MASLOVA c. RUSSIE

Investigația preliminară inițiată de procuror La 26 decembrie 2005, procurorul din Buguruslan a ordonat deschiderea investigației penale privind uciderea lui L. În aceeași zi, anchistatorul a ordonat o autopsie. a) Al doilea raport de expertiză post mortem După ce a constatat mai multe răniri corporale, inclusiv traumatism al vertebrelor cervicale, expertul a concluzionat că decesul a fost rezultatul acestuia din urmă. El a explicat mecanismul acestor răniri, capul ar fi fost tras înapoi și întors la dreapta. Expertul a concluzionat că această rănire a fost fatală și a provocat moartea în câteva minute după acțiune. Defunctul nu putea provoca o asemenea rănire prin acțiunile proprii. El a constatat de asemenea mai multe răniri, în special zgârieturi pe gât, brațe și față, precum și ecchimozuri pe față și pe piciorul drept. b) Al treilea raport de expertiză post mortem La 22 februarie 2005, anchistatorul a ordonat o contra-expertiză medico-legală pentru a clarifica următoarele puncte. În primul rând, rănirile corporale identificate de al doilea raport de expertiză, au fost ele vitale. În al doilea rând, contemplând diferite ipoteze (luptă cu un polițist, frânare bruscă a vehiculului, cădere a victimei din scaun în vehicul, transportarea de trei polițiști a lui L. din vehicul la stația de poliție, gest voluntar de a-i roti capul victimei cu mâinile), anchistatorul a cerut să se răspundă dacă rănirile care au provocat moartea ar fi putut fi rezultatul acestor acte/circumstanțe. În al treilea rând, anchistatorul a cerut să se precizeze dacă rănirile sus-menționate au fost provocate înainte de 15 ore 30, ora sosirii la stația de poliție. În sfârșit, anchistatorul a cerut să se precizeze dacă asistența medicală rapidă ar fi putut salva viața lui L. La 12 aprilie 2006, comisia medico-legală, compusă din patru membri ai biroului regional de expertize medico-legale, după ce a examinat primele două rapoarte de autopsie și raporturile analizelor biologice, a răspuns că toate rănirile identificate au fost vitale. Potrivit comisiei, perioada separând traumatismul gâtului și moartea putea merge de la câteva minute la o oră și jumătate. Comisia a observat că, ținând cont de procesul-verbal al examinării corpului efectuat la locul decesului, perioada între moarte și acest examen era între două și patru ore. Comisia a răspuns că îi era imposibil atât de confirma cât și de exclude fiecare din ipotezele contemplated de anchistat. Comisia a observat că după ce a primit rănirea fatală, victima nu putea mai face nici o gestiune. Comisia a observat, în sfârșit, că rănirile gâtului prezentate de victimă erau incompatibile cu menținerea vieții și ar fi provocat moartea chiar dacă asistența medicală ar fi fost acordată la timp. c) Completarea investigației La 27 iulie 2007, tribunalul orașului Buguruslan a rentoarce dosarul penal procurorului pentru o completare a investigației. Tribunalul a constatat că acta de acuzare nu preciza cu claritate rolul jucat de fiecare acuzat, P. și A., în faptele incriminate; autoritățile responsabile de investigație s-au limitat la formule stereotipate privind fiecare acuzat. Pe de altă parte, tribunalul a observat că acta de acuzare nu indica nici motivul, nici ora, nici locul delictului. Tribunalul a returnat dosarul procurorului și a ordonat remedierea acestor defecte.

Investigația internă condusă de departamentul afacerilor interne La 4 ianuarie 2006, o investigație internă a fost ordonată. Potrivit raportului întocmit la încheierea investigației, șeful departamentului de securitate internă a concluzionat că polițiștii implicați în incident au încălcat reglementările ministerului afacerilor interne și legile în vigoare. Mai particular, P. a depus victima în stare de ebrietate la stația de poliție fără a apela la asistență medicală. De asemenea, a omis să întocmească următoarele procese-verbale: cel privind arestarea lui L., cel privind folosirea materialului de constrângere și cel privind recurgerea la forță. În plus, șeful permanenței stației de poliție S., informat de P. că persoana prezenta indici de ebrietate, nu a luat măsuri pentru a apela la asistență medicală. De altfel, adjunctul șefului permanenței Lo. nu a cerut lui P. să întocmească procese-verbale privind arestarea și încălcarea administrativă pe care ar fi comis-o. Nici nu a înscris în registru faptul însuși al arestării lui L. În sfârșit, raportul constata că vizitatorii prezenți în holul stației de poliție la momentul faptelor nu au furnizat informații privind posibilele acțiuni ale polițiștilor. Notând faptul că polițiștii P., S. și Lo. au primit deja o mustrare, raportul a recomandat șefului stației de poliție de a lua, pe de o parte, măsuri pentru a preveni defectele constatate în viitor și, pe de altă parte, de a amâna chestiunea responsabilității administrative a altor polițiști până la finalizarea investigației penale.

