CtEDO 16.09.2014 AI

HOȘGİT c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
16.09.2014
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
HOȘGİT c. TURQUIE (CtEDO, 2014)
HUDOC · oficial

Cererea nr. 6755/12

Hüseyin HOȘGİT

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință ținută pe 16 septembrie 2014 într-o cameră compusă din:

Guido Raimondi,

președinte,

Ișıl Karakaș,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

Helen Keller,

Robert Spano,

Jon Fridrik Kjølbro,

judecători,

și de Stanley Naismith,

grefier de secțiune,

Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă pe 24 aprilie 2011,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

FAPTE

1.

Reclamantul, dl. Hüseyin Hoșgit, un fost amiral al forțelor navale, este un cetățean turc născut în 1950 și rezident la İzmir. A fost reprezentat în fața Curții de avocată K.N. Güleșen, avocat la Kocaeli.

A.

Circumstanțele cauzei

2.

Faptele cauzei, așa cum reiese din dosar, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Detenția reclamantului și procedura penală inițiată împotriva sa

3.

În 2010, procuratura din Istanbul a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri presupuși ai unei organizații criminale numite Balyoz (în traducere „masa", în franceză, sau Sledgehammer, în engleză), toți generali sau ofițeri ai forțelor armate. Li se reproșa că s-au angajat, în 2002 și 2003, în planificarea unui lovitură de stat militar destinată răsturnării prin forță a guvernului ales, fapt pedepsit de art. 147 din fostul cod penal în vigoare la data faptelor (pentru informații mai detaliate privind dosarul Balyoz și planurile de acțiune aferente acestuia, a se vedea Doğan c. Turcia ((decizie), nr. 28484/10, 10 aprilie 2012) și Çakmak c. Turcia ((decizie), nr. 58223/10, 19 februarie 2013).

4.

Pe 27 mai 2010, reclamantul a fost plasat în custodie penală. După ce a fost audiat de procurorul Republicii din İzmir cu privire la planul de operații Balyoz, el a fost eliberat în aceeași zi.

5.

Printr-o rechizitoriu din 6 iulie 2010, procuratura din Istanbul a intentat acțiune penală împotriva mai multor persoane, inclusiv a reclamantului, pe baza articolului 147 din fostul cod penal, combinat cu art. 61 din același cod (pedepsind tentativa de răsturnare prin forță a Consilului Miniștrilor) în fața a 10-a cameră a curții de asiz din Istanbul.

6.

Pe 6 decembrie 2010, o percheziție a fost efectuată la comanda flotei de război, la Gölcük. Ea a permis confiscarea a numeroase documente suplimentare privind planul de operații Balyoz.

7.

La ședința din 11 februarie 2011, în baza informațiilor suplimentare conținute în documentele confiscate în cursul percheziției din 6 decembrie 2010 și consolidând suspiciunile privind vinovăția interesatului, curtea de asiz din Istanbul a ordonat, la cererea procurorului, plasarea în detenție a reclamantului.

8.

Reclamantul a depus numeroase recurs în fața curții de asiz pentru a beneficia de eliberare. El susținea în principal că documentele digitale alimentând acuzațiile aduse împotriva sa erau de fapt fișiere create din nimic sau falsificate cu scopul de a-l incrimina pe un număr mare de ofițeri de armată în scopul curățirii. Cu coacuzații săi, reclamantul a prezentat în fața curții de asiz rapoarte de contra-expertiță pentru a demonstra nulitatea elementelor de probă prezentate de procuratură în sprijinul acuzațiilor sale.

9.

Curtea de asiz din Istanbul a urmărit de fiecare dată opinia procuraturii și a respins recursurile pe baza stării probelor, naturii crimelor imputate reclamantului și suspiciunilor puternice care cântăreau asupra sa.

10.

Pe 21 septembrie 2012, a 10-a curt de asiz din Istanbul a pronunțat verdictul în dosarul Balyoz și a condamnat, printre alții, reclamantul la optsprezece ani de închisoare în virtutea articolului 147 combinat cu art. 61 din fostul cod penal.

11.

Prin hotărâre din 9 octombrie 2013, Curtea de casație a respins recurul în chotă împotriva hotărârii a 10-a curți de asiz din Istanbul.

2.

Sesizarea Curții Constituționale

12.

La o dată neprecizată, reclamantul a introdus un recurs individual în fața Curții Constituționale.

13.

Prin hotărâre din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională a considerat că arestul preventiv al reclamantului, precum și cel al coacuzaților săi, s-a încheiat cu condamnarea sa în primă instanță pe 21 septembrie 2012, înainte de intrarea în vigoare a dreptului de recurs individual. În consecință, ea a respins pentru incompetență ratione temporis grievul privind durata arestului. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a concluzionat că a existat o violare a dreptului la proces echitabil prevăzut de art. 36 al Constituției. La acest sens, Curtea Constituțională a subliniat mai întâi că rapoartele de contra-expertiță produse de apărare nu fuseseră luate în considerare de curtea de asiz și aceasta fără justificare. De prea mult, ea a constatat că două persoane cheie ale dosarului, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori de curtea de asiz.

