Mercier împotriva Belgiei

SECȚIUNEA 1 DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59197/00 prezentate de Francois-Xavier MERCIER împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 13 noiembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Tulkens Vajić dnii Levits Insuranceyev, judecătorii M. S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 iulie 2000, având în vedere decizia parțială privind admisibilitatea din 14 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Francois-Xavier Mercier, este un resortisant belgian [Note1] , născut în 1962 și rezident în Fexhe-Slins.

Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Deckers și F. Dubois, avocați în Liege. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Claude Debrulle, director executiv la Ministerul Justiției. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 martie 1993, reclamantul a fost acuzat de falsificare, delapidare și înșelăciune ca urmare a declarațiilor unei părți terțe care a mărturisit că a luat foc de la două clădiri care aparțin reclamantului, pe care le desemna ca fiind sponsorul incendiului. La 2 martie 1994, reclamantul a fost trimis înapoi la tribunalul corecțional din Liège, care l-a condamnat la patru ani și zece luni de închisoare la 28 martie 1994, Prin Hotărârea din 8 septembrie 1999, tribunalul din Liège l-a condamnat pe reclamant la 30 de luni de închisoare, cu suspendare parțială.

Reclamantul, reprezentat de unul dintre avocații care l-a asistat în fața instanțelor naționale, a depus un recurs în casație. Curtea de Casație a ținut o audiere publică la 26 ianuarie 2000. ter , alineatul (2), din Codul de procedură penală (ICC), care prevedea că stabilirea era, fără alte avertismente, inclusă în tabelul cauzelor pendinte în fața Curții de Casație cu cel puțin 15 zile înainte de ziua în care va fi chemată cauza, grefa a arătat la 10 ianuarie 2000, rolul în care a avut loc la 26 ianuarie 2000. În cazul în care reclamantul susține că nici el, nici reprezentanții săi nu au fost în alt mod informați cu privire la data acesteia, guvernul expune că acest lucru se datorează faptului că nu și-au exprimat în mod expres dorința.

El reamintește că, în momentul faptelor, a existat de mult timp practica bine cunoscută care le-a dat părților și sfaturilor lor posibilitatea de a se informa cu privire la data de la care a vorbit prin telefon grefa Curții de Casație sau rugându-l prin simpla scrisoare să le comunice în scris data de la care a avut loc. În cursul ședinței, Curtea l-a ascultat pe consilierul raportor și pe reprezentantul procurorului public. Reclamantul nu a prezentat. După deliberări, Curtea de Casație a respins recursul prin Hotărârea din 26 ianuarie 2000. GRIEF Reclamantul se plânge de o încălcare a contradicției și a egalității de arme garantate prin art. 6 alin. (1) din Convenție în cadrul procedurii de casare.

Întrucât n-a fost informat cu privire la data la care Curtea de Casație a fost înștiințată, nu a putut participa și nici nu a luat cunoștință de raportul consilierului raportor și de concluziile avocatului general și nu a prezentat argumente în răspuns. Reclamantul se plânge de o încălcare a contradicției și a egalității de arme garantate prin art. 6 alin. (1) din Convenție, ale căror părți implicate sunt astfel redactate: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul arată că reclamantul a fost informat cu privire la data de 26 ianuarie 2000 și a fost invitat să se prezinte în fața acestuia, în conformitate cu articolul luat în considerare și cu practica internă relevantă, întrucât stabilirea cauzei sale a fost extinsă la 10 ianuarie 2000 la tabelul afișat în grefa și în sala de ședințe a Curții de Casație.

Reclamantul a fost reprezentat de un avocat care trebuia să cunoască pe deplin dispozițiile de drept clare și simple referitoare la convocarea părților în acest tip de afaceri. De asemenea, nu putea ignora practica informală care i-ar fi permis să sune la grefa Curții de Casație pentru a obține informațiile dorite sau să le primească în scris. Or, pentru a judeca încălcarea Convenției, ar trebui să se examineze doar cazul concret adus în fața Curții, nu dreptul aplicabil considerat in abstracto. În sprijinul tezei sale, guvernul se referă la jurisprudența Curții, în special la hotărârea Melin c. Franța din 22 iunie 1993 (seria A n 261-A). Reclamantul susține că modul de convocare a părților la ședințele Curții de Casație în cauze penale prin simpla înscriere în tabelul cauzelor grefei și în sala de ședințe a Curții de Casație nu este, în sine, în conformitate cu cerințele articolului 6 din convenție.

La aceasta se adaugă și faptul că, din cauza neconvocarii sale, nu a avut posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile avocatului general al Curții de Casație și de raportul consilierului raportor și de a-și putea susține concluziile ca răspuns la acestea, ceea ce constituie două noi încălcări distincte ale articolului 6, în conformitate cu jurisprudența Curții.

