a cererii nr. 41855/98
de Tayeb KEMBOUCHE
împotriva BELGIEI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință de pe 22 mai 2003 într-o cameră compusă din
d-nii
C.L.
Rozakis
,
președinte
,
G.
Bonello
,
d-na
F.
Tulkens
,
d-nul
E.
Levits
,
d-na
S.
Botoucharova
,
d-nul
A.
Kovler
,
d-na
E.
Steiner,
judecători
,
și
d-nul S.
Nielsen
,
secretar adjunct de secție
,
Având în vedere cererea sus-menționate introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 11 iunie 1998 și înregistrată la 23 iunie 1998,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După deliberații în această privință, adoptă următoarea decizie
:
Reclamantul, Tayeb Kembouche, este un cetățean marocan, născut în 1960 și rezidând în prezent în Belgia. El este reprezentat în fața Curții de d-na Luc Walleyn, avocat la Bruxelles. Guvernul pârât este reprezentat de d-nul C. Debrulle, Directorul General.
A.
Circunstanțele cazului
Faptele cazului, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a intrat în Belgia în 1965, la vârsta de patru ani, alături de mama și frații și sora sa, pentru a se alătura tatălui lor, care era muncitor imigrant. A crescut și și-a făcut studiile în Belgia, unde toată familia sa apropiată locuiește încă până în prezent. În timp ce era încă minor, a fost supus unei măsuri de plasament de către tribunalul pentru copii.
La 6 iunie 1979, reclamantul a fost condamnat la trei luni de închisoare cu suspendare, pentru furt, de către tribunalul penal din Bruxelles.
La 17 septembrie 1979, același tribunal l-a condamnat la patru luni de închisoare cu suspendare, pentru furt.
La 7 noiembrie 1979, tribunalul penal din Bruxelles a condamnat reclamantul la doi ani de închisoare, cu suspendare de trei ani pentru șase luni din pedeapsă, pentru falsificare de documente și folosirea acestora, furt cu violență sau amenințări și uzurpare de identitate.
La 9 iunie 1982, reclamantul a fost condamnat în absență de tribunalul penal din Mons, pe de o parte la un an de închisoare pentru șapte furturi calitate diverse, variind de la larcin la furturi mai importante de bijuterii, comise între 4 august 1979 și 30 iulie 1980 și, pe de altă parte, la trei luni de închisoare pentru vânzare și consum în grup de stupefiante.
La 23 iunie 1982, reclamantul a fost condamnat în absență la trei ani de închisoare de tribunalul penal din Bruxelles, pentru furt cu violență sau amenințări, noaptea, de două sau mai multe persoane, cu arme sau obiecte asemănătoare, autorul având a se crede că era armat.
Căutat de justiție, reclamantul a plecat voluntar din Belgia la o dată nespecificată în 1982.
Ca urmare a pierderii dreptului de ședere, reclamantul a fost șters din registrul de populație la 15 februarie 1983.
La 13 mai 1985, a fost supus unei măsuri de respingere la aeroportul din Bruxelles, la coborârea din avion din Paris.
La 26 ianuarie 1987, reclamantul s-a căsătorit în Maroc cu o cetățeană belgiană, care pare totuși să fi declarat mai târziu că a fost victimă a unor manevre frauduloase în vederea acestei căsătorii.
În martie 1988, o cerere de viză introdusă de reclamantul, care invoca reunificarea familiei, a fost respinsă din motive de securitate publică, persoana în cauză fiind considerată de procurator ca un „
individ periculos
".
La 10 mai 1988, ca urmare a unei controale, s-a luat un ordin de a părăsi teritoriul împotriva reclamantului, în virtutea articolului 7, alinea 1, 1o și 3o, al legii din 15 decembrie 1980 privind accesul la teritoriu, șederea, stabilirea și expedierea străinilor („
legea privind străinii
"). Împotriva acestei măsuri, reclamantul a intentat, prin citat din 18 mai 1988, o acțiune în arbitraj pe care, la 24 martie 1989, președintele tribunalului de primă instanță din Mons a declarat-o inadmisibilă, din cauza că reclamantul nu a fost prezent și nu s-a facut represented.
Rezidând în mod ilegal în Belgia, reclamantul a fost supus la mai mulți ordini de a părăsi teritoriul, în special la 12 septembrie 1988 și 26 iunie 1991, dar a continuat aparent să locuiască fără întrerupere în Belgia.
La 2 septembrie 1991, reclamantul a fost interceptat, în posesia de heroină, de gendarmeria din Bruxelles în cursul unei percheziții, dar a reușit să fugă.
Pentru aceste fapte de deținere și consum în grup de stupefiante, reclamantul a fost condamnat, la 31 decembrie 1991, de tribunalul penal din Bruxelles hotărând în absență, la optsprezece luni de închisoare. Tribunalul a ordonat arestarea sa imediată. Reclamantul a făcut opoziție împotriva acestei sentințe.
Cu titlu preliminar, la 19 noiembrie 1991, reclamantul a fost condamnat de tribunalul penal din Gent hotărând în absență, la o lună de închisoare, pentru loviri și răniri voluntare, distrugerea sau deteriorarea proprietăților imobiliare cu ajutorul violenței sau amenințărilor, faptele fiind comise la sfârșitul septembrie 1990.
La 30 decembrie 1991, a fost condamnat în absență, de același tribunal penal, la o lună de închisoare cu suspendare pentru furt prin efracție, escaladare sau chei false, precum și pentru neîndeplinirea obligației de asigurare auto, delict de fugă, conducere în stare de ebrietate și încălcarea codului rutier, faptele fiind comise pe 9 februarie 1991.
La 19 februarie 1992, reclamantul a fost arestat și încarcerat la penitenciarul Forest.
La 31 martie 1992, Biroul Străinilor a cerut ca reclamantul să fie menținut în detenție în vederea expedierii sale către Maroc, în virtutea articolului 7, alinea 3, al legii privind străinii.
Împotriva acestei măsuri, reclamantul a introdus un recurs în fața camerei consiliului tribunalului penal din Bruxelles. La 10 aprilie 1992, aceasta a declarat recursul nefondat.
În intervalul de timp, la 31 martie 1992, tribunalul penal din Bruxelles, hotărând asupra opoziției formulate de reclamantul împotriva sentinței din 31 decembrie 1991, l-a condamnat la optsprezece luni de închisoare cu suspendare de trei ani pentru partea pedepsei depășind perioada petrecută în detențiune preventivă, cu condiția ca să urmeze o cură medico-psihosocială într-un establishment din alegerea sa și să se supună directivelor și sfaturilor asistenului de probație desemnat de comisia de probație.
