Hoșgit împotriva Turciei

Reclamantul, dl. Hüseyin Hoșgit, un fost amiral al forțelor navale, este un cetățean turc născut în 1950 și rezident la İzmir. A fost reprezentat în fața Curții de avocată K.N. Güleșen, avocat la Kocaeli. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum reiese din dosar, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Detenția reclamantului și procedura penală inițiată împotriva sa

În 2010, procuratura din Istanbul a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri presupuși ai unei organizații criminale numite Balyoz (în traducere „masa", în franceză, sau Sledgehammer, în engleză), toți generali sau ofițeri ai forțelor armate. Li se reproșa că s-au angajat, în 2002 și 2003, în planificarea unui lovitură de stat militar destinată răsturnării prin forță a guvernului ales, fapt pedepsit de art. 147 din fostul cod penal în vigoare la data faptelor (pentru informații mai detaliate privind dosarul Balyoz și planurile de acțiune aferente acestuia, a se vedea Doğan c. Turcia ((decizie), nr. 28484/10, 10 aprilie 2012) și Çakmak c. Turcia ((decizie), nr. 58223/10, 19 februarie 2013).

Pe 27 mai 2010, reclamantul a fost plasat în custodie penală. După ce a fost audiat de procurorul Republicii din İzmir cu privire la planul de operații Balyoz, el a fost eliberat în aceeași zi.

Printr-o rechizitoriu din 6 iulie 2010, procuratura din Istanbul a intentat acțiune penală împotriva mai multor persoane, inclusiv a reclamantului, pe baza articolului 147 din fostul cod penal, combinat cu art. 61 din același cod (pedepsind tentativa de răsturnare prin forță a Consilului Miniștrilor) în fața a 10-a cameră a curții de asiz din Istanbul.

Pe 6 decembrie 2010, o percheziție a fost efectuată la comanda flotei de război, la Gölcük. Ea a permis confiscarea a numeroase documente suplimentare privind planul de operații Balyoz.

La ședința din 11 februarie 2011, în baza informațiilor suplimentare conținute în documentele confiscate în cursul percheziției din 6 decembrie 2010 și consolidând suspiciunile privind vinovăția interesatului, curtea de asiz din Istanbul a ordonat, la cererea procurorului, plasarea în detenție a reclamantului.

Reclamantul a depus numeroase recurs în fața curții de asiz pentru a beneficia de eliberare. El susținea în principal că documentele digitale alimentând acuzațiile aduse împotriva sa erau de fapt fișiere create din nimic sau falsificate cu scopul de a-l incrimina pe un număr mare de ofițeri de armată în scopul curățirii. Cu coacuzații săi, reclamantul a prezentat în fața curții de asiz rapoarte de contra-expertiță pentru a demonstra nulitatea elementelor de probă prezentate de procuratură în sprijinul acuzațiilor sale.

Curtea de asiz din Istanbul a urmărit de fiecare dată opinia procuraturii și a respins recursurile pe baza stării probelor, naturii crimelor imputate reclamantului și suspiciunilor puternice care cântăreau asupra sa.

Pe 21 septembrie 2012, a 10-a curt de asiz din Istanbul a pronunțat verdictul în dosarul Balyoz și a condamnat, printre alții, reclamantul la optsprezece ani de închisoare în virtutea articolului 147 combinat cu art. 61 din fostul cod penal.

Prin hotărâre din 9 octombrie 2013, Curtea de casație a respins recurul în chotă împotriva hotărârii a 10-a curți de asiz din Istanbul. 2. Sesizarea Curții Constituționale

La o dată neprecizată, reclamantul a introdus un recurs individual în fața Curții Constituționale.

Prin hotărâre din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională a considerat că arestul preventiv al reclamantului, precum și cel al coacuzaților săi, s-a încheiat cu condamnarea sa în primă instanță pe 21 septembrie 2012, înainte de intrarea în vigoare a dreptului de recurs individual. În consecință, ea a respins pentru incompetență ratione temporis grievul privind durata arestului. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a concluzionat că a existat o violare a dreptului la proces echitabil prevăzut de art. 36 al Constituției. La acest sens, Curtea Constituțională a subliniat mai întâi că rapoartele de contra-expertiță produse de apărare nu fuseseră luate în considerare de curtea de asiz și aceasta fără justificare. De prea mult, ea a constatat că două persoane cheie ale dosarului, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori de curtea de asiz.

Pe 19 iunie 2014, pe baza hotărârii Curții Constituționale, a 4-a curt de asiz din Anatolia a ordonat eliberarea reclamantului. Ea a decis, de prea mult, redeschiderea procedurii penale inițiate împotriva interesatului, prima audiere fiind fixată pentru 3 noiembrie 2014. 3. Sesizarea Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Consilului Drepturilor Omului al ONU