Curtea amintește că, în Hotărârea Wynen din 5 noiembrie 2002 (Wynen c. Belgia, n 32576/96, CEDH 2002-VIII), aceaceasta este pronunțată după cum urmează 35. Curtea reamintește că nu este vorba despre sarcina de a controla legislația în litigiu; aceasta trebuie să se limiteze pe cât posibil la examinarea problemelor ridicate de cazul în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârile Melin c. Franța menționate anterior, p. 11, § 22; Saints mănăstiri c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A n 301-A, p. 30 § 55). În speță, data la care Curtea de Casație a fost prezentată la 8 ianuarie 1996 grefei și în sala de ședințe a Curții de Casație, adică cu șaisprezece zile înainte de șaisprezece zile înainte de data la care Curtea de Casație a fost sesizată.

Reclamanții au fost apărați de patru avocați, toți de la Baroul Bruxelles-ului; aceaceasta este o diferență esențială în ceea ce privește cauza Fretté c. Franța (n 36515/97, Hotărârea din 26 februarie 2002, § 49). Curtea ia notă de faptul că sistemul de afișare criticat de recurente a fost abrogat prin legea din 14 noiembrie 2000 (punctul 23 de mai sus), pe motiv că este vorba despre un anachronism, la ora faxului și a e-mailului (dezvoltări ale propunerii de lege devenite legea din 14 noiembrie 2000, Documente Parlamentului European, Camera Reprezentanților, nr. 50-545/1, p. 5). Cu toate acestea, chiar și neobișnuite sau pe termen lung, normele care reglementează materia au rezultat în mod clar din CIC și, prin urmare, au fost accesibile și au avut, în plus, suficientă coerență și claritate, astfel încât, în calitate de profesioniști ai procedurii judiciare, avocații să nu poată pretinde în mod legitim că le-au ignorat (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea Melin c. Franța citată anterior, p. 12 alineatul (24). În plus, și mai presus de toate, exista o practică care permitea părților și consiliilor acestora să solicite grefei Curții de Casație să le comunice în scris data la care a avut loc comunicarea sau să obțină aceste informații prin telefon (punctul 23 de mai sus).

Curtea consideră că nu este rezonabil să se solicite reclamanților de casare care doresc să fie informați personal cu privire la data stabilirii cauzei lor în fața instanței să se prevaleze de acest mod suplimentar de publicitate (a se vedea Bricmont c. Belgia, cauza nr. 9938/82, Decizia Comisiei din 15 iulie 1986, DR 48, p. 21). În aceste condiții, reclamanții nu pot afirma că autoritățile le-au plasat în laiul de a participa la tribunal în fața Curții de Casație. (...) 38. Curtea ia notă de faptul că reprezentantul ministerului public și-a prezentat concluziile pentru prima dată oral în fața Curții de Casație (punctul 25 de mai sus). Atât părțile implicate, cât și judecătorii și publicul au descoperit semnificația și conținutul cu această ocazie.

Prin urmare, nu se stabilește nicio încălcare a principiului egalității armelor, întrucât reclamanții nu pot beneficia de dreptul la egalitate de arme dreptul de a primi, în prealabil, în instanță, concluzii care nu au fost la latitudinea celeilalte părți, nici a raportorului, nici a judecătorilor din cadrul formațiunii de judecată (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârile Nederöst-Huber c. Elveția din 18 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 107, punctul 23 și Kress menționate anterior, punctul 73. În ceea ce privește posibilitatea ca părțile la instanța de judecată să răspundă la concluziile Parchetului, în temeiul principiului contradictoriui, reclamanții ar fi putut, dacă ar fi fost prezenți la tribunal, fie să își prezinte observațiile în cadrul acesteia, astfel cum a fost prezentat la punctul 20 de mai sus, fie să solicite o amânare în ședință sau permisiunea de a depune o notă în mod deliberat într-un anumit termen (punctele 24-25 de mai sus).

Or, după cum s-a spus mai sus, absența în fața instanței a reclamanților și a consilierilor acestora nu rezultă, în speță, dintr-o imposibilitate datorată ariei autorităților (punctul 35 de mai sus). În lumina observațiilor părților și a faptelor din speță, Curtea constată că … În mod similar, considerațiile formulate de Curte cu privire la acest din urmă aspect trebuie, de asemenea, adoptate în ceea ce privește aspectele referitoare la posibilitatea de a răspunde la raportul consilierului raportor. În consecință, acest aspect nu dezvăluie nicio aparență de încălcare a articolului 6 din convenție. Prin urmare, se consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu dispozițiile articolului 35 alineatul (3) și ale articolului 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis grefier adjunct Președintele [Note1] A se verifica.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 59197/00 présentée par Francois-Xavier MERCIER contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 novembre 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes F. Tulkens , N. Vajić , MM. E. Levits , K. Hajiyev, juges , et de M. S. Nielsen , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 10 juillet 2000, Vu la décision partielle sur la recevabilité du 14 mars 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Francois-Xavier Mercier, est un ressortissant belge [Note1] , né en 1962 et résidant à Fexhe-Slins.