14.

Pe 19 iunie 2014, pe baza hotărârii Curții Constituționale, a 4-a curt de asiz din Anatolia a ordonat eliberarea reclamantului. Ea a decis, de prea mult, redeschiderea procedurii penale inițiate împotriva interesatului, prima audiere fiind fixată pentru 3 noiembrie 2014.

3.

Sesizarea Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Consilului Drepturilor Omului al ONU

15.

Pe 1 mai 2013, Grupul de lucru privind detenția arbitrară al Consilului Drepturilor Omului al ONU (grupul de lucru privind detenția arbitrară) a pronunțat opinia sa nr. 6/2013, privind 250 de persoane - inclusiv reclamantul - plasate în arest preventiv în contextul dosarului Balyoz. El a indicat în special următoarele:

„2. Grupul de lucru consideră că privarea de libertate este arbitrară în următoarele cazuri:

a) Atunci când este evident imposibil de invocat niciun fundament legal pentru a justifica privarea de libertate (cum ar fi cazul în care o persoană este menținută în detenție după ce și-a executat pedeapsa sau în ciuda adoptării unei legi de amnistie care ar fi aplicabilă) (categoria I);

b) Atunci când privarea de libertate rezultă din exercitarea unor drepturi sau libertăți garantate de articolele 7, 13, 14, 18, 19, 20 și 21 din Declarația universală a drepturilor omului și, în ce privește statele parte la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, de articolele 12, 18, 19, 21, 22, 25, 26 și 27 ale acestui instrument (categoria II);

c) Atunci când nerespectarea, totală sau parțială, a normelor internaționale privind dreptul la proces echitabil, stabilite în Declarația universală a drepturilor omului și în instrumentele internaționale relevante acceptate de statele în cauză, este de o gravitate atât de mare încât face privarea de libertate arbitrară (categoria III);

d) Atunci când reclamanții de azil, imigranții sau refugiații sunt supuși unei detenții administrative prelungite, fără posibilitate de control sau recurs administrativ sau jurisdicțional (categoria IV);

e) Atunci când privarea de libertate constituie o violare a dreptului internațional din motive de discriminare bazată pe naștere, origine națională, etnică sau socială, limbă, religie, situație economică, opinie politică sau alta, sex, orientare sexuală, handicap sau orice altă situație, și care tinde sau poate conduce la ignorarea principiului egalității drepturilor omului (categoria V).

(...)

Opinie și recomandări

Privarea de libertate a celor 250 de acuzați deținuți în dosarul Balyoz sau „Marteau de forge" este arbitrară în măsura în care este contrară articolelor 9 și 14 ale Pactului internațional relativ la drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului; ea se încadrează în categoria III a criteriilor aplicabile examinării dosarelor prezentate Grupului de lucru.

3.

Starea de sănătate a reclamantului

16.

Reclamantul indică că suferă de diabet și o boală dermatologică pe care nu o precizează. Cu toate acestea, el nu furnizează niciun document la acest sens.

B.

Dreptul intern și internațional relevant

17.

Dreptul intern și internațional relevant este expus în decizia Gürdeniz c. Turcia ((decizie), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014).

18.

Invocând mai întâi art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut în încălcare a legislației interne și a Convenției, din cauza absenței, conform lui, a unor motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune penală. El susține că elementele de probă prezentate de procuratură în sprijinul acuzațiilor nu erau valide: potrivit lui, rapoartele de contra-expertiță produse de apărare în fața curții de asiz pusseseră în evidență falsificarea lor. El susține că această alterare frauduloasă avusese scopul de a-l incrimina pe el în mod greșit, la fel ca și coaccuzații săi, pentru a-i îndepărta pe ofițerii fideli principiilor Republicii din armată.

19.

De prea mult, sub unghiul articolului 5 din Convenție, reclamantul denunță durata arestului preventiv. El se plânge, de prea mult, de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne au justificat menținerea sa în arest preventiv.

20.

Pe terenul aceluiași articol, reclamantul reproșează autoritățile judiciare că au respins cererile sale de eliberare fără a respecta principiul egalității armelor.

21.

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul susține că starea sa de sănătate este incompatibilă cu condițiile carcerare în măsura în care, potrivit lui, necesită supravegherea medicală regulată și, uneori, o intervenție medicală de urgență.

22.

Invocând apoi art. 5 § 2 din Convenție, el susține că nu a fost informat, imediat după arestare, asupra motivelor acesteia nici, în cursul interogatoriului la procuratură, asupra acuzațiilor aduse împotriva sa.