Pe 1 mai 2013, Grupul de lucru privind detenția arbitrară al Consilului Drepturilor Omului al ONU (grupul de lucru privind detenția arbitrară) a pronunțat opinia sa nr. 6/2013, privind 250 de persoane - inclusiv reclamantul - plasate în arest preventiv în contextul dosarului Balyoz. El a indicat în special următoarele: „2. Grupul de lucru consideră că privarea de libertate este arbitrară în următoarele cazuri: a) Atunci când este evident imposibil de invocat niciun fundament legal pentru a justifica privarea de libertate (cum ar fi cazul în care o persoană este menținută în detenție după ce și-a executat pedeapsa sau în ciuda adoptării unei legi de amnistie care ar fi aplicabilă) (categoria I); b) Atunci când privarea de libertate rezultă din exercitarea unor drepturi sau libertăți garantate de articolele 7, 13, 14, 18, 19, 20 și 21 din Declarația universală a drepturilor omului și, în ce privește statele parte la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, de articolele 12, 18, 19, 21, 22, 25, 26 și 27 ale acestui instrument (categoria II); c) Atunci când nerespectarea, totală sau parțială, a normelor internaționale privind dreptul la proces echitabil, stabilite în Declarația universală a drepturilor omului și în instrumentele internaționale relevante acceptate de statele în cauză, este de o gravitate atât de mare încât face privarea de libertate arbitrară (categoria III); d) Atunci când reclamanții de azil, imigranții sau refugiații sunt supuși unei detenții administrative prelungite, fără posibilitate de control sau recurs administrativ sau jurisdicțional (categoria IV); e) Atunci când privarea de libertate constituie o violare a dreptului internațional din motive de discriminare bazată pe naștere, origine națională, etnică sau socială, limbă, religie, situație economică, opinie politică sau alta, sex, orientare sexuală, handicap sau orice altă situație, și care tinde sau poate conduce la ignorarea principiului egalității drepturilor omului (categoria V). (...) 72. După ce a studiat și analizat elementele care i-au fost prezentate, Grupul de lucru consideră potrivit să examineze situația celor 250 de indivizi în o singură și aceeași opinie deoarece acuzațiile aduse lor privesc participarea la lovitură de stat presupusă Marteau de forge, care viza răsturnarea Guvernului, și acești indivizi sunt considerați și ca un grup în acuzațiile surselor. 73. Guvernul nu a răspuns la mai multe dintre acuzațiile formulate de sursă, în special cele privind nerespectarea garanțiilor unui proces regulat. Grupul de lucru observă că Guvernul nu profită de ocazia care i se oferă să răspundă la diverse acuzații de încălcare a garanțiilor unui proces regulat, fie prin a recunoaște că aceste încălcări au avut loc de fapt așa cum sunt descrise de sursă, prin a refuta acuzațiile sau prin a le contesta. În absența unor informații suplimentare din partea Guvernului, dincolo de cele care figurează mai sus și pe care le ia în considerare corespunzător, Grupul de lucru trebuie să-și bazeze opinia pe cauza așa cum este descrisă de sursă. Potrivit metodelor sale de lucru revizuite, Grupul de lucru este în măsură să pronunțe o opinie cu privire la cauză pe baza comunicărilor care i-au fost prezentate. 74. Sursă a susținut că Guvernul încălcaseși dreptul acuzaților de a fi judecați fără întârziere excesivă. La acest sens, Grupul de lucru observă că, deși dreptul la proces echitabil implică în mod necesar ca justiția să fie făcută fără întârziere excesivă, chestiunea ce constituie o perioadă rezonabilă depinde de circumstanțe și complexitatea fiecărei cauze și, după caz, de utilizarea căilor de atac și a dreptului de a contesta periodic menținerea acuzaului în arest preventiv. Pentru a ajunge la aceste decizii, Grupul de lucru procedează caz cu caz. Guvernul nu a arătat că acuzații aveau la dispoziție căi de atac utile pentru a contesta legalitatea arestului lor preventiv înainte de judecată și a abordării chestiunii eliberării sub caută. Guvernul nu a arătat că tribunalele au furnizat în mod regulat decizii indicând motivele de drept și de fapt ale menținerii în detenție a acuzaților și dând seama de examinarea proporționalității care trebuie să preceadă decizia de a menține persoana în detenție în loc de a o elibera sub caută. Potrivit opiniei Grupului de lucru, aceasta constituie motive suficiente pentru a-l permite să concluzioneze că a existat o violare a paragrafului 3 al articolului 9 al Pactului și al articolului 9 al Declarației universale a drepturilor omului. 75. Sursă a susținut că numeroase violări grave ale dreptului acuzaților la proces echitabil fuseseră comise în cursul procedurii judiciare. Grupul de lucru a examinat toate argumentele prezentate de sursă și răspunsurile Guvernului. Răspunsul Guvernului nu contrazice acuzațiile surselor de a arăta neregularități de procedură în prima fază a procesului, în special privind dispozițiile dreptului turc potrivit cărora tribunalele trebuie să evalueze autenticitatea elementelor de probă care le sunt prezentate. Guvernul nu a contestat nici acuzația surselor conform căreia tribunalul refuzase să examineze trei rapoarte de expertiță ale apărării infirmând autenticitatea elementelor de probă digitalizate și refuzase să numească el însuși experți pentru a evalua aceste elemente de probă. De prea mult, în răspunsul său, Guvernul nu a contestat faptul că tribunalul a refuzat să autorizeze apărarea să citeze doi martori cheie, dintre care unul afirma că fusese cel care făcuse să eșueze lovitură de stat presupusă. 76. Guvernul susține că restricțiile privind accesul acuzaților la elemente confidențiale figurând în dosarul de anchetă erau legitime în virtutea instrumentelor internaționale privind drepturile omului. La acest punct, Grupul de lucru observă că asemenea restricții sunt legitime dacă acestea se referă la elemente care nu sunt ulterior folosite ca probă împotriva acuzaților în contextul procesului în cauză și dacă nu se agă de elemente care pot fi în apărare. Cu toate acestea, în cauza de față, sub pretextul că era o problemă de securitate națională, acuzații s-a refuzat, în încălcare a paragrafului 3 b) al articolului 14 al Pactului, accesul la elemente de probă importante care fuseseră folosite de acuzare în cursul procesului și la anumite elemente de probă care puteau fi în apărare. 77. Guvernul nu a infirmat acuzația conform căreia microfonului plasate în toată sala de judecată au permis Guvernului să asculte comunicări confidențiale între avocați și clienții lor în cursul procesului. Prin urmare, în încălcare a paragrafului 3 b) al articolului 14, acuzații s-a lipsit de dreptul de a comunica în mod confidențial cu apărătorii lor în sala de judecată în cursul procesului. 78. Grupul de lucru concluzionează că în circumstanțele cauzei, încălcările garanțiilor unui proces regulat relevate mai sus constituie violări ale articolului 9 și paragrafului 3 al articolului 14 al Pactului internațional relativ la drepturile civile și politice și ale articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului. Prin urmare, privarea de libertate a celor 250 de reclamați se încadrează în categoria III a categoriilor de detenție arbitrară definite de Grupul de lucru pentru examinarea dosarelor care i sunt prezentate. Opinie și recomandări 79. În lumina celor de mai sus, Grupul de lucru pronunță următoarea opinie: Privarea de libertate a celor 250 de acuzați deținuți în dosarul Balyoz sau „Marteau de forge" este arbitrară în măsura în care este contrară articolelor 9 și 14 ale Pactului internațional relativ la drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului; ea se încadrează în categoria III a criteriilor aplicabile examinării dosarelor prezentate Grupului de lucru. 80. În consecință, Grupul de lucru cere Guvernului turc să ia măsurile necesare pentru a remedia situația acestor 250 de persoane în așa fel încât să fie compatibilă cu normele și principiile stabilite în Declarația universală a drepturilor omului și în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice. Grupul de lucru consideră că, ținând cont de toate circumstanțele cauzei, reparația potrivită ar consta în a face efectiv dreptul la reparație stabilit la §5 al articolului 9 al Pactului internațional relativ la drepturile civile și politice. (...) „ 3. Starea de sănătate a reclamantului

