TAVEIRNE et VANCAUWENBERGHE contre la BELGIQUE

TAVEIRNE et VANCAUWENBERGHE contre la BELGIQUE (CtEDO, 2003)

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererii nr. 41290/98

depusă de Daniel TAVEIRNE și Rosanne VANCAUWENBERGHE

împotriva Belgiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședințe pe 29 aprilie 2003 într-o cameră compusă din

d-l C.L. Rozakis, președinte,

d-na F. Tulkens,

dd. G. Bonello, E. Levits,

d-na S. Botoucharova,

d-l A. Kovler,

d-nele E. Steiner, judecători,

și d-l S. Nielsen, grefier adjunct de secție,

Având în vedere cererea mai sus menționată depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 7 mai 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamanți,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamanții, Daniel Taveirne și Rosanne Vancauwenberghe, sunt cetățeni belgieni, născuți respectiv în 1955 și 1956, și locuiesc la Wingene (Belgia). Sunt reprezentați în fața Curții de avocata Denys, avocat la Bruxelles. Statul pârât este reprezentat de d-l C. Debrulle, Director General.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții exploatau o crescătorie de porci la Wingene. Pentru aceasta, aveau o autorizație de exploatare valabilă până la 17 aprilie 1995 inclusiv, pentru două grajduri de 600 animale fiecare.

Pe 5 iunie 1986, colegiul primarilor și alesilor din comuna Wingene a emis o autorizație de construire pentru construirea a două grajduri suplimentare.

Pe 30 octombrie 1986, Deputația permanentă a Consiliului Județean din Flandra de Vest a refuzat autorizația de exploatare pentru creșterea a 900 de porci în fiecare dintre aceste grajduri. Se pare, totuși, că reclamanții au trecut peste aceasta și și-au mărit crescătoria la nivelul dorit.

Prin hotărâre din 21 august 1989, Ministrul Comunității Flamande al Mediului, Conservării Naturii și Reurbanizării Rurale a respins recursul administrativ depus de reclamanți împotriva hotărârii Deputației permanente și a confirmat aceasta. A estimat în special, în conformitate cu avizul dat de Administrația de Sănătate, că tulburarea olfactivă cauzată vecinilor de extensia solicitată ar fi disproporționată, în special din moment ce primele locuințe erau situate la mai puțin de 100 de metri de exploatare.

Pe 10 noiembrie 1989, reclamanții au depus o cerere de anulare a hotărârii Ministrului în fața Consiliului de Stat.

Pe 17 iunie 1992, Ministrul menționat a depus dosarul administrativ. Reclamanții au fost informați prin scrisoare din cancelaria Consiliului de Stat pe 23 iunie 1992, dar dosarul a fost găsit în cancelarie doar pe 30 iulie 1992, ceea ce a extins termenul alocat reclamanților pentru depunerea unei note memoriale până la 29 august 1992.

Pe 11 august 1992, reclamanții și-au depus nota memorială.

Pe 7 martie 1994, primul reclamant a fost condamnat de tribunalul de primă instanță din Bruges pentru exploatarea ilegală a două grajduri de nouă sute de animale fiecare.

Pe 7 decembrie 1994, Inspectoratul pentru Mediu a dispus sigilarea silozurilor de aprovizionare ale celor două grajduri exploatate fără autorizație.

Prin hotărâre din 24 august 1995, Ministrul competent a confirmat această măsură. primul reclamant a atacat această hotărâre prin recurs de suspendare și anulare în fața Consiliului de Stat. Pe 28 noiembrie 1996, recursul de suspendare a fost respins, sigilurile fiind între timp ridicate.

Între timp, pe 2 februarie 1995, Curtea de Apel din Gand a confirmat sentința din 7 martie 1994.

În intervalul respectiv, crescătoria de porci nu mai era exploatată decât de către a doua reclamantă. Pentru aceasta, Deputația permanentă i-a acordat pe 29 iunie 1995 o prelungire a autorizației de exploatare inițiale (din 17 aprilie 1980) pentru cele două primele grajduri, dar autorizația pentru cele două grajduri suplimentare a fost din nou refuzată.

Pe 31 octombrie 1995, recursul în casație al reclamantului împotriva sentinței din 2 februarie 1995 a fost respins.

Prin hotărâre din 30 noiembrie 1995, Ministrul Comunității Flamande al Mediului și Ocupării a respins recursul administrativ al celei de-a doua reclamante împotriva deciziei de refuz din 29 iunie 1995.

A doua reclamantă a atacat această hotărâre în fața Consiliului de Stat prin recurs de suspendare și anulare. Primul a fost respins pe 5 decembrie 1996, al doilea pe 7 martie 2002.