23.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de proces echitabil în fața unui tribunal independent și imparțial. La acest sens, el reproșează tribunalului că a urmat o procedură puțin respectuoasă a drepturilor apărării. El susține, de prea mult, că nu îi a fost posibil să aibă acces la toate elementele de probă în chestiune și să beneficieze de ușurări necesare pregătirii apărării sale.

A.

Privind violarea invocată a articolelor 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție

24.

Reclamantul susține că, la momentul arestării și plasării sale în arest preventiv, nu existau elemente de probă privind existența unor motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune penală. El adaugă că menținerea sa în detenție în contextul unei proceduri penale conform lui inechitabile constituie o violare a dreptului lui la libertate și securitate. De prea mult, el se plânge de durata arestului preventiv și de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne au justificat menținerea sa în arest preventiv. În fine, reclamantul se plânge, de prea mult, de absența unui recurs efectiv pentru a contesta menținerea sa în arest preventiv.

Curtea, maestrului calificării juridice a faptelor cauzei (Glor c. Elveția, nr. 13444/04, § 48, CEDH 2009), consideră potrivit de a examina aceste grievuri doar din unghiul articolelor 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție.

25.

Convine să se amintească, în acest context, criteriile dezvoltate de jurisprudență privind art. 35 § 2 b) din Convenție. Această dispoziție enunță:

„2. Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când:

(...) b) este în esență aceeași ca o cerere anterior examinată de Curt sau deja prezentată unei alte instanțe internaționale de anchetă sau rezolvare, și nu conține fapte noi."

26.

Din această dispoziție rezultă că Convenția, care vizează evitarea pluralității de proceduri internaționale privind aceleași cauze, exclude ca Curtea să rețină o cerere care a făcut deja obiectul examinării de către o instanță internațională (Celniku c. Grecia, nr. 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică indiferent de data introducerii acestor proceduri, element de luat în considerare fiind existența prealabilă a unei decizii pronunțate pe fond la momentul examinării dosarului de Curt.

27.

La acest sens, deciziile organelor Convenției au demonstrat că doar faptul că o cerere a fost deja prezentată unei alte instanțe internaționale nu sufice pe sine pentru a exclude competența Curții și că trebuia cercetate dacă natura organului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale erau atât de mari încât, ținând cont de art. 35 § 2 b), competența Curții era exclusă (Loukanov c. Bulgaria, nr. 21915/93, decizia Comisiei din 12 ianuarie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 80-B, p. 108, și Varnava și alții c. Turcia, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnia și Herțegovina (decizie), nr. 41183/02, 15 noiembrie 2005, și Karoussiotis c. Portugalia, nr. 23205/08, § 62, CEDH 2011 (fragmente)).

28.

Curtea amintește că ea a examinat deja procedura de funcționare a Grupului de lucru privind detenția arbitrară și că ea a concluzionat că acest Grup de lucru era într-adevăr o „instanță internațională de anchetă sau rezolvare" în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție (Peraldi c. Franța (decizie), nr. 2096/05, 7 aprilie 2009 și Savda c. Turcia, nr. 42730/05, § 68, 12 iunie 2012).

29.

Ea trebuie prin urmare să determine dacă, în speța de faț, grievurile reclamantului bazate pe articolele 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție sunt „în esență aceleași" ca cele prezentate Grupului de lucru privind detenția arbitrară al ONU.

30.

Curtea amintește că, în decizia Gürdeniz c. Turcia ((decizie), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014), ea a constatat deja că, în cauza în cauză, Grupul de lucru a concluzionat că privarea de libertate a celor 250 de acuzați deținuți în dosarul Balyoz, inclusiv a reclamantului, era arbitrară în măsura în care era contrară articolelor 9 și 14 ale Pactului internațional relativ la drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului. Sesizarea Grupului de Lucru cuprindea prin urmare deja grievurile pe care reclamantul le prezenta acum Curții pe terenul articolului 5 din Convenție. Prin urmare, ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că existau identitate de fapte, de părți și de grievuri.

31.

Nu vede niciun motiv în speța de faț de a se abate de la această jurisprudență.

32.

Ținând cont că grievurile bazate pe articolele 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție prezentate Curții sunt în esență aceleași ca cele la originea opiniei menționate mai sus a Grupului de lucru privind detenția arbitrară, convine să le declare inadmisibile, în aplicarea articolului 35 § 2 b) din Convenție.

B.

Privind violarea invocată a articolului 3 din Convenție

33.

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul susține că starea sa de sănătate este incompatibilă cu condițiile carcerare.

Curtea consideră potrivit de a examina acest grief din unghiul articolului 3 din Convenție.

34.