Reclamantul indică că suferă de diabet și o boală dermatologică pe care nu o precizează. Cu toate acestea, el nu furnizează niciun document la acest sens. B. Dreptul intern și internațional relevant

Dreptul intern și internațional relevant este expus în decizia Gürdeniz c. Turcia ((decizie), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014). RECLAMAȚII

Invocând mai întâi art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut în încălcare a legislației interne și a Convenției, din cauza absenței, conform lui, a unor motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune penală. El susține că elementele de probă prezentate de procuratură în sprijinul acuzațiilor nu erau valide: potrivit lui, rapoartele de contra-expertiță produse de apărare în fața curții de asiz pusseseră în evidență falsificarea lor. El susține că această alterare frauduloasă avusese scopul de a-l incrimina pe el în mod greșit, la fel ca și coaccuzații săi, pentru a-i îndepărta pe ofițerii fideli principiilor Republicii din armată.

De prea mult, sub unghiul articolului 5 din Convenție, reclamantul denunță durata arestului preventiv. El se plânge, de prea mult, de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne au justificat menținerea sa în arest preventiv.

Pe terenul aceluiași articol, reclamantul reproșează autoritățile judiciare că au respins cererile sale de eliberare fără a respecta principiul egalității armelor.

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul susține că starea sa de sănătate este incompatibilă cu condițiile carcerare în măsura în care, potrivit lui, necesită supravegherea medicală regulată și, uneori, o intervenție medicală de urgență.

Invocând apoi art. 5 § 2 din Convenție, el susține că nu a fost informat, imediat după arestare, asupra motivelor acesteia nici, în cursul interogatoriului la procuratură, asupra acuzațiilor aduse împotriva sa.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de proces echitabil în fața unui tribunal independent și imparțial. La acest sens, el reproșează tribunalului că a urmat o procedură puțin respectuoasă a drepturilor apărării. El susține, de prea mult, că nu îi a fost posibil să aibă acces la toate elementele de probă în chestiune și să beneficieze de ușurări necesare pregătirii apărării sale. ÎN DREPT A. Privind violarea invocată a articolelor 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție

Reclamantul susține că, la momentul arestării și plasării sale în arest preventiv, nu existau elemente de probă privind existența unor motive plauzibile de a-l suspecta pe el de a fi comis o infracțiune penală. El adaugă că menținerea sa în detenție în contextul unei proceduri penale conform lui inechitabile constituie o violare a dreptului lui la libertate și securitate. De prea mult, el se plânge de durata arestului preventiv și de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne au justificat menținerea sa în arest preventiv. În fine, reclamantul se plânge, de prea mult, de absența unui recurs efectiv pentru a contesta menținerea sa în arest preventiv. Curtea, maestrului calificării juridice a faptelor cauzei (Glor c. Elveția, nr. 13444/04, § 48, CEDH 2009), consideră potrivit de a examina aceste grievuri doar din unghiul articolelor 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție.

Convine să se amintească, în acest context, criteriile dezvoltate de jurisprudență privind art. 35 § 2 b) din Convenție. Această dispoziție enunță: „2. Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când: (...) b) este în esență aceeași ca o cerere anterior examinată de Curt sau deja prezentată unei alte instanțe internaționale de anchetă sau rezolvare, și nu conține fapte noi."

Din această dispoziție rezultă că Convenția, care vizează evitarea pluralității de proceduri internaționale privind aceleași cauze, exclude ca Curtea să rețină o cerere care a făcut deja obiectul examinării de către o instanță internațională (Celniku c. Grecia, nr. 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică indiferent de data introducerii acestor proceduri, element de luat în considerare fiind existența prealabilă a unei decizii pronunțate pe fond la momentul examinării dosarului de Curt.