Prima sentință condamnând P. și A. La 28 decembrie 2007, tribunalul orașului Buguruslan i-a condamnat pe P. și A. I-a găsit vinovați, pe de o parte, de abuz de funcții combinat cu violență, precum și de utilizare de armă sau material de constrângere care a provocat consecințe grave, delict prevăzut de art. 286 § 3 a), b) și c) al codului penal rus și, pe de altă parte, pentru lovituri care au provocat moartea, un delict prevăzut de art. 111 § 4 al codului penal. O pedeapsă de șapte ani de închisoare, asortită cu interdicția timp de trei ani de a ocupa posturi în cadrul ministerului afacerilor interne, a fost infligată fiecăruia dintre ei. Tribunalul a reținut, ca circumstanță atenuantă, situația familială a acuzaților, în special copii minori în îngrijirea lor. Tribunalul a declarat că dosarul privind acțiunea civilă a reclamantei nu era gata și că, prin urmare, acțiunea urma să fie examinată în cadrul unei proceduri civile separate. La 26 februarie 2008, curtea regională din Orenburg a anulat sentința pe următoarele motive. Pe de o parte, curtea i-a reproșat tribunalului că nu a respectat norma privind confidențialitatea deliberărilor (тайна совещательной комнаты). Pe de altă parte, curtea a observat că tribunalul nici nu clarifică rolul fiecărui acuzat în realizarea delictului și nici nu explica cum victima a suferit rănirile corporale. Curtea a rentoars cauza pentru un nou examen. La 11 aprilie 2008, tribunalul districtului Buguruslan a rentoars cauza procurorului din Buguruslan pentru o completare a investigației. I-a reproșat anchistatorul că „s-a limitat la furnizarea de formule generale fără a preciza cum a fost realizat delictul, sau cum victima a suferit răniri corporale, omițând astfel să explice rolul fiecărui acuzat". Printr-o sentință din 29 mai 2008, curtea regională din Orenburg a confirmat, în caisație, această decizie.

Investigația și a doua sentință La 20 august 2008, anchistatorul departamentului regional al Comitetului de investigație a suspendat investigația, în aplicarea articolului 208 al codului de procedură penală, pe motiv că îi era imposibil de a determina autorii infracțiunii. La 12 mai 2009, adjunctul șefului departamentului a anulat această decizie și a ordonat reluarea investigației. La 12 iunie 2009, anchistatorul a suspendat investigația din același motiv. La 17 august 2009, adjunctul șefului a anulat din nou această decizie și a ordonat reluarea investigației. La 22 septembrie 2009, anchistatorul a pus sub acuzare P. și A. pentru delictele prevăzute de art. 286 § 3 a), b) și c) și 111 § 4 al codului penal, indicând că cei doi polițiști au comis aceste delicte în asociere. La 23 septembrie 2009, anchistatorul a luat măsuri împotriva polițiștilor S. și Lo., acuzați de neglijență gravă, pentru că P. și A. i-au indus în eroare afirmând că L., fiind beat, nu avea nevoie de asistență medicală. În perioada între 11 noiembrie 2009 și 12 aprilie 2010, investigația a fost suspendată din cauza bolii a doi acuzați. La 13 decembrie 2010, tribunalul din Buguruslan l-a condamnat pe P. la cinci ani de închisoare pentru abuz de funcții și lovituri. Tribunalul a pronunțat de asemenea o pedeapsă de interdicție de a ocupa posturi în cadrul ministerului afacerilor interne timp de trei ani. De asemenea, a ordonat lui P. să verseze reclamantei 150.000 ruble drept daunelor morale. Tribunalul l-a achitat pe A. Tribunalul a constatat că acesta din urmă a acționat în conformitate cu legea pentru că, indus în eroare de P., credea de bună-credință că transportează un infractor administrativ la stația de poliție, ceea ce face parte din atribuțiile polițistului. În ceea ce privește loviturile, tribunalul a constatat absența oricărei dovezi a implicării lui A. Într-adevăr, A. a negat că a lovit pe L., P. prevalând de dreptul de a nu contribui la propria incriminare a păstrat tăcere pe acest subiect și nu a existat nici un martor al acestor acțiuni. La 15 februarie 2011, sentința a fost anulată și cauza a fost rentoarsa pentru un nou examen.