La 29 aprilie 1992, reclamantul a fost pus în libertate și i s-a remis un ordin de a părăsi teritoriul, luat în virtutea articolului 7, alinea 1, 1o, 2o și 5o, al legii privind străinii.
La 2 aprilie 1993, reclamantul a fost condamnat în absență de tribunalul penal din Bruxelles, pentru a avea, între 3 august 1989 și 6 septembrie 1991, deținut, vândut sau oferit în vânzare și consumat în grup stupefiante. Reclamantul a făcut opoziție.
La 9 aprilie 1993, în cursul unei sesiuni de escaladare în cadrul unei cure de dezintoxicare, reclamantul a căzut de 10 la 15 metri, fapt care l-a privat de folosirea unui braț și a provocat o epilepsie care a necesitat un tratament de mai mulți ani.
La 12 octombrie 1993, reclamantul a fost încarcerat în execuția sentinței din 2 aprilie 1993.
La 27 octombrie 1993, un ordin de menținere la dispoziția Biroului Străinilor, luat prin aplicarea articolului 7, alinea 3, al legii privind străinii, a fost notificat reclamantului la penitenciarul Forest.
La 17 decembrie 1993, reclamantul a fost pus în libertate și i s-a remis un ordin de a părăsi teritoriul în cinci zile.
La 5 mai 1994, reclamantul a fost condamnat în absență de tribunalul penal din Bruxelles, pentru deținere, vânzare sau ofertă de vânzare și consum în grup de stupefiante, în mai multe rânduri, între 31 martie 1992 și 15 septembrie 1992 și între 15 septembrie 1992 și 18 martie 1993. Reclamantul a făcut opoziție.
În noaptea de 28 la 29 august 1994, reclamantul a oprit o mașină și a amenințat conducătorul pentru a merge la locuința sa și a-i preda o sumă de bani. La 29 august 1994, reclamantul a fost încarcerat sub mandat de arestare.
Pentru aceste fapte, precum și pe opposițiile reclamantului împotriva sentințelor din 2 aprilie 1993 și 5 mai 1994, tribunalul penal din Bruxelles a condamnat reclamantul, la 6 ianuarie 1995, la un total de douăzeci și trei luni de închisoare.
La 12 aprilie 1995, în apelul reclamantului, curtea de apel din Bruxelles l-a condamnat pe acesta la doi ani și jumătate de închisoare, cu suspendare pentru șase luni, cu condiția ca reclamantul să continue să se supună protectoratului asistentului de probație care i-a fost desemnat.
La 27 martie 1997, în timp ce-și ispășea o pedeapsă de închisoare care urma să se termine la 17 septembrie din același an, reclamantul i-a adresat Ministerului Afacerilor Interne un raport expunând situația sa de ședere, contextul familial și starea sa de sănătate, în special eforturile depuse pentru a rupe cu drogurile.
La 17 septembrie 1997, s-a luat un ordin de a părăsi teritoriul cu decizie de plasare în detenție și de conduire la frontieră împotriva reclamantului de către delegatul ministrului Afacerilor Interne
; era fondat pe art. 7, alinea 1, 1o, 3o și 6o, al legii privind străinii.
La 22 septembrie 1997, reclamantul a introdus o cerere de anulare a ordinului de a părăsi teritoriul în fața Consilului de Stat, însoțit de o cerere de suspendare de urgență extremă.
La 2 octombrie 1997, Consilul de Stat a respins cererea de suspendare, sub motiv că prejudiciul greu de remediat, cerut în asemenea caz de art. 17, §§ 1 și 2, al legilor coordonate privind Consilul de Stat, era datorat chiar faptului reclamantului, și anume șederii sale iregulate pe teritoriul Regatului. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 13 octombrie 1997. Din dosarul causei nu rezultă că reclamantul ar fi cerut continuarea procedurii în luna care a urmat respingerii cererii sale de suspendare, caz în care, prin aplicarea articolului 17, § 4ter, al legilor coordonate privind Consilul de Stat, era reputat să se fi retras din procedură.
În aceeași zi, adică la 13 octombrie 1997, reclamantul a introdus o cerere de autorizație de ședere, pe baza articolului 9, alinea 3, al legii privind străinii, în fața administrațiilor comunale Anderlecht (locul rezidență sa) și Bruges (locul detenției sale). El a susținut în mod special că în caz de expediție către Maroc, s-ar pune capăt tratamentului medical pe care-l urma, lucru care risca să provoace o deteriorare a situației sale de sănătate.
La 15 octombrie 1997, reclamantul a introdus în fața Consilului de Stat noi cereri de anulare și de suspendare a ordinului de a părăsi teritoriul din 17 septembrie 1997.
La 14 noiembrie 1997, s-a luat o decizie motivată de prelungire a detenției până la 15 ianuarie 1998, prin aplicarea articolului 7, alinea 4, al legii privind străinii.
Pentru a preveni repatrierea sa, reclamantul a citat Statul belgian în fața președintelui tribunalului de primă instanță din Bruxelles, sesizat în arbitraj, unde cazul a fost introdus la ședința din 5 decembrie 1997, dar amânat, la cererea consilului de stat, succesiv la 23 decembrie 1997 apoi la 23 ianuarie 1998, fără ca vreo decizie pe recursul să fi intervenit.
La 6 ianuarie 1998, reclamantul a sesizat președintele tribunalului de primă instanță cu o cerere de urgență extremă tendând să fie suspendată repatrierea cel puțin până la intervenirea deciziei pe recursul în arbitraj. Cu toate acestea, cererea a fost respinsă, din următoarele motive
:
„
(...) Considerând că reclamantul rămâne în culpă de a nu justifica urgența extremă și nu produce niciun element care să justifice că este la cuvant de a fi expulzat din Belgia și nu ne lămurește pe larg cu privire la motivele juridice care ar putea justifica o asemenea măsură
;
Considerând că din cererea care ne este prezentată rezultă că de la 27 octombrie 1997 Doctorul De Block a apreciat, la cererea Ministerului Afacerilor Interne, că starea de sănătate a lui Kembouche Tayeb permite întoarcerea sa în Maroc
;
Că reclamantul face valori, fără a produce nici cea mai mică piesă, că s-a format un recurs în arbitraj la ședința din 5 decembrie 1997
;
Că nu justifică cu nimic că s-ar fi opus amânărilor succesive la 23 decembrie 1997 apoi la 23 ianuarie 1998
;
Considerând că, având în vedere puținele elemente care ne sunt prezentate, se pare că cererea este admisibilă dar neîntemeiată
; (...)
"
La 7 ianuarie 1998, reclamantul a fost expulzat către Maroc.
La 10 iulie 1998, cererea de autorizație de ședere a reclamantului a fost respinsă.
La 25 noiembrie 1998, Consilul de Stat a respins cererea de anulare introdusă la 15 octombrie 1997, sub motiv că din cauza că reclamantul nu a cerut continuarea procedurii în luna care a urmat respingerii cererii sale de suspendare, era reputat, prin aplicarea articolului 17, § 4ter, al legilor coordonate privind Consilul de Stat, să se fi retras din procedură.
La 28 ianuarie 1998, reclamantul a introdus o cerere de ședere pe baza articolului 9, alinea 2, al legii privind străinii.
La 23 august 1999, cererea de ședere provizorie a fost respinsă de Biroul Străinilor.
La 11 octombrie 2000, reclamantul a fost oprit de gendarmeria din Bruxelles în timp ce deținea heroină. În aceeași zi, i s-a remis un ordin de a părăsi teritoriul.
În prezent, reclamantul locuiește în Belgia.
B.
Dreptul intern relevant
La epoca faptelor, dispoziții relevante ale legii din 15 decembrie 1980 privind accesul la teritoriu, șederea, stabilirea și expedierea străinilor prevedeau
:
art. 7
Fără a prejudicia dispozițiile mai favorabile cuprinse într-un tratat internațional, Ministrul Justiției sau delegatul acestuia poate da ordinul de a părăsi teritoriul înainte de o dată determinată, străinului care nu este autorizat nici admis să locuiască mai mult de trei luni sau să se stabilească în Regat
:
1o dacă rămâne în Regat fără a fi purtător al documentelor cerute
; (...)
3o dacă, prin comportamentul său, a adus atingere ordinii publice sau securității naționale
; (...)
5o dacă se găsește în stare de vagabondaj sau mendicitate sau dacă este evident lipsit de mijloace de existență suficiente și nu are posibilitatea de a le procura prin exercitarea legală a unei activități lucrative
; (...)
6o dacă suferă de una din bolile sau infirmitățile enumerate în anexa prezentei legi
;
În aceleași cazuri, dacă Ministrul Justiției sau delegatul acestuia o estimează necesară, poate face să fie condus fără întârziere străinul la frontieră.
Străinul poate fi reținut în acest scop pentru perioada strict necesară execuției măsurii.
Ministrul sau delegatul acestuia poate totuși prelungi această retenție cu perioade de două luni, când măsurile necesare în vederea expedierii străinului au fost întreprinse în șapte zile lucrătoare de la plasarea în detenție a străinului, și sunt continuat cu toată diligența necesară și mai există o posibilitate de a expedia efectiv străinul într-un termen rezonabil.
art. 9
Pentru a putea locui în Regat dincolo de termenul fixat la art. 6, străinul care nu se găsește în una din situațiile prevăzute la art. 10 trebuie să fie autorizat de Ministrul sau delegatul acestuia.
(...)
În cazuri de circumstanțe excepționale, această autorizație poate fi cerută de străin în fața primarului localității unde locuiește, care o va transmite Ministrului care are în competența sa accesul la teritoriu, șederea, stabilirea și expedierea străinilor sau delegatul acestuia. Ea va fi în acest caz acordată în Belgia.
art. 63
Deciziile administrative pot da loc fie la un recurs urgent, fie la o cerere de revizuire, fie la o cerere de ridicare a măsurilor de siguranță, fie la un recurs de anulare, fie la un recurs la puterea judecătorească, conform dispozițiilor următoare.
Deciziile administrative luate în aplicarea articolelor 3, 7, 11, 19, din titlul II, capitolul II, și din titlul III, capitolul 1bis nu sunt susceptibile de o cerere în arbitraj pe baza articolului 584 al Codului procedural civil. (...)
art. 69
Un recurs de anulare, reglementat de art. 14 al legilor privind Consilul de Stat, coordonate la 12 ianuarie 1973, poate fi introdus împotriva unei decizii care refuză beneficiul unui drept prevăzut de prezenta lege.(...)
art. 71
Străinul care este supus unei măsuri privative de libertate luată în aplicarea articolelor 7, 25, 27, 54 și 67 poate introduce un recurs împotriva acestei măsuri depunând o cerere în Camara Consiliului tribunalului penal al locului rezidență sale în Regat sau al locului unde a fost găsit.
Persoana în cauză poate re-introduce același recurs din lună în lună. (...)
art. 72
Camara Consiliului hotărăște în cinci zile lucrătoare de la depunerea cererii după ce a ascultat interesatul sau avocatul acestuia în mijloacele sale și procuratura în avizul său. Când, conform articolului 74, Ministrul a sesizat camera consiliului, Ministrul, delegatul acestuia sau avocatul acestuia trebuie de asemenea ascultat în mijloacele sale. Dacă camera consiliului nu a hotărât în termenul fixat, străinul este pus în libertate.
Ea verifică dacă măsurile privative de libertate și de expediție de pe teritoriu sunt conforme cu legea fără să poată pronunța asupra oportunității lor. (...)
art. 73
Dacă Camera Consiliului decide să nu menține arestarea, străinul este pus în libertate imediat ce decizia a devenit definitivă. (...)
1.
Invocând art. 5 § 1 f) al Convenției, reclamantul se plânge de durata detenției sale între sfârșitul pedepsei sale de închisoare, la 17 septembrie 1997, și expulzarea sa, la 7 ianuarie 1998.
2.
Invocând art. 3 al Convenției, el denunță faptul că autoritățile belgiene l-au expulzat către Maroc în timp ce starea sa medicală necesita încă îngrijiri intensive pe care nu le putea obține în Maroc.
3.
Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul susține în plus că prin a-l expulza, autoritățile belgiene au încălcat dreptul său la respectul vieții sale familiale.
1.
Reclamantul se plânge de o violare a articolului 5 § 1 f) al Convenției. El afirmă că a fost menținut inutil în detenție între sfârșitul pedepsei sale de închisoare, la 17 septembrie 1997, și expulzarea sa, la 7 ianuarie 1998, fără ca aceasta să fi fost necesară pentru protecția societății, nici chiar pentru organizarea expedierii sale de pe teritoriu.
La această plângere, Guvernul
opune o excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne: reclamantul ar fi omis introducerea în fața camerei consiliului a recursului vizat la art. 71 al legii privind străinii.
Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne enunțată la art. 35 § 1 al Convenției impune persoanelor care doresc să intenteze o acțiune împotriva unui stat în fața unui organ judiciar sau arbitral internațional, obligația de a utiliza anterior căile de atac oferite de sistemul juridic al acelui stat. Sunt vizate de aceasta dispoziție căile de atac în mod obișnuit disponibile și suficiente pentru a permite reclamantului să obțină repararea violărilor pe care le susține. Ele trebuie să existe la o degenerare suficientă de certitudine, în practică ca și în teorie, altfel li lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, printre altele,
Akdivar și alții c. Turcia
, hotărâre din 16 septembrie 1996,
Culegerea hotărârilor și deciziilor
1996-IV, p. 1210, §§ 65-66).
În speța, detenția de care se plânge reclamantul era bazată pe o decizie de plasare în detenție și de conduire la frontieră luată la 17 septembrie 1997 în virtutea articolului 7, alinea 1, 1o, 3o și 6o al legii privind străinii. Or art. 71 din aceeași lege deschide împotriva acestui tip de decizie un recurs în fața camerei consiliului tribunalului penal, care poate ordona punerea în libertate a străinului dacă detenția sa se dovedește ilegală (articolele 72 și 73 ale legii privind străinii). Efectivitatea acestui recurs în practică nu a fost contestată de reclamantul. Dar pare că acesta nu l-a intentat împotriva deciziei din 17 septembrie 1997, sau că nu a fost în imposibilitate de a o face.
Rezultă că plângerea trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, prin aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
2.
Reclamantul afirmă de asemenea că prin a-l expulza către Maroc, la 7 ianuarie 1998, Statul pârât a încălcat articolele 3 și 8 al Convenției.
La aceste plângeri, Guvernul
opune mai multe excepții, dintre care una se bazează pe nerespectarea termenului de șase luni vizat la art. 35 § 1 al Convenției. După spusele sale, decizia internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 este hotărârea Consilului de Stat din 2 octombrie 1997, care a fost notificată reclamantului la 13 octombrie 1997. Or cererea a fost introdusă la 11 iunie 1998, adică mai mult de șase luni după acea dată.
Pentru reclamant, este în momentul când măsura de expediție a fost executată, adică la 7 ianuarie 1998, că decizia internă a devenit definitivă. Într-adevăr, chiar dacă toți recurșii ar fi epuizați, Statul belgian ar mai fi avut posibilitatea de a renunța la măsura de expediție și mai multe demersuri în acest scop ar fi fost întreprinse de reclamant și alte persoane în fața autoritarilor competenți. La acea vreme, un ordin de a părăsi teritoriul, și chiar o decizie de conduire la frontieră, nu ar fi fost efectiv executate decât într-o minoritate de cazuri. În speța, decizia definitivă de a refuza toate intervențiile de ultimă oră și de a pune reclamantul manu militari într-un avion către Maroc ar fi fost cu siguranță luată după 18 decembrie 1997. Reclamantul ar fi putut în mod legitimat nădăjdui că, chiar dacă Consilul de Stat ar fi respins cererea sa, judecătorul ordinii judiciare ar preveni expediția sa, cu atât mai mult cu cât elemente noi, în special de ordin medical, au fost prezentate în cadrul acestei ultime proceduri. Or acest recurs era încă în curs la momentul expediției.
Curtea reamintește că în virtutea articolului 35 § 1 al Convenției, o cerere trebuie, pentru a fi admisibilă, să fi fost introdusă într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Trebuie deci mai întâi să se determine care era această decizie în speța.
Plângerile reclamantului sunt direcționate împotriva expediției sale, executate la 7 ianuarie 1998 în virtutea unui ordin de a părăsi teritoriul din 17 septembrie 1997. Reclamantul a atacat aceasta prin caii cererii de anulare și de suspendare de urgență extremă în fața Consilului de Stat. La 2 octombrie 1997, Consilul de Stat a respins cererea de suspendare, sub motiv că prejudiciul greu de remediat, cerut în asemenea caz de art. 17, §§ 1 și 2, al legilor coordonate privind Consilul de Stat, era datorat chiar faptului reclamantului, și anume ilegalității șederii sale pe teritoriul Regatului. Hotărârea a fost notificată reclamantului la 13 octombrie 1997. Se pare că reclamantul nu a cerut continuarea procedurii de fond în virtutea articolului 17, § 4ter, al legilor coordonate privind Consilul de Stat.
După opinia Curții, argumentul șederii ilegale avansat de Consilul de Stat pentru a respinge recursul de suspendare a reclamantului ridică îndoieli cu privire la dacă, în speța, acest recurs poate fi considerat un recurs efectiv de epuizat pentru scopurile articolului 35 § 1 al Convenției. Nu este necesar, totuși, de a rezolva această chestiune deoarece, chiar să presupunem că recursul ar putea fi considerat efectiv, hotărârea care l-a urmat a fost dată și notificată mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului.
Reclamantul invocă totuși recurșii ulteriori pe care i-a introdus, și în special recurșii de anulare și de suspendare introduși la 15 octombrie 1997 în fața Consilului de Stat. La 11 iunie 1998 totuși, Consilul de Stat a declarat inadmisibil recursul de suspendare, sub motiv că autoritatea lucrului judecat ataș hotărârii sale din 2 octombrie 1997 se opunea să, în absența unor elemente noi attestând un prejudiciu greu de remediat, Consilul de Stat să hotărască din nou asupra existenței aceluia. De atunci că autoritatea lucrului judecat se atașa hotărârii din 2 octombrie 1997, recursul din 15 octombrie 1997 avea pentru obiect revizuirea hotărârii din 2 octombrie 1997 și se analiza într-un recurs extraordinar al cărui articol 35 § 1 al Convenției nu impune epuizarea și care, prin urmare, nu este de luat în considerare pentru calculul termenului de șase luni (a se vedea, mutatis mutandis, Prystavska c. Ucraina (dec.), nr. 21287/02, 17 decembrie 2002).
Cu privire la recurșii introduși în fața judecătorului referilor, reclamantul remarcă el însuși că nu erau de natură să-i permită să obțină repararea violărilor pe care le susține, art. 63 § 2 al legii privind străinii opunânduse ca judecătorul referilor să cunoască de recurșii direcționați împotriva deciziilor luate în virtutea articolului 7 al legii privind străinii. Oricum, în speța acest recurs nu a dat naștere unei decizii, reclamantul fiind expulzat înainte ca aceasta să fi fost dată. La data expediției sale totuși, adică la 7 ianuarie 1998, era încă timp, pentru reclamant, de a sesiza prin avocatul său Comisia Europeană a Drepturilor Omului în respectarea termenului de șase luni.
În sfârșit, contrar a ceea ce susține reclamantul, simplul fapt al execuției, de către autoritățile naționale, a unui ordin de a părăsi teritoriul nu se analizează într-o decizie internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 al Convenției. Aceasta dispoziție privește într-adevăr exclusiv decizia definitivă dată în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne, cum este înțeleasă conform principiilor de drept internațional general recunoscute, de sorte că termenul de șase luni nu operează decât în acest cadru (a se vedea, mutatis mutandis, De Becker c. Belgia, D 214/56, Ann. Vol. 2, p. 215 (243)). În cazul expediției, se tratează în mod normal a deciziei executabile date pe ultimul recurs, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, introdus de reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Vijayanathan și Pusparajah c. Franța, hotărâre din 27 august 1992, seria A nr. 241-B, p. 87, § 46). În speța, și sub rezervele menționate mai sus cu privire la efectivitatea recursului, ultimul recurs în cauză este cel care a dat naștere hotărârii Consilului de Stat din 2 octombrie 1997.
Rezultă că această parte a cererii a fost introdusă în afara termenului de șase luni și trebuie respinsă, prin aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Secretar adjunct
Președinte
de la requête n
o
41855/98
par Tayeb KEMBOUCHE
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 mai 2003 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et
de
Nielsen
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 juin 1998 et enregistrée le 23 juin 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Tayeb Kembouche, est un ressortissant marocain, né en 1960 et résidant actuellement en Belgique. Il est représenté devant la Cour par Me
Luc Walleyn, avocat à Bruxelles. Le gouvernement défendeur est représenté par M. C. Debrulle, Directeur général.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant entra en Belgique en 1965, à l’âge de quatre ans, avec sa mère et ses frères et soeurs, venus rejoindre leur père, qui était travailleur immigré. Il grandit et fit ses études en Belgique, où toute sa proche famille vit encore à ce jour. Alors qu’il était encore mineur, il fit l’objet d’une mesure de placement par le tribunal de la jeunesse.
Le 6 juin 1979, le requérant fut condamné à trois mois d’emprisonnement avec sursis, pour vol, par le tribunal correctionnel de Bruxelles.
Le 17 septembre 1979, le même tribunal le condamna à quatre mois de prison avec sursis, pour vol.
Le 7 novembre 1979, le tribunal correctionnel de Bruxelles condamna le requérant à deux ans d’emprisonnement, avec sursis de trois ans pour six
mois de la peine, pour faux en écritures et usage de ce faux, vol avec violences ou menaces et usurpation de nom.
Le 9 juin 1982, le requérant fut condamné par défaut par le tribunal correctionnel de Mons, d’une part à un emprisonnement d’un an pour sept
vols qualifiés d’importances diverses, allant du petit larcin au vol plus important de bijoux, commis entre le 4 août 1979 et le 30 juillet 1980 et, d’autre part, à un emprisonnement de trois mois pour vente et usage en groupe de stupéfiants.
Le 23 juin 1982, le requérant fut condamné par défaut à un emprisonnement de trois ans par le tribunal correctionnel de Bruxelles, pour vol avec violences ou menaces, la nuit, par deux ou plusieurs personnes, avec armes ou objets y ressemblant, l’auteur ayant fait croire qu’il était armé.
Recherché par la justice, le requérant quitta volontairement la Belgique à une date non précisée en 1982.
Suite à la perte de son droit de séjour, le requérant fut rayé du registre de la population le 15 février 1983.
Le 13 mai 1985, il fit l’objet d’une mesure de refoulement, à l’aéroport de Bruxelles, à sa descente d’avion en provenance de Paris.
Le 26 janvier 1987, le requérant épousa au Maroc une ressortissante belge, laquelle semble toutefois avoir déclaré par la suite qu’elle avait été victime de manoeuvres frauduleuses en vue de ce mariage.
En mars 1988, une demande de visa introduite par le requérant, qui invoquait le regroupement familial, fut rejetée pour des raisons de sécurité publique, l’intéressé étant considéré par le parquet comme un «
individu dangereux
».
Le 10 mai 1988, suite à un contrôle, un ordre de quitter le territoire fut pris à l’encontre du requérant, en vertu de l’article 7, alinéa 1, 1
o
et 3
o
, de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers («
la loi sur les étrangers
»). Contre cette mesure, le requérant intenta, par citation du 18 mai 1988, une action en référé que, le 24 mars 1989, le président du tribunal de première instance de Mons déclara irrecevable, faute pour le requérant d’avoir comparu ou de s’être fait représenter.
Résidant clandestinement en Belgique, le requérant fit l’objet de plusieurs ordres de quitter le territoire, notamment les 12 septembre 1988 et 26 juin 1991, mais continua apparemment à séjourner sans interruption en Belgique.
Le 2 septembre 1991, le requérant fut intercepté, en possession d’héroïne, par la gendarmerie de Bruxelles au cours d’une perquisition, mais réussit à s’enfuir.
Pour ces faits de détention et usage en groupe de stupéfiants, le requérant fut condamné, le 31 décembre 1991, par le tribunal correctionnel de Bruxelles statuant par défaut, à dix-huit mois d’emprisonnement. Le tribunal ordonna son arrestation immédiate. Le requérant fit opposition contre ce jugement.
Au préalable, le 19 novembre 1991, le requérant avait été condamné, par le tribunal correctionnel de Gand statuant par défaut, à un emprisonnement d’un mois, pour coups et blessures volontaires, destruction ou détérioration de propriétés immobilières à l’aide de violence ou menaces, les faits ayant été commis fin septembre 1990.
Le 30 décembre 1991, il fut condamné par défaut, par le même tribunal correctionnel, à un emprisonnement d’un mois avec sursis pour vol à l’aide d’effraction, d’escalade ou fausses clefs, ainsi que pour défaut d’assurance automobile, délit de fuite, conduite en état d’ivresse et contravention au code de la route, les faits ayant été commis le 9 février 1991.
Le 19 février 1992, le requérant fut arrêté et écroué à la prison de Forest.
Le 31 mars 1992, l’Office des étrangers requit que le requérant fût maintenu en détention en vue de son éloignement vers le Maroc, en vertu de l’article 7, alinéa 3, de la loi sur les étrangers.
Contre cette mesure, le requérant introduisit un recours auprès de la chambre du conseil du tribunal correctionnel de Bruxelles. Le 10 avril 1992, celle-ci déclara le recours non fondé.
Dans l’intervalle, le 31 mars 1992, le tribunal correctionnel de Bruxelles, statuant sur l’opposition formée par le requérant à l’encontre du jugement du 31 décembre 1991, le condamna à un emprisonnement de dix-huit mois avec sursis de trois ans pour la partie de la peine excédant la période passée en détention préventive, à condition qu’il suivît une cure médico-psycho- sociale dans un établissement de son choix et se soumît aux directives et conseils de l’assistant de probation désigné par la commission de probation.