La acest sens, deciziile organelor Convenției au demonstrat că doar faptul că o cerere a fost deja prezentată unei alte instanțe internaționale nu sufice pe sine pentru a exclude competența Curții și că trebuia cercetate dacă natura organului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale erau atât de mari încât, ținând cont de art. 35 § 2 b), competența Curții era exclusă (Loukanov c. Bulgaria, nr. 21915/93, decizia Comisiei din 12 ianuarie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 80-B, p. 108, și Varnava și alții c. Turcia, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnia și Herțegovina (decizie), nr. 41183/02, 15 noiembrie 2005, și Karoussiotis c. Portugalia, nr. 23205/08, § 62, CEDH 2011 (fragmente)).

Curtea amintește că ea a examinat deja procedura de funcționare a Grupului de lucru privind detenția arbitrară și că ea a concluzionat că acest Grup de lucru era într-adevăr o „instanță internațională de anchetă sau rezolvare" în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție (Peraldi c. Franța (decizie), nr. 2096/05, 7 aprilie 2009 și Savda c. Turcia, nr. 42730/05, § 68, 12 iunie 2012).

Ea trebuie prin urmare să determine dacă, în speța de faț, grievurile reclamantului bazate pe articolele 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție sunt „în esență aceleași" ca cele prezentate Grupului de lucru privind detenția arbitrară al ONU.

Curtea amintește că, în decizia Gürdeniz c. Turcia ((decizie), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014), ea a constatat deja că, în cauza în cauză, Grupul de lucru a concluzionat că privarea de libertate a celor 250 de acuzați deținuți în dosarul Balyoz, inclusiv a reclamantului, era arbitrară în măsura în care era contrară articolelor 9 și 14 ale Pactului internațional relativ la drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului. Sesizarea Grupului de Lucru cuprindea prin urmare deja grievurile pe care reclamantul le prezenta acum Curții pe terenul articolului 5 din Convenție. Prin urmare, ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că existau identitate de fapte, de părți și de grievuri.

Nu vede niciun motiv în speța de faț de a se abate de la această jurisprudență.

Ținând cont că grievurile bazate pe articolele 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție prezentate Curții sunt în esență aceleași ca cele la originea opiniei menționate mai sus a Grupului de lucru privind detenția arbitrară, convine să le declare inadmisibile, în aplicarea articolului 35 § 2 b) din Convenție. B. Privind violarea invocată a articolului 3 din Convenție

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul susține că starea sa de sănătate este incompatibilă cu condițiile carcerare. Curtea consideră potrivit de a examina acest grief din unghiul articolului 3 din Convenție.

Curtea amintește mai întâi că, pentru a se încadra sub lovitură a articolului 3 din Convenție, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; ea depinde de ansamblul datelor cauzei și, în special, de natura și context al tratamentului, de modalitățile executării sale, de durata sa, de efectele sale fizice sau mentale, și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre foarte mulți alții, Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 94, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, și Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 180, CEDH 2005-IV).

Curtea amintește apoi că, privind persoane private de libertate, art. 3 din Convenție nu poate fi interpretat ca stabilind o obligație generală de a elibera un deținut din motive de sănătate sau de a-l plasa într-un spital civil pentru a-i permite să obțină tratament medical de un anumit tip (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 93, CEDH 2000-XI, și Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 95, CEDH 2002-VI). Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că fiecare deținut este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu-l supun pe interesatul unei distres sau probe de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenciunii și că, ținând cont de cerințele practice ale închisorii, sănătatea, integritatea fizică și bunăstarea deținutului sunt asigurate în mod adecvat, în special prin administrarea ingrijirilor medicale necesare (Kudła, citat mai sus, § 94, Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 40, CEDH 2002-IX, Matencio c. Franța, nr. 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004, și Kızıklar c. Turcia (decizie), nr. 21838/02, 10 iulie 2007).

Curtea amintește, în fine, că menținerea în detenție pentru o perioadă prelungită a unei persoane în vârstă avansată, bolnav de prea mult, poate intra în câmpul de protecție al articolului 3 (Papon c. Franța (nr. 1) (decizie), nr. 64666/01, CEDH 2001-VI).

În speța de faț, Curtea observă că reclamantul se mulțumește cu afirmația că suferă de diabet și o boală dermatologică fără a-și susține mai departe acest punct. El nu formează nicio plângere particulară privind condițiile sejurului său în centrul penitenciar. El nu se plânge, în special, de o lipsă de diligență imputabilă administrației la acest sens. În absența unor grievuri și informații mai solide, acest aspect al cauzei nu apelează prin urmare la un examen mai aprofundat.

În consecință, în lumina constatărilor sale de mai sus, Curtea consideră că nu se stabilește că autoritățile interne au eșuat în îndeplinirea obligației lor de a proteja sănătatea reclamantului, și că acesta a fost privat, în cursul arestului, de ingrijirile medicale adecvate și că a suferit din aceasta un tratament care atinge un nivel de gravitate suficient pentru a se încadra în câmpul de aplicare al articolului 3 din Convenție (Gelfmann c. Franța, nr. 25875/03, § 59, 14 decembrie 2004, Matencio, citat mai sus, § 89, Prencipe c. Monaco, nr. 43376/06, § 108, 16 iulie 2009, și Sigla c. Franța (decizie), nr. 2122/06, 27 mai 2008).

Din aceasta rezultă că prezentul grief este evident neîntemeiată și trebuie prin urmare să fie declarat inadmisibil, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. C. Privind violarea invocată a articolului 5 § 2 din Convenție

Sub unghiul articolului 5 § 2 din Convenție, reclamantul denunță, de prea mult, o absență de informare asupra motivelor arestării sale.

Curtea amintește că, în absența unor recurs interne privind un grief ținând la un act, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 începe în principiu să curgă din ziua în care actul incriminat a fost încheiat.