Între timp, pe 7 august 1996, avocatul Consiliului de Stat a emis avizul cu privire la cererea din 10 noiembrie 1989 și cu privire la recursurile introduse împotriva hotărârilor din 24 august și 30 noiembrie 1995. A fost notificat reclamanților pe 7 octombrie 1996.

Pe 8 noiembrie 1996, primul reclamant a fost condamnat din nou de Curtea de Apel din Gand pentru exploatare ilegală a celor două grajduri. Recursul său în casație împotriva acestei sentințe a fost respins de Curtea de Casație pe 2 iunie 1998.

Pe 5 noiembrie 1996, reclamanții și-au depus ultima notă memorială.

Pe 20 decembrie 1996, Ministrul a depus ultima sa notă memorială în replică.

Prin comenzi ale Consiliului de Stat din 15 și 17 septembrie 1997, cauza a fost trimisă la adunarea generală a secției de administrație a Consiliului de Stat și a fost fixată pentru 7 octombrie 1997.

Pe 5 noiembrie 1997, Consiliul de Stat, într-o ședință plenară, a declarat inadmisibilă cererea de anulare din 10 noiembrie 1989 pentru lipsă de interes. A estimat în special:

"Considerând, cu privire la primul argument al părților reclamante, că rezultă în mod necesar din faptul că autorizația de bază pe care se baza extensia solicitată, și-a încheiat valabilitatea pe 18 aprilie 1995, că după o posibilă anulare de Consiliul de Stat, partea pârâtă nu ar putea decât să respingă cererea, din lipsă de obiect; că acest principiu este formulat, cu privire la autorizațiile ecologice, la art. 30, § 5, din hotărârea guvernului flamand din 6 februarie 1991 stabilind Regulamentul flamand privind autorizația ecologică (Vlarem I) care prevede că autorizația pentru transformarea unui établissement este acordată pentru o perioadă determinată a cărei dată finală nu poate depăși cea a autorizației în curs;

Considerând, cu privire la al doilea argument al părților reclamante, că rezultă din natura autorizației de exploatare și a autorizației ecologice că asemenea autorisații trebuie obținute anterior începerii exploatării stabilimentelor incomode în cauză; că art. 4 din decretul din 28 iunie 1985 privind autorizația ecologică prevede deci în mod explicit că se agă de o autorizație "anterioară"; că este contrar esenței unei asemenea autorisații să se acorde pentru o perioadă care se situează exclusiv în trecut; că referința la hotărârea Consiliului de Stat nr. 37.677, din 20 septembrie 1991, în cauza DEGREVE și DUMONT, nu poate fi reținută; că se agă într-adevăr în acea hotărâre de o autorizație de construire care nu a fost acordată numai pentru trecut dar a avut efectele sale principale pentru viitor; că dacă acea hotărâre enunță că cu privire la trecut, a doua autorizație de construire acordată după anularea primei autorisații trebuie considerată ca înlocuind autorizația anulată, această constatare a fost totuși formulată numai pentru a răspunde la întrebarea dacă noua autorizație de construire privește sau nu o autorizație de regularizare a unei construcții ridicate fără autorizație de construire anterioară; că se agă în plus, în hotărârea nr. 37.677 mai sus citată, de substituția unei autorisații anulate de o nouă autorizație, în timp ce în acest caz, conform părților reclamante, o hotărâre de autorizație ar trebui să se substituie cu efect retroactiv unei decizii de refuz; că nu poate deci nicicum să se deducă din hotărârea mai sus menționată că o "decizie a autorității", luată după anularea unei decizii anterioare a autorității, s-ar substitui cu efect retroactiv deciziei atacate;

Considerând că nu se vede cum faptul că decretul privind autorizația ecologică impune termene riguroase pentru a pronunța asupra recursurilor administrative ar implica că noua hotărâre, a fi luată după o posibilă anulare, s-ar substitui, "pe plan temporal", primei hotărâri de refuz anulate; că în acest sens, părțile reclamante susțin în plus în mod greșit că, dacă nu se admite că hotărârea intervenind după anulare are efect retroactiv, ea este în orice caz luată în afara termenului stabilit și este deci tardivă'; că într-adevăr - acest principiu fiind pe lângă asta și consacrat în hotărârea DEGREVE și DUMONT evocată de părțile reclamante - după notificarea hotărârii de anulare, partea pârâtă dispune încă de întregul termen pentru a pronunța asupra recursului; că autoritatea, după notificarea hotărârii de anulare, reiau cauza în faza în care se găsea după introducerea recursului care a dat naștere deciziei anulate;

