MARINESCU ET AUTRES c. ROUMANIE

Reclamanții, d.d. Călin Dragomir Marinescu, Mihail Constantinescu, Virgil Toanchină, Romanuel Nicolae Posedaru și Constantin Bobeș și d-na Minerva Elena Dan, sunt cetățeni români, născuți respectiv în 1949, 1949, 1953, 1948, 1955 și 1947, și rezidind la Constanța. Reclamanții Călin Dragomir Marinescu, Mihail Constantinescu, Virgil Toanchină și Romanuel Nicolae Posedaru și Minerva Elena Dan sunt reprezentați în fața Curții de d-nele I. Hașotti, V. Zamfir, N. Mihalică și A. Armeanu, avocați la Constanța. Reclamantul Constantin Bobeș este reprezentat în fața Curții de soția sa, d-na L. Bobeș.

Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, d-na C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

Ca urmare a decesului reclamantului Romanuel Nicolae Posedaru survenit pe 17 septembrie 2008, d-nele Marinela Posedaru și Lacrima Horneț, văduva și fiica acestui reclamant, au exprimat dorința de a continua instanța. Ele sunt reprezentate în procedura în fața Curții de d-na I. Hașotti. Din motive de ordine practică, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe M. Romanuel Nicolae Posedaru „reclamant" (Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI). A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate astfel.

La época faptelor, reclamanții făceau parte din conducerea societății naționale de navigație maritimă C.N.M. Petromin S.A. 1. Procedura penală îndreptată împotriva reclamanților

Într-o dată nespecificată în 1993, parchetul din apropierea curții de apel din Constanța a inițiat urmărire penală împotriva reclamanților pentru abuz de funcție, fals și folosire de fals, contrabandă de nave, exporturi ilegale și folosire ilegală a bugetului societății. Din 14 februarie la 15 aprilie 1994, reclamanții, cu excepția d-nei Minerva Elena Dan, au fost plasați în detenție preventivă. Prin rechiziție din 20 iulie 1994, parchetul a trimis reclamanții în judecată în fața tribunalului județean din Constanța („tribunalul județean").

Printr-o sentință din 9 decembrie 1996, tribunalul județean a achitat reclamanții. Această sentință a fost confirmată în apel al parchetului, printr-o hotărâre din 8 iulie 1997 a curții de apel din Constanța („curtea de apel"). Printr-o hotărâre definitivă din 10 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul parchetului, a anulat deciziile anterior pronunțate și a condamnat reclamanții la pedepse de șapte la doisprezece ani de închisoare.

Reclamanții au solicitat revizuirea hotărârii definitive din 10 iunie 1998 a Curții Supreme de Justiție. Printr-o ordonanță interlocutorie din 9 septembrie 1998, tribunalul județean a admis cererea de revizuire și a ordonat suspendarea executării pedepselor de închisoare aplicate reclamanților.

După o casație cu trimitere, pe 5 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a ordonat transferul cauzei în fața instanțelor dintr-un alt județ.

Printr-o sentință din 16 noiembrie 2007, după două casații cu trimitere, tribunalul județean din Galați a admis cererea de revizuire, a anulat pe fond hotărârea definitivă din 10 iunie 1998 a Curții Supreme de Justiție și a achitat reclamanții din toate acuzațiile pentru care fuseseră urmăriți. Această sentință a fost confirmată în apel și pe recursul parchetului, printr-o hotărâre din 11 decembrie 2008 a curții de apel din Galați și printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție, în continuare „Înalta Curte") din 7 mai 2010. 2. Plasarea în detenție a reclamanților în cursul procedurii de revizuire

În 2001, parchetul a emis în numele reclamanților mandate de executare a pedepselor aplicate prin hotărârea definitivă din 10 iunie 1998 a Curții Supreme de Justiție. Reclamanții au format o contestație la executare. Printr-o sentință din 21 martie 2001, tribunalul județean a admis contestația reclamanților și a hotărât că suspendarea executării pedepselor se aplica pe tot parcursul procedurii de revizuire.

Pe 11 iunie 2002, tribunalul județean a fost sesizat cu o cerere de rectificare a mandatelor de executare a pedepselor emise anterior în numele reclamanților. Tribunalul a admis această cerere și au fost emise noi mandate de executare a pedepselor.

Pe 12 iunie 2002, reclamanții, cu excepția d-lui Virgil Toanchină, au fost plasați în detenție. Au format o nouă contestație la executare respinsă de tribunalul județean pe 14 iunie 2002, cu motivația că suspendarea executării pedepselor se aplica doar în cursul procedurii în primă instanță a cererii de revizuire.

Printr-o hotărâre din 4 februarie 2004, Înalta Curte a admis recursul reclamanților pe fond și a ordonat eliberarea acestora. 3. Acțiunile de reparație intentate la nivel intern de reclamații

La diferite date, toți reclamanții au sesizat instanțele interne cu acțiuni de reparație pentru eroare judiciară, solicitând reparația prejudiciului suferit din cauza privării de libertate și duratei procedurii care se încheise cu achitarea lor.

Și-au întemeiat acțiunile pe articolele 504 și 505 din codul de procedură penală („CPP"). Unii dintre reclamații au invocat de asemenea articolele 998 și 999 din codul civil, cum era în vigoare la época faptelor. Reclamanții Minerva Elena Dan și Constantin Bobeș au invocat de asemenea art. 6 din Convenție pentru a denunța durata excesivă a procedurii penale interne. a) Acțiunea de reparație intentată de reclamanții Mihail Constantinescu și Virgil Toanchină și de d-na Marinela Posedaru, în numele reclamantului decedat Romanuel Nicolae Posedaru

Printr-o sentință din 17 octombrie 2011, pe baza articolelor 504 și 505 din CPP interpretate la lumina articolelor 998 și 999 din codul civil, tribunalul județean a admis acțiunea reclamanților.

