, de asemenea, faptele care fac obiectul prevenirii B și D, se deduc de la această constatare și de la indicii incontestabile care îl leagă și pe reclamant de prevențiile B, C și D și care au trezit suspiciunile verbalizatorilor care au făcut constatările privind prevenirea A; - se poate admite doar că faptele care fac obiectul prevenirii C, care implică și reclamantul, pot constitui un fapt accidental; - având în vedere cele menționate anterior, nu este necesar să se pună la îndoială declarațiile făcute de reclamant la 26 iunie 2009 în fața unui judecător independent și imparțial, pe care l-a comis efectiv faptele care fac obiectul prevenirii B și nici declarațiile pe care le-a făcut la 4 septembrie 2009 din nou în fața aceluiași judecător de judecată, pe care l-a comis, de asemenea, faptele care fac obiectul prevenirii D; - aceste declarații care, de fiecare dată, au fost făcute după un termen de reflecție și după mai multe contacte cu consiliul său, metoda de apărare care, la fiecare redresare, poate fi discutată în detaliu, nu fac decât să confirme prezumțiile menționate anterior care existau deja în mod aproape sigur; - în ceea ce privește prevenirea B a fost efectuată într-un mod suficient de limitat pentru a exclude din sfera de aplicare a altor eventuali inculpați. Prin aceste motive, judecătorii de apel își motivează în mod legal decizia conform căreia lipsa inițială a beneficiului de a fi asistat de un consiliu nu aduce atingere în niciun fel unei desfășurări echitabile a procesului în raport cu întreaga procedură. În acest sens, motivul nu poate fi acceptat. (...) Pe al doilea motiv: motivul invocă încălcarea articolelor 6.1 și 6.2 din [Convenție]: judecătorii recunosc o valoare probatorie a declarațiilor reclamantului în temeiul articolului 47a , 1, c, din Codul de procedură penală; ei au încălcat dreptul reclamantului de a păstra tăcerea astfel cum reiese din prevederile convenționale menționate mai sus. Laart. 47a, 1, c, (...) nu are legătură cu modul de apreciere a probelor de către judecătorul penal. Acest lucru indică numai persoanei intervievate că toate declarațiile pe care le va face în defavoarea sa pot fi, de asemenea, utilizate împotriva sa și, prin urmare, ea poate refuza să facă declarații în sarcina sa. Acest lucru nu este în nici un fel contrar drepturilor consacrate la articolele 6.1 și 6.2 din [Convenția]. Primirea jurisprudenței Salduz în dreptul belgian și evoluția acesteia sunt rezumate în deciziile Simons c. Belgia ((dec.), n 71407/10, § 11-15, 28 august 2012) și Jans c. Belgia ((dec.), n 68494/10, § 20, 1 octombrie 2013) la care este returnat. GRIFS invocând articolele 6 alineatul (1), 2 și 3 litera (c) și 13 din Convenție și referindu-se la jurisprudența Curții ulterioară hotărârii Salduz c. Turcia [GC] 36391/02, CEDH 2008), reclamantul se plânge că absența unui avocat în etapa inițială a procesului său a afectat exercitarea drepturilor la apărare, precum și dreptul de a nu contribui la propria incriminare. Decembrie 2008), susține, de asemenea, că judecătorii au făcut declarații incriminatoare pe care le-a făcut în afara prezenței unui avocat și că a fost astfel adus în mod iremediabil atingere drepturilor la apărare. §§ 1 și 3 (c) din Convenție, în special în ceea ce privește absența de a primi un avocat în mai multe etape ale procedurii anterioare procesului penal?
Communiquée le 25 août 2014
Requête n
o
60191/10
David ANTHOON
contre la Belgique
introduite le 8 octobre 2010
Le requérant, M. David Anthoon, est un ressortissant belge né en 1980 et résidant à Bruges. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 26 juin 2009, le requérant fut entendu par la police à propos de quatre incendies survenus en 2008 et 2009 et sur les lieux desquels il était présent. Il nia sa participation à trois des quatre incendies. Il reconnut toutefois qu’il pouvait être à l’origine du quatrième incendie à cause d’une cigarette allumée qu’il aurait laissée tomber durant son sommeil.
Interrogé quelques heures plus tard par le juge d’instruction, le requérant reconnut sa participation à deux des trois autres incendies. Le juge l’informa des conséquences de ses déclarations
; le requérant signa les déclarations et ne fit part d’aucune objection ni de réserve.
Le requérant fut à nouveau interrogé par la police le 27 juillet 2009 et confirma les aveux passés le 26 juin 2009 devant le juge d’instruction en ce qui concerne trois des quatre incendies. Il expliqua aux policiers qu’il y avait «
neuf chances sur dix
» qu’il se soit rendu responsable du quatrième incendie.
Interrogé le 4 septembre 2009 par le juge d’instruction, le requérant finit par reconnaître qu’il était à l’origine de cet incendie également.