Considerând că enunțarea simplă "oricare ar fi consecințele pe care le poate avea hotărârea pentru responsabilitatea eventuală a autorității din cauza refuzului în trecut, care a fost judecat ca ilegal", figurând în argumentația înaintată pentru a stabili că părțile reclamante pot obține o autorizație pentru viitor pe baza unei hotărâri de anulare, nu poate nicicum fi ținută pentru a susține un interes, cu atât mai mult cu cât părțile reclamante au declarat în mod explicit la ședință că nu urmăresc o indemnizație dar exclusiv o reparație în natură;

Considerând că din cele expuse mai sus rezultă că argumentația depusă de părțile reclamante în sprijinul interesului lor actual privind anularea solicitată nu rezistă la analiză; că cererea este prin urmare inadmisibilă;

"

MOTIVE

PE DREPT

"Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) în termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va pronunța (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

Pentru Guvern, durata acestei proceduri se justifică în special în lumina complexității cauzei, care a dat naștere mai multor proceduri în fața mai multor instanțe de judecată. Astfel, pe lângă recursurile de suspendare și anulare introduse pe 10 noiembrie 1989, Consiliul de Stat a trebuit să cunoască de recursurile împotriva hotărârilor Ministrului din 24 august și 30 noiembrie 1995. În plus, exploatarea de către reclamanți a unei părți din grajdurile lor fără autorizație de exploatare ar fi dat naștere urmăririi penale în fața tribunalului de primă instanță și a Curții de Apel din Gand, apoi a Curții de Casație. Consiliul de Stat ar fi vrut în mod logic să țină seama de totalitatea acestor proceduri, pentru a rezolva aceste dosare conexe cu deplină cunoștință de cauză, în dorința de eficacitate și economie procesuală. Aceasta ar rezulta în clar din faptul că avocatul Consilului de Stat și-a prezentat avizele în aceeași zi, și anume pe 7 august 1996, în cele trei dosare privind această cauză. Nimic nu s-ar fi opus unei asemenea abordări, întrucât reclamanții nu ar fi invitat niciodată Consiliul de Stat să facă diligență în tratarea cauzei lor. În sfârșit, trebuie luat în considerare și faptul că cauza a fost trimisă în fața adunării generale a Consilului de Stat, datorită precis complexității ei.

Pentru reclamanți, dimpotrivă, nu complexitatea cauzei a facut ca procedura să dureze atât de mult, ci mai degrabă o problemă structurală de îngrămădire. Ei remarcă în acest sens că, de exemplu, Ministrul și-a depus prima notă memorială cu doi luni întârziere, și anume pe 6 iunie 1990; că abia doi ani mai târziu, și anume pe 17 iunie 1992, Ministrul a depus dosarul administrativ; că apoi au trebuit patru ani avocatului, și anume până pe 7 august 1996, pentru a-și prezenta avizul; că adunarea generală a Consilului de Stat s-a întâlnit doar pe 7 octombrie 1997, și anume mai mult de zece luni după depunerea ultimei note memoriale, și anume nota memorială în replică a Ministrului, prezentată pe 20 decembrie 1996. Dacă Consiliul de Stat a decis să pronunțe în ședință plenară în această cauză, aceasta nu ar fi din cauza complexității acesteia, ci pentru a rezolva o problemă de jurisprudență care împărțea instanța supremă, și anume întrebarea dacă un reclamant și-a păstrat interesul de a obține anularea unui act administrativ destinat să se atașeze unui act administrativ de bază a cărui termen de validitate a expirat. În sfârșit, dacă reclamanții nu au exercitat presiune asupra Consilului de Stat pentru ca acesta să accelereze procedura, aceasta ar fi din respect pentru magistrații și regulile procedurale. Conform reclamanților, condițiile la care art. 17 § 2 din legile coordonate privind Consiliul de Stat supune introducerea unui referé administrativ nu au fost nici ele îndeplinite în acest caz.

Curtea reamintește că art. 6 § 1 din Convenție se aplică dacă acțiunea are obiect "patrimonial" și se bazează pe o presupusă încălcare a unor drepturi asemenea patrimoniale, indiferent de originea litigiului și competența instanțelor de judecată administrative (Procola c. Luxemburg, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 326, p. 14, § 38). Litigiul din acest caz privind autorizația de exploatare a grajdurilor în scopuri profesionale, nu face dubiu că art. 6 § 1 se aplică faptelor cauzei.

La lumina tuturor argumentelor părților, motivul se pune pe serios la întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită examinare la fond; de aici rezultă că motivul nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit.

În acest caz, Consiliul de Stat a declarat inadmisibilă cererea de anulare a reclamanților, pe motiv că nu mai aveau interes actual de a obține anularea respectivă, autorizația de bază pe care se baza extensia solicitată fiind expirat pe 18 aprilie 1995. După opinia Curții, aceste fapte impun, de asemenea, examinare din oficiu sub aspectul dreptului de acces la un tribunal (a se vedea în special hotărârile Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pp. 13-18, §§ 28-36 și Fogarti c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 37112/97, § 32, CEDO 2001-...).