Cât privește reclamanții Mihail Constantinescu și Romanuel Nicolae Posedaru, tribunalul județean a acordat fiecăruia suma de 200.000 EUR, la titlu de prejudiciu moral. Pentru a determina această sumă, tribunalul județean a luat în considerare durata privării de libertate, impactul detenției asupra stării de sănătate a persoanelor interesate, atingerea demnității și reputației lor, „durata excesiv de lungă a procedurii" care a constituit „o perioadă de incertitudine" pentru reclamații și familiile lor, precum și imposibilitatea de a repara prejudiciul cauzat de aceste fapte prin restituirea persoanelor interesate în situația în care se aflau înainte de urmărire. Tribunalul județean a observat că viața familială a reclamanților a fost afectată și a subliniat mediatizarea excesivă a cauzei.

Pe baza unor rapoarte de expertiză contabilă, tribunalul județean a acordat de asemenea acestor doi reclamații sume la titlu de prejudiciu material, reprezentând salariile pe care ar fi putut să le câștige în perioada corespunzătoare detenției lor.

Cât privește reclamantul Virgil Toanchină, tribunalul județean i-a acordat 50.000 EUR la titlu de prejudiciu moral. Tribunalul și-a justificat decizia prin faptul că persoana interesată fusese privată de libertate pentru o perioadă mai scurtă decât ceilalți doi reclamații. A observat totuși că din cauza procedurii penale și a mediatizării acesteia, viața profesională a persoanei interesate fusese grav afectată. Tribunalul nu menționează expresă criteriul duratei procedurii.

Reclamantul Virgil Toanchină, parchetul din apropierea tribunalului județean din Constanța și ministerul Finanțelor au format recururi în apel împotriva acestei sentințe.

Printr-o hotărâre definitivă din 6 iunie 2012, curtea de apel a respins recursul în apel al d-lui Virgil Toanchină și a admis parțial recursurile în apel ale parchetului și ministerului Finanțelor. Ea a observat de pe-o parte că toți reclamanții doreau să denunțe în fața sa eroarea judiciară de care fuseseră victime, care determinase privarea lor de libertate, precum și durata procedurii.

Curtea de apel a indicat apoi că: „Criteriile care permit stabilirea sumei despăgubirilor de acordat la titlu de prejudiciu moral urmăresc, în speța de față, în calitate de elemente extrinseci ale prejudiciului, durata relativ lungă a detenției care afectase libertatea reclamanților Constantinescu și a celor decedat Posedaru Romanuel (...), poziția profesională a acestor doi reclamații (...) și lipsa de venituri pe o perioadă lungă provenind dintr-o activitate profesională (...). La fel, starea de incertitudine și anxietate cauzate de durata lungă a procedurii judiciare și adoptarea măsurilor privative de libertate, depărtarea de familie și mediul social, sentimentul de a pierde imaginea publică pozitivă și cariera profesională – elemente intrinseci ale prejudiciului – sunt elementele de fapt care trebuie luate în considerare pentru a determina prejudiciul moral. "

Făcând propria apreciere a acestor criterii, curtea de apel a redus la 90.000 EUR suma de acordat reclamanților Mihail Constantinescu și Romanuel Nicolae Posedaru la titlu de prejudiciu moral.

Cât privește reclamantul Virgil Toanchină, curtea de apel a judecat că: „(...) o compensație echitabilă – în acord cu argumentele prezentate pentru durata lungă în care a fost supus procedurii judiciare și pentru perioada detenției preventive (din 14 februarie 1994 la 15 aprilie 1994) – este alcătuită din acordarea sumei de 15.000 EUR (...) ". b) Acțiunea de reparație intentată de reclamantul Călin Dragomir Marinescu

Printr-o sentință din 19 iunie 2012, pe baza articolelor 504 și 505 din CPP și 998 și 999 din codul civil, tribunalul județean a admis acțiunea reclamantului.

Pe baza unui raport de expertiză realizat în speța de față, tribunalul județean a acordat reclamantului 99.862 RON la titlu de prejudiciu material, reprezentând salariile pe care persoana interesată ar fi trebuit să le perceapă în perioada de privare de libertate.

Tribunalul județean a acordat de asemenea reclamantului 100.000 EUR la titlu de prejudiciu moral. Pentru a stabili această sumă, tribunalul județean a luat în considerare durata detenției, deteriorarea gravă a stării sale de sănătate, campania de presă virulentă dusă împotriva sa și atingerea reputației și prestigiului profesional. Tribunalul județean a notat apoi: „Durata excesivă a procedurii judiciare duse și finalizate prin achitarea reclamantului constituie unu dintre criteriile luate în considerare de tribunal pentru a determina prejudiciul. Astfel, starea de incertitudine cu privire la situația personală, familială și profesională și distrugerea imaginii persoanei au persistat timp de șaptesprezece ani, adică pe toată durata procedurii penale. "

Pe recursul parchetului și ministerului Finanțelor, printr-o hotărâre definitivă din 24 octombrie 2012, curtea de apel a redus suma prejudiciului moral de acordat reclamantului la 90.000 EUR și a menținut alte dispoziții ale sentinței pronunțate în primă instanță. c) Acțiunea de reparație intentată de reclamantul Constantin Bobeș

Printr-o sentință din 15 septembrie 2011, tribunalul județean a admis acțiunea reclamantului și i-a acordat 75.000 EUR la titlu de prejudiciu moral. După ce a indicat că reclamantul trebuia să obțină reparație pentru eroare judiciară, tribunalul a expus că procedura în care fusese implicat nu respectase cerința duratei rezonabile. El a judecat că prejudiciul moral datorat reclamantului pentru durata excesivă a procedurii era inclus în reparația acordată în virtutea articolului 504 din CPP.

Parchetul și reclamantul au format recururi în apel împotriva sentinței pronunțate în primă instanță. Parchetul a cerut reducerea sumei acordate la titlu de prejudiciu moral, în timp ce reclamantul a cerut creșterea acesteia.