Curtea amintește mai întâi că, pentru a se încadra sub lovitură a articolului 3 din Convenție, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; ea depinde de ansamblul datelor cauzei și, în special, de natura și context al tratamentului, de modalitățile executării sale, de durata sa, de efectele sale fizice sau mentale, și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre foarte mulți alții, Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 94, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, și Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 180, CEDH 2005-IV).

35.

Curtea amintește apoi că, privind persoane private de libertate, art. 3 din Convenție nu poate fi interpretat ca stabilind o obligație generală de a elibera un deținut din motive de sănătate sau de a-l plasa într-un spital civil pentru a-i permite să obțină tratament medical de un anumit tip (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 93, CEDH 2000-XI, și Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 95, CEDH 2002-VI). Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că fiecare deținut este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu-l supun pe interesatul unei distres sau probe de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenciunii și că, ținând cont de cerințele practice ale închisorii, sănătatea, integritatea fizică și bunăstarea deținutului sunt asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea ingrijirilor medicale necesare (Kudła, citat mai sus, § 94, Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 40, CEDH 2002-IX, Matencio c. Franța, nr. 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004, și Kızıklar c. Turcia (decizie), nr. 21838/02, 10 iulie 2007).

36.

Curtea amintește, în fine, că menținerea în detenție pentru o perioadă prelungită a unei persoane în vârstă avansată, bolnav de prea mult, poate intra în câmpul de protecție al articolului 3 (Papon c. Franța (nr. 1) (decizie), nr. 64666/01, CEDH 2001-VI).

37.

În speța de faț, Curtea observă că reclamantul se mulțumește cu afirmația că suferă de diabet și o boală dermatologică fără a-și susține mai departe acest punct. El nu formează nicio plângere particulară privind condițiile sejurului său în centrul penitenciar. El nu se plânge, în special, de o lipsă de diligență imputabilă administrației la acest sens. În absența unor grievuri și informații mai solide, acest aspect al cauzei nu apelează prin urmare la un examen mai aprofundat.

38.

În consecință, în lumina constatărilor sale de mai sus, Curtea consideră că nu se stabilește că autoritățile interne au eșuat în îndeplinirea obligației lor de a proteja sănătatea reclamantului, și că acesta a fost privat, în cursul arestului, de ingrijirile medicale adecvate și că a suferit din aceasta un tratament care atinge un nivel de gravitate suficient pentru a se încadra în câmpul de aplicare al articolului 3 din Convenție (Gelfmann c. Franța, nr. 25875/03, § 59, 14 decembrie 2004, Matencio, citat mai sus, § 89, Prencipe c. Monaco, nr. 43376/06, § 108, 16 iulie 2009, și Sigla c. Franța (decizie), nr. 2122/06, 27 mai 2008).

39.

Din aceasta rezultă că prezentul grief este evident neîntemeiată și trebuie prin urmare să fie declarat inadmisibil, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

C.

Privind violarea invocată a articolului 5 § 2 din Convenție

40.

Sub unghiul articolului 5 § 2 din Convenție, reclamantul denunță, de prea mult, o absență de informare asupra motivelor arestării sale.

41.

Curtea amintește că, în absența unor recurs interne privind un grief ținând la un act, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 începe în principiu să curgă din ziua în care actul incriminat a fost încheiat.

42.

În speța de faț, privind absența informării reclamantului asupra motivelor arestării sale, Curtea observă că custodia penală a interesatului a luat sfârșit pe 27 mai 2010, data eliberării sale. Termenul de șase luni pleca prin urmare din această dată. Deci, grievul bazat pe art. 5 § 2 din Convenție este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

D.

Privind violarea invocată a articolului 6 din Convenție

43.

Reclamantul denunță, de prea mult, o violare a articolului 6 din Convenție pe mai multe motive. El se plânge mai întâi că judecătorii nu au făcut dovadă de independență și imparțialitate, că nu a dispus de timp și ușurări necesare pregătirii apărării sale și că a fost privat de posibilitatea de a prezenta probe în apărare.

44.

Curtea constată că, în urma hotărârilor Curții Constituționale și curții de asiz din Anatolia, procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs în primă instanță. În absența unei condamnări definitive pronunțate împotriva reclamantului, Curtea nu este în măsură de a proceda la un examen global al procedurii deschise împotriva lui.

45.

Din aceasta rezultă că, în stadiul actual al procedurii în fața jurisdicțiilor interne, reclamantul nu poate se plânge de vreo violare a dispozițiilor articolului 6 din Convenție. Îi este cu toate acestea permis să sesizeze din nou Curtea dacă consideră în continuare, la finalizarea procedurii penale inițiate împotriva sa, să fie victimă al violărilor invocate. Această parte a cererei este prin urmare prematură (a se vedea, printre alții, Çakmak c. Turcia ((decizie), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013).

46.

Convine prin urmare să respingă și această parte a cererei, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la majoritate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă