MERCIER contre la BELGIQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
MERCIER contre la BELGIQUE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA 1 DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59197/00 prezentate de Francois-Xavier MERCIER împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 13 noiembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Tulkens Vajić dnii Levits Insuranceyev, judecătorii M. S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 iulie 2000, având în vedere decizia parțială privind admisibilitatea din 14 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Francois-Xavier Mercier, este un resortisant belgian [Note1] , născut în 1962 și rezident în Fexhe-Slins. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Deckers și F. Dubois, avocați în Liege. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Claude Debrulle, director executiv la Ministerul Justiției. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 martie 1993, reclamantul a fost acuzat de falsificare, delapidare și înșelăciune ca urmare a declarațiilor unei părți terțe care a mărturisit că a luat foc de la două clădiri care aparțin reclamantului, pe care le desemna ca fiind sponsorul incendiului. La 2 martie 1994, reclamantul a fost trimis înapoi la tribunalul corecțional din Liège, care l-a condamnat la patru ani și zece luni de închisoare la 28 martie 1994, Prin Hotărârea din 8 septembrie 1999, tribunalul din Liège l-a condamnat pe reclamant la 30 de luni de închisoare, cu suspendare parțială. Reclamantul, reprezentat de unul dintre avocații care l-a asistat în fața instanțelor naționale, a depus un recurs în casație. Curtea de Casație a ținut o audiere publică la 26 ianuarie 2000. ter , alineatul (2), din Codul de procedură penală (ICC), care prevedea că stabilirea era, fără alte avertismente, inclusă în tabelul cauzelor pendinte în fața Curții de Casație cu cel puțin 15 zile înainte de ziua în care va fi chemată cauza, grefa a arătat la 10 ianuarie 2000, rolul în care a avut loc la 26 ianuarie 2000. În cazul în care reclamantul susține că nici el, nici reprezentanții săi nu au fost în alt mod informați cu privire la data acesteia, guvernul expune că acest lucru se datorează faptului că nu și-au exprimat în mod expres dorința. El reamintește că, în momentul faptelor, a existat de mult timp practica bine cunoscută care le-a dat părților și sfaturilor lor posibilitatea de a se informa cu privire la data de la care a vorbit prin telefon grefa Curții de Casație sau rugându-l prin simpla scrisoare să le comunice în scris data de la care a avut loc. În cursul ședinței, Curtea l-a ascultat pe consilierul raportor și pe reprezentantul procurorului public. Reclamantul nu a prezentat. După deliberări, Curtea de Casație a respins recursul prin Hotărârea din 26 ianuarie 2000. GRIEF Reclamantul se plânge de o încălcare a contradicției și a egalității de arme garantate prin art. 6 alin. (1) din Convenție în cadrul procedurii de casare. Întrucât n-a fost informat cu privire la data la care Curtea de Casație a fost înștiințată, nu a putut participa și nici nu a luat cunoștință de raportul consilierului raportor și de concluziile avocatului general și nu a prezentat argumente în răspuns. Reclamantul se plânge de o încălcare a contradicției și a egalității de arme garantate prin art. 6 alin. (1) din Convenție, ale căror părți implicate sunt astfel redactate: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul arată că reclamantul a fost informat cu privire la data de 26 ianuarie 2000 și a fost invitat să se prezinte în fața acestuia, în conformitate cu articolul luat în considerare și cu practica internă relevantă, întrucât stabilirea cauzei sale a fost extinsă la 10 ianuarie 2000 la tabelul afișat în grefa și în sala de ședințe a Curții de Casație. Reclamantul a fost reprezentat de un avocat care trebuia să cunoască pe deplin dispozițiile de drept clare și simple referitoare la convocarea părților în acest tip de afaceri. De asemenea, nu putea ignora practica informală care i-ar fi permis să sune la grefa Curții de Casație pentru a obține informațiile dorite sau să le primească în scris. Or, pentru a judeca încălcarea Convenției, ar trebui să se examineze doar cazul concret adus în fața Curții, nu dreptul aplicabil considerat in abstracto. În sprijinul tezei sale, guvernul se referă la jurisprudența Curții, în special la hotărârea Melin c. Franța din 22 iunie 1993 (seria A n 261-A). Reclamantul susține că modul de convocare a părților la ședințele Curții de Casație în cauze penale prin simpla înscriere în tabelul cauzelor grefei și în sala de ședințe a Curții de Casație nu este, în sine, în conformitate cu cerințele articolului 6 din convenție. La aceasta se adaugă și faptul că, din cauza neconvocarii sale, nu a avut posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile avocatului general al Curții de Casație și de