Le 31 décembre 2009, le requérant fut condamné par le tribunal de première instance de Bruges, du chef des quatre incendies, à une peine de trente-sept mois d’emprisonnement.
Le tribunal écarta le moyen tiré par le requérant d’une violation du droit à un procès équitable du fait de l’absence d’un avocat durant les interrogatoires et auditions. Après avoir rappelé que, selon la jurisprudence de la Cour de cassation, la simple absence d’un avocat lors des premiers interrogatoires n’avait pas pour conséquence automatique une violation du droit à un procès équitable ni des droits de la défense, le tribunal s’appuya sur les aveux faits par le requérant pour considérer que, malgré l’évolution de ses déclarations, sa participation aux faits qui lui étaient reprochés était suffisamment établie.
Le requérant interjeta appel contre le jugement de première instance. Devant la cour d’appel de Gand, se plaignant d’avoir été condamné en violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, le requérant fit valoir que les aveux obtenus sans la présence d’un avocat n’auraient pas dû être utilisés comme preuve ni retenus contre lui, d’autant que ses déclarations étaient équivoques, qu’il n’y avait pas de preuve matérielle qu’il était l’auteur des incendies et que le doute aurait dû lui profiter.
Après avoir rappelé la manière dont le système belge était organisé et les garanties dont bénéficiaient les accusés par ailleurs, la cour d’appel déclara l’appel non fondé par un arrêt du 10 avril 2010. Elle écarta le grief précité au motif que, pour trois des incendies, elle disposait d’éléments suffisamment clairs, objectifs et convaincants pour établir la culpabilité du requérant sans qu’il soit nécessaire de se baser sur les aveux de celui-ci. En revanche, s’agissant du dernier incendie, elle jugea que les éléments versés au dossier pouvaient laisser supposer qu’il était accidentel et que le doute devait profiter au requérant
; elle considéra que le requérant n’était donc pas coupable de cet incendie. La cour d’appel de Gand jugea toutefois, au vu des antécédents judiciaires du requérant, qu’une sanction sévère s’imposait en ce qui concerne les trois autres incendies et confirma la peine de trente
‑
sept mois d’emprisonnement.
Le requérant forma un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel. Il tirait un premier moyen de la violation de l’article 6 §§ 1, 2 et
3
c) de la Convention au motif qu’il n’avait pu consulter un conseil qu’après les premières auditions menées par la police et le juge d’instruction et qu’il avait dès lors été porté atteinte de manière irrémédiable à son droit à un procès équitable. Il tirait un deuxième moyen de la violation de l’article
6
§§ 1 et 2 de la Convention au motif que les juges d’appel avaient reconnu une valeur probante à ses déclarations.
La Cour de cassation rejeta le pourvoi par un arrêt du 22 juin 2010, s’exprimant en ces termes
:
«
Sur le premier moyen (...)
:
Les articles 1
er
, 2, et 16, §§ 2 et 4, de la loi du 20 juillet 1990 relative à la détention préventive, ne prévoient pas l’assistance d’un avocat aux côtés de l’inculpé dès qu’il est privé de liberté.
Il ne ressort pas de l’article 6.3.c de la [Convention] que la Cour puisse se substituer au législateur en prenant elle-même cette mesure et en déterminant les conditions de l’intervention d’un avocat. La lacune est, en effet, de nature à requérir un règlement de la procédure totalement nouveau.
Contrairement à ce qu’invoque le demandeur, ladite restriction légale ne donne toutefois pas automatiquement lieu à une violation définitive du droit à un procès équitable. La loi prévoit, en effet, un ensemble de conditions qui garantissent à l’inculpé un déroulement équitable du procès, telles que : les formalités imposées pour l’audition de l’inculpé par l’article 47
bis
du Code d’instruction criminelle, la privation de liberté limitée dans tous les cas à vingt-quatre heures par l’article 12, alinéa 3, de la Constitution, la remise immédiate, au moment de la signification du mandat d’arrêt, de toutes les pièces visées aux articles 16, § 7, et 18, § 2, de la loi du 20 juillet 1990, le droit de l’inculpé de communiquer librement avec son avocat conformément à l’article 20, §§ 1
er
et 5, de la loi du 20 juillet 1990, l’accès au dossier avant la comparution devant la juridiction d’instruction tel qu’il est organisé par l’article 21, §
3, de la loi du 20 juillet 1990, la présence du conseil de l’inculpé lors de l’interrogatoire récapitulatif prévu à l’article 22, alinéa 3, de la loi du 20 juillet 1990, ainsi que les droits accordés à l’inculpé par les articles 61
ter
, 61
quater
, 61
quinquies
, 136 et 235
bis
du Code d’instruction criminelle.
Cet ensemble de garanties empêche que l’absence d’un conseil au cours des premières vingt-quatre heures de privation de liberté puisse compromettre définitivement tout traitement équitable de la cause.