A treia sentință condamnând P. Printr-o sentință din 11 iulie 2011, tribunalul din Buguruslan l-a condamnat pe P. pentru abuz de funcții agravat, delict prevăzut de art. 286 § 3 a), b) al codului penal. Tribunalul a constatat că P. a oprit pe L. și l-a dus la stația de poliție. La momentul opririi, L. nu avea răniri corporale, în timp ce la sosirea la stația de poliție, prezenta mai multe răniri. Tribunalul a respins versiunea apărării potrivit căreia aceste răniri au fost provocate în alte circumstanțe și a concluzionat că era P. care a provocat aceste răniri. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul s-a bazat pe raportul de expertiză, potrivit căruia aceste răniri nu puteau fi rezultatul unei căderi din toată înălțimea, pe explicațiile martorilor care certifică că nu au văzut răniri înainte de oprire, și, în sfârșit, pe explicația lui P. care nu a negat faptul că a apelat la forță pentru a calma pe L. Tribunalul a calificat acțiunile lui P. ca abuz de funcții explicând că niciun text legal privind atribuțiile polițistului nu-i permitea să comită acte susceptibile de a cauza daune sănătății unei persoane, precum și de a prejudicia autoritatea instituției publice. Cu privire la oprirea lui L., ilegală potrivit actei de acuzare, tribunalul a observat că atât oprirea cât și procedura urmată de P. au fost în conformitate cu legea. Într-adevăr, tribunalul a observat că ebrietatea publică era pasibilă de pedeapsă cu închisoare, în virtutea articolului 20.21 al codului infracțiunilor administrative. Prin urmare, tribunalul a concluzionat că P. a acționat în limitele atribuțiilor sale și că neregulile constatate în procedura relevantă (absența proceselor-verbale) nu erau de natură a zdruncina concluzia legalității comportamentului lui P. Tribunalul a judecat necesară să nu imputez această capetele de acuzare lui P. Cu privire la loviturile care au provocat moartea, tribunalul l-a achitat pe P. El a observat că P., prevalând de dreptul de a nu contribui la propria incriminare, a păstrat tăcere. Tribunalul și-a bazat hotărârea pe alte dovezi. Astfel, a constatat că L. a decedat după ora 20, în timp ce a fost depus la stația de poliție la ora 16. Mai mulți martori au văzut pe L. gâfâind, suflând, bâiguind și chiar vorbind. După ce a confruntat aceste date cu rapoartele experților care certificaseră că o persoană cu această fractura nu ar putea supraviețui o oră și jumătate, a concluzionat că moartea lui L. a fost cauzată nu de actele lui P. ci de o altă persoană și în alte circumstanțe. Tribunalul l-a condamnat pe P. la trei ani de închisoare ferma, quantum minim al sancțiunilor prevăzute de art. 286 § 3 al codului penal. Tribunalul a luat în considerare circumstanțele atenuante cum ar fi antecedentele penale neîncărcate, participarea la operații militare pentru care fusese decorat, serviciu neprihănit la poliție, starea sănătății și situația familială, în special copii minori în îngrijire. Cu privire la acțiunea civilă introdusă de reclamantă în calitate de parte civilă pentru daune cauzate de moartea fratelui, tribunalul a respins această acțiune pentru că P. nu era responsabil de decesul lui L. Atât ministerul public și reclamanta cât și apărătorul lui P. s-au pourvoit în caisație. Ministerul public a reproșat tribunalului că a pronunțat o pedeapsă prea ușoară. Reclamanta s-a plâns de achitarea lui P. pentru lovituri care au provocat moartea. La 6 septembrie 2011, curtea regională din Orenburg a modificat sentința adăugând la dispoziția sentinței atacate instrucțiunea autorității responsabile de investigație de a iniția o investigație pentru a identifica persoana responsabilă de loviturile care au provocat moartea lui L. Curtea a confirmat sentința pentru rest. Privind sancțiunea, curtea a observat că art. 286 § 3 al codului prevedea sancțiuni între trei și zece ani; sancțiunea pronunțată fiind conformă cu articolul sus-menționat nu era deci prea ușoară. Printr-o scrisoare din 15 februarie 2012, reclamanta a format un recurs prevăzut de art. 124 al codului de procedură penală la procurorul districtului Buguruslan. S-a plâns că autoritățile responsabile de investigație nu se conformau instrucțiunii justiției care vizează identificarea autorului loviturilor. La 29 februarie 2012, adjunctul procurorului i-a răspuns că într-adevăr reclamanta nu fusese informată despre evoluția investigației. A adăugat că i-a dat, prin urmare, autorităților interesate instrucțiunea „de a corecta aceste nereguli". C. Acțiunea civilă de răspundere a Statului introdusă de reclamantă Într-o dată nespecificată, reclamanta a introdus o acțiune civilă îndreptată împotriva Trezoreriei publice care vizează să se facă indemnizată pentru daune morale suferite din cauza decesului fratelui. Susținând încălcarea articolului 2 și articolului 3 din Convenție, a estimat despăgubirile la 995.976 ruble rusești (RUB). Printr-o decizie din 8 februarie 2012, tribunalul districtului Leninski din Orenburg a respins această acțiune. A constatat că L. a decedat după ce a fost oprit de un funcționar al ministerului afacerilor interne și dus la stația de poliție care, potrivit tribunalului, purta răspunderea pentru viața lui L. Această instituție era deci, potrivit tribunalului, autorul daunelor cauzate reclamantei. Referindu-se la sentința din 11 iulie 2011, prin care P. fusese achitat pentru lovituri care au provocat decesul, tribunalul a constatat absența atât a ilegalității actelor lui P. cât și a legăturii de cauzalitate între aceste acte și decesul lui L. De asemenea, potrivit tribunalului, nu exista nici