Printr-o hotărâre definitivă din 11 ianuarie 2012, curtea de apel a respins recursul în apel al reclamantului, a admis cel al parchetului și a redus suma de acordat la titlu de prejudiciu moral la 50.000 EUR.

Această sumă a fost plătită reclamantului pe 27 februarie 2013. d) Acțiunea de reparație intentată de reclamanta Minerva Elena Dan

Printr-o sentință din 28 noiembrie 2012, tribunalul județean din Cluj a admis cererea reclamantei și, după ce a examinat dovezile din dosar, i-a acordat 400.000 RON (aproximativ 90.000 EUR) la titlu de prejudiciu moral suferit, din care 30.000 RON (aproximativ 6.600 EUR) pentru durata procedurii penale.

Reclamanta, ministerul Finanțelor și parchetul din apropierea tribunalului județean din Cluj au format recururi împotriva acestei sentințe. Reclamanta a cerut creșterea sumei acordate la titlu de prejudiciu moral, în timp ce ministerul Finanțelor și parchetul au cerut reducerea acesteia.

Printr-o hotărâre definitivă din 1 octombrie 2013, curtea de apel din Cluj a respins recursul reclamantei și a admis parțial recursurile din apel ale ministerului și parchetului. Ea a judecat că suma acordată la titlu de reparație pentru durata procedurii penale, adică 6.600 EUR, fusese corect stabilită și a redus la 53.400 EUR suma corespunzătoare prejudiciului moral pentru privarea de libertate. B. Dreptul intern pertinent

Dispozițiile relevante din codul de procedură penală, cum era în vigoare la época în care acțiunile de reparație fuseseră intentate de reclamații, erau libelled după cum urmează: art. 504 „1. Orice persoană condamnată printr-o hotărâre definitivă are dreptul să i se acorde de către Stat o reparație pentru prejudiciul suferit dacă, ca urmare a unui nou proces al cauzei, tribunalul decide prin hotărâre definitivă achitarea acestei persoane. 2. Beneficiază de asemenea a dreptului la reparație al prejudiciului suferit orice persoană care, în cursul procesului penal, a suferit o privare sau o restricție ilegală a libertății sale. 3. Privarea sau restricția ilegală a libertății trebuie să fi fost constatate, după caz, printr-o ordonanță a procurorului purtând revocare a măsurii privative sau restrictive a libertății, prin nicio acuzație pe baza motivului prevăzut la art. 10, alineatul unu, litera j), prin hotărâre a tribunalului purtând revocare a măsurii privative sau restrictive a libertății, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă ordonând încheierea procedurii penale din motivul prevăzut la art. 10, alineatul unu, litera j). 4. Beneficiază de asemenea a dreptului la reparație a prejudiciului suferit orice persoană care a fost privată de libertate, chiar după intervenția prescripției sau amnestiei, sau dacă faptele imputate nu mai constituie o infracțiune potrivit legii penale. " art. 505 „Pentru a stabili întinderea reparației, trebuie luată în considerare durata privării de libertate sau a restricției de libertate suferite, precum și consecințele acestei măsuri asupra persoanei și asupra familiei celui privat de libertate sau al cărui libertate fusese restrânsă. Reparația constă în plata unei sume de bani (...) Pentru persoanele care au dreptul la reparație și care aveau un loc de muncă înainte de privarea de libertate, durata privării de libertate va fi integrată în calculul ancianității în muncă în conformitate cu legea. Reparația este asigurată/suportată în toate cazurile de stat, de ministerul Finanțelor. "

Articolele 998 și 999 din codul civil care guvernează răspunderea civilă delictuală la época faptelor sunt descrise în hotărârea Pop Blaga c. România (nr. 37379/02, § 36, 27 noiembrie 2012). PLÂNGERI

Invocând art. 6 §1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata derizonabil a procedurii penale.

Pe terenul articolului 5 §§1 a) și 4 din Convenție, se plâng de ilegalitatea plasării lor în detenție din 12 iunie 2002 la 4 februarie 2004 și denunță lipsa de corectitudine a procedurii penale care, după spusele lor, încălcă articolele 6 §§1, 2 și 3 b) și c) și 13 din Convenție. PE DREPT A. Cu privire la plângerea privind durata procedurii penale

Reclamanții denunță în fața Curții durata excesivă a procedurii penale intentate împotriva lor. Ele citează art. 6 §1 din Convenție, în următorul libel în partea sa relevantă: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) în termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra caracterului întemeiat sau nu al oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa. " 1. Argumentele părților

Guvernul susține că reclamanții Constantin Bobeș, Virgil Toanchină, Mihail Constantinescu, Marinela Popescu și Călin Dragomir Marinescu nu se pot mai pretinde victime ale unei încălcări a articolului 6 §1 din Convenție și că cererea trebuie radiată din rol din Curte cu motivul că litigiul a fost rezolvat și nu se mai justifică să se continue examinarea cererii din orice alt motiv. În acest sens, Guvernul subliniază că instanțele naționale, în deciziile lor definitive pronunțate ca urmare a acțiunilor de răspundere pentru eroare judiciară, au recunoscut încălcarea dreptului garantat de art. 6 §1 din Convenție și au, în plus, acordat reclamanților o reparație adecvată și suficientă.

Deoarece la prezentarea observațiilor, acțiunea de răspundere intentată de reclamanta Minerva Elena Dan era pendantă în fața instanțelor interne, Guvernul a ridicat o excepție pe temeiul neepuizării căilor de recurs interne.

Reclamantul Constantin Bobeș, în replică, a indicat că Statul a iniționat mai multe proceduri contestând executarea hotărârii definitive a curții de apel din Constanța din 11 ianuarie 2012 cu scopul de a bloca plata sumei datorată la titlu de prejudiciu moral. El subliniază că un reclamant beneficiază de statutul de victimă atât timp cât nu a obținut o reparație concretă din partea Statului responsabil.