În vederea deciziei sale asupra admisibilității cererii, Curtea a invitat părțile să prezinte observații asupra admisibilității și fondului acestui motiv, dar ele nu au răspuns. De atunci, Curtea consideră că motivul se pune pe serios la întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită examinare la fond; de aici rezultă că motivul nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit.

"Fiecare persoană fizică sau morală are dreptul la respectul proprietății sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prevederile anterioare nu afectează dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

"

Pentru Guvern, rezultă foarte clar din dosar că, având în vedere legile și reglementările aplicabile în acest caz, reclamanții nu ar putea în niciun caz susține drepturi asupra unei autorisații de exploatare referitoare la o crescere adițională de 1.800 de animale. Decizia atacată de reclamanți și-ar găsi temei într-o politică de protecție a mediului și planificare teritorială care urmărește un scop de interes general și a cărei proporționalitate nu ar putea fi contestată.

După opinia reclamanților, cererea lor de exploatare nu a fost refuzată din motive legate de protecția mediului, ci pentru a evita tulburări de vecinătate legate de tulburări olfactive. Reglementarea folosirii bunurilor lor "în conformitate cu interesul general" ar fi echivalentă cu o privare pură și simplă a proprietății lor.

Curtea reamintește că conform jurisprudenței constante a organelor Convenției, noțiunea de "bun" cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 poate acoperi atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține plăcerea efectivă a unui drept de proprietate (a se vedea, printre altele, Malhous c. Republica Cehă (decizie) [Marea Cameră], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII).

În acest caz, procedura litigioasă nu privea în mod evident un "bun actual" al reclamanților. Trebuie deci examinat dacă aceștia ar putea invoca o "speranță legitimă" de a obține autorizația de exploatare solicitată. În acest sens, Curtea nu vede niciun element care să o facă să creadă că refuzul autorizației solicitată era arbitrar sau contrar dispozițiilor dreptului intern aplicate de autoritățile naționale. De aici rezultă că reclamanții nu aveau nicio "speranță legitimă" de a obține autorizația în cauză. Ei nu posedau deci un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aici, motivul formulat pe temelia art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respins, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție, pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile Convenției.

"Fiecare persoană a cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

"

Ei nu ar fi dispus de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale pentru a denunța încălcarea articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, chiar dacă în fața Consilului de Stat, ei ar fi subliniat că o hotărâre concluzionând asupra inadmisibilității pentru lipsă de interes i-ar face victime ale lentorului structural al Consilului de Stat de a trata cauzele care i se supun.

Guvernul subliniază că efectivitatea recursului dorit de art. 13 nu implică nicidecum că ar trebui să garanteze un rezultat favorabil. Reclamanții ar fi avut la dispoziție mai multe recurs interne, inclusiv recursul administrativ în fața Ministrului competent al Comunității, și apoi un recurs în fața Consilului de Stat. În plus, ar fi avut posibilitatea de a invoca art. 159 din Constituție, care prevede că instanțele de judecată aplică deciziile și hotărârile generale, provinciale sau locale doar în măsura în care nu sunt contrare legilor. Or reclamanții nu ar fi solicitat niciodată aplicarea art. 159, de exemplu în fața instanțelor penale sesizate în această cauză, pentru a susține că hotărârea Ministrului din 21 august 1989 încălca legea.

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite să se prevaleaze de drepturile și libertățile Convenției așa cum pot fi consacrate în dreptul intern. Această prevedere are deci drept consecință să impună un recurs intern care să autorizeze examinarea conținutului unui "motiv apărabil" bazat pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare (a se vedea, printre alte, hotărârea Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000).

Având în vedere concluziile sale mai sus cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că motivul tras din această prevedere nu ar putea trece pentru apărabil. De aici rezultă că motivul bazat pe art. 13 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respins ca vădit nefondat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

În măsura în care motivul se bazează pe art. 13 combinat cu art. 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că s-agă de accesul la tribunal, cerințele art. 13 sunt mai puțin stricte decât cele ale art. 6 § 1 și de deci absorbite de acestea în acest caz (a se vedea cu schimbări corespunzătoare, printre alte, Hentrich c. Franța, hotărâre din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 24, § 65). De aici rezultă că această parte a motivului trebuie, de asemenea, respinsă ca vădit nefondat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pe de altă parte, în măsura în care motivul denunță absența recursului în dreptul belgian pentru a face respecta termenul rezonabil, Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv se pune pe serios la întrebări de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită examinare la fond; de aici rezultă că acest motiv nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit.