În speța de faț, privind absența informării reclamantului asupra motivelor arestării sale, Curtea observă că custodia penală a interesatului a luat sfârșit pe 27 mai 2010, data eliberării sale. Termenul de șase luni pleca prin urmare din această dată. Deci, grievul bazat pe art. 5 § 2 din Convenție este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. D. Privind violarea invocată a articolului 6 din Convenție

Reclamantul denunță, de prea mult, o violare a articolului 6 din Convenție pe mai multe motive. El se plânge mai întâi că judecătorii nu au făcut dovadă de independență și imparțialitate, că nu a dispus de timp și ușurări necesare pregătirii apărării sale și că a fost privat de posibilitatea de a prezenta probe în apărare.

Curtea constată că, în urma hotărârilor Curții Constituționale și curții de asiz din Anatolia, procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs în primă instanță. În absența unei condamnări definitive pronunțate împotriva reclamantului, Curtea nu este în măsură de a proceda la un examen global al procedurii deschise împotriva lui.

Din aceasta rezultă că, în stadiul actual al procedurii în fața jurisdicțiilor interne, reclamantul nu poate se plânge de vreo violare a dispozițiilor articolului 6 din Convenție. Îi este cu toate acestea permis să sesizeze din nou Curtea dacă consideră în continuare, la finalizarea procedurii penale inițiate împotriva sa, să fie victimă al violărilor invocate. Această parte a cererei este prin urmare prematură (a se vedea, printre alții, Çakmak c. Turcia ((decizie), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013).

Convine prin urmare să respingă și această parte a cererei, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, la majoritate, Declară petiția inadmisibilă. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

Le requérant, M. Hüseyin Hoșgit, un ancien amiral des forces navales, est un ressortissant turc né en 1950 et résidant à İzmir. Il a été représenté devant la Cour par M e K.N. Güleșen, avocat à Kocaeli. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ressortent du dossier, peuvent se résumer comme suit. 1. La détention du requérant et la procédure pénale engagée contre lui

En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée Balyoz (« la masse », en français, ou Sledgehammer , en anglais), tous des généraux ou des officiers des forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article 147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire Balyoz et les plans d’action relatifs à celle-ci, voir Doğan c. Turquie ((déc.), n o 28484/10, 10 avril 2012) et Çakmak c. Turquie ((déc.), n o 58223/10, 19 février 2013).

Le 27 mai 2010, le requérant fut placé en garde à vue. Après avoir été entendu par le procureur de la République d’İzmir au sujet du plan d’opérations Balyoz , il fut remis en liberté le même jour.

Par un acte d’accusation du 6 juillet 2010, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont le requérant, une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article 61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul.

Le 6 décembre 2010, une perquisition fut effectuée au commandement de la flotte de guerre, à Gölcük. Elle permit de saisir de nombreux documents supplémentaires concernant le plan d’opérations Balyoz . 7. À l’audience du 11 février 2011, au vu des renseignements complémentaires contenus dans les documents saisis lors de la perquisition du 6 décembre 2010 et renforçant les soupçons quant à la culpabilité de l’intéressé, la cour d’assises d’Istanbul ordonna, sur demande du procureur, le placement en détention du requérant.

Le requérant forma maints recours devant la cour d’assises aux fins de bénéficier d’un élargissement. Il soutenait principalement que les documents numériques nourrissant les accusations portées contre lui étaient en réalité des fichiers créés de toutes pièces ou falsifiés dans le but d’incriminer de nombreux officiers de l’armée à des fins d’épuration. Avec ses coaccusés, le requérant produisit devant la cour d’assises des rapports de contre-expertise aux fins de démontrer la non-validité des éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui de ses accusations.

La cour d’assises d’Istanbul suivit à chaque fois l’avis du parquet et rejeta les recours en se fondant sur l’état des preuves, la nature des crimes reprochés au requérant et les forts soupçons pesant sur lui.

Le 21 septembre 2012, la 10 ème cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire Balyoz et condamna, entre autres, le requérant à dix ‑ huit ans de réclusion criminelle en vertu de l’article 147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.

Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation rejeta le pourvoi contre l’arrêt de la 10 ème cour d’assises d’Istanbul. 2. La saisine de la Cour constitutionnelle 12. À une date non-précisée, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.

Par un arrêt du 18 juin 2014, la Cour constitutionnelle estima que la détention provisoire du requérant, ainsi que celle de ses co-accusés, avait pris fin avec sa condamnation en première instance le 21 septembre 2012, soit avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel. Par conséquent, elle rejeta pour incompétence ratione temporis le grief relatif à la durée de la détention. En revanche, la Cour constitutionnelle conclut à la violation du droit à un procès équitable prévu par l’article 36 de la Constitution. À cet égard, la Cour constitutionnelle souligna d’abord que les rapports de contre-expertise produits par la défense n’avaient pas été pris en compte par la cour d’assises et cela sans justification. En outre, elle constata que deux personnes clés de l’affaire, H.Ö. et A.Y., auraient dû être entendues comme témoins par la cour d’assises.

