Mouvement Pour L'Intégration Spirituelle Dans L'Absolu împotriva României

Reclamanta este o organizație non-guvernamentală românească cu sediul la București. Ea este reprezentată în fața Curții de Dna. A. Solomon, avocat la București.

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agenta sa, Dna. C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei 1. Contextul cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Asociația reclamantă, "Mișcarea pentru integrarea spirituală în absolut" (MISA), a fost creată în 1990 pentru a promova practica diferitelor forme de yoga. S-a constituit în jurul lui G.B. care practica și preda yoga din anii 70 și care, din acest motiv, a fost obiectul unor măsuri de supraveghere de către poliția regimului comunist care a dus la mai mulți internări psihiatrice și condamnări penale.

O parte din membri MISA locuiau în comunități numite "ashrams". Asociația deschisese, de asemenea, mai multe centre de instrucție în străinătate.

După mai multe sesizări privind opiniile politice ale lui G.B. și adunările MISA care, potrivit Serviciului Român de Informații (SRI), aveau caracter sexual și incitau la traficul și consumul de droguri, procuratura din curtea de apel București a declanșat o anchetă.

La cererea procuraturii, la 16 martie 2004, tribunalul județean din București autorizează percheziția și sechestrarea echipamentului informatic în șaisprezece imobile ocupate de membri MISA.

Procuratura a cerut jandarmeriei și SRI punerea la dispoziție de militari provenind din unități speciale. Le-a indicat că era vorba de o operațiune de luptă împotriva "traficului de droguri și prostituției".

La 18 martie 2004, la 9 dimineața, autoritățile au declanșat operațiunea "Hristos", vasta operațiune de netă bazată pe intervenția agenților jandarmeriei și forțelor speciale. 2. Desfășurarea operațiunii "Hristos" a) Versiunea reclamantei

În ciuda lipsei oricărei manifestări de semne de rezistență fizică susținute de reclamantă, agenții forțelor de ordine ar fi intrat în imobile fără prevenire și distrug ușile și ferestre. Sub amenința armelor și folosind violență, ar fi imobilizat pe sol ocupanții. Unii din aceștia ar fi fost încătușați, violent bătuți și insultați. Militarii ar fi procedat apoi la percheziții corporale și accesul la toalete ar fi fost permis doar în condiții umilitoare.

Militarii ar fi procedat la percheziția imobilelor și ar fi confiscat numeroase obiecte, dintre care unele personale și intime, care nu aveau nici o legătură cu scopul percheziției. Ar fi filmat operațiunea și procuratura ar fi transmis presei aceste înregistrări.

Câteva sute de membri și simpatizanți MISA ar fi fost aduși forțat la secții de poliție unde ar fi fost supuși presiunilor fizice și psihice de către procurori pentru a-i constrânge să semneze declarații incriminatoare G.B. și activitățile MISA.

M.D., care era minoră la momentul faptelor, ar fi fost obligată să declare că întreținuse relații sexuale cu G.B. Pe ordinul procuraturii, ar fi fost dusă la institutul de medicină legală, la care ar fi fost dusă forțat, pentru a fi supusă unui examen ginecologic.

Membri și simpatizanți MISA s-au adunat la 1 aprilie 2004, potrivit lor spontan și pașnic, în fața institutului pentru a protesta împotriva tratamentului acordat M.D. Adunarea lor ar fi fost violonț dispersată de poliție. O nouă adunare, care a avut loc la 5 aprilie 2004, ar fi fost, de asemenea, violonț dispersată. b) Versiunea Guvernului

Guvernul indică faptul că reclamanta a fost supusă supravegherii, deoarece era suspectată de a se dedica activităților care punereau în pericol securitatea națională.

Potrivit Guvernului, operațiunea din 18 martie 2004 a fost autorizată potrivit căilor legale și s-a desfășurat în conformitate cu acestea.

Guvernul admite că poliția a intrat forțat în imobile, dar susține că utilizarea forței era justificată ținând seama de riscul distrugerii probelor și de necesitatea de a constata comiterea anumitor infracțiuni în flagranță. În ceea ce privește percheziții, percheziții corporale și interogatorii, Guvernul indică faptul că investigația internă a concluzionat că acestea au avut loc fără violență și nu au depășit cadrul legal în care se încadrau.

În ceea ce privește obiectele personale confiscate, Guvernul susține că procurorii au păstrat doar pe acelea necesare continuării investigațiilor și au returnat celelalte. El indică faptul că imaginile difuzate de presă nu au fost furnizate de autorități, care s-ar fi limitat la difuzarea unui comunicat de presă, ci de persoane particulare care ar fi filmat operațiunea.

În sfârșit, Guvernul susține că două manifestații ale membrilor și simpatizanților MISA au fost dispersate din cauza caracterului lor ilegal și a riscului de tulburare a ordinii publice. 3. Procedura penală deschisă ca urmare a plângerii reclamantei și altor persoane

Reclamanta, persoanele care se estimau victime ale operațiunii "Hristos" și participanții la cele două manifestații sus-menționate au depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva militarilor, magistraților și ofițerilor care asiguraseră coordonarea operațiunii.