Din aceste motive, Curtea, unanim,

Declară admisibile, cu rezerva tuturor motivelor de fond, motivele trase din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, acesta din urmă combinat cu motivul bazat pe depășirea termenului rezonabil;

Declară cererea inadmisibilă pentru rest.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Grefier adjunct

Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

41290/98

présentée par Daniel TAVEIRNE et Rosanne VANCAUWENBERGHE

contre la Belgique

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 avril 2003 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

G.

Bonello

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

mes

E.

Steiner,

juges

,

et

de

M. S.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 mai 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Daniel Taveirne et Rosanne Vancauwenberghe, sont des ressortissants belges, nés respectivement en 1955 et 1956 et résidant à Wingene (Belgique). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Denys, avocat à Bruxelles. Le gouvernement défendeur est représenté par M.

C.

Debrulle, Directeur général.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants exploitaient une porcherie à Wingene. A cet effet, ils disposaient d’une autorisation d’exploitation valable jusqu’au 17 avril 1995 inclus, pour deux étables de 600 animaux chacune.

Le 5 juin 1986, le collège des bourgmestre et échevins de la commune de Wingene délivra un permis de bâtir pour la construction de deux étables supplémentaires.

Le 30 octobre 1986, la Députation permanente du Conseil provincial de la Flandre occidentale refusa l’autorisation d’exploitation pour l’élevage de 900 porcs dans chacune de ces étables. Il semble cependant que les requérants passèrent outre et augmentèrent quand même leur élevage au niveau souhaité.

Par arrêté du 21 août 1989, le Ministre communautaire flamand de l’Environnement, de la Conservation de la nature et de la Rénovation rurale rejeta le recours administratif introduit par les requérants contre l’arrêté de la Députation permanente et confirma celui-ci. Il estima notamment, conformément à l’avis rendu par l’Administration de la Santé, que la gêne olfactive occasionnée pour le voisinage par l’extension demandée serait disproportionnée, dès lors que les premières habitations étaient situées à moins de 100 mètres de l’exploitation en question.

Le 10 novembre 1989, les requérants introduisirent une requête en annulation de l’arrêté du Ministre devant le Conseil d’Etat.

Le 17 juin 1992, le Ministre en question déposa le dossier administratif. Les requérants en furent informés par lettre du greffe du 23 juin 1992, mais le dossier n’a été retrouvé au greffe que le 30 juillet 1992, si bien que le délai imparti aux requérants pour déposer un mémoire fut prolongé jusqu’au 29 août 1992.

Le 11 août 1992, les requérants déposèrent leur mémoire.

Le 7 mars 1994, le premier requérant fut condamné par le tribunal correctionnel de Bruges pour l’exploitation illicite de deux étables de neuf

cents bêtes chacune.

Le 7 décembre 1994, l’Inspection de l’Environnement ordonna la mise sous scellés des silos d’approvisionnement des deux étables exploitées sans permis.

Par arrêté du 24 août 1995, le Ministre compétent confirma cette mesure. Le premier requérant attaqua cet arrêté par des recours en suspension et en annulation devant le Conseil d’Etat. Le 28 novembre 1996, le recours en suspension fut rejeté, les scellés ayant depuis lors été levés.

Entre-temps, le 2 février 1995, la cour d’appel de Gand avait confirmé le jugement du 7 mars 1994.

Dans l’intervalle, la porcherie n’était plus exploitée que par la seconde requérante. A cet effet, la Députation permanente lui octroya, le 29 juin 1995, une prolongation du permis d’exploitation d’origine (du 17 avril 1980) pour les deux premières étables, mais le permis pour les deux étables supplémentaires fut à nouveau refusé.

Le 31 octobre 1995, le pourvoi en cassation du requérant contre l’arrêt du 2 février 1995 fut rejeté.

Par arrêté du 30 novembre 1995, le Ministre communautaire flamand de l’Environnement et de l’Emploi rejeta le recours administratif de la seconde requérante contre la décision de refus du 29 juin 1995.

La seconde requérante attaqua cet arrêté devant le Conseil d’Etat, par des requêtes en suspension et en annulation. La première fut rejetée le 5

décembre 1996, la seconde le 7 mars 2002.

Entre-temps, le 7 août 1996, l’auditeur au Conseil d’Etat avait rendu son avis sur la requête du 10 novembre 1989 ainsi que sur les recours introduits contre les arrêtés des 24 août et 30 novembre 1995. Il fut notifié aux requérants le 7 octobre 1996.

Le 8 novembre 1996, le premier requérant se vit condamner une nouvelle fois par la cour d’appel de Gand pour exploitation illicite des deux étables en question. Son pourvoi contre cet arrêt fut rejeté par la Cour de cassation le 2 juin 1998.

Le 5 novembre 1996, les requérants déposèrent leur dernier mémoire.

Le 20 décembre 1996, le Ministre déposa son dernier mémoire en réplique.

Par ordonnances du Conseil d’Etat des 15 et 17 septembre 1997, l’affaire fut renvoyée à l’assemblée générale de la section d’administration du Conseil d’Etat et fixée au 7 octobre 1997.

Le 5 novembre 1997, le Conseil d’Etat, réuni en assemblée générale, déclara irrecevable pour manque d’intérêt la requête en annulation du 10

novembre 1989. Il estima notamment

:

«

Considérant, en ce qui concerne le premier argument des parties requérantes, qu’il résulte nécessairement du fait que l’autorisation de base sur laquelle porte l’extension demandée, est venue à expiration le 18 avril 1995, qu’après une annulation éventuelle par le Conseil d’Etat, la partie défenderesse ne pourrait que rejeter la demande, faute d’objet ; que ce principe est formulé, en ce qui concerne les autorisations écologiques, à l’article 30, § 5, de l’arrêté du gouvernement flamand du 6 février 1991 fixant le Règlement flamand relatif à l’autorisation écologique (Vlarem I) qui dispose que l’autorisation pour la transformation d’un établissement est délivrée pour une durée déterminée dont la date finale ne peut excéder celle de l’autorisation en cours ;

Considérant, en ce qui concerne le second argument des parties requérantes, qu’il résulte de la nature de l’autorisation d’exploitation et de l’autorisation écologique que pareilles autorisations doivent être obtenues préalablement au démarrage de l’exploitation des établissements incommodes concernés ; que l’article 4 du décret du 28 juin 1985 relatif à l’autorisation écologique dispose dès lors explicitement qu’il s’agit d’une autorisation "préalable" ; qu’il est contraire à l’essence de pareille autorisation de l’accorder pour une période qui se situe exclusivement dans le passé ; que la référence à l’arrêt du Conseil d’Etat n

o

37.677, du 20 septembre 1991, en cause DEGREVE et DUMONT, ne peut être retenue ; qu’il s’agit en effet dans cet arrêt d’un permis de bâtir qui n’a pas été uniquement accordé pour le passé mais qui sortit principalement ses effets pour l’avenir ; que si cet arrêt énonce qu’en ce qui concerne le passé, le second permis de bâtir délivré après l’annulation du premier permis doit être censé se substituer au permis annulé, cette constatation n’a toutefois été formulée que pour répondre à la question de savoir si le nouveau permis de bâtir concerne ou non un permis de régularisation d’une construction érigée sans permis de bâtir préalable ; qu’il s’agit en outre, dans l’arrêt n

o

37.677 précité, de la substitution d’un permis annulé par un nouveau permis, alors qu’en l’espèce, selon les parties requérantes, un arrêté d’autorisation devrait se substituer avec effet rétroactif à une décision de refus ; qu’il ne peut donc nullement se déduire de l’arrêt susvisé qu’une "décision de l’autorité", prise après l’annulation d’une décision antérieure de l’autorité, se substituerait avec effet rétroactif à la décision attaquée ;

Considérant que l’on n’aperçoit pas comment le fait que le décret relatif à l’autorisation écologique impose des délais de rigueur pour statuer sur des recours administratifs, impliquerait que le nouvel arrêté, à prendre après une annulation éventuelle, se substituerait, "sur le plan temporel", au premier arrêté de refus annulé ; qu’à cet égard, les parties requérantes soutiennent en outre à tort que, si l’on n’admet pas que

‘

l’arrêté intervenant après annulation a un effet rétroactif, il est en tout cas pris en dehors du délai fixé et est donc tardif’ ; qu’en effet - ce principe étant par ailleurs également consacré dans l’arrêt DEGREVE et DUMONT évoqué par les parties requérantes - après la notification de l’arrêt d’annulation, la partie défenderesse dispose encore de la totalité du délai pour statuer sur le recours ; que l’autorité, après la notification de l’arrêt d’annulation, reprend en effet l’affaire dans la phase où elle se trouvait après l’introduction du recours ayant donné lieu à la décision annulée ;

Considérant que la simple énonciation "quelles que soient les conséquences que peut avoir l’arrêt pour la responsabilité éventuelle de l’autorité en raison du refus dans le passé, qui a été jugé illicite", figurant dans l’argumentation avancée en vue d’établir que les parties requérantes peuvent obtenir une autorisation pour l’avenir sur la base d’un arrêt d’annulation, ne peut nullement être tenue pour étayer un intérêt, et ce d’autant moins que les parties requérantes ont explicitement déclaré à l’audience ne pas poursuivre une indemnisation mais exclusivement une réparation en nature ;

Considérant qu’il résulte de ce qui précède que l’argumentation déployée par les parties requérantes à l’appui de leur intérêt actuel à l’annulation demandée ne résiste pas à l’analyse ; que la demande est par conséquent irrecevable ;

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la longueur de la procédure devant le Conseil d’Etat.