Le 19 juin 2014, se fondant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle, la 4 ème cour d’assises d’Anadolu ordonna la mise en liberté du requérant. Elle décida en outre la réouverture de la procédure pénale engagée à l’encontre de l’intéressé, la première audience ayant été fixée au 3 novembre 2014. 3. La saisine du Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies

Le 1 er mai 2013, le Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies (« le groupe de travail sur la détention arbitraire ») rendit son avis n o 6/2013, au sujet de 250 personnes – dont le requérant – placées en détention provisoire dans le cadre de l’affaire Balyoz . Il y indiquait notamment ce qui suit : « 2. Le Groupe de travail considère que la privation de liberté est arbitraire dans les cas suivants : a) Lorsqu’il est manifestement impossible d’invoquer un quelconque fondement légal pour justifier la privation de liberté (comme dans le cas où une personne est maintenue en détention après avoir exécuté sa peine ou malgré l’adoption d’une loi d’amnistie qui lui serait applicable) (catégorie I) ; b) Lorsque la privation de liberté résulte de l’exercice de droit ou de libertés garantis par les articles 7, 13, 14, 18, 19, 20 et 21 de la Déclaration universelle des droits de l’homme et, en ce qui concerne les États partie au Pacte international relatif aux droits civils et politiques, par les articles 12, 18, 19, 21, 22, 25, 26 et 27 de cet instrument (catégorie II) ; c) Lorsque l’inobservation, totale ou partielle, des normes internationales relatives au droit à un procès équitable, établies dans la Déclaration universelle des droits de l’homme et dans les instruments internationaux pertinents acceptés par les États intéressés, est d’une gravité telle qu’elle rend la privation de liberté arbitraire (catégorie III) ; d) Lorsque les demandeurs d’asile, des immigrants ou des réfugiés font l’objet d’une rétention administrative prolongée, sans possibilité de contrôle ou de recours administratif ou juridictionnel (catégorie IV) ; e) Lorsque la privation de liberté constitue une violation du droit international pour des raisons de discrimination fondée sur la naissance, l’origine nationale, ethnique ou sociale, la langue, la religion, la situation économique, l’opinion politique ou autre, le sexe, l’orientation sexuelle, le handicap ou toute autre situation, et qui tend ou peut conduire à ignorer le principe de l’égalité des droits de l’homme (catégorie V). (...) 72. Ayant étudié et analysé les éléments dont il est saisi, le Groupe de travail juge approprié d’examiner la situation des 250 individus dans un seul et même avis car les accusations portées contre eux concernent la participation au coup d’État présumé « Marteau de forge », qui visait à renverser le Gouvernement, et ces individus sont aussi considérés comme un groupe dans les allégations de la source. 73. Le Gouvernement n’a pas répondu à plusieurs des allégations formulées par la source, notamment celles relatives au non-respect des garanties d’une procédure régulières. Le Groupe de travail note que le Gouvernement ne saisit pas l’occasion qui lui est offerte de répondre aux différentes allégations d’atteintes aux garanties d’une procédure régulière, que ce soit en reconnaissant que ces atteintes ont effectivement eu lieu telles qu’elles sont décrites par la source, en réfutant les allégations ou encore en les contestant. En l’absence d’autres informations complémentaires de la part du Gouvernement, outre celles qui figurent ci-dessus et qu’il prend dûment en compte, le Groupe de travail doit fonder son opinion sur l’affaire telle qu’elle est décrite par la source. Selon ses méthodes de travail révisées, le Groupe de travail est en mesure de rendre un avis sur l’affaire sur la base des communications qui lui ont été soumises. 74. La source a allégué que le Gouvernement avait violé le droit des accusés à être jugés sans retard excessif. À cet égard, le Groupe de travail note que, si le droit à un procès équitable implique nécessairement que la justice soit rendue sans retard excessif, la question de savoir ce qui constitue une période raisonnable dépend des circonstances et de la complexité de chaque affaire et, s’il y a lieu, de l’emploi de voies de recours et du droit de contester périodiquement le maintien de l’accusé en détention préventive. Pour parvenir à ces décisions, le Groupe de travail procède au cas par cas. Le Gouvernement n’a pas montré que les accusés avaient à leur disposition des voies de recours utiles pour contester la légalité de leur détention avant jugement et du traitement de la question de la libération sous caution. Le Gouvernement n’a pas montré que les tribunaux avaient fourni régulièrement des décisions indiquant les motifs de droit et de faits du maintien en détention des accusés et rendant compte de l’examen de la proportionnalité qui doit précéder la décision de maintenir la personne en détention au lieu de la libérer sous caution. De l’avis du Groupe de travail, cela constitue des motifs suffisants pour lui permettre de conclure qu’il y a eu une violation du paragraphe 3 de l’article 9 du Pacte et de l’article 9 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. 75. La source a allégué que de nombreuses violations graves du droit des accusés à un procès équitable avaient été commises pendant la procédure judiciaire. Le Groupe de travail a examiné tous les arguments présentés par la source et les réponses du Gouvernement. La réponse du Gouvernement ne contredit pas les allégations de la source faisant état d’irrégularités de procédure pendant la première phase du procès, en particulier pour ce qui est des dispositions du droit turc selon lesquelles les tribunaux doivent évaluer l’authenticité des éléments de preuve dont ils sont saisis. Le Gouvernement n’a pas non plus contesté l’allégation de la source selon laquelle le tribunal aurait refusé d’examiner trois rapports d’experts de la défense réfutant l’authenticité des éléments de preuve numérisés et refusé de nommer lui-même des experts pour évaluer ces éléments de preuve. De plus, dans sa réponse, le Gouvernement n’a pas contesté le fait que le tribunal a refusé d’autoriser la défense à citer deux témoins clefs, dont l’un affirmait avoir fait échouer le coup d’État présumé. 76. Le Gouvernement fait valoir que les restrictions de l’accès des accusés aux éléments confidentiels figurant dans le dossier de l’enquête étaient légitimes en vertu des instruments internationaux relatifs aux droits de l’homme. Sur ce point, le Groupe de travail note que de telles restrictions sont légitimes si elles portent sur des éléments qui ne sont pas ensuite utilisés en tant que preuve contre les accusés dans le cadre du procès en question et s’il ne s’agit pas d’éléments à décharge. Toutefois, dans le cas présent, sous prétexte qu’il s’agissait d’une question de sécurité nationale, les accusés se sont vu refuser, en violation du paragraphe 3 b) de l’article 14 du Pacte, l’accès à des éléments de preuve importants qui ont été utilisés par l’accusation pendant le procès et à certains éléments de preuve qui pouvaient être à décharge. 77. Le Gouvernement n’a pas réfuté l’allégation selon laquelle des micros placés dans toute la salle d’audience ont permis au Gouvernement d’écouter des communications confidentielles entre des avocats et leurs clients pendant le procès. Ainsi, en violation du paragraphe 3 b) de l’article 14, les accusés ont été privés du droit de communiquer de manière confidentielle avec leurs défenseurs dans la salle d’audience pendant le procès. 78. Le Groupe de travail conclut que dans les circonstances de l’espèce, les violations des garanties d’une procédure régulière relevées ci-dessus constituent des violations de l’article 9 et du paragraphe 3 de l’article 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et des articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La privation de liberté des 250 requérants relève donc de la catégorie III des catégories de détention arbitraire définies par le Groupe de travail pour l’examen des affaires qui lui sont soumises. Avis et recommandations 79. À la lumière de ce qui précède, le Groupe de travail rend l’avis suivant : La privation de liberté des 250 accusés détenus dans l’affaire Balyoz ou « Marteau de forge » est arbitraire en ce qu’elle est contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme; elle relève de la catégorie III des critères applicables à l’examen des affaires soumises au Groupe de travail. 80. En conséquence, le Groupe de travail demande au Gouvernement turc de prendre les mesures nécessaires pour remédier à la situation de ces 250 personnes de façon à la rendre compatible avec les normes et principes énoncés dans la Déclaration universelle des droits de l’homme et dans le Pacte international relatif aux droits civils et politiques. Le Groupe de travail estime que, compte tenu de toutes les circonstances de l’affaire, la réparation appropriée consisterait à rendre effectif le droit à réparation établi au paragraphe 5 de l’article 9 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques. (...) » 3. L’état de santé du requérant