Estimând că comportamentul autorităților era abuziv și că ei făceau obiectul unei discriminări bazate pe convicțiunile lor filozofice și religioase, plângitorii acuzau forțele de ordine de acte de tortură, de încălcare a domicilului, de amenințări și de privare de libertate ilegală. Reclamau, în plus, restituria obiectelor confiscate potrivit lor ilegal.

Procuratura lângă Curtea de Casație și Justiție Supremă ("Curtea Supremă") trimite plângerea procuraturii militare lângă tribunalul militar din București, acesta din urmă fiind competent pentru a cunoaște infracțiunile comise de membri ai forțelor armate.

La 19 februarie 2008, procuratura militară ordonează clasarea fără urmare a dosarului, estimând că militarii acționaseră în conformitate cu dispozițiile legale și în respectarea atribuțiilor lor. În ceea ce privește degradarea imobilelor, înregistrarea operațiunii și confiscarea obiectelor, procuratura observă că aceste măsuri fuseser supervizate și ordonate de către anchetatori care coordonaseră operațiunea. În ceea ce privește violență, procuratura militară considera că, presupunând că acestea au avut loc, erau inerente acestui tip de operațiune. În sfârșit, referitor la plângeri pentru violență care ar fi fost exercitate la 1 și 5 aprilie 2004, procuratura estima că forțele de ordine acționaseră legal pentru a dispersa manifestații neautorizate.

Reclamanta contest ordinul de clasare fără urmare, susținând că procuratura ignorase dovezi care, după opinia ei, demonstrau abuzurile autorităților și că manifestase părtinire și superficialitate cu scopul, după opinia ei, de a acoperi abuzurile susținute. Ea susținea că nu putuse participa la procedură și că nu avusese posibilitatea de a convoca martori sau de a propune administrarea de noi dovezi. Prin urmare, cerea infirmarea ordinului, redeschiderea investigației și administrarea de noi dovezi.

Printr-un ordin comunicat reclamantei la 27 iulie 2008, procurorul-șef al procuraturii militare lângă Curtea Supremă respinge plângerea pe care o considera "subiectivă și tendențioasă".

Printr-o scrisoare trimisă la 6 august 2008, reclamanta contest în fața Curții Supreme clasarea plângerii și cere redeschiderea urmăririi penale. Reclamanta a fost citat regulat să se prezinte la ședința din 8 octombrie 2008.

La ședința care a avut loc la această dată, în absența reclamantei, Curtea Supremă ridică din oficiu o excepție de tardivitate a plângerii și o supune dezbaterilor. Observând că procurorul-șef al procuraturii militare nu răspunsese la contestația reclamantei în termenul legal de douăzeci de zile, Curtea Supremă estimează că interesata ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne cel mai târziu douăzeci de zile după expirarea termenului legal la dispoziția procurorului-șef pentru a-i răspunde. Din aceasta, Curtea Supremă conchide că reclamanta, în așteptarea răspunsului procurorului-șef care nu-i fusesei comunicat decât la 27 iulie 2008, depășise termenul legal pentru a se adresa instanțelor interne.

La 15 octombrie 2008, reclamanta formează recurs împotriva hotărârii din 8 octombrie 2008. Ea indică că-și va susține recursul după redactarea hotărârii.

La 14 mai 2009, reclamanta a fost citată să se prezinte la 28 septembrie 2009, la 9 dimineața, pentru examinarea recursului.

La 1 septembrie 2009, în contextul unei mobilizări a magistraților pentru a protesta împotriva anumitor măsuri afectând profesia lor, judecătorii Curții Supreme au hotărât să amâne examinarea tuturor dosarelor. La 28 septembrie 2009, Adunarea Generală a Curții Supreme a hotărât suspendarea temporară a mișcării de protest.

Recursul reclamantei a fost examinat la 28 septembrie 2009 în absența sa. Curtea Supremă respinge o cerere de amânare formulată de interesată și motivată de continuarea mișcării de protest. Ea estimează că reclamanta dispusese de suficient timp pentru a-și susține recursul.

Din consecință, Curtea Supremă examinează din oficiu legalitatea și temeinicia hotărârii din 8 octombrie 2008. Ea confirmă calculul reținut referitor la termenul de contestație a ordinului procuraturii și, prin urmare, respinge recursul. B. Dreptul și practica internă pertinentă

Dispozițiile pertinente în speță ale codului de procedură penală (CPP) privind căile de atac disponibile pentru a contesta o decizie a procuraturii sunt următoarele: art. 275 § 1 – Dreptul de a depune o plângere "Orice persoană poate depune plângere împotriva unei măsuri sau acte care, în cadrul urmăririi penale, a prejudiciat interesele sale legitime." art. 277 – Termenul de tratare a plângerii "Procuratura tratează plângerea în termen de douăzeci de zile de la data primirii și comunică imediat decizia sa plângitorului." art. 278 – Plângere împotriva actu procurorului "O plângere împotriva unei măsuri sau acte a urmăririi penale efectuate de procuror (...) duce la decizia procurorului-șef al procuraturii."

Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Jurnalul Oficial la 1 iulie 2003) introduce în CPP noul articol 278/1, care este redactat după cum urmează: art. 278/1 – Plângere în fața instanței împotriva unei decizii de dispunere a neîncepirii urmăririi penale pronunțată de procuror "1. După respingerea unei plângeri depuse potrivit articolelor 275 și 278 ale codului de procedură penală împotriva unei decizii de dispunere a neîncepirii urmăririi penale pronunțate de procuror, persoana vătămată sau orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate poate, în termen de douăzeci de zile de la data comunicării deciziei, depune o plângere în fața instanței competente să se pronunțe asupra cauzei în primă instanță. 2. Dacă procurorul-șef al procuraturii (...) nu a răspuns plângerii în termenul de douăzeci de zile menționat la art. 277 [al codului de procedură penală], termenul de douăzeci de zile prevăzut la primul paragraf pentru sesizarea instanțelor curge de la expirarea termenului la dispoziția procurorului pentru a răspunde la plângere."

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea articolului 278/1 al CPP, instanțele române au urmat inițial două practici opuse. Potrivit primei, în cazul absenței răspunsului procurorului-șef al procuraturii, nerespectarea termenului de douăzeci de zile pentru introducerea unei plângeri în fața instanțelor nu entraierarespinge plângerea pentru tardivitate și, prin urmare, judecătorii erau obligați să se pronunțe asupra temeinicului. Potrivit celei de-a doua, în absența plângerii în termenul de douăzeci de zile prevăzut de paragraful doi al articolului 278/1 al CPP, interesata era clăcată de a contesta o ordonanță a procuraturii.

La 4 iunie 2008, la o ședință a Comisiei pentru armonizarea practicii judiciare cu Consiliul Superior al Magistraturii și președinții camerelor penale ale mai multor instanțe, s-a hotărât că, în absența răspunsului procurorului-șef al procuraturii, interpretarea corectă a articolului 278/1 al CPP era aceea care autoriza interesata să sesizeze instanțele interne cu o plângere împotriva unei măsuri a procuraturii chiar și după expirarea termenului de douăzeci de zile. Decizia a fost făcută publică.

La 6 aprilie 2009, secțiile reunite ale Curții Supreme adoptă poziția contrară. Examinând un recurs în interesul legii introdus de procurorul general pentru armonizarea jurisprudenței, Curtea Supremă judecă că la expirarea termenului de douăzeci de zile interesata nu mai dispunea de dreptul de a sesiza instanțele cu o plângere împotriva unei măsuri a procuraturii. Interpretarea dată de secțiile reunite ale Curții Supreme unei chestiuni de drept este obligatorie pentru toate instanțele. 38. art. 385/10 al CPP prevede că recursul trebuie motivat cel mai târziu cinci zile înainte de prima ședință, cu excepția recursurilor introduse împotriva sentințelor neapelabile care pot fi motivate oral în cursul primei ședințe. CONTESTAȚII

Invocând art. 6 al Convenției, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului ei de acces la o instanță. Ea denunță respingerea plângerii penale și recursului.

Citând articolele 8, 9 și 11 ale Convenției, reclamanta susține că, prin operațiunea "Hristos" și represiune a manifestațiilor din 1 și 5 aprilie 2004 pe care le califică drept violentă, autoritățile interne au grav prejudiciat drepturile ei la respectul domicilului, libertatea gândirii și conștiinței și libertatea de asociere.

Invocând art. 13 al Convenției, reclamanta susține că nu a beneficiat de recurs efectiv pentru a se plânge de violările susținute ale drepturilor sale garantate de Convenție și pentru a obține satisfacție.

Sub aspectul articolului 14 combinat cu articolele 8, 9 și 11 ale Convenției, reclamanta se plânge de o discriminare bazată pe convicțiunile filozofice și religioase ale membrilor săi. ÎN DREPT A. Contestație trăgând din art. 6 al Convenției

Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului ei de acces la o instanță. Ea invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în partea sa relevantă în speță: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" 1. Argumentele părților

Reclamanta estimează că a fost privată de acces la o instanță din cauza respingerii plângerii sale împotriva ordinului procuraturii din motive care, după opinia ei, nu-i sunt imputabile.

Ea susține că Curtea Supremă a respins arbitrar plângerea pentru tardivitate, în defianță potrivit ei al opiniilor divergente ale instanțelor și al poziției exprimate oficial de Comisia pentru armonizarea practicii judiciare.

Ea adaugă că nu a putut asista și expune argumentele la ședința consacrată examinării recursului, cu motivul că Curtea Supremă ar fi examinat recursul la o oră ulterioară aceleia indicate pe citație, fără a o aviza și fără a lua în considerare cererea de amânare.

Guvernul refută argumentele reclamantei. Ea avansează că doar interpretarea articolului 278/1 al CPP dată de secțiile reunite ale Curții Supreme era obligatorie pentru instanțe.

Ea susține apoi că prezența reclamantei la ședința din 28 septembrie 2009 nu era indispensabilă, deoarece, potrivit ei, Curtea Supremă era chemată să se pronunțe asupra unei chestiuni de interpretare a dreptului deja tranșate de secțiile reunite.