Ceilalți reclamații expun că sumele atribuite la titlu de prejudiciu moral au fost fixate global și că nu asigură o reparație dreaptă și completă a prejudiciului lor cauzat de durata și lipsa de corectitudine a acestei proceduri. Ele indică în acest sens că instanțele interne și-au justificat sumele acordate prin referință la privarea de libertate și mediatizarea cauzei. Ele observă că, cu excepția curții de apel din Cluj care a judecat acțiunea reclamantei Minerva Elena Dan, celelalte instanțe nu au examinat plângerea privind durata procedurii. Mai mult, instanțele interne nu au sancționat atitudinea Parchetului care, în cursul procedurii penale, disimula dovezile părților și instanțelor interne, ceea ce a contribuit la prelungirea procedurii. Ele expun în sfârșit că examinarea cererii lor de Curte ar fi reparația cea mai eficace care ar sancționa toate injustițiile comise de Statul român la adresa lor. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că autoritățile naționale care au o responsabilitate primară în repararea unei presupuse încălcări a Convenției. Potrivit jurisprudenței sale constante, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă a unei încălcări, nu este suficient doar că are calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci că aceasta subsistă în cursul procedurii în fața Curții (Stoicescu c. România (revizuire), nr. 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004 și Sediri c. Franța (decizie), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007). Atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și hotărârea lor constituie o reparație adecvată și suficientă a acestei încălcări, partea în cauză nu se mai poate pretinde victimă în sensul articolului 34 din Convenție (Delimoț c. România (decizie), nr. 24316/04, 6 iulie 2010).

Curtea observă mai întâi că reclamanții denunță în fața sa durata derizonabil a procedurii penale intentate împotriva lor. Ținând seama de competența ratione temporis a Curții, perioada care trebuie luată în considerare a început în speța de față pe 20 iunie 1994, data la care România a ratificat Convenția. A luat sfârsit prin hotărârea definitivă din 7 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a achitat persoanele interesate din toate acuzațiile care li se aduceau. În plus, doar perioadele în care cauza a fost efectiv pendantă în fața tribunalelor vor fi luate în considerare, excludând deci perioadele între adoptarea unei hotărâri definitive și anularea sa ca urmare a unui recurs extraordinar (Seregina c. Rusia, nr. 12793/02, § 92, 30 noiembrie 2006 și Cerăceanu c. România (nr. 1), nr. 31250/02, § 47, 4 martie 2008). Deci, în speța de față, procedura a durat cincisprezece ani și nouă luni aproximativ, pentru patru grade de instanță.

Curtea observă apoi că, în cadrul acțiunilor de reparație pentru eroare judiciară, instanțele interne au menționat durata prea lungă a procedurii penale ca unu dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a stabili prejudiciul moral suferit de persoanele interesate. În plus, curtea de apel din Cluj a examinat separat cererea privind durata procedurii. De asemenea rezultă din motivele deciziilor pronunțate la nivel intern că instanțele au luat în considerare consecințele asupra situației personale și profesionale a reclamanților datorită duratei procedurii interne.

În aceste condiții, Curtea consideră că termenii folosiți în deciziile lor de instanțele interne pot trece pentru o recunoaștere, cel puțin în substanță, a încălcării articolului 6 §1 din Convenție în ceea ce privește durata procedurii penale (vezi, mutatis mutandis, Temesan c. România, nr. 36293/02, § 45, 10 iunie 2008, și Staïkov c. Bulgaria, nr. 49438/99, § 90, 12 octombrie 2006). Deci, condiția recunoașterii încălcării presupuse a Convenției este îndeplinită în prezenta cauza.

Cât privește caracterul suficient al reparației oferite de instanțele interne (Cocchiarella c. Italia [Marea Cameră], nr. 64886/01, § 72, CEDH 2006-V, și Stan c. România (decizie), nr. 6936/03, 20 mai 2008), Curtea observă că, ca urmare a acțiunilor de reparație, reclamanții s-au văzut acorda diferite sume la titlu de prejudiciu moral. În cazul reclamantei Minerva Elena Dan, instanțele interne i-au acordat suma de 6.600 EUR la titlu de prejudiciu moral menționând expresă durata excesivă a procedurii penale. Acest montant pare cu totul rezonabil la lumina sumelor acordate de Curte în cazuri similare privind România.

Cât privește ceilalți reclamații, Curtea observă că sumele acordate urmăreau să acopere global prejudiciul suferit de persoanele interesate reținând mai multe motive, inclusiv durata prea lungă a procedurii penale. Cât privește în particular reclamantul Virgil Toanchină care a obținut o sumă de bani mai mică decât ceilalți reclamații, instanțele interne și-au justificat decizia prin faptul că persoana interesată fusese privată de libertate pentru o perioadă mult mai scurtă decât ceilalți reclamații. Dacă nu le aparține Curții să speculeze care parte din sumele acordate urmăreau să repareze prejudiciul suferit din cauza duratei procedurii și detenției ilegale respectiv, ea nu se poate totuși opri din a observa că aceste sume erau foarte ridicate, chiar și în raport cu jurisprudența ei pertinentă. Deoarece nu are rolul de a se substitui instanțelor interne și că le incumbă în principal autorităților naționale și, în special, curților și tribunalelor, să interpreteze elementele produse în fața lor pentru a stabili prejudiciile suferite de o parte, Curtea estimează că și aceștia reclamații au obținut de asemenea reparație suficientă la lumina jurisprudenței Curții.

Prin urmare, Curtea concluzionează că, în circumstanțele cazului de faț, reparațiile din care au beneficiat reclamanții pot trece pentru adecvate și suficiente. Rezultă că persoanele interesate nu mai sunt victime ale încălcării presupuse. Deci, această plângere este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 §3 a) și trebuie respinsă în aplicare a articolului 35 §4.