Le 29 avril 1992, le requérant fut mis en liberté et se vit remettre un ordre de quitter le territoire, pris en vertu de l’article 7, alinéa 1, 1
o
, 2
o
et 5
o
, de la loi sur les étrangers.
Le 2 avril 1993, le requérant fut condamné par défaut, par le tribunal correctionnel de Bruxelles, pour avoir, entre le 3 août 1989 et le 6
septembre 1991, détenu, vendu ou offert en vente et usé en groupe des stupéfiants. Le requérant fit opposition.
Le 9 avril 1993, lors d’une séance d’escalade dans le cadre d’une cure de désintoxication, le requérant fit une chute sur 10 à 15 mètres, ce qui lui fit perdre l’usage d’un bras et provoqua une épilepsie qui nécessita un traitement de plusieurs années.
Le 12 octobre 1993, le requérant fut écroué en exécution du jugement du 2 avril 1993.
Le 27 octobre 1993, un réquisitoire de maintien à la disposition de l’Office des étrangers, pris par application de l’article 7, alinéa 3, de la loi sur les étrangers, fut notifié au requérant à la prison de Forest.
Le 17 décembre 1993, le requérant fut mis en liberté et se vit remettre un ordre de quitter le territoire dans les cinq jours.
Le 5 mai 1994, le requérant fut condamné par défaut, par le tribunal correctionnel de Bruxelles, pour détention, vente ou offre en vente et usage en groupe de stupéfiants, à plusieurs reprises, entre le 31 mars 1992 et le 15
septembre 1992 et entre le 15 septembre 1992 et le 18 mars 1993. Le requérant fit opposition.
Au cours de la nuit du 28 au 29 août 1994, le requérant arrêta une voiture et menaça le conducteur afin qu’il se rendît à son domicile et lui remît une somme d’argent. Le 29 août 1994, le requérant fut écroué sous mandat d’arrêt.
Pour ces faits, ainsi que sur les oppositions du requérant contre les jugements des 2 avril 1993 et et 5 mai 1994, le tribunal correctionnel de Bruxelles condamna le requérant, le 6 janvier 1995, à un total de vingt-trois
mois d’emprisonnement.
Le 12 avril 1995, sur appel du requérant, la cour d’appel de Bruxelles condamna celui-ci à deux ans et six mois d’emprisonnement, avec un sursis pour les six mois, à condition que le requérant continuât de se soumettre à la tutelle de l’assistance de probation qui lui avait été désignée.
Le 27 mars 1997, alors qu’il purgeait une peine de prison qui devait se terminer le 17 septembre de la même année, le requérant adressa au ministère de l’Intérieur un rapport exposant sa situation de séjour, le contexte familial et son état de santé, notamment les efforts fournis pour rompre avec la drogue.
Le 17 septembre 1997, un ordre de quitter le territoire avec décision de mise en détention et de reconduite à la frontière fut pris contre le requérant par le délégué du ministre de l’Intérieur
; il était fondé sur l’article 7, alinéa
1, 1
o
, 3
o
et 6
o
, de la loi sur les étrangers.
Le 22 septembre 1997, le requérant introduisit une requête en annulation de l’ordre de quitter le territoire auprès du Conseil d’Etat, accompagné d’une requête en suspension d’extrême urgence.
Le 2 octobre 1997, le Conseil d’Etat rejeta la demande en suspension, au motif que le préjudice difficilement réparable, exigé en pareil cas par l’article 17, §§ 1 et 2, des lois coordonnées sur le Conseil d’Etat, était dû au fait même du requérant, en l’occurrence son séjour irrégulier sur le territoire du Royaume. Cet arrêt fut notifié au requérant le 13 octobre 1997. Il ne ressort pas du dossier que le requérant ait demandé la poursuite de la procédure dans le mois qui suivit le rejet de sa requête en suspension, faute de quoi il était réputé, par application de l’article 17, § 4
ter
, des lois coordonnées sur le Conseil d’Etat, s’être désisté de l’instance.
Le même jour, c’est-à-dire le 13 octobre 1997, le requérant introduisit une demande d’autorisation de séjour, fondée sur l’article 9, alinéa 3, de la loi sur les étrangers, auprès des administrations communales d’Anderlecht (lieu de sa résidence) et de Bruges (lieu de sa détention). Il y soutenait notamment qu’en cas d’éloignement vers le Maroc, il serait mis fin au traitement médical qu’il suivait, ce qui risquait d’entraîner une détérioration de sa situation de santé.
Le 15 octobre 1997, le requérant introduisit auprès du Conseil d’Etat de nouvelles requêtes en annulation et en suspension de l’ordre de quitter le territoire du 17 septembre 1997.
Le 14 novembre 1997, une décision motivée de prolongation de la détention jusqu’au 15 janvier 1998 fut prise en application de l’article 7, alinéa 4, de la loi sur les étrangers.
Afin d’empêcher son rapatriement, le requérant cita l’Etat belge devant le président du tribunal de première instance de Bruxelles, siégeant en référé, où l’affaire fut introduite à l’audience du 5 décembre 1997, mais reportée, à la demande du conseil de l’Etat, successivement au 23 décembre 1997 puis au 23 janvier 1998, sans qu’une décision sur le recours n’intervint.
Le 6 janvier 1998, le requérant saisit le président du tribunal de première instance d’une requête en extrême urgence tendant à ce que le rapatriement fût suspendu au moins jusqu’à ce qu’intervînt la décision sur le recours en référé. Toutefois, la demande fut rejetée, aux motifs suivants
:
«
(...) Attendu que le requérant reste en défaut de justifier l’extrême urgence et ne produit aucun élément propre à justifier qu’il soit à la veille d’être expulsé de Belgique et ne nous éclaire guère sur les motifs juridiques pouvant justifier pareille mesure
;
Attendu qu’il ressort de la requête qui nous est soumise que dès le 27 octobre 1997 le Docteur De Block a estimé, à la demande du ministère de l’Intérieur, que l’état de santé de Kembouche Tayeb permet son retour au Maroc
;
Que le requérant fait valoir, sans produire la moindre pièce, qu’un recours a été formé en référé à l’audience du 5 décembre 1997
;
Qu’il ne justifie nullement qu’il se soit opposé aux remises successives au 23
décembre 1997 puis au 23 janvier 1998
;
Attendu qu’eu égard aux maigres éléments qui nous sont soumis, il apparaît que la requête est recevable mais non fondée
; (...)
»
Le 7 janvier 1998, le requérant fut expulsé vers le Maroc.
Le 10 juillet 1998, la demande d’autorisation de séjour du requérant fut rejetée.