În orice caz, Guvernul indică faptul că recursul format de reclamantă împotriva sentinței pronunțate în primă instanță nu era motivat și adaugă că reclamanta ar fi omis să se prezinte în fața Curții Supreme pentru a expune oral motivele recursului. El contestă afirmația reclamantei conform căreia recursul ar fi fost examinat la o oră ulterioară aceleia indicate pe citație. Ea afirmă că, la 28 septembrie 2009, formația de nouă judecători a Curții Supreme a examinat toate dosarele conform programului determinat și indicat în avans. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că nu are sarcina de a înlocui instanțele interne. Este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Colecția 1998-I). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este în special adevărat în ceea ce privește interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală, cum ar fi acelea referitoare la termeni care reglementează depunerea documentelor sau introducerea recursurilor (Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Colecția 1997-VIII). Curtea a hotărât că reglementarea privind termenii care trebuie respectați pentru a forma un recurs vizează asigurarea unei bune administrații a justiției și respectarea, în particular, a principiului securității juridice: interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (Șega c. România, nr. 29022/04, § 35, 13 martie 2012).

În speța, Curtea constată că introducerea unei plângeri împotriva ordinului procuraturii prevăzută de art. 278/1 al CPP este o cale de atac disponibilă și eficace, atât în teorie cât și în practică, și că era susceptibilă să remedieze contestațiile reclamantei (vezi, mutatis mutandis, Bretean și alții c. România (decizie), nr. 22765/09, § 57, 10 septembrie 2013).

Ca atare, Curtea observă că reclamanta a putut contesta în fața Curții Supreme ordinul de clasare fără urmare a procuraturii, deci dreptul ei de acces la o instanță nu a fost restricționat. Ea observă, cu toate acestea, că, pentru ca această contestație să fi fost pe deplin eficace, reclamanta ar fi trebuit să sesizeze această instanță în termenul prevăzut de articolul precitat.

În speța, Curtea constată că nu a fost cazul, Curtea Supremă judecând în hotărârea din 8 octombrie 2008 că plângerea reclamantei era tardivă. Ea observă că, pentru a face aceasta, Curtea Supremă a interpretat dispozițiile articolului 278/1 al CPP în sensul că, după expirarea termenului de douăzeci de zile prevăzut de acest articol, interesata nu mai dispunea de dreptul de a sesiza instanțele cu o plângere împotriva unei măsuri a procuraturii.

Curtea observă că concluzia hotărârii sus-menționate era corespunzător motivată. Ea estimează, în plus, ținând seama de poziția exprimată de secțiile reunite ale Curții Supreme, că nu poate fi calificată drept arbitrară.

În plus, chiar dacă argumentele reclamantei bazate pe poziția Comisiei pentru armonizarea practicii judiciare și pe existența la data depunerii plângerii a unei practici jurisprudențiale divergente ar putea prezenta caracter relevant pentru rezultatul litigiului, Curtea consideră că aceste argumente ar fi trebuit ridicate de reclamantă în fața instanțelor interne.

Cu toate acestea, trebuie constată că, deși regulat citată să se prezinte, reclamanta a omis să participe la dezbateri la ședința din 8 octombrie 2008 și a omis să-și motiveze recursul format împotriva hotărârii pronunțate la această dată.

În plus, cu atât mai mult cât reclamanta se plânge de nereguli în ținerea ședinței din 28 septembrie 2009 care au impiedicat-o să-și motiveze oral recursul, Curtea constată că interesata nu furnizase nici o explicație pentru a justifica omisiunea de a-și motiva în scris recursul, în timp ce dispunea de mai mulți luni pentru a face aceasta.

Ținând seama de aceste lacune, Curtea estimează că accesul reclamantei la o instanță nu a fost restricționat într-o manieră sau într-o măsură care ar fi atins dreptul în substanța sa.

Rezultă că această contestație este manifest neîtemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. B. Alte contestații

Reclamanta se plânge apoi de abuzurile pe care le-ar fi suferit în cursul operațiunii de poliție și represiunea manifestațiilor. Ea susține numeroase violări ale drepturilor sale garantate de Convenție. 1. Argumentele părților

Guvernul ridică mai multe excepții, inclusiv aceea de neepuizare a căilor de atac interne. El susține că reclamanta nu a urmat, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, procedura prevăzută de art. 278/1 al CPP care i-ar fi permis să conteste efectiv în fața instanțelor interne ordinul procuraturii.

Reclamanta riplică că în absența unei interpretări uniforme a dispozițiilor CPP excepția Guvernului nu poate fi primită. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că scopul articolului 35 al Convenției este de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia violările susținute împotriva lor înainte ca aceste acuzații să fie supuse examinării sale. Statele nu trebuie, prin urmare, să răspundă pentru actele lor în fața unui organism internațional înainte de a avea oportunitatea de a remedia situația în ordinea juridică internă. Această regulă se bazează pe presupunerea, obiectul articolului 13 al Convenției – și cu care prezintă strânse afinități – că ordinea internă oferă recurs efectiv în ceea ce privește încălcarea susținută. În acest fel, ea constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit de Convenție reveste caracter subsidiactualității în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului. Prin urmare, contestația de care se intenționează a sesiza Curtea trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în esență, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Bretean și alții c. România (decizie), nr. 22765/09, 10 septembrie 2013, § 56).