2.

Sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, ils dénoncent une violation de leurs «

droits fondamentaux de propriétaires

».

3.

Les requérants allèguent enfin une violation de l’article 13, en ce qu’ils n’auraient pas disposé d’un recours effectif devant une instance nationale pour dénoncer la violation des articles 6

o

1.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat. Ils y voient une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Pour le Gouvernement, la durée de cette procédure se justifie notamment à la lumière de la complexité de l’affaire, qui a donné lieu à plusieurs procédures devant plusieurs juridictions. Ainsi, outre les requêtes en suspension et annulation introduites le 10 novembre 1989, le Conseil d’Etat a eu à connaître des recours contre les arrêtés du Ministre des 24 août et 30

novembre 1995. De surcroît, l’exploitation par les requérants d’une partie de leurs étables sans permis d’exploitation aurait donné lieu à des poursuites pénales devant le tribunal correctionnel et la cour d’appel de Gand, puis la Cour de cassation. Le Conseil d’Etat aurait logiquement voulu tenir compte de la totalité de ces procédures, afin de trancher ces dossiers connexes en connaissance de cause, dans un souci d’efficacité et d’économie du procès. Cela résulterait clairement du fait que l’auditeur au Conseil d’Etat a rendu le même jour, à savoir le 7 août 1996, ses avis dans les trois dossiers relatifs à cette affaire. Rien ne se serait opposé à une telle approche, dès lors que les requérants n’auraient jamais invité le Conseil d’Etat à faire diligence dans le traitement de leur affaire. Enfin, il faudrait tenir compte aussi de ce que l’affaire a été renvoyée devant l’assemblée générale du Conseil d’Etat, en raison précisément de sa complexité.

Pour les requérants, au contraire, ce n’est pas la complexité de l’affaire qui a fait que la procédure a duré si longtemps, mais bien un problème structurel d’engorgement. Ils relèvent à cet égard que, par exemple, le Ministre a déposé son premier mémoire deux mois après l’échéance, soit le 6 juin 1990

; que ce n’est que deux ans plus tard, soit le 17 juin 1992, que le Ministre a déposé le dossier administratif

; qu’il a alors fallu quatre ans à l’auditeur, soit jusqu’au 7 août 1996, pour rendre son avis

; que l’assemblée générale du Conseil d’Etat s’est réunie seulement le 7

octobre 1997, soit plus de dix mois après le dépôt du dernier mémoire, à savoir le mémoire en réplique du Ministre, présenté le 20 décembre 1996. Si le Conseil d’Etat a décidé de statuer en assemblée générale dans cette affaire, ce ne serait pas en raison de la complexité de celle-ci, mais en vue de trancher un problème de jurisprudence qui divisait la Haute juridiction, en l’occurrence la question de savoir si un requérant conservait son intérêt à obtenir l’annulation d’un acte administratif appelé à se greffer sur un acte administratif de base dont le délai de validité avait expiré. Enfin, si les requérants n’ont pas fait pression sur le Conseil d’Etat pour qu’il

accélérât la procédure, ce serait par respect pour les magistrats et les règles de procédure. D’après les requérants, les conditions auxquelles l’article 17 § 2 des lois coordonnées sur le Conseil d’Etat soumet l’introduction d’un référé administratif n’étaient pas non plus réunies en l’espèce.

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention joue dès lors que l’action a un objet «

patrimonial

» et se fonde sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux, nonobstant l’origine du différend et la compétence des juridictions administratives (

Procola c. Luxembourg

, arrêt du 28 septembre 1995, série A n

o

326, p. 14, § 38). Le litige dont il s’agit en l’espèce portant sur l’autorisation d’exploitation d’étables à des fins professionnelles, il ne fait pas de doute que l’article 6 § 1 s’applique aux faits de la cause.

A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, le grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

La Cour rappelle également qu’une fois régulièrement saisie, elle peut connaître de chacun des problèmes de droit qui surgissent en cours d’instance à propos des faits déférés à son contrôle par un Etat contractant ou un requérant : maîtresse de la qualification juridique à donner à ces faits, elle a compétence pour les examiner, si elle le juge nécessaire et au besoin d’office, à la lumière de la Convention tout entière (voir,

mutatis mutandis

,

Philis c. Grèce

, arrêt du 27 août 1991, série A n

o

209, p. 19, § 56

;

Guerra et autres c. Italie

, arrêt du 19 février 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I, p. 223, § 44).