o altă decizie judiciară constând absența legalității actelor sau inacțiunilor altor funcționari ai stației de poliție. Tribunalul a concluzionat, prin urmare, că reclamanta nu dovedise legătura de cauzalitate între acte ilegale și daune cauzate. Reclamanta a apelat. Printr-o sentință din 25 aprilie 2012, curtea regională din Orenburg a anulat, în apel, decizia pe două motive. Pe de o parte, curtea a observat că departamentele interesate ale ministerului afacerilor interne nu fusesera citate să comparăasă în timp ce tribunalul cunoscuse de cauză privând-le. Aceștia ar fi trebuit, potrivit curții, să prezinte explicații privind originea rănirilor lui L. Pe de altă parte, curtea s-a declarat neconvinsă de raționamentul tribunalului. Într-adevăr, L. primise răniri care au provocat moartea sa atunci când se afla la stația de poliție. Ofițerii acestui din urmă nu urmaseră procedura legală prevăzută pentru acest caz care impunea să se perchezționeze infractorul administrativ, să se întocmească un proces-verbal al arestării și să se apeleze asistență medicală pentru L. Această situație duraseră mai multe ore, adică până la ora 21 ore 15 când ambulanța constase moartea. Curtea a observat la acest sens că, ținând cont de cerințele articolelor 2 și 3 din Convenție, îi incumba apărătorilor să prezinte explicații privind originea rănirilor fatale. Aceștia, prezenți la ședință, nu o făcuseră. Curtea a concluzionat la răspunderea Statului pentru decesul lui L. și a ordonat plata reclamantei 170.000 ruble rusești (aproximativ 4.000 euro) drept daunelor morale. NEMULȚUMIRI 1. Invocând art. 2 și art. 13 din Convenție, reclamanta susține că moartea a fost infligată în mod intenționat fratelui seu de polițiști, în timp ce se afla în mâinile lor. Pe de altă parte, se plânge că polițiștii stației de poliție Buguruslan nu au satisfăcut obligația pozitivă de a proteja viața fratelui seu. În particular, deplânge că L. a rămas, mai multe ore, agonizând în holul stației de poliție; nimeni nu a apelat ambulanța și nu l-a dus la centrul de deszăbăiere. Echipa medicală a ambulanței, atunci când aceasta a sosit, nu a încercat să-l reanimate pe fratele seu. Reclamanta se plânge de absența investigației efective pe aceste susțineri. În particular, deplânge că șase ani după evenimentul tragic, autoritățile naționale nu au elucidat circumstanțele exacte ale decesului fratelui. În acest sens, reclamanta cită concluzia făcută de sentința din 11 iulie 2011, potrivit căreia lovitura mortală a fost causă „în circumstanțe diferite", acestea nemaifiind niciodată elucidate. După achitarea lui P. și A. pentru lovituri care au provocat moartea, autoritățile naționale nu au elaborat nici o versiune alternativă. Reclamanta susține că investigația preliminară nu era conformă normelor elaborate de jurisprudența Curții. Mai particular, aceasta nu a fost promtă. Autoritățile au inițiat investigația șapte zile după eveniment, lăsând să dispară dovezi. În al doilea rând, investigația a cunoscut perioade lungi de inactivitate și, chiar șase ani după decesul lui L., este încă în curs. Reclamanta deplânge că persoanele responsabile de neglijență – acelea care treceau pe lângă fratele seu agonizând fără a lua măsuri pentru a-i oferi asistență medicală – nu au fost urmărite penal. De altfel, investigația nu a fost pushată, pentru că tribunalul a în repetate rânduri – în special, 27 iulie 2007 și 11 aprilie 2008 – rentoars dosarul pentru o completare a investigației. De surcroit, potrivit reclamantei, investigația nu a fost independentă pentru că, pe de o parte, anchistatorul în sarcina investigației, era prezent în holul stației de poliție la momentul faptelor și ar putea să fie și el acuzat de neglijență. Pe de altă parte, sarcina constând în găsirea persoanelor responsabile de loviturile infligite lui L. a fost încredințată polițiștilor din aceeași stație de poliție, adică presupușilor responsabili ai delictului. În plus, cuantumul sancțiunilor pronunțate de tribunal – trei ani de închisoare – era dispropor,ionat, la vederea reclamantei, la gravitatea delictului. În sfârșit, autopsie practică dusă de expertul medico-legal D. era manifest greșit și, prin urmare, nu era conformă normelor elaborate de jurisprudența Curții. 2. Invocând art. 3 și art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge că fratele seu a fost lovit după arestarea sa de polițiști P. și A. Consideră că acest gen de tratament trebuie calificat drept tortură. Reclamanta se plânge de asemenea de absența investigației efective pe această susținere. Din acest punct de vedere, reproduc argumentele sale formulate cu privire la investigația privind art. 2. 3. Invocând art. 5 din Convenție, reclamanta se plânge că fratele seu a fost privat de libertate, în încălcarea legii naționale în vigoare. În particular, a fost oprit și dus la stația de poliție fără ca nici un document justificând această detenție să fi fost întocmit. CONCLUZII 1. Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul susține că l-a respectat pe L. de drepturile și libertățile sale. El contestă susținerile reclamantei. 2. Reclamanta susține că autoritățile ruse au încălcat obligațiile lor procedurale sub articolele 2 și 3 din Convenție de a conduce investigații efective și independente. Ea susține că Statul a eșuat să identifice autorul real al rănilor mortale și că aceasta constituie o încălcare a articolelor 2 și 3. 3. Reclamanta solicită găsirea unei încălcări a Convenției și o reparație în valoare de 995.976 ruble rusești. [1] Textul acestei hotărâri nu a fost inclus în dossier.