În speța, Curtea reia constatarea ei făcută cu ocazia examinării contestației trăgând din art. 6 al Convenției, și anume că reclamanta sesizase tardiv Curtea Supremă a unei contestații direcționate împotriva ordinului de clasare fără urmare a procuraturii.

Din consecință, Curtea estimează că reclamanta nu dăduse posibilității instanțelor interne de a se pronunța asupra compatibilității măsurilor din care fusesei obiect cu drepturile garantate de Convenție pe care le invocă în cererea introdusă în fața Curții.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 ale Convenției. Din aceste motive, Curtea, unanim, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

La requérante est une organisation non gouvernementale roumaine ayant son siège à Bucarest. Elle est représentée devant la Cour par M e A. Solomon, avocate à Bucarest.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce 1. Le contexte de l’affaire

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

L’association requérante, « Mouvement pour l’intégration spirituelle dans l’absolu » (MISA), a été créée en 1990 afin de promouvoir la pratique de diverses formes de yoga. Elle s’est constituée autour de G.B. qui pratiquait et enseignait le yoga depuis les années 70 et qui, pour cette raison, avait fait l’objet de mesures de surveillance de la part de la police du régime communiste ayant conduit à plusieurs internements psychiatriques et condamnations pénales.

Une partie des membres du MISA vivaient dans des communautés dénommées « ashrams ». L’association avait également ouvert plusieurs centres d’enseignement à l’étranger.

Après plusieurs signalements concernant les opinions politiques de G.B. et les réunions du MISA qui, selon le Service roumain d’informations (SRI), revêtaient un caractère sexuel et incitaient au trafic et à la consommation de drogues, le parquet près la cour d’appel de Bucarest déclencha une enquête.

Sur demande du parquet, le 16 mars 2004, le tribunal départemental de Bucarest autorisa la perquisition et la saisie de matériel informatique dans seize immeubles occupés par des membres du MISA.

Le parquet demanda à la gendarmerie et au SRI la mise à sa disposition de militaires provenant d’unités spéciales. Il leur indiqua qu’il s’agissait d’une opération de lutte contre « le trafic de drogue et la prostitution ».

Le 18 mars 2004, à 9 heures du matin, les autorités déclenchèrent l’opération « Christ », vaste coup de filet reposant sur l’intervention d’agents de la gendarmerie et des forces spéciales. 2. Le déroulement de l’opération « Christ » a) Version de la requérante

Malgré l’absence de toute manifestation de signes de résistance physique alléguée par la requérante, les agents des forces de l’ordre auraient pénétré dans les immeubles sans sommation et en détruisant les portes et les fenêtres. Sous la menace d’armes et en utilisant la violence, ils auraient immobilisé au sol les occupants. Certains de ces derniers auraient été menottés, violemment frappés et insultés. Les militaires auraient procédé ensuite à des fouilles corporelles et l’accès aux toilettes n’aurait été autorisé que dans des conditions humiliantes.

Les militaires auraient procédé à la perquisition des immeubles et ils auraient saisi de nombreux objets, dont certains personnels et intimes, qui n’avaient aucun lien avec le but de la perquisition. Ils auraient filmé l’opération et le parquet aurait transmis à la presse ces enregistrements.

Plusieurs centaines de membres et sympathisants du MISA auraient été amenés de force aux commissariats de police où ils auraient été soumis à des pressions physiques et psychiques de la part des procureurs pour les contraindre à signer des déclarations incriminant G.B. et les activités du MISA.

M.D., qui était mineure à l’époque des faits, aurait été obligée de déclarer qu’elle avait entretenu des rapports sexuels avec G.B. Sur ordre du parquet, elle aurait été emmenée à l’institut de médecine légale, auquel elle aurait été conduite de force, pour être soumise à un examen gynécologique.

Des membres et des sympathisants du MISA se rassemblèrent le 1 er avril 2004, selon eux spontanément et pacifiquement, devant l’institut pour protester contre le traitement réservé à M.D. Leur rassemblement aurait été violemment dispersé par la police. Un nouveau rassemblement, qui eut lieu le 5 avril 2004, aurait également été violemment dispersé. b) Version du Gouvernement

Le Gouvernement indique que la requérante a fait l’objet d’une surveillance parce qu’elle était soupçonnée de se livrer à des activités mettant en danger la sécurité nationale.

Selon le Gouvernement, l’opération du 18 mars 2004 a été autorisée selon les voies légales et elle s’est déroulée dans le respect de celles-ci.

Le Gouvernement admet que la police a pénétré de force dans les immeubles, mais il soutient que l’usage de la force était justifié compte tenu d’un risque de destruction de preuves et de la nécessité de constater la commission de certaines infractions en flagrance. Quant aux perquisitions, aux fouilles et aux interrogatoires, le Gouvernement indique que l’enquête interne a conclu qu’ils ont eu lieu sans violence et qu’ils n’ont pas dépassé le cadre légal dans lequel ils s’inscrivaient.

S’agissant des objets personnels saisis, le Gouvernement soutient que les procureurs n’ont gardé que ceux nécessaires à la poursuite des investigations et qu’ils ont retourné les autres. Il indique que les images diffusées par la presse n’ont pas été fournies par les autorités, qui se seraient limitées à la diffusion d’un communiqué de presse, mais par des particuliers qui auraient filmé l’opération.

Enfin, le Gouvernement soutient que les deux manifestations des membres et des sympathisants du MISA ont été dispersées en raison de leur caractère illégal et d’un risque de trouble à l’ordre public. 3. La procédure pénale ouverte à la suite de la plainte de la requérante et d’autres personnes

La requérante, les personnes qui s’estimaient victimes de l’opération « Christ » et les participants aux deux manifestations susmentionnées portèrent plainte avec constitution de partie civile contre les militaires, les magistrats et les officiers qui avaient assuré la coordination de l’opération.

Estimant que le comportement des autorités était abusif et qu’ils faisaient l’objet d’une discrimination fondée sur leurs convictions philosophiques et religieuses, les plaignants accusaient les forces de l’ordre d’actes de torture, de violation du domicile, de menaces et de privation de liberté illégale. Ils réclamaient en outre la restitution des objets saisis d’après eux illégalement.

Le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») renvoya la plainte au parquet militaire près le tribunal militaire de Bucarest, ce dernier étant compétent pour connaître des infractions commises par les membres des forces armées.

Le 19 février 2008, le parquet militaire ordonna le classement sans suite du dossier, estimant que les militaires avaient agi conformément aux dispositions légales et dans le respect de leurs attributions. Quant à la dégradation des immeubles, à l’enregistrement de l’opération et à la saisie d’objets, le parquet nota que ces mesures avaient été supervisées et ordonnées par les enquêteurs qui coordonnaient l’opération. S’agissant des violences, le parquet militaire considéra que, à supposer qu’elles aient eu lieu, elles étaient inhérentes à ce type d’opération. Enfin, quant aux plaintes pour les violences qui auraient été exercées les 1 er et 5 avril 2004, le parquet estima que les forces de l’ordre avaient agi légalement pour disperser des manifestations non autorisées.

La requérante contesta l’ordonnance de classement sans suite, soutenant que le parquet avait ignoré des preuves qui, à ses yeux, démontraient les abus des autorités et qu’il avait fait preuve de partialité et de superficialité dans le but, selon elle, de couvrir les abus allégués. Elle soutenait qu’elle n’avait pas pu participer à la procédure et qu’elle n’avait pas eu la faculté de convoquer des témoins ou de proposer l’administration de nouvelles preuves. Par conséquent, elle demandait l’infirmation de l’ordonnance, la réouverture de l’enquête et l’administration de nouvelles preuves.

Par une ordonnance communiquée à la requérante le 27 juillet 2008, le procureur en chef du parquet militaire près la Haute Cour rejeta la plainte qu’il considérait «subjective et tendancieuse ».

Par une lettre postée le 6 août 2008, la requérante contesta devant la Haute Cour le classement de la plainte et demanda la réouverture des poursuites. La requérante fut régulièrement citée à comparaître à l’audience du 8 octobre 2008. 27. À l’audience qui eut lieu à cette dernière date, en l’absence de la requérante, la Haute Cour souleva d’office une exception de tardivité de la plainte et la soumit aux débats. Observant que le procureur en chef du parquet militaire n’avait pas répondu à la contestation de la requérante dans le délai légal de vingt jours, la Haute Cour estima que l’intéressée aurait dû saisir les juridictions internes au plus tard vingt jours après l’expiration du délai légal dont disposait le procureur en chef pour lui répondre. Dès lors, la Haute Cour conclut que la requérante, en attendant la réponse du procureur en chef qui ne lui avait été communiquée que le 27 juillet 2008, avait dépassé le délai légal pour s’adresser aux juridictions internes.

Le 15 octobre 2008, la requérante forma un pourvoi contre l’arrêt du 8 octobre 2008. Elle indiquait qu’elle étayerait son pourvoi après la mise au net de l’arrêt.

Le 14 mai 2009, la requérante fut citée à comparaître le 28 septembre 2009, à 9 heures, pour l’examen du pourvoi.

Le 1 er septembre 2009, dans le contexte d’une mobilisation des magistrats pour protester contre certaines mesures affectant leur profession, les juges de la Haute Cour décidèrent d’ajourner l’examen de tous les dossiers. Le 28 septembre 2009, l’Assemblée générale de la Haute Cour décida de suspendre temporairement le mouvement de protestation.

Le pourvoi de la requérante fut examiné le 28 septembre 2009 en son absence. La Haute Cour rejeta une demande d’ajournement formulée par l’intéressée et motivée par une poursuite du mouvement de protestation. Elle estima que la requérante avait disposé de suffisamment de temps pour étayer son pourvoi.

Par conséquent, la Haute Cour examina d’office la légalité et le bien-fondé de l’arrêt du 8 octobre 2008. Elle confirma la computation retenue relativement au délai de contestation de l’ordonnance du parquet et, par conséquent, rejeta le pourvoi. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale (CPP) concernant les recours disponibles pour contester une décision du parquet sont les suivantes : Article 275 § 1 – Droit de déposer une plainte « Toute personne peut se plaindre d’une mesure ou d’un acte qui, dans le cadre des poursuites pénales, a porté atteinte à ses intérêts légitimes. » Article 277 – Délai de traitement de la plainte « Le procureur traite la plainte dans un délai de vingt jours à compter de la date de sa réception et communique immédiatement sa décision au plaignant. » Article 278 – Plainte contre un acte du procureur « Une plainte contre une mesure ou un acte d’instruction pénale accomplis par le procureur (...) donne lieu à une décision du procureur en chef du parquet. »

La loi n o 281 du 26 juin 2003 (publiée au Journal officiel le 1 er juillet 2003) a introduit dans le CPP le nouvel article 278 1 , qui est ainsi libellé : Article 278 1 – Plainte auprès du tribunal contre une décision de non-lieu rendue par le procureur « 1. Après rejet d’une plainte déposée en vertu des articles 275 et 278 du code de procédure pénale contre une décision de non-lieu rendue par le procureur, la personne lésée ou toute autre personne dont les intérêts légitimes sont lésés peut, dans un délai de vingt jours à compter de la date de la communication de la décision, déposer une plainte auprès du tribunal compétent pour trancher l’affaire en première instance. 2. Si le procureur en chef du parquet (...) n’a pas répondu à la plainte dans le délai de vingt jours mentionné à l’article 277 [ du code de procédure pénale], le délai de vingt jours prévu au premier paragraphe pour saisir les juridictions court à compter de l’expiration du délai dont le procureur avait disposé pour répondre à la plainte. »

S’agissant de l’interprétation et de l’application de l’article 278 1 du CPP, les juridictions roumaines ont initialement suivi deux pratiques opposées. Selon la première, en cas d’absence de réponse du procureur en chef du parquet, le non-respect du délai de vingt jours pour introduire une plainte devant les juridictions n’entraînait pas le rejet de la plainte pour tardivité et, par conséquent, les juges étaient tenus d’en examiner le bien-fondé. Selon la deuxième, à défaut de plainte dans le délai de vingt jours prévu par le second paragraphe de l’article 278 1 du CPP, l’intéressé était forclos à contester une ordonnance du parquet.

Le 4 juin 2008, lors d’une réunion de la Commission pour l’harmonisation de la pratique judiciaire avec le Conseil supérieur de la magistrature et les présidents des chambres pénales de plusieurs juridictions, il fut décidé que, en l’absence de réponse du procureur en chef du parquet, l’interprétation correcte de l’article 278 1 du CPP était celle qui autorisait l’intéressé à saisir les juridictions internes d’une plainte contre une mesure du parquet même après l’expiration du délai de vingt jours. La décision fut rendue publique.

Le 6 avril 2009, les sections réunies de la Haute Cour adoptèrent la position contraire. Examinant un pourvoi dans l’intérêt de la loi introduit par le procureur général pour harmoniser la jurisprudence, la Haute Cour jugea qu’à l’expiration du délai de vingt jours l’intéressé ne disposait plus du droit de saisir les juridictions d’une plainte contre une mesure du parquet. L’interprétation donnée par les sections réunies de la Haute Cour à une question de droit est obligatoire pour l’ensemble des juridictions.

L’article 385 10 du CPP prévoit que le pourvoi doit être motivé au plus tard cinq jours avant la première audience, à l’exception des pourvois introduits contre les jugements non susceptibles d’appel qui peuvent être motivés oralement au cours de la première audience. GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal. Elle dénonce le rejet de sa plainte pénale et de son pourvoi.

Citant les articles 8, 9 et 11 de la Convention, la requérante allègue que, à travers l’opération « Christ » et la répression des manifestations des 1 er et 5 avril 2004 qu’elle qualifie de violente, les autorités internes ont gravement porté atteinte à ses droits au respect du domicile, de la liberté de pensée et de conscience et de la liberté d’association.

Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante soutient qu’elle n’a pas bénéficié d’un recours effectif pour se plaindre des violations alléguées de ses droits garantis par la Convention et pour en obtenir une réparation.

Sous l’angle de l’article 14 combiné avec les articles 8, 9 et 11 de la Convention, la requérante se plaint d’une discrimination fondée sur les convictions philosophiques et religieuses de ses membres. EN DROIT A. Grief tiré de l’article 6 de la Convention

La requérante se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal . Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Les arguments des parties

La requérante estime qu’elle a été privée de l’accès à un tribunal en raison du rejet de sa plainte contre l’ordonnance du parquet pour des motifs qui, à ses yeux, ne lui étaient pas imputables.

Elle allègue que la Haute Cour a arbitrairement rejeté sa plainte pour tardivité, au mépris selon elle des opinions divergentes des juridictions et de la position exprimée officiellement par la Commission pour l’harmonisation de la pratique judiciaire.

Elle ajoute qu’elle n’a pas pu assister et exposer ses arguments à l’audience consacrée à l’examen de son pourvoi, au motif que la Haute Cour aurait examiné celui-ci à une heure postérieure à celle indiquée sur la citation à comparaître, sans la prévenir et sans prendre en considération sa demande d’ajournement.

Le Gouvernement réfute les arguments de la requérante. Il avance que seule l’interprétation de l’article 278 1 du CPP donnée par les sections réunies de la Haute Cour était obligatoire pour les juridictions.

Il soutient ensuite que la présence de la requérante à l’audience du 28 septembre 2009 n’était pas indispensable puisque, selon lui, la Haute Cour était appelée à se prononcer sur une question d’interprétation du droit déjà tranchée par les sections réunies.

En tout état de cause, le Gouvernement indique que le pourvoi formé par la requérante contre le jugement rendu en première instance n’était pas motivé et il ajoute que la requérante aurait omis de se présenter devant la Haute Cour pour exposer oralement les motifs de son pourvoi. Il conteste l’assertion de la requérante selon laquelle le pourvoi aurait été examiné à une heure postérieure à celle indiquée sur la citation. Il affirme que, le 28 septembre 2009, la formation de neuf juges de la Haute Cour a examiné toutes les affaires selon l’horaire déterminé et indiqué à l’avance. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 33, Recueil 1998-I). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que celles relatives aux délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours ( Tejedor García c. Espagne , 16 décembre 1997, § 31, Recueil 1997 ‑ VIII). La Cour a ainsi jugé que la réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique : les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées ( Șega c. Roumanie , n o 29022/04, § 35, 13 mars 2012).

En l’espèce, la Cour constate que l’introduction d’une plainte contre l’ordonnance du parquet prévue par l’article 278 1 du CPP est une voie de recours disponible et effective, tant en théorie qu’en pratique, et qu’elle était susceptible de porter remède aux griefs de la requérante (voir, mutatis mutandis , Bretean et autres c. Roumanie (déc.), n o 22765/09, § 57, 10 septembre 2013). 52. À ce titre, la Cour observe que la requérante a pu contester devant la Haute Cour l’ordonnance de classement sans suite du parquet, de sorte que son droit d’accès à un tribunal n’a pas été restreint. Elle relève cependant que, pour que cette contestation eût été pleinement opérante, la requérante aurait dû saisir cette juridiction dans le délai prévu par l’article précité.

En l’occurrence, la Cour constate qu’il n’en est pas allé ainsi, la Haute Cour ayant jugé dans son arrêt du 8 octobre 2008 que la plainte de la requérante était tardive. Elle note que, pour ce faire, la Haute Cour a interprété les dispositions de l’article 278 1 du CPP dans le sens où, passé le délai de vingt jours prévu par cet article, l’intéressée ne disposait plus du droit de saisir les juridictions d’une plainte contre une mesure du parquet.

La Cour relève que la conclusion de l’arrêt susmentionné était dûment motivée. Elle estime de plus, au vu de la position exprimée par les sections réunies de la Haute Cour, qu’elle ne saurait être qualifiée d’arbitraire.

En outre, même si les arguments de la requérante fondés sur la position de la Commission pour l’harmonisation de la pratique judiciaire et sur l’existence à la date du dépôt de la plainte d’une pratique jurisprudentielle divergente pouvaient présenter un caractère pertinent pour l’issue du litige, la Cour considère que ces arguments auraient dû être soulevés par la requérante devant les juridictions internes.

Or force est de constater que, bien que régulièrement citée à comparaître, la requérante a omis de participer aux débats à l’audience du 8 octobre 2008 et qu’elle a omis de motiver son pourvoi formé contre l’arrêt rendu à cette dernière date.

Par ailleurs, pour autant que la requérante se plaint d’irrégularités dans la tenue de l’audience du 28 septembre 2009 qui l’auraient empêchée de motiver oralement son pourvoi, la Cour constate que l’intéressée n’a fourni aucune explication pour justifier son omission de motiver par écrit son pourvoi alors qu’elle avait disposé de plusieurs mois pour le faire.

Compte tenu de ces manquements, la Cour estime que l’accès de la requérante à un tribunal n’a pas été restreint d’une manière ou à un point tels que le droit s’en est trouvé atteint dans sa substance même.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Autres griefs

La requérante se plaint ensuite des abus dont elle aurait été victime pendant l’opération de police et la répression des manifestations. Elle allègue de nombreuses violations de ses droits garantis par la Convention. 1. Les arguments des parties

Le Gouvernement soulève plusieurs exceptions, dont celle de non ‑ épuisement des voies de recours internes. Il soutient que la requérante n’a pas suivi, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, la procédure prévue à l’article 278 1 du CPP qui lui aurait permis de contester effectivement devant les juridictions internes l’ordonnance du parquet.

La requérante rétorque qu’en l’absence d’interprétation uniforme des dispositions du CPP l’exception du Gouvernement ne saurait être accueillie. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 de la Convention est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à son examen. Les États n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités –, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée. De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées ( Bretean et autres c. Roumanie (déc.), n o 22765/09, 10 septembre 2013, § 56).

En l’espèce, la Cour réitère son constat fait à l’occasion de l’examen du grief tiré de l’article 6 de la Convention, à savoir que la requérante a saisi tardivement la Haute Cour d’une contestation dirigée contre l’ordonnance de classement sans suite du parquet.

Par conséquent, la Cour estime que la requérante n’a pas donné la possibilité aux juridictions internes de se prononcer sur la compatibilité des mesures dont elle a fait l’objet avec les droits garantis par la Convention qu’elle invoque dans sa requête introduite devant la Cour.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président