Le requérant indique souffrir de diabète et d’une maladie dermatologique qu’il ne précise pas. Il ne fournit toutefois aucun document à cet égard. B. Le droit interne et international pertinent

Le droit interne et international pertinent est exposé dans la décision Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, §§ 15-28, 18 mars 2014). GRIEFS

Invoquant d’abord l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la législation interne et de la Convention, du fait de l’absence, selon lui, de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il soutient que les éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui des accusations n’étaient pas valides : selon lui, les rapports de contre-expertise produits par la défense devant la cour d’assises avaient mis en évidence leur falsification. Il affirme que cette altération frauduleuse avait pour but de l’incriminer à tort, tout comme ses coaccusés, afin d’évincer de l’armée les officiers fidèles aux principes de la République.

Toujours sous l’angle de l’article 5 de la Convention, le requérant dénonce la durée de sa détention. Il se plaint également de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire.

Sur le terrain du même article, le requérant reproche aux autorités judiciaires d’avoir rejeté ses demandes d’élargissement sans respecter le principe de l’égalité des armes.

Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant allègue que son état de santé est incompatible avec les conditions carcérales dans la mesure où il nécessite selon lui un suivi médical régulier et, parfois, une intervention médicale d’urgence.

Invoquant ensuite l’article 5 § 2 de la Convention, il soutient qu’il n’a pas été informé, aussitôt après son arrestation, des raisons de celle-ci ni, lors de son interrogatoire au parquet, des accusations portées contre lui.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial. À cet égard, il reproche au tribunal d’avoir suivi une procédure peu respectueuse des droits de la défense. Il affirme par ailleurs qu’il ne lui a pas été possible d’avoir accès à tous les éléments de preuve à charge et de bénéficier des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention

Le requérant soutient que, au moment de son arrestation et de sa mise en détention provisoire, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il ajoute que son maintien en détention dans le cadre d’une procédure pénale selon lui inéquitable constitue une violation de son droit à la liberté et à la sûreté. En outre, il se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire. Enfin, le requérant se plaint également de l’absence d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire. La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Glor c. Suisse , n o 13444/04, § 48, CEDH 2009), estime opportun d’examiner ces griefs uniquement sous l’angle de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.

Il convient de rappeler, dans ce contexte, les critères développés par la jurisprudence s’agissant de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Cette disposition énonce : « 2. La Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article 34, lorsque : (...) b) elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux. »

Il résulte de cette disposition que la Convention, qui vise à éviter la pluralité de procédures internationales relatives aux mêmes affaires, exclut que la Cour puisse retenir une requête ayant déjà fait l’objet d’un examen de la part d’une instance internationale ( Celniku c. Grèce , n o 21449/04, § 39, 5 juillet 2007). Cette règle s’applique nonobstant la date d’introduction de ces procédures, l’élément à prendre en compte étant l’existence préalable d’une décision rendue sur le fond au moment où la Cour examine l’affaire. 27. À cet égard, les décisions des organes de la Convention ont démontré que le seul fait qu’une requête a déjà été soumise à une autre instance internationale ne suffisait pas en soi pour exclure la compétence de la Cour et qu’il fallait rechercher si la nature de l’organe de contrôle, la procédure suivie par celui-ci et l’effet de ses décisions étaient tels que, au regard de l’article 35 § 2 b), la compétence de la Cour était exclue ( Loukanov c. Bulgarie , n o 21915/93, décision de la Commission du 12 janvier 1995, Décisions et rapports (DR) 80-B, p. 108, et Varnava et autres c. Turquie , n o 16064-16066/90 et 16068-16073/90, décision de la Commission du 14 avril 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnie-Herzégovine (déc.), n o 41183/02, 15 novembre 2005, et Karoussiotis c. Portugal , n o 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extraits)).