Contrairement à ce qu’invoque le moyen, en cette branche, il ne ressort pas des motifs de l’arrêt attaqué que les premières auditions menées par la police et le juge d’instruction sans l’assistance d’un avocat, soient déterminantes pour déclarer les préventions établies.
Les juges d’appel ont en effet considéré que :
- la prévention A est indiscutablement établie, eu égard aux constatations objectives des verbalisateurs à savoir les traces de suie sur le visage et les mains du demandeur, qui ne peuvent s’expliquer par les déclarations initiales du demandeur, la présence de pas moins de deux briquets sur la personne du demandeur et l’odeur de roussis manifeste et indiscutable sur la personne du demandeur ;
- ces éléments matériels manifestes, objectifs et convaincants suffisent amplement à établir la prévention A et aucun aveu de la part du demandeur n’est donc nécessaire pour être convaincu de sa culpabilité des faits, qui font l’objet de la prévention A ;
- suffisamment de présomptions concluantes que le demandeur a aussi commis les faits qui font l’objet des préventions B et D, se déduisent de cette constatation et des indices incontestables qui lient aussi le demandeur aux préventions B, C et D et qui ont éveillé les soupçons des verbalisateurs qui ont fait les constatations relatives à la prévention A ;
- il peut uniquement être admis que les faits faisant l’objet de la prévention C, impliquant aussi le demandeur, peuvent constituer un fait accidentel ;
- eu égard à ce qui précède il n’y a pas lieu de douter des déclarations faites par le demandeur le 26 juin 2009 devant un juge d’instruction indépendant et impartial, qu’il a effectivement commis les faits qui font l’objet de la prévention B ni des déclarations qu’il a faites le 4 septembre 2009 à nouveau devant le même juge d’instruction, qu’il a aussi commis les faits qui font l’objet de la prévention D ;
- ces déclarations qui, à chaque fois, ont été faites après un délai de réflexion et après plusieurs contacts avec son conseil, la méthode de défense pouvant, à chaque reprise, être discutée de manière circonstanciée, ne font que confirmer les présomptions précitées qui existaient déjà de manière presque certaine ;
- l’instruction concernant la prévention B a été menée de manière suffisamment circonstanciée pour exclure l’implication d’autres inculpés éventuels.
Par ces motifs, les juges d’appel justifient légalement leur décision selon laquelle l’absence initiale du bénéfice de l’assistance d’un conseil ne porte nullement atteinte à un déroulement équitable du procès au regard de l’ensemble de la procédure.
Le moyen, en cette branche, ne peut être accueilli.
(...)
Sur le second moyen :
Le moyen invoque la violation des articles 6.1 et 6.2 de la [Convention] : les juges d’appel reconnaissent une valeur probante aux déclarations du demandeur en vertu de l’article 47
bis
, 1, c, du Code d’instruction criminelle ; ils ont violé le droit du demandeur à garder le silence tel qu’il ressort des dispositions conventionnelles précitées.
L’article 47
bis
, 1, c, (...) est sans rapport avec le mode d’appréciation des preuves par le juge pénal. Cela indique uniquement à la personne interrogée que toutes les déclarations qu’elle fera en sa défaveur peuvent également être utilisées à son encontre et qu’elle peut donc refuser de consentir des déclarations à sa charge. Cela n’est nullement contraire aux droits consacrés aux articles 6.1 et 6.2 de la [Convention].
Le moyen manque en droit.
»
B.
Le droit et la pratique interne pertinents
La réception de la jurisprudence
Salduz
en droit belge et son évolution sont résumées dans les décisions
Simons c. Belgique
((déc.), n
o
71407/10, §§
11 à 15, 28 août 2012) et
Jans c. Belgique
((déc.), n
o
68494/10, §§
10
à
20, 1
er
octobre 2013) auxquelles il est renvoyé.
Invoquant les articles 6 §§ 1, 2 et 3 c) et 13 de la Convention et se référant à la jurisprudence de la Cour postérieure à l’arrêt
Salduz c. Turquie
[GC]
(n
o
36391/02, CEDH 2008), le requérant se plaint que l’absence d’un avocat dans la phase initiale de son procès a porté atteinte à l’exercice des droits de la défense ainsi qu’au droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination. Se référant à l’arrêt
Panovits c. Chypre
(n
o
4268/04, 11
décembre 2008), il soutient également que les juges d’appel se sont fondés sur des déclarations incriminantes qu’il a faites hors la présence d’un avocat, et qu’il a ainsi été porté irrémédiablement atteinte aux droits de la défense.
Le requérant a-t-il bénéficié d’un procès équitable conforme à l’article
6
§§ 1 et 3 c) de la Convention eu égard notamment à l’absence de l’assistance d’un avocat à plusieurs stades de la procédure
antérieure au procès pénal ?