Ținând seama de această concluzie, Curte nu mai estimează necesar să examineze necesitatea de a radia cererea din rol. B. Cu privire la celelalte plângeri

Reclamanții denunță de asemenea în fața Curții ilegalitatea privării lor de libertate și lipsa de corectitudine a procedurii penale intentate împotriva lor, invocând articolele 5 §§1 a) și 4, 6 §§1, 2 și 3 b) și c) și 13 din Convenție. Ținând seama de concluziile de mai sus trase din achitarea reclamanților, precum și din ansamblul elementelor de care dispune, pentru cât este competentă să cunoască din alegațiile formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de aceste articole din Convenție. Ea consideră deci că aceste plângeri trebuie respinse, în aplicare a articolelor 34 și 35 §§1, 3 (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Dragoljub Popović Grefier adjoint Președinte

Les requérants, MM. Călin Dragomir Marinescu, Mihail Constantinescu, Virgil Toanchină, Romanuel Nicolae Posedaru et Constantin Bobeș et M me Minerva Elena Dan, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1949, 1949, 1953, 1948, 1955 et 1947, et résidant à Constanța. Les requérants Călin Dragomir Marinescu, Mihail Constantinescu, Virgil Toanchină et Romanuel Nicolae Posedaru et Minerva Elena Dan sont représentés devant la Cour par M es I. Hașotti, V. Zamfir, N. Mihalică et A. Armeanu, avocats à Constanța. Le requérant Constantin Bobeș est représenté devant la Cour par son épouse, M me L. Bobeș.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. 3. À la suite du décès du requérant Romanuel Nicolae Posedaru survenu le 17 septembre 2008, M mes Marinela Posedaru et Lacrima Horneț, la veuve et la fille de ce requérant, ont exprimé le souhait de poursuivre l’instance. Elles sont représentées dans la procédure devant la Cour par M e I. Hașotti. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M. Romanuel Nicolae Posedaru le « requérant » ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI). A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 5. À l’époque des faits, les requérants faisaient partie de la direction de la société nationale de navigation maritime C.N.M. Petromin S.A. 1. La procédure pénale dirigée contre les requérants 6. À une date non précisée en 1993, le parquet près la cour d’appel de Constanța entama des poursuites pénales contre les requérants des chefs d’abus de fonction, faux et usage de faux, contrebande de navires, exportations illégales et utilisation illégale du budget de la société. Du 14 février au 15 avril 1994, les requérants, sauf M me Minerva Elena Dan, furent placés en détention provisoire. Sur réquisitoire du 20 juillet 1994, le parquet renvoya les requérants en jugement devant le tribunal départemental de Constanța (« le tribunal départemental »).

Par un jugement du 9 décembre 1996, le tribunal départemental acquitta les requérants. Ce jugement fut confirmé sur appel du parquet, par un arrêt du 8 juillet 1997 de la cour d’appel de Constanța (« la cour d’appel »). Par un arrêt définitif du 10 juin 1998, la Cour suprême de Justice fit droit au recours du parquet, cassa les décisions antérieurement rendues et condamna les requérants à des peines de sept à douze ans de prison.

Les requérants demandèrent la révision de l’arrêt définitif du 10 juin 1998 de la Cour suprême de Justice. Par un jugement interlocutoire du 9 septembre 1998, le tribunal départemental accueillit la demande de révision et ordonna le sursis à l’exécution des peines de prison infligées aux requérants.

Après une cassation avec renvoi, le 5 juin 2002, la Cour suprême de Justice ordonna le transfert de l’affaire devant les juridictions d’un autre département.

Par un jugement du 16 novembre 2007, après deux cassations avec renvoi, le tribunal départemental de Galați fit droit à la demande de révision, cassa au fond l’arrêt définitif du 10 juin 1998 de la Cour suprême de Justice et acquitta les requérants de tous les chefs d’accusations pour lesquels ils avaient été poursuivis. Ce jugement fut confirmé sur appel et sur recours du parquet, par un arrêt du 11 décembre 2008 de la cour d’appel de Galați et par un arrêt définitif de la Haute Cour de cassation et de justice (l’ancienne Cour suprême de Justice, ci-après « la Haute Cour ») du 7 mai 2010. 2. Le placement en détention des requérants pendant la procédure de révision

En 2001, le parquet émit au nom des requérants des mandats d’exécution des peines infligées par l’arrêt définitif du 10 juin 1998 de la Cour suprême de Justice. Les requérants formèrent une contestation à l’exécution. Par un jugement du 21 mars 2001, le tribunal départemental accueillit la contestation des requérants et jugea que la suspension de l’exécution des peines s’appliquait tout au long de la procédure de révision.

Le 11 juin 2002, le tribunal départemental fut saisi d’une demande de rectification des mandats d’exécution des peines délivrés antérieurement au nom des requérants. Le tribunal fit droit à cette demande et de nouveaux mandats d’exécution des peines furent émis.

Le 12 juin 2002, les requérants, sauf M. Virgil Toanchină, furent placés en détention. Ils formèrent une nouvelle contestation à l’exécution rejetée par le tribunal départemental le 14 juin 2002, au motif que la suspension de l’exécution des peines ne s’appliquait que pendant la procédure en première instance de la demande de révision.

Par un arrêt du 4 février 2004, la Haute Cour fit droit au recours des requérants sur le fond de l’affaire et ordonna leur remise en liberté. 3. Les actions en réparation engagées au niveau interne par les requérants 15. À différentes dates, tous les requérants saisirent les juridictions internes d’actions en réparation pour erreur judiciaire, en demandant réparation du préjudice subi en raison de leur privation de liberté et de la durée de la procédure qui avait abouti à leur acquittement.

Ils fondèrent leurs actions sur les articles 504 et 505 du code de procédure pénale (« CPP »). Certains des requérants invoquèrent également les articles 998 et 999 du code civil, tel qu’en vigueur à l’époque des faits. Les requérants Minerva Elena Dan et Constantin Bobeș invoquèrent également l’article 6 de la Convention pour dénoncer la durée excessive de la procédure pénale interne. a) L’action en réparation engagée par les requérants Mihail Constantinescu et Virgil Toanchină et par M me Marinela Posedaru, au nom du requérant décédé Romanuel Nicolae Posedaru

Par un jugement du 17 octobre 2011, en se fondant sur les articles 504 et 505 du CPP interprétés à la lumière des articles 998 et 999 du code civil, le tribunal départemental fit droit à l’action des requérants.