En l’espèce, le Conseil d’Etat a déclaré irrecevable la requête en annulation des requérants, au motif qu’ils n’avaient plus d’intérêt actuel à obtenir ladite annulation, l’autorisation de base sur laquelle portait l’extension demandée ayant expiré le 18 avril 1995. De l’avis de la Cour, ces faits appellent également un examen d’office sous l’angle du droit d’accès à un tribunal (voir notamment les arrêts Golder c. Royaume-Uni du 21

février 1975, série A n

o

18, pp. 13-18, §§ 28-36 et

Fogarti c. Royaume-Uni

[GC], n

o

37112/97, § 32, CEDH 2001-...).

En vue de sa décision sur la recevabilité de la requête, la Cour a invité les parties à présenter des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de ce grief, mais elles n’y ont pas donné suite. Dès lors, la Cour estime que le grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

3.

Les requérants dénoncent en outre une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Pour le Gouvernement, il ressort très clairement du dossier qu’eu égard aux lois et règlements applicables en l’espèce, le requérants ne pouvaient en aucun cas faire valoir des droits sur un permis d’exploitation portant sur un élevage additionnel de 1.800 animaux. La décision attaquée par les requérants trouverait son fondement dans une politique de protection de l’environnement et de l’aménagement du territoire qui poursuit un but d’intérêt général et dont la proportionnalité ne saurait être contestée.

De l’avis des requérants, leur demande d’exploitation n’a pas été refusée pour des motifs liés à la protection de l’environnement, mais en vue d’éviter des troubles de voisinage liés aux nuisances olfactives. La réglementation de l’usage de leurs biens «

conformément à l’intérêt général

» équivaudrait à une privation pure et simple de leur propriété.

La Cour rappelle que d’après la jurisprudence constante des organes de la Convention, la notion de « biens » contenue à l’article 1 du Protocole n

o

1 peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (voir, parmi d’autres,

Malhous c. République tchèque

(déc.) [GC], n

o

33071/96, CEDH 2000-XII).

En l’espèce, la procédure litigieuse ne concernait manifestement pas un «

bien actuel

» des requérants. Il convient dès lors d’examiner si ceux-ci pouvaient se prévaloir d’une «

espérance légitime

» d’obtenir le permis d’exploitation demandé. A cet égard, la Cour n’aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que le refus du permis demandé était arbitraire ou contraire aux dispositions du droit interne appliquées par les autorités nationales. Il s’ensuit que les requérants n’avaient aucune «

espérance légitime

» d’obtenir le permis en question. Ils ne possédaient donc pas un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1.

Partant, le grief formulé sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1 doit être rejeté, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention, pour incompatibilité

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention.

4.

Les requérants allèguent enfin une violation de l’article 13, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Ils n’auraient pas disposé d’un recours effectif devant une instance nationale pour dénoncer la violation des articles 6

o

1, alors même que devant le Conseil d’Etat, ils auraient souligné qu’un arrêt concluant à l’irrecevabilité pour manque d’intérêt ferait d’eux des victimes de la lenteur structurelle du Conseil d’Etat à traiter des affaires qui lui sont soumises.

Le Gouvernement souligne que l’effectivité du recours voulu par l’article

13 n’implique aucunement qu’il devrait garantir un résultat favorable. Les requérants auraient eu à leur disposition plusieurs recours internes, dont le recours administratif devant le Ministre communautaire compétent, et ensuite un recours devant le Conseil d’Etat. De surcroît, ils auraient eu la possibilité d’invoquer l’article 159 de la Constitution, qui dispose que les cours et tribunaux n’appliquent les décisions et arrêtés généraux, provinciaux ou locaux que dans la mesure où ils ne sont pas contraires aux lois. Or les requérants n’auraient jamais sollicité l’application de l’article 159, par exemple devant les juridictions pénales saisies dans cette affaire, pour faire valoir que l’arrêté du Ministre du 21 août 1989 contrevenait à la loi.

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger un recours interne habilitant à examiner le contenu d’un « grief défendable » fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt

Kudła c.

Pologne

[GC], n

o

30210/96, § 157, CEDH 2000).

Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour estime que le grief tiré de cette disposition ne saurait passer pour défendable. Il s’ensuit que le grief fondé sur l’article

13 combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1 doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

En tant que le grief est fondé sur l’article 13 combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime que s’agissant de l’accès à un tribunal, les exigences de l’article 13 sont moins strictes que celles de l’article 6 § 1 et dès lors absorbées par celles-ci en l’espèce (voir

mutatis mutandis

, parmi d’autres,

Hentrich c. France

, arrêt du 22 septembre 1994, série A n

o

296-A, p. 24, § 65). Il s’ensuit que cette partie du grief doit, elle aussi, être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En revanche, en tant que le grief dénonce l’absence de recours en droit belge pour faire respecter le délai raisonnable, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ce dernier combiné avec le grief fondé sur le dépassement du délai raisonnable

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président