Il est représenté devant la Cour par M es H. Deckers et F. Dubois, avocats à Liège. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, directeur d’administration au ministère de la Justice. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 17 mars 1993, le requérant fut inculpé de faux, détournements et escroquerie suite aux déclarations d’un tiers qui avait avoué avoir bouté le feu à deux immeubles appartenant au requérant qu’il désignait comme le commanditaire de l’incendie. Le 2 mars 1994, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Liège, qui le condamna à quatre ans et dix mois d’emprisonnement le 28 juillet 1994. Le requérant fit appel.

Par arrêt du 8 septembre 1999, la cour d’appel de Liège condamna le requérant à trente mois d’emprisonnement, avec sursis partiel. Le requérant, représenté par l’un des avocats qui l’avait assisté devant les juridictions liégeoises, déposa un pourvoi en cassation. La Cour de cassation tint une audience publique le 26 janvier 2000. Conformément à l’article 420 ter , alinéa 2, du code d’instruction criminelle (CIC) qui disposait que la fixation était, sans autre avertissement, portée au tableau des causes pendantes devant la Cour de cassation au moins quinze jours avant le jour de l’audience à laquelle la cause serait appelée, le greffe avait affiché la 10 janvier 2000, le rôle d’audience du 26 janvier 2000. Si le requérant affirme que ni lui ni ses représentants n’ont été autrement avisés de la date de celle-ci, le Gouvernement expose que c’est parce qu’ils n’en avaient pas expressément exprimé le souhait.

Il rappelle qu’au moment des faits, il existait de longue date la pratique bien connue qui donnait aux parties et à leurs conseils l’opportunité de s’informer de la date d’audience en téléphonant au greffe de la Cour de cassation ou en priant ce dernier par simple lettre de leur communiquer par écrit la date d’audience. Au cours de l’audience, la Cour entendit le conseiller rapporteur et le représentant du ministère public. Le requérant ne comparut pas. Après le délibéré, la Cour de cassation rejeta le pourvoi par arrêt du 26 janvier 2000. GRIEF Le requérant se plaint d’une atteinte au respect du contradictoire et de l’égalité des armes garanti par l’article 6 § 1 de la Convention dans le cadre de la procédure en cassation.

N’ayant pas été averti de la date de l’audience de la Cour de cassation, il n’a pas pu y participer ni prendre connaissance du rapport du conseiller rapporteur et des conclusions de l’avocat général et faire valoir des arguments en réponse. EN DROIT Le requérant se plaint d’une atteinte au respect du contradictoire et de l’égalité des armes garanti par l’article 6 § 1 de la Convention dont les parties pertinentes sont ainsi rédigées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Le Gouvernement expose que le requérant a été informé de l’audience du 26 janvier 2000 et invité à y comparaître, conformément à l’article 420 ter du CIC et à la pratique interne pertinente, puisque la fixation de sa cause a été portée le 10 janvier 2000 au tableau affiché au greffe et dans la salle des audiences de la Cour de cassation.

Le requérant était représenté par un avocat qui devait parfaitement connaître les dispositions de droit claires et simples relatives à la convocation des parties dans ce type d’affaires. Il ne pouvait pas non plus ignorer la pratique informelle qui lui eût permis de téléphoner au greffe de la Cour de cassation pour obtenir les renseignements souhaités, ou se les faire communiquer par écrit. Or, pour juger de la violation de la Convention, il faudrait se borner à examiner le cas concret porté devant la Cour, et non pas le droit applicable considéré in abstracto . A l’appui de sa thèse, le Gouvernement se réfère à la jurisprudence de la Cour et notamment à l’arrêt Melin c. France du 22 juin 1993 (série A n o 261-A).

Le requérant soutient que le mode de convocation des parties aux audiences de la Cour de cassation dans des affaires pénales par la seule inscription au tableau des causes au greffe et dans la salle des audiences de la Cour de cassation, n’est pas, en soi, conforme aux exigences de l’article 6 de la Convention. S’ajoute à cela la circonstance qu’il n’a, du fait de sa non-convocation, pas eu la possibilité de prendre connaissance des conclusions de l’avocat général à la Cour de cassation et du rapport du conseiller rapporteur et de pouvoir faire valoir ses conclusions en réponse à ceux-ci, ce qui constitue deux nouvelles violations distinctes de l’article 6, selon la jurisprudence de la Cour.