Le 25 novembre 1998, le Conseil d’Etat rejeta la requête en annulation introduite le 15 octobre 1997, au motif qu’à défaut pour le requérant d’avoir demandé la poursuite de la procédure dans le mois qui suivit le rejet de sa requête en suspension, il était réputé, par application de l’article 17, § 4
ter
, des lois coordonnées sur le Conseil d’Etat, s’être désisté de l’instance.
Le 28 janvier 1998, le requérant introduisit une demande de séjour fondée sur l’article 9, alinéa 2, de la loi sur les étrangers.
Le 23 août 1999, la demande de séjour provisoire fut rejetée par l’Office des étrangers.
Le 11 octobre 2000, le requérant fut interpellé par la gendarmerie de Bruxelles alors qu’il détenait de l’héroïne. Le même jour, un ordre de quitter le territoire fut remis au requérant.
Actuellement, le requérant vit en Belgique.
B.
Le droit interne pertinent
A l’époque des faits, les dispositions pertinentes de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers disposaient
:
Article 7
Sans préjudice des dispositions plus favorables contenues dans un traité international, le Ministre de la Justice ou son délégué peut donner l’ordre de quitter le territoire avant une date déterminée, à l’étranger qui n’est autorisé ni admis à séjourner plus de trois mois ou à s’établir dans le Royaume :
1
o
s’il demeure dans le Royaume sans être porteur des documents requis ; (...)
3
o
si, par son comportement, il a porté atteinte à l’ordre public ou à la sécurité nationale ; (...)
5
o
s’il est trouvé en état de vagabondage ou de mendicité ou s’il est manifestement démuni de moyens de subsistance suffisants et n’a pas la possibilité de se les procurer par l’exercice légal d’une activité lucrative ; (...)
6
o
s’il est atteint d’une des maladies ou infirmités énumérées à l’annexe de la présente loi ;
Dans les mêmes cas, si le Ministre de la Justice ou son délégué l’estime nécessaire, il peut faire ramener sans délai l’étranger à la frontière.
L’étranger peut être détenu à cette fin pendant le temps strictement nécessaire pour l’exécution de la mesure.
Le Ministre ou son délégué peut toutefois prolonger cette détention par période de deux mois, lorsque les démarches nécessaires en vue de l’éloignement de l’étranger ont été entreprises dans les sept jours ouvrables de la mise en détention de l’étranger, qu’elles sont poursuivies avec toute la diligence requise et qu’il subsiste toujours une possibilité d’éloigner effectivement l’étranger dans un délai raisonnable.
Article 9
Pour pouvoir séjourner dans le Royaume au-delà du terme fixé à l’article 6, l’étranger qui ne se trouve pas dans un des cas prévus à l’article 10 doit y être autorisé par le Ministre ou son délégué.
(...)
Lors de circonstances exceptionnelles, cette autorisation peut être demandée par l’étranger auprès du bourgmestre de la localité où il séjourne, qui la transmettra au Ministre qui a l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers dans ses compétences ou à son délégué. Elle sera dans ce cas délivrée en Belgique.
Article 63
Les décisions administratives peuvent donner lieu soit à un recours urgent, soit à une demande en révision, soit à une demande de levée de mesures de sûreté, soit à un recours en annulation, soit à un recours au pouvoir judiciaire, conformément aux dispositions ci-après.
Les décisions administratives prises en application des articles 3, 7, 11, 19, du titre
II, chapitre II, et du titre III, chapitre Ier
bis
ne sont pas susceptibles d’une demande en référé sur la base de l’article 584 du Code judiciaire. (...)
Article 69
Un recours en annulation, régi par l’article 14 des lois sur le Conseil d’Etat, coordonnées le 12 janvier 1973, peut être introduit contre une décision refusant le bénéfice d’un droit prévu par la présente loi.(...)
Article 71
L’étranger qui fait l’objet d’une mesure privative de liberté prise en application des articles 7, 25, 27, 54 et 67 peut introduire un recours contre cette mesure en déposant requête à la Chambre du Conseil du tribunal correctionnel du lieu de sa résidence dans le Royaume ou du lieu où il a été trouvé.
L’intéressé peut réintroduire le même recours de mois en mois. (...)
Article 72
La chambre du conseil statue dans les cinq jours ouvrables du dépôt de la requête après avoir entendu l’intéressé ou son conseil en ses moyens et le ministère public en son avis. Lorsque, conformément à l’article 74, le Ministre a saisi la chambre du conseil, le Ministre, son délégué ou son conseil doit également être entendu dans ses moyens. Si la chambre du conseil n’a pas statué dans le délai fixé, l’étranger est mis en liberté.
Elle vérifie si les mesures privatives de liberté et d’éloignement du territoire sont conformes à la loi sans pouvoir se prononcer sur leur opportunité. (...)
Article 73
Si la Chambre du Conseil décide de ne pas maintenir l’arrestation, l’étranger est remis en liberté dès que la décision est coulée en force de chose jugée. (...)
1.
Invoquant l’article 5 § 1 f) de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention entre la fin de sa peine d’emprisonnement, le 17
septembre 1997, et son expulsion, le 7 janvier 1998.
2.
Invoquant l’article 3 de la Convention, il dénonce le fait que les autorités belges l’ont expulsé vers le Maroc alors que son état médical nécessitait encore des soins intensifs qu’il ne pouvait pas obtenir au Maroc.
3.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant allègue en outre qu’en l’expulsant, les autorités belges ont méconnu son droit au respect de sa vie familiale.
1.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 5 § 1 f) de la Convention. Il affirme avoir été maintenu inutilement en détention entre la fin de sa peine d’emprisonnement, le 17
septembre 1997, et son expulsion, le 7 janvier 1998, sans que cela ait été nécessaire pour la protection de la société, ni même pour l’organisation de son éloignement du territoire.
A ce grief, le Gouvernement
oppose une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes : le requérant aurait omis d’introduire auprès de la chambre du conseil le recours visé à l’article 71 de la loi sur les étrangers.
La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre un Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international, l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de cet Etat. Sont visés par cette disposition les recours normalement disponibles et suffisants pour permettre au requérant d’obtenir réparation des violations qu’il allègue. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, parmi d’autres,
Akdivar et autres c. Turquie
, arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV, p. 1210, §§ 65-66).