L’instruction préliminaire engagée par le procureur Le 26 décembre 2005, le procureur de Buguruslan ordonna l’ouverture de l’instruction pénale relative au meurtre de L. Le même jour, l’enquêteur ordonna une autopsie. a) Le deuxième rapport d’expertise post mortem Ayant constaté plusieurs lésions corporelles, dont un traumatisme des vertèbres cervicales, l’expert conclut que le décès avait été le résultat de ce dernier. Il expliqua le mécanisme de ces lésions, la tête aurait été écartée vers l’arrière et tournée à droite. L’expert conclut que cette lésion était fatale et avait entrainé la mort quelques minutes après l’action. Le défunt ne pouvait pas provoquer une telle lésion par ses propres actes. Il constata également plusieurs lésions, notamment des égratignures sur le cou, les bras et le visage, ainsi que des ecchymoses sur le visage et sur la jambe droite. b) Le troisième rapport d’expertise post mortem Le 22 février 2005, l’enquêteur ordonna une contre-expertise médicolégale afin de clarifier les points suivants. En premier lieu, les lésions corporelles identifiées par le deuxième rapport d’expertise, étaient ‑ elles vitales. En second lieu, envisageant différentes hypothèses (lutte avec un policier, freinage brusque du véhicule, chute de la victime du siège dans le véhicule, déplacement par les trois policiers de L. du véhicule vers le bureau de police, geste volontaire de tourner la tête de la victime avec les mains), l’enquêteur demanda de répondre si les lésions ayant entrainé la mort auraient pu être le résultat de ces actes/circonstances. En troisième lieu, l’enquêteur demanda de préciser si les lésions susmentionnées avaient été causées avant 15 heures 30, heure de l’arrivée au bureau de police. Enfin, l’enquêteur demanda de préciser si l’assistance médicale rapide aurait pu sauver la vie de L. Le 12 avril 2006, la commission médicolégale, composée de quatre membres du bureau régional d’expertises médicolégales, ayant examiné les deux premiers rapports d’autopsie et les rapports d’analyses biologiques, répondit que toutes lésions identifiées étaient vitales. Selon la commission, la période séparant le traumatisme du cou et la mort pouvait aller de quelques minutes à une heure et demie. La commission observa que, compte tenu du procès-verbal de l’examen du corps effectué sur les lieux du décès, la période entre la mort et cet examen était entre deux et quatre heures. La commission répondit qu’il lui était impossible tant de confirmer que d’exclure chacune des hypothèses envisagées par l’enquêteur. La commission observa qu’après avoir reçu la lésion fatale, la victime ne pouvait plus faire aucun geste. La commission observa, enfin, que les lésions du cou présentées par la victime étaient incompatibles avec son maintien en vie et aurait entrainé la mort même si une assistance médicale avait été apportée en temps utile. c) Le complément d’enquête Le 27 juillet 2007, le tribunal de la ville de Buguruslan renvoya le dossier pénal au procureur pour un complément d’enquête. Le tribunal constata que l’acte d’accusation ne précisait pas avec clarté le rôle joué par chaque accusé, P. et A., dans l’agissement incriminé ; les autorités chargées de l’instruction s’était bornées à des formules stéréotypées concernant chaque accusé. D’autre part, le tribunal releva que l’acte d’accusation n’indiquait ni le motif, ni le temps, ni le lieu du délit. Le tribunal retourna le dossier au procureur et ordonna de remédier à ces défauts.

L’enquête interne menée par le département des affaires internes Le 4 janvier 2006, une enquête interne fut ordonnée. Selon le rapport dressé à l’issue de l’enquête, le chef du département de sécurité interne conclut que les policiers impliqués dans l’incident avaient manqué aux règlements du ministère des affaires internes et aux lois en vigueur. Plus particulièrement, P. avait déposé la victime en état d’ébriété au bureau de police sans faire appel à l’assistance médicale. De même, il avait omis de dresser les procès-verbaux suivants : celui relatif à l’arrestation de L., celui relatif à l’usage du matériel de contrainte et celui relatif au recours à la force. En outre, le chef de la permanence du bureau de police S., informé par P. que la personne présentait des indices d’ébriété, n’avait pas pris des mesures pour faire appel à l’assistance médicale. De surcroît, l’adjoint du chef de la permanence Lo. n’avait pas demandé à P. de dresser des procès-verbaux relatifs à l’arrestation et à l’infraction administrative qu’il aurait commise. Il n’avait pas non plus inscrit au registre le fait même de l’arrestation de L. Enfin, le rapport constatait que les visiteurs présents dans le hall du bureau de police aux moments des faits n’avaient pas fourni d’informations relatives à d’éventuels agissements des policiers. Prenant bonne note du fait que les policiers P., S. et Lo. s’étaient déjà vu infliger un blâme, le rapport préconisa au chef du bureau de police de prendre, d’une part, les mesures afin de prévenir les failles constatées à l’avenir et, d’autre part, d’ajourner la question relative à la responsabilité administrative d’autres policiers jusqu’à la fin de l’enquête pénale.