raportul consilierului raportor și de a-și putea susține concluziile ca răspuns la acestea, ceea ce constituie două noi încălcări distincte ale articolului 6, în conformitate cu jurisprudența Curții. Curtea amintește că, în Hotărârea Wynen din 5 noiembrie 2002 (Wynen c. Belgia, n 32576/96, CEDH 2002-VIII), aceaceasta este pronunțată după cum urmează 35. Curtea reamintește că nu este vorba despre sarcina de a controla legislația în litigiu; aceasta trebuie să se limiteze pe cât posibil la examinarea problemelor ridicate de cazul în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârile Melin c. Franța menționate anterior, p. 11, § 22; Saints mănăstiri c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A n 301-A, p. 30 § 55). În speță, data la care Curtea de Casație a fost prezentată la 8 ianuarie 1996 grefei și în sala de ședințe a Curții de Casație, adică cu șaisprezece zile înainte de șaisprezece zile înainte de data la care Curtea de Casație a fost sesizată. Reclamanții au fost apărați de patru avocați, toți de la Baroul Bruxelles-ului; aceaceasta este o diferență esențială în ceea ce privește cauza Fretté c. Franța (n 36515/97, Hotărârea din 26 februarie 2002, § 49). Curtea ia notă de faptul că sistemul de afișare criticat de recurente a fost abrogat prin legea din 14 noiembrie 2000 (punctul 23 de mai sus), pe motiv că este vorba despre un anachronism, la ora faxului și a e-mailului (dezvoltări ale propunerii de lege devenite legea din 14 noiembrie 2000, Documente Parlamentului European, Camera Reprezentanților, nr. 50-545/1, p. 5). Cu toate acestea, chiar și neobișnuite sau pe termen lung, normele care reglementează materia au rezultat în mod clar din CIC și, prin urmare, au fost accesibile și au avut, în plus, suficientă coerență și claritate, astfel încât, în calitate de profesioniști ai procedurii judiciare, avocații să nu poată pretinde în mod legitim că le-au ignorat (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea Melin c. Franța citată anterior, p. 12 alineatul (24). În plus, și mai presus de toate, exista o practică care permitea părților și consiliilor acestora să solicite grefei Curții de Casație să le comunice în scris data la care a avut loc comunicarea sau să obțină aceste informații prin telefon (punctul 23 de mai sus). Curtea consideră că nu este rezonabil să se solicite reclamanților de casare care doresc să fie informați personal cu privire la data stabilirii cauzei lor în fața instanței să se prevaleze de acest mod suplimentar de publicitate (a se vedea Bricmont c. Belgia, cauza nr. 9938/82, Decizia Comisiei din 15 iulie 1986, DR 48, p. 21). În aceste condiții, reclamanții nu pot afirma că autoritățile le-au plasat în laiul de a participa la tribunal în fața Curții de Casație. (...) 38. Curtea ia notă de faptul că reprezentantul ministerului public și-a prezentat concluziile pentru prima dată oral în fața Curții de Casație (punctul 25 de mai sus). Atât părțile implicate, cât și judecătorii și publicul au descoperit semnificația și conținutul cu această ocazie. Prin urmare, nu se stabilește nicio încălcare a principiului egalității armelor, întrucât reclamanții nu pot beneficia de dreptul la egalitate de arme dreptul de a primi, în prealabil, în instanță, concluzii care nu au fost la latitudinea celeilalte părți, nici a raportorului, nici a judecătorilor din cadrul formațiunii de judecată (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârile Nederöst-Huber c. Elveția din 18 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 107, punctul 23 și Kress menționate anterior, punctul 73. În ceea ce privește posibilitatea ca părțile la instanța de judecată să răspundă la concluziile Parchetului, în temeiul principiului contradictoriui, reclamanții ar fi putut, dacă ar fi fost prezenți la tribunal, fie să își prezinte observațiile în cadrul acesteia, astfel cum a fost prezentat la punctul 20 de mai sus, fie să solicite o amânare în ședință sau permisiunea de a depune o notă în mod deliberat într-un anumit termen (punctele 24-25 de mai sus). Or, după cum s-a spus mai sus, absența în fața instanței a reclamanților și a consilierilor acestora nu rezultă, în speță, dintr-o imposibilitate datorată ariei autorităților (punctul 35 de mai sus). În lumina observațiilor părților și a faptelor din speță, Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În mod similar, considerațiile formulate de Curte cu privire la acest din urmă aspect trebuie, de asemenea, adoptate în ceea ce privește aspectele referitoare la posibilitatea de a răspunde la raportul consilierului raportor. În consecință, acest aspect nu dezvăluie nicio aparență de încălcare a articolului 6 din convenție. Prin urmare, se consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu dispozițiile articolului 35 alineatul (3) și ale articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis grefier adjunct Președintele [Note1] A se verifica.