La Cour rappelle que dans son arrêt Wynen du 5 novembre 2002 ( Wynen c. Belgique , n o 32576/96, CEDH 2002-VIII), elle s’est prononcée comme suit : « 35. La Cour rappelle qu’elle n’a point pour tâche de contrôler dans l’abstrait la législation litigieuse ; elle doit se borner autant que possible à examiner les problèmes soulevés par le cas dont on l’a saisie (voir, parmi d’autres, les arrêts Melin c. France précité, p. 11, § 22 ; Saints monastères c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, p. 30, § 55). En l’espèce, la date de l’audience devant la Cour de cassation a été affichée le 8 janvier 1996 au greffe et dans la salle des audiences de la Cour de cassation, soit seize jours avant l’audience.

Les requérants étaient défendus par quatre avocats, tous du barreau de Bruxelles ; c’est là une différence essentielle d’avec l’affaire Fretté c. France (n o 36515/97, arrêt du 26 février 2002, § 49). La Cour note que le système d’affichage critiqué par les requérants a été abrogé par la loi du 14 novembre 2000 (paragraphe 23 ci-dessus), au motif qu’il s’agissait d’un anachronisme, à l’heure du fax et du courrier électronique (développements de la proposition de loi devenue la loi du 14 novembre 2000, Documents Parlementaires, Chambre des Représentants, no. 50-545/1, p. 5). Toutefois, même insolites ou surannées, les règles régissant la matière résultaient clairement du CIC, elles étaient donc accessibles et présentaient en outre une cohérence et une clarté suffisantes, en sorte que, en tant que professionnels de la procédure juridictionnelle, des avocats ne sauraient légitimement prétendre les avoir ignorées (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Melin c. France précité, p. 12, § 24). De plus, et surtout, il existait une pratique qui permettait aux parties et à leurs conseils de demander au greffe de la Cour de cassation de leur communiquer par écrit la date de l’audience ou d’obtenir ces renseignements par téléphone (paragraphe 23 ci-dessus).

La Cour estime qu’il n’est pas déraisonnable d’exiger de demandeurs en cassation qui souhaitent être informés personnellement de la date de la fixation de leur cause à l’audience de se prévaloir de ce mode de publicité supplémentaire (voir Bricmont c. Belgique, requête n o 9938/82, décision de la Commission du 15 juillet 1986, DR 48, p. 21). Dans ces conditions, les requérants ne sauraient affirmer que les autorités les aient placés dans l’impossibilité d’assister à l’audience devant la Cour de cassation. (...) 38. La Cour note que le représentant du ministère public a présenté ses conclusions pour la première fois oralement à l’audience publique devant la Cour de cassation (paragraphe 25 ci-dessus).

Tant les parties à l’instance que les juges et le public en ont découvert le sens et le contenu à cette occasion.

En conséquence, aucun manquement au principe de l’égalité des armes ne se trouve établi, les requérants ne pouvant tirer du droit à l’égalité des armes le droit de se voir communiquer, préalablement à l’audience, des conclusions qui ne l’ont pas été à l’autre partie à l’instance, ni au rapporteur, ni aux juges de la formation de jugement (voir, mutatis mutandis, les arrêts Nideröst-Huber c. Suisse du 18 février 1997, Recueil 1997-I, p. 107, § 23, et Kress précité, § 73). Quant à la possibilité pour les parties à l’instance de répliquer aux conclusions du ministère public, en vertu du principe du contradictoire, les requérants auraient pu, s’ils avaient été présents à l’audience, soit présenter leurs observations lors de celle-ci, ainsi que l’a fait l’avocat de la partie civile (paragraphe 20 ci-dessus), soit demander un report d’audience ou encore l’autorisation de déposer une note en délibéré dans un certain délai (paragraphes 24-25 ci-dessus).

Or, comme il a été dit ci-dessus, l’absence à l’audience des requérants et de leurs conseils ne résulte pas, en l’espèce, d’une impossibilité due à l’attitude des autorités (paragraphe 35 ci-dessus). » A la lumière des observations des parties et des faits de l’espèce, la Cour constate qu’il n’existe en l’espèce aucun motif permettant d’aboutir à une conclusion différente, tant sur la question de la convocation à l’audience de la Cour de cassation que sur le grief de l’impossibilité de répliquer aux conclusions du représentant du ministère public. De la même manière, les considérations développées par la Cour sur ce dernier point doivent également être adoptées quant au grief portant sur l’impossibilité de répliquer au rapport du conseiller rapporteur.

Ce grief ne révèle en conséquence aucune apparence de violation de l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée conformément aux dispositions de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président [Note1] A vérifier.