Le premier jugement condamnant P. et A. Le 28 décembre 2007, le tribunal de la ville de Buguruslan condamna P. et A. Il les reconnut coupable, d’une part, d’abus de fonctions combiné avec violence, ainsi que de l’usage d’arme ou de matériel de contrainte ayant entrainé des conséquences graves, délit prévu par l’article 286 § 3 a), b) et c) du code pénal russe et, d’autre part, pour voies de fait ayant entraîné la mort, un délit prévu par l’article 111 § 4 du code pénal. Une peine de sept ans d’emprisonnement, assortie d’une interdiction pendant trois ans d’occuper des postes au sein du ministère des affaires internes, fut infligée à chacun d’eux. Le tribunal retint, comme circonstance atténuante, la situation familiale des accusés, notamment, les enfants mineurs à leur charge. Le tribunal déclara que le dossier relatif à l’action civile de la requérante n’était pas en état et que, par conséquent, l’action devait être examinée dans le cadre d’une procédure civile séparée. Le 26 février 2008, la cour régionale d’Orenbourg annula le jugement aux motifs suivants. D’une part, la cour reprocha au tribunal de ne pas avoir respecté la norme relative à la confidentialité des délibérations ( тайна совещательной комнаты ). D’autre part, la cour observa que le tribunal n’avait ni clarifié le rôle de chaque accusé dans l’accomplissement du délit ni expliqué comment la victime avait subi les lésions corporelles. La cour renvoya l’affaire pour un nouvel examen. Le 11 avril 2008, le tribunal du district de Buguruslan renvoya l’affaire au procureur de Buguruslan pour un complément d’enquête. Il reprocha à l’enquêteur de « s’être limité à donner des formules générales sans avoir précisé comment avait été accompli le délit, ou comment la victime avait subi les lésions corporelles, omettant ainsi d’expliquer le rôle de chaque accusé ». Par un arrêt du 29 mai 2008, la cour régionale d’Orenbourg confirma, en cassation, cette décision.

L’enquête et le deuxième jugement Le 20 août 2008, l’enquêteur du département régional du Comité d’instruction mit l’enquête en suspens, en application de l’article 208 du code de procédure pénale, au motif qu’il lui était impossible de déterminer les auteurs de l’infraction. Le 12 mai 2009, l’adjoint du chef dudit département annula cette décision et ordonna la reprise de l’instruction. Le 12 juin 2009, l’enquêteur mit en suspens l’instruction au même motif. Le 17 août 2009, l’adjoint du chef annula cette décision derechef et ordonna la reprise de l’instruction. Le 22 septembre 2009, l’enquêteur mit en examen P. et A. pour les délits prévus par les articles 286 § 3 a), b) et c) et 111 § 4 du code pénal ayant indiqué que les deux policiers avaient commis lesdits délits en réunion. Le 23 septembre 2009, l’enquêteur mit hors de cause les policiers S. et Lo., accusés de négligence grave, car P. et A. les avaient induit en erreur ayant affirmé que L., étant ivre, n’avait pas besoin de l’assistance médicale. Pendant la période entre le 11 novembre 2009 et le 12 avril 2010, l’enquête fut mise en suspens en raison de la maladie de deux accusés. Le 13 décembre 2010, le tribunal de Buguruslan condamna P. de cinq ans d’emprisonnement pour abus de fonctions et voies de fait. Le tribunal prononça en outre une peine d’interdiction d’occuper des postes au sein du ministère des affaires internes pendant trois ans. De même, il ordonna à P. de verser à la requérante 150 000 roubles à titre de dommage moral. Le tribunal acquitta A. Le tribunal établit que ce dernier avait agi conformément à la loi car, induit en erreur par P., il croyait de bonne foi avoir transporté un délinquant administratif au bureau de police, ce qui faisait partie de ses attributions du policier. En ce qui concerne les voies de fait, le tribunal constata l’absence de toute preuve de l’implication d’A. En effet, A. avait nié avoir frappé L., P. se prévalant de son droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination gardait silence à ce sujet et il n’y avait aucun témoin de ces agissements. Le 15 février 2011 [1] , le jugement fut annulé et l’affaire fut renvoyée pour un nouvel examen.

Le troisième jugement condamnant P. Par un jugement du 11 juillet 2011, le tribunal de Buguruslan condamna P. pour abus de fonction aggravé, délit prévu par l’article 286 § 3 a), b) du code pénal. Le tribunal établit que P. avait interpellé L. et l’avait emmené au bureau de police. Au moment de l’interpellation, L. n’avait pas de lésions corporelles, alors qu’à l’arrivée au bureau de police, il présentait plusieurs lésions. Le tribunal écarta la version de la défense selon laquelle ces lésions avaient été occasionnées dans d’autres circonstances et conclut que c’était P. qui avait causé ces lésions. Pour arriver à cette conclusion, le tribunal s’appuya sur le rapport d’expertise, selon lequel ces lésions ne pouvaient pas être la suite d’une chute de toute sa hauteur, sur les explications des témoins attestant ne pas avoir vu de lésions avant l’interpellation, et, enfin, sur l’explication de P. qui n’avait pas nié le fait qu’il avait eu recours à la force pour calmer L. Le tribunal qualifia les agissements de P. comme abus de fonction expliquant qu’aucun texte légal relatif aux attributions du policier ne lui permettait de commettre des actes susceptibles de causer le dommage à la santé d’une personne, ainsi que de nuire à l’autorité de l’institution publique. En ce qui concerne l’interpellation de L., illégale selon l’acte d’accusation, le tribunal observa que tant l’interpellation que la procédure suivie par P. étaient conformes à la loi. En effet, le tribunal releva que l’ébriété publique était passible d’une peine d’emprisonnement, en vertu de l’article 20.21 du code des infractions administratives. Par conséquent, le tribunal conclut que P. avait agi dans les limites de ses attributions et que les manquements constatés à la procédure pertinente (absence de procès ‑ verbaux) n’était pas de nature à ébranler la conclusion de la légalité du comportement de P. Le tribunal jugea nécessaire de ne pas imputer ce chef d’accusation à P. En ce qui concerne les voies de fait ayant entrainé la mort, le tribunal acquitta P. Il releva que P., se prévalant de son droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination, gardait silence. Le tribunal fonda son jugement sur d’autres preuves. Ainsi, il établit que L. était décédé après 20 heures, alors qu’il était déposé au bureau de police à 16 heures. Plusieurs témoins avaient vu L. râler, souffler, bredouiller et même parler. Ayant confronté ces données avec les rapports d’experts qui avaient certifié qu’une personne atteinte de cette fracture ne pourrait survivre une heure et demie, avait conclu que la mort de L. avait été causée non par les actes de P. mais par une autre personne et dans d’autres circonstances. Le tribunal condamna P. à trois ans de prison ferme, quantum minimal de la sanction prévue par l’article 286 § 3 du code pénal. Le tribunal prit en compte les circonstances atténuantes telles que le casier judiciaire vierge, la participation à des opérations militaires pour lesquelles il avait été décoré, le service irréprochable à la police, l’état de la santé et la situation familiale, notamment, les enfants mineurs à sa charge. En ce qui concerne l’action civile introduite par la requérante en sa qualité de partie civile pour le dommage causé par la mort de son frère, le tribunal rejeta cette action car P. n’était pas responsable du décès de L. Tant le ministère public et la requérante que le défendeur de P. se pourvurent en cassation. Le ministère public reprocha au tribunal d’avoir prononcé la peine trop faible. La requérante se plaignit de l’acquittement de P. pour les voies de fait. Le 6 septembre 2011, la cour régionale d’Orenbourg modifia le jugement en ajoutant au dispositif du jugement attaqué l’injonction à l’autorité chargée de l’enquête d’engager une instruction afin d’identifier la personne responsable des voies de fait ayant entrainé la mort de L. La cour confirma le jugement pour le surplus. Concernant la sanction, la cour releva que l’article 286 § 3 du code prévoyait la sanction entre trois et dix ans ; la sanction prononcée étant conforme à l’article susmentionnée n’était donc pas trop faible. Par une lettre du 15 février 2012, la requérante forma un recours prévu par l’article 124 du code de procédure pénale auprès du procureur du district de Buguruslan. Elle se plaignit que les autorités chargées de l’enquête ne se conformaient pas à l’injonction de la justice visant à l’identification de l’auteur des voies de fait. Le 29 février 2012, l’adjoint du procureur lui répondit qu’en effet la requérante n’avait pas été informée de l’évolution de l’enquête. Il ajouta qu’il avait donné, par conséquent, aux autorités concernées l’instruction « de redresser ces irrégularités ». C. L’action civile en responsabilité de l’État introduite par la requérante À une date non précisée, la requérante introduisit une action civile dirigée contre le Trésor public visant à se faire indemniser le dommage moral subi en raison du décès de son frère. Alléguant violation de l’article 2 et de l’article 3 de la Convention, elle chiffra les dommages et intérêts à 995 976 roubles russes (RUB). Par une décision du 8 février 2012, le tribunal du district Leninski d’Orenbourg rejeta cette action. Il établit que L. était décédé après avoir été interpellé par un fonctionnaire du ministère des affaires internes et emmené au bureau de police qui, selon le tribunal, portait la responsabilité pour la vie de L. Cette institution était donc, selon le tribunal, l’auteur du dommage causé à la requérante. Se référant au jugement du 11 juillet 2011, par lequel P. avait été acquitté pour voies de fait ayant entrainé le décès, le tribunal constata l’absence tant d’illégalité des actes de P. que de lien de causalité entre ces actes et le décès de L. De même, selon le tribunal, il n’y avait aucune autre décision judiciaire constatant l’absence de légalité des actes ou inactions d’autres fonctionnaires du bureau de police. Le tribunal conclut, par conséquent, que la requérante n’avait pas prouvé le lien de causalité entre les actes illégaux et le dommage causé. La requérante interjeta appel. Par un arrêt du 25 avril 2012, la cour régionale d’Orenbourg annula, en appel, la décision pour deux motifs. D’une part, la cour nota que les départements concernés du ministère des affaires internes n’avaient pas été cités à comparaître alors que le tribunal avait connu de l’affaire les concernant. Ces derniers aurait dû, selon la cour, présenter les explications quant à l’origine des lésions de L. D’autre part, la cour se déclara non convaincue par le raisonnement du tribunal. En effet, L. avait reçu les lésions ayant entrainé sa mort, lorsqu’il se trouvait au bureau de police. Les officiers de ce dernier n’avaient pas suivi la procédure légale prévue pour ce cas de figure, qui imposait de fouiller le délinquant administratif, de dresser un procès ‑ verbal de l’arrestation et de faire appel à l’assistance médicale pour L. Cette situation avait durée quelques heures, c’est-à-dire jusqu’à 21 heures 15, lorsque l’ambulance avait constaté la mort. La cour releva à ce propos que, compte tenu des exigences des articles 2 et 3 de la Convention, il incombait aux défendeurs de présenter des explications quant à l’origine des lésions fatales. Ces derniers, présents à l’audience, ne l’avaient pas fait. La cour conclut à la responsabilité de l’État pour le décès de L. et ordonna de payer à la requérante 170 000 roubles russes (environ 4 000 euros) à titre de dommage moral. GRIEFS 1. Invoquant l’article 2 et l’article 13 de la Convention, la requérante soutient que la mort a été infligée intentionnellement à son frère par des policiers, alors qu’il se trouvait entre leurs mains. D’autre part, elle se plaint que les policiers du bureau de police de Buguruslan n’ont pas satisfait à leur obligation positive de protéger la vie de son frère. En particulier, elle déplore que L. est resté, pendant quelques heures, agonisant dans le hall du bureau de police ; personne n’a appelé l’ambulance et ne l’a déposé au centre de dégrisement. L’équipe médicale de l’ambulance, lorsque celle-ci est arrivée, n’a pas tenté de réanimer son frère. La requérante se plaint de l’absence de l’enquête effective sur ces allégations. En particulier, elle déplore que six ans après l’évènement tragique, les autorités nationales n’ont pas élucidé les circonstances exactes du décès de son frère. À cet égard, la requérante cite la conclusion faite par le jugement du 11 juillet 2011, selon laquelle le coup mortel a été causé « dans des circonstances différentes », celles-ci n’étant jamais élucidées. Après l’acquittement de P. et A. pour voies de fait ayant entrainé la mort, les autorités nationales n’ont élaboré aucune version alternative. La requérante soutient que l’instruction préliminaire n’était pas conforme aux normes élaborées par la jurisprudence de la Cour. Plus particulièrement, elle n’a pas été prompte. Les autorités ont engagé l’instruction sept jours après l’évènement, laissant ainsi les preuves disparaitre. En second lieu, l’enquête a connu de longues périodes d’inactivité et, même six ans après le décès de L., elle est toujours pendante. La requérante déplore que les personnes responsables de la négligence – ceux qui passaient à côté de son frère agonisant sans prendre de mesures pour lui offrir une assistance médicale – n’ont pas été poursuivies au pénal. En outre, l’instruction n’a pas été poussée, car le tribunal a à maintes reprises – notamment, le 27 juillet 2007 et 11 avril 2008 – renvoyé le dossier pour un complément d’enquête. De surcroît, selon la requérante, l’enquête n’a pas été indépendante car, d’une part, l’enquêteur en charge de l’instruction, était présent dans le hall du bureau de police au moment des faits et pourrait lui aussi être accusé de négligence. D’autre part, la tâche consistant à trouver les personnes responsables des voies de fait infligées à L. a été confiée aux policiers du même bureau de police, c’est-à-dire, aux responsables présumés du délit. En outre, le quantum de la peine prononcée par le tribunal – trois ans d’emprisonnement – était disproportionné, aux yeux de la requérante, à la gravité du délit. Enfin, l’autopsie pratiquée menée par l’expert légiste D. était manifestement erronée et, par conséquent, n’était pas conforme aux normes élaborées par la jurisprudence de la Cour. 2. Invoquant l’article 3 et l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint que son frère a été battu après son arrestation par des policiers P. et A. Elle estime que ce genre de traitement doit être qualifié de torture. La requérante se plaint également de l’absence de l’enquête effective sur cette allégation. À cet égard, elle reproduit ses arguments formulés en ce qui concerne l’enquête relative à l’article 2. 3. Invoquant l’article 5 de la Convention, la requérante se plaint que son frère a été privé de sa liberté, en violation de la loi nationale en vigueur. En particulier, il a été interpellé et emmené au bureau de police sans qu’aucun document justifiant cette détention n’ait été dressé.

Compte tenu des jugements rendus au civil et au pénal, la requérante peut-elle toujours se dire victime des violations de la Convention, au sens de l’article 34 ?

Le Gouvernement est invité à présenter une copie du dossier pénal relatif au décès de M. Liamov. [1] . Le texte de cet arrêt n’a pas été versé au dossier.