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné la procédure de fonctionnement du Groupe de travail sur la détention arbitraire et qu’elle a conclu que ce Groupe de travail était bien une « instance internationale d’enquête ou de règlement » au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention ( Peraldi c. France (déc.), n o 2096/05, 7 avril 2009 et Savda c. Turquie , n o 42730/05, § 68, 12 juin 2012).

Elle doit donc déterminer si, en l’espèce, les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention sont « essentiellement les mêmes » que ceux soumis au Groupe de travail sur la détention arbitraire des Nations unies.

La Cour rappelle que, dans la décision Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, §§ 15-28, 18 mars 2014), elle a déjà constaté que, dans l’affaire en question, le Groupe de travail avait conclu que la privation de liberté des 250 accusés détenus dans l’affaire Balyoz , dont le requérant, était arbitraire en ce qu’elle était contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La saisine du Groupe de Travail englobait donc déjà les griefs que le requérant présentait nouvellement devant la Cour sur le terrain de l’article 5 de Convention. Partant, compte tenu des circonstances de l’affaire, la Cour a considéré qu’il y avait identité de faits, de parties et de griefs.

Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.

Dès lors que les griefs tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention présentés devant la Cour sont essentiellement les mêmes que ceux à l’origine de l’avis susmentionné du Groupe de travail sur la détention arbitraire, il convient de les déclarer irrecevables, en application de l’article 35 § 2 b) de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 3 de la Convention

Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant soutient que son état de santé est incompatible avec les conditions carcérales. La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 3 de la Convention.

La Cour rappelle d’abord que, pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et, notamment, de la nature et du contexte du traitement, de ses modalités d’exécution, de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, parmi beaucoup d’autres, Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 94, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, et Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 180, CEDH 2005 ‑ IV).

La Cour rappelle ensuite que, s’agissant de personnes privées de liberté, l’article 3 de la Convention ne peut être interprété comme établissant une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé ou de le placer dans un hôpital civil afin de lui permettre d’obtenir un traitement médical d’un type particulier ( Kudla c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 93, CEDH 2000 ‑ XI, et Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 95, CEDH 2002 ‑ VI). Toutefois, l’article 3 impose à l’État de s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé, l’intégrité physique et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate, notamment par l’administration des soins médicaux requis ( Kudła, précité, § 94, Mouisel c. France , n o 67263/01, § 40, CEDH 2002 ‑ IX, Matencio c. France , n o 58749/00, § 78, 15 janvier 2004, et Kızıklar c. Turquie (déc.), n o 21838/02, 10 juillet 2007).

La Cour rappelle enfin que le maintien en détention pour une période prolongée d’une personne d’un âge avancé, malade de surcroît, peut entrer dans le champ de protection de l’article 3 ( Papon c. France (n o 1) (déc.), n o 64666/01, CEDH 2001 ‑ VI).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant se contente d’affirmer qu’il est atteint de diabète et d’une maladie dermatologique sans étayer davantage ce point. Il ne formule aucune doléance particulière quant aux conditions de son séjour au centre pénitentiaire. Il ne se plaint notamment pas d’un manque de diligence imputable à l’administration à cet égard. En l’absence de griefs et d’informations plus solides, cet aspect de l’affaire n’appelle donc pas un examen plus approfondi.

Par conséquent, à la lumière de ses constats ci-dessus, la Cour considère qu’il n’est pas établi que les autorités internes aient manqué à leur devoir de protéger la santé du requérant, et que celui-ci ait été privé, lors de sa détention, des soins médicaux adéquats et qu’il ait subi de ce fait un traitement atteignant un niveau de gravité suffisant pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention ( Gelfmann c. France , n o 25875/03, § 59, 14 décembre 2004, Matencio , précité, § 89, Prencipe c. Monaco , n o 43376/06, § 108, 16 juillet 2009, et Sigla c. France (déc.), n o 2122/06, 27 mai 2008).

Il s’ensuit que le présent grief est manifestement mal fondé et doit donc être déclaré irrecevable, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. C. Sur la violation alléguée de l’article 5 § 2 de la Convention

Sous l’angle de l’article 5 § 2 de la Convention, le requérant dénonce de surcroît une absence d’information sur les raisons de son arrestation.

La Cour rappelle que, en l’absence de recours internes quant à un grief tenant à un acte, le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 commence en principe à courir le jour où l’acte incriminé a été accompli.

En l’espèce, s’agissant de l’absence d’information du requérant sur les raisons de son arrestation, la Cour note que la garde à vue de l’intéressé a pris fin le 27 mai 2010, date de sa remise en liberté. Le délai de six mois partait donc de cette date. Dès lors, le grief tiré de l’article 5 § 2 de la Convention est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. D. Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention

Le requérant dénonce par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention à plusieurs titres. Il se plaint d’abord que les juges n’ont pas fait preuve d’indépendance et d’impartialité, qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense et qu’il a été privé de la possibilité de présenter des preuves à décharge.

La Cour relève qu’à la suite des arrêts de la Cour constitutionnelle et de la cour d’assises d’Anadolu, la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante en première instance. En l’absence d’une condamnation définitive prononcée contre le requérant, la Cour n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure ouverte contre lui.

Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, le requérant ne peut se plaindre d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, être victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est donc prématurée (voir, entre autres, Çakmak c. Turquie ((déc.), n o 58223/10, § 70, 19 février 2013).

Il convient donc de rejeter également cette partie de la requête, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président