Pour ce qui est des requérants Mihail Constantinescu et Romanuel Nicolae Posedaru, le tribunal départemental accorda à chacun la somme de 200 000 EUR, au titre de préjudice moral. Afin de déterminer cette somme, le tribunal départemental prit en compte la durée de la privation de liberté, l’impact de la détention sur l’état de santé des intéressés, l’atteinte à leur dignité et à leur réputation, « la durée excessivement longue de la procédure » qui a constitué « une période d’incertitude » pour les requérants et leurs familles ainsi que l’impossibilité de réparer le préjudice causé par ces faits en remettant les intéressés dans la situation où ils se trouvaient avant les poursuites. Le tribunal départemental releva que la vie familiale des requérants avait été affectée et souligna la médiatisation excessive de l’affaire.

Se fondant sur des expertises comptables, le tribunal départemental accorda également à ces deux requérants des sommes au titre du préjudice matériel, représentant les salaires qu’ils auraient pu gagner pendant la période correspondant à leur détention.

Pour ce qui est du requérant Virgil Toanchină, le tribunal départemental lui accorda 50 000 EUR au titre du préjudice moral. Le tribunal justifia sa décision par le fait que l’intéressé avait été privé de liberté pendant une période plus courte que les deux autres requérants. Il releva toutefois qu’en raison de la procédure pénale et de sa médiatisation, la vie professionnelle de l’intéressé avait été gravement affectée. Le tribunal ne mentionne pas expressément le critère de la durée de la procédure.

Le requérant Virgil Toanchină, le parquet près le tribunal départemental de Constanța et le ministère des Finances formèrent des pourvois en recours contre ce jugement.

Par un arrêt définitif du 6 juin 2012, la cour d’appel rejeta le pourvoi en recours de M. Virgil Toanchină et fit partiellement droit aux pourvois en recours du parquet et du ministère des Finances. Elle releva d’emblée que tous les requérants entendaient dénoncer devant elle l’erreur judiciaire dont ils avaient été victimes, qui avait mené à leur privation de liberté ainsi que la durée de la procédure.

La cour d’appel indiqua ensuit que : « Les critères qui permettent l’établissement du montant des dédommagements à octroyer au titre de préjudice moral visent, en l’espèce, en tant qu’éléments extrinsèques au dommage, la durée relativement longue de la détention qui avait affecté la liberté des requérants Constantinescu et le feu Posedaru Romanuel (...), la position professionnelle de ces deux requérants (...) et la privation pendant une longue période de tout revenu tiré d’une activité professionnelle (...). De même, l’état d’incertitude et d’anxiété causés par la longue durée de la procédure judiciaire et la prise des mesures privatives de liberté, l’éloignement de la famille et du milieu social, le sentiment de perdre l’image publique positive et la carrière professionnelle – des éléments intrinsèques du préjudice – sont les éléments de fait à prendre en compte pour déterminer le préjudice moral. »

En faisant sa propre appréciation de ces critères, la cour d’appel diminua à 90 000 EUR le montant à accorder aux requérants Mihail Constantinescu et Romanuel Nicolae Posedaru au titre du préjudice moral.

Pour ce qui est du requérant Virgil Toanchină, la cour d’appel jugea que : « (...) une compensation équitable – en accord avec les arguments présentés pour la longue durée pendant laquelle il a été soumis à la procédure judiciaire et pour la période de détention provisoire (du 14 février 1994 au 15 avril 1994) – est constituée par l’octroi de la somme de 15 000 EUR (...) ». b) L’action en réparation engagée par le requérant Călin Dragomir Marinescu

Par un jugement du 19 juin 2012, en se fondant sur les articles 504 et 505 du CPP et 998 et 999 du code civil, le tribunal départemental fit droit à l’action du requérant.

Se fondant sur un rapport d’expertise réalisé en l’espèce, le tribunal départemental accorda au requérant 99 862 RON au titre de préjudice matériel, représentant les salaires que l’intéressé aurait dû percevoir pendant la période privative de liberté.

Le tribunal départemental accorda également au requérant 100 000 EUR au titre du préjudice moral. Afin d’établir ce montant, le tribunal départemental prit en compte la durée de la détention, la détérioration grave de son état de santé, la campagne de presse virulente menée contre lui et l’atteinte à sa réputation et à son prestige professionnel. Le tribunal départemental nota ensuite : « La durée excessive de la procédure judiciaire menée et finalisée par l’acquittement du requérant constitue l’un des critères pris en compte par le tribunal pour déterminer le préjudice. Ainsi, l’état d’incertitude quant à la situation personnelle, familiale et professionnelle et la destruction de l’image de la personne ont subsisté pendant dix ‑ sept ans, soit pendant toute la durée de la procédure pénale. »

Sur recours du parquet et du ministère des Finances, par un arrêt définitif du 24 octobre 2012, la cour d’appel réduisit le montant du préjudice moral à accorder au requérant à 90 000 EUR et maintint les autres dispositions du jugement rendu en première instance. c) L’action en réparation engagée par le requérant Constantin Bobeș

Par un jugement du 15 septembre 2011, le tribunal départemental fit droit à l’action du requérant et lui octroya 75 000 EUR au titre du préjudice moral. Après avoir indiqué que le requérant devait obtenir réparation pour erreur judiciaire, le tribunal exposa que la procédure dans laquelle il avait été impliqué n’avait pas respecté l’exigence de durée raisonnable. Il jugea que le préjudice moral dû au requérant pour la durée excessive de la procédure était inclus dans la réparation octroyée en vertu de l’article 504 du CPP.

Le parquet et le requérant formèrent des pourvois en recours contre le jugement rendu en première instance. Le parquet demanda la diminution de la somme accordée au titre de préjudice moral alors que le requérant demanda son augmentation.

Par un arrêt définitif du 11 janvier 2012, la cour d’appel rejeta le pourvoi en recours du requérant, fit droit à celui du parquet et diminua la somme à accorder au titre de préjudice moral à 50 000 EUR.

Cette somme fut payée au requérant le 27 février 2013. d) L’action en réparation engagée par la requérante Minerva Elena Dan

Par un jugement du 28 novembre 2012, le tribunal départemental de Cluj fit droit à la demande de la requérante et, après avoir examiné les preuves du dossier, lui accorda 400 000 RON (environ 90 000 EUR) au titre du préjudice moral subi, dont 30 000 RON (environ 6 600 EUR) pour la durée de la procédure pénale.

La requérante, le ministère des Finances et le parquet près le tribunal départemental de Cluj formèrent des recours contre ce jugement. La requérante demanda l’augmentation de la somme accordée au titre du préjudice moral alors que le ministère des Finances et le parquet demandèrent sa diminution.

Par un arrêt définitif du 1 er octobre 2013, la cour d’appel de Cluj rejeta le recours de la requérante et fit droit partiellement aux pourvois en recours du ministère et du parquet. Elle jugea que la somme accordée au titre de réparation pour la durée de la procédure pénale, à savoir 6 600 EUR, avait été correctement établie et diminua à 53 400 EUR la somme correspondant au préjudice moral pour la privation de liberté. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale, telles qu’en vigueur à l’époque où les actions en réparation avaient été engagées par les requérants, étaient ainsi libellées : Article 504 « 1. Toute personne condamnée par une décision définitive a droit à se voir octroyer par l’État une réparation pour le dommage subi si, à la suite d’un nouveau jugement de la cause, le tribunal décide par un jugement définitif l’acquittement de cette personne. 2. Bénéficie également du droit à la réparation du dommage subi toute personne qui, au cours du procès pénal, a subi une privation ou une restriction illégales de sa liberté. 3. La privation ou la restriction illégales de liberté doivent avoir été constatées, selon le cas, par une ordonnance du procureur portant révocation de la mesure privative ou restrictive de liberté, par un non-lieu fondé sur le motif prévu à l’article 10, alinéa premier, lettre j), par une décision du tribunal portant révocation de la mesure privative ou restrictive de liberté, par une décision définitive d’acquittement ou par une décision définitive ordonnant la clôture de la procédure pénale pour le motif prévu à l’article 10, alinéa premier, lettre j). 4. Bénéficie également du droit à la réparation du dommage subi toute personne qui a été privée de liberté, même après l’intervention de la prescription ou de l’amnistie, ou si les faits imputés ne constituaient plus une infraction selon la loi pénale. » Article 505 « Afin d’établir l’étendue de la réparation, il convient de prendre en compte la durée de la privation de liberté ou de la restriction de liberté subie ainsi que les conséquences de cette mesure sur la personne et sur la famille de celui privé de liberté ou dont la liberté avait été restreinte. La réparation consiste dans le paiement d’une somme d’argent (...) Pour les personnes qui ont droit à la réparation et qui avaient un travail avant la privation de liberté, la durée de privation de la liberté sera intégrée dans le calcul de l’ancienneté dans le travail conformément à la loi. La réparation est assurée/supportée dans tous les cas par l’état, par le ministère des Finances. »

Les articles 998 et 999 du code civil régissant la responsabilité civile délictuelle à l’époque des faits sont décrits dans l’arrêt Pop Blaga c. Roumanie (n o 37379/02, § 36, 27 novembre 2012). GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée déraisonnable de la procédure pénale.

Sur le terrain de l’article 5 §§ 1 a) et 4 de la Convention, ils se plaignent de l’illégalité de leur placement en détention du 12 juin 2002 au 4 février 2004 et dénoncent le défaut d’équité de la procédure pénale qui avait méconnu, selon eux, les articles 6 §§ 1, 2 et 3 b) et c) et 13 de la Convention. EN DROIT A. Sur le grief tiré de la durée de la procédure pénale

Les requérants dénoncent devant la Cour la durée excessive de la procédure pénale engagée contre eux. Ils citent l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » 1. Les arguments des parties

Le Gouvernement soutient que les requérants Constantin Bobeș, Virgil Toanchină, Mihail Constantinescu, Marinela Popescu et Călin Dragomir Marinescu ne peuvent plus se prétendre victimes d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et que la requête doit être rayée du rôle de la Cour au motif que le litige a été résolu et qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête pour tout autre motif. À cet égard, le Gouvernement souligne que les tribunaux nationaux, dans leurs décisions définitives rendues à la suite des actions en responsabilité pour erreur judiciaire, ont reconnu la violation du droit garanti par l’article 6 § 1 de la Convention et ont, en outre, accordé aux requérants une réparation adéquate et suffisante. 43. Étant donné que lors de la présentation des observations, l’action en responsabilité engagée par la requérante Minerva Elena Dan était pendante devant les juridictions internes, le Gouvernement a soulevé à son égard une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant Constantin Bobeș, en réplique, a indiqué que l’État avait engagé de nombreuses procédures contestant l’exécution de l’arrêt définitif de la cour d’appel de Constanta du 11 janvier 2012 afin de bloquer le paiement de la somme due au titre du préjudice moral. Il souligne qu’un requérant bénéficie du statut de victime tant qu’il n’a pas obtenu une réparation concrète de la part de l’État responsable.

Les autres requérants exposent que les sommes attribuées au titre du préjudice moral ont été fixées globalement et qu’elles n’assurent pas une juste et intégrale réparation de leur préjudice causé par la durée et le défaut d’équité de cette procédure. Ils indiquent à cet égard que les juridictions internes ont justifié les sommes accordées par référence à la privation de liberté et par la médiatisation de l’affaire. Ils relèvent que, à part la cour d’appel de Cluj qui a jugé l’action de la requérante Minerva Elena Dan, les autres juridictions n’ont pas examiné le grief tiré de la durée de la procédure. Qui plus est, les juridictions internes n’ont pas sanctionné l’attitude du Parquet qui, pendant la procédure pénale, a dissimulé des preuves aux parties et aux tribunaux internes, ce qui a contribué à l’allongement de la procédure. Ils exposent enfin que l’examen de leur requête par la Cour serait la réparation la plus efficace qui sanctionnerait toutes les injustices commises par l’État roumain à leur égard. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle que c’est aux autorités nationales qu’il appartient en premier lieu de redresser une violation alléguée de la Convention. Selon sa jurisprudence constante, pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, il faut non seulement qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour ( Stoicescu c. Roumanie (révision), n o 31551/96, § 55, 21 septembre 2004 et Sediri c. France (déc.), n o 44310/05, 10 avril 2007). Lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de cette violation, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention ( Delimoț c. Roumanie (déc.), n o 24316/04, 6 juillet 2010).

La Cour note d’abord que les requérants dénoncent devant elle la durée déraisonnable de la procédure pénale engagée contre eux. Compte tenu de la compétence ratione temporis de la Cour, la période à considérer a commencé en l’occurrence le 20 juin 1994, date à laquelle la Roumanie a ratifié la Convention. Elle a pris fin par l’arrêt définitif du 7 mai 2010 de la Haute Cour de cassation et de justice qui a acquitté les intéressés de toutes les charges portées contre eux. Par ailleurs, seules les périodes pendant lesquelles l’affaire a été effectivement pendante devant les tribunaux seront prises en compte, en excluant donc les périodes entre l’adoption d’une décision définitive et son annulation à la suite d’un recours extraordinaire ( Seregina c. Russie , n o 12793/02, § 92, 30 novembre 2006 et Cerăceanu c. Roumanie (n o 1) , n o 31250/02, § 47, 4 mars 2008). Dès lors, en l’espèce, la procédure a duré quinze ans et neuf mois environ, pour quatre degrés de juridiction.

La Cour note ensuite que, dans le cadre des actions en réparation pour erreur judiciaire, les tribunaux internes ont mentionné la durée trop longue de la procédure pénale comme l’un des éléments à prendre en compte pour établir le préjudice moral subi par les intéressés. Par ailleurs, la cour d’appel de Cluj a examiné séparément la demande portant sur la durée de la procédure. Il ressort également de la motivation des décisions rendues au niveau interne que les tribunaux ont pris en compte les conséquences sur la situation personnelle et professionnelle des requérants dues à la durée de la procédure interne.

Dans ces conditions, la Cour considère que les termes utilisés dans leurs décisions par les juridictions internes peuvent passer pour une reconnaissance, au moins en substance, de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est de la durée de la procédure pénale (voir, mutatis mutandis , Temesan c. Roumanie , n o 36293/02, § 45, 10 juin 2008, et Staïkov c. Bulgarie , n o 49438/99, § 90, 12 octobre 2006). Dès lors, la condition de la reconnaissance de la violation alléguée de la Convention est remplie dans la présente affaire.

Quant au caractère suffisant du redressement offert par les juridictions internes ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, § 72, CEDH 2006 ‑ V, et Stan c. Roumanie (déc.), n o 6936/03, 20 mai 2008), la Cour note qu’à la suite des actions en réparation, les requérants se sont vu octroyer différentes sommes au titre du préjudice moral. Dans le cas de la requérante Minerva Elena Dan, les juridictions internes lui ont octroyé la somme de 6 600 EUR au titre du préjudice moral en mentionnant expressément la durée excessive de la procédure pénale. Ce montant apparaît tout à fait raisonnable à la lumière des montants octroyés par la Cour dans des affaires similaires concernant la Roumanie.

Pour ce qui est des autres requérants, la Cour note que les sommes accordées visaient à couvrir globalement le préjudice subi par les intéressés en retenant plusieurs motifs, dont la durée trop longue de la procédure pénale. Pour ce qui est en particulier du requérant Virgil Toanchină qui a obtenu une somme d’argent moins importante que les autres requérants, les juridictions internes ont justifié leur décision par le fait que l’intéressé avait été privé de liberté pour une période beaucoup plus courte que les autres requérants. S’il n’appartient pas à la Cour de spéculer quelle partie des sommes octroyées visait à réparer le préjudice subi du fait de la durée de la procédure et de la détention illégale respectivement, elle ne peut toutefois pas s’empêcher de constater que ces sommes étaient très élevées, même par rapport à sa jurisprudence pertinente. Étant donné qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes et que c’est au premier chef aux autorités nationales et, notamment, aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter les éléments produits devant elles pour établir les préjudices subis par une partie, la Cour estime que ces requérants ont obtenu également une réparation suffisante à la lumière de la jurisprudence de la Cour.

Partant, la Cour conclut que, dans les circonstances de l’espèce, les réparations dont ont bénéficié les requérants peuvent passer pour adéquates et suffisantes. Il s’ensuit que les intéressés ne sont plus victimes de la violation alléguée. Dès lors, ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Compte tenu de cette conclusion, le Cour n’estime plus nécessaire d’examiner la nécessité de rayer la requête du rôle. B. Sur les autres griefs

Les requérants dénoncent également devant la Cour l’illégalité de leur privation de liberté et le défaut d’équité de la procédure pénale engagée contre eux, en invoquant les articles 5 §§ 1 a) et 4, 6 §§ 1, 2 et 3 b) et c) et 13 de la Convention. Compte tenu des conclusions ci-dessus tirées de l’acquittement des requérants, ainsi que de l’ensemble des éléments dont elle dispose, pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par ces articles de la Convention. Elle considère dès lors que ces griefs doivent être rejetés, en application des articles 34 et 35 §§ 1, 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Dragoljub Popović Greffière adjointe Président