En l’espèce, la détention dont se plaint le requérant était fondée sur une décision de mise en détention et de reconduite à la frontière prise le 17
septembre 1997 en vertu de l’article 7, alinéa 1, 1
o
, 3
o
et 6
o
de la loi sur les étrangers. Or l’article 71 de cette même loi ouvre contre ce type de décision un recours devant la chambre du conseil du tribunal correctionnel, laquelle peut ordonner la mise en liberté de l’étranger si sa détention se révèle illégale (articles 72 et 73 de la loi sur les étrangers). L’effectivité de ce recours en pratique n’a pas été contestée par le requérant. Or il n’apparaît pas que celui-ci l’ait intenté contre la décision du 17 septembre 1997, ou qu’il ait été dans l’impossibilité de le faire.
Il s’ensuit que le grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant affirme en outre qu’en l’expulsant vers le Maroc, le 7
janvier 1998, l’Etat défendeur a violé les articles 3 et 8 de la Convention.
A ces griefs, le Gouvernement
oppose plusieurs exceptions, dont l’une est tirée du non-respect du délai de six mois visé à l’article 35 § 1 de la Convention. D’après lui, la décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 est l’arrêt du Conseil d’Etat du 2 octobre 1997, qui a été notifié au requérant le 13 octobre 1997. Or la requête a été introduite le 11 juin 1998, soit plus de six mois après cette date.
Pour le requérant, c’est au moment où la mesure d’éloignement a été exécutée, soit le 7 janvier 1998, que la décision interne est devenue définitive. En effet, même si tous les recours étaient épuisés, l’Etat belge aurait encore eu la possibilité de renoncer à la mesure d’éloignement et de multiples démarches dans ce but auraient été entreprises par le requérant et d’autres personnes auprès des autorités compétentes. A l’époque, un ordre de quitter le territoire, et même une décision de reconduite à la frontière, n’auraient été effectivement exécutés que dans une minorité de cas. En l’occurrence, la décision finale de rejeter toutes les interventions de dernière minute et de mettre le requérant
manu militari
sur un avion à destination du Maroc aurait certainement été prise après le 18 décembre 1997. Le requérant aurait d’ailleurs légitimement pu espérer que, même si le Conseil d’Etat avait rejeté sa demande, le juge de l’ordre judiciaire empêcherait son éloignement, d’autant plus que de nouveaux éléments, notamment d’ordre médical, avaient été soumis dans le cadre de cette dernière procédure. Or ce recours était encore pendant au moment de l’éloignement.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention, une requête doit, pour être recevable, avoir été introduite dans un délai de six
mois à partir de la date de la décision interne définitive. Il convient donc de déterminer tout d’abord quelle était cette décision dans le cas d’espèce.
Les griefs du requérant sont dirigés contre son éloignement, exécuté le 7
janvier 1998 en vertu d’un ordre de quitter le territoire du 17 septembre 1997. Le requérant attaqua celui-ci par la voie de requêtes en annulation et en suspension d’extrême urgence devant le Conseil d’Etat. Le 2 octobre 1997, le Conseil d’Etat rejeta la demande en suspension, au motif que le préjudice difficilement réparable, exigé en pareil cas par l’article 17, §§ 1 et 2, des lois coordonnées sur le Conseil d’Etat, était dû au fait même du requérant, en l’occurrence l’illégalité de son séjour sur le territoire du Royaume. Cet arrêt fut notifié au requérant le 13 octobre 1997. Il semble que le requérant n’ait pas demandé la poursuite de la procédure au fond en vertu de l’article 17, § 4
ter
, des lois coordonnées sur le Conseil d’Etat.
De l’avis de la Cour, l’argument du séjour illégal avancé par le Conseil d’Etat pour rejeter le recours en suspension du requérant fait naître des doutes sur le point de savoir si, en l’espèce, ce recours peut passer pour un recours effectif à épuiser aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. Il n’est pas nécessaire, toutefois, de trancher cette question dès lors que, à supposer même que le recours puisse passer pour effectif, l’arrêt qui lui a fait suite a été rendu et notifié plus de six mois avant l’introduction de la requête devant la Commission européenne des droits de l’homme.
Le requérant invoque cependant les recours ultérieurs qu’il a introduits, et notamment les recours en annulation et en suspension introduits le 15
octobre 1997 auprès du Conseil d’Etat. Le 11 juin 1998 toutefois, le Conseil d’Etat déclara irrecevable le recours en suspension, au motif que l’autorité de la chose jugée attachée à son arrêt du 2 octobre 1997 faisait obstacle à ce que, en l’absence d’éléments nouveaux attestant d’un préjudice difficilement réparable, le Conseil d’Etat statuât à nouveau sur l’existence de celui-ci. Dès lors donc que l’autorité de la chose jugée s’attachait à l’arrêt du 2 octobre 1997, le recours du 15 octobre 1997 avait pour objet la révision de l’arrêt du 2 octobre 1997 et s’analysait en un recours extraordinaire dont l’article 35 § 1 de la Convention n’exige pas l’épuisement et qui, par conséquent, n’est pas à prendre en compte pour le calcul du délai de six mois (voir,
mutatis mutandis
,
Prystavska c. Ukraine
(déc.), n
o
21287/02, 17 décembre 2002).
S’agissant des recours introduits devant le juge des référés, le requérant relève lui-même qu’ils n’étaient pas de nature à lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue, l’article 63 § 2 de la loi sur les étrangers s’opposant à ce que le juge des référés connaisse de recours dirigés contre des décisions prises en vertu de l’article 7 de la loi sur les étrangers. Du reste, en l’espèce ce recours n’a pas donné lieu à une décision, le requérant ayant été expulsé avant qu’elle ne fût rendue. A la date de son expulsion toutefois, c’est-à-dire le 7 janvier 1998, il était encore temps, pour le requérant, de saisir par son avocat la Commission européenne des droits de l’homme dans le respect du délai de six mois.
Enfin, contrairement à ce qu’affirme le requérant, la simple mise à exécution, par les autorités nationales, d’un ordre de quitter le territoire ne s’analyse pas en une décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Cette disposition vise en effet exclusivement la décision définitive rendue dans le cadre normal de l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, de sorte que le délai de six mois n’opère que dans ce cadre (voir,
mutatis mutandis
,
De Becker c. Belgique
, D 214/56, Ann. Vol. 2, p. 215 (243)). Dans le cas d’une expulsion, il s’agit normalement de la décision exécutoire rendue sur le dernier recours, au sens de l’article 35 §
1 de la Convention, introduit par le requérant (voir,
mutatis mutandis
,
Vijayanathan et Pusparajah c. France
, arrêt du 27 août 1992, série A n
o
241-B, p. 87, § 46). En l’espèce, et sous les réserves mentionnées plus haut quant à l’effectivité du recours, le dernier recours en question est celui qui donna lieu à l’arrêt du Conseil d’Etat du 2 octobre 1997.
Il s’ensuit que cette partie de la requête a été introduite en dehors du délai de six mois et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président