- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 13 noiembrie 2014
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Çiçek împotriva Turciei
Traducere în română AI
SECȚIUNEA A DOUA\nDECIZIE\nCererea nr. 55853/14\nDursun ÇİÇEK\nîmpotriva Turciei\nCurtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 13 noiembrie 2014 într-o Cameră compusă din:\nGuido Raimondi, președinte,\nIșıl Karakaș,\nAndrás Sajó,\nHelen Keller,\nPaul Lemmens,\nRobert Spano,\nJon Fridrik Kjølbro, judecători,\nși Stanley Naismith, grefier de secție,\nAvând în vedere cererea menționată mai sus, introdusă la 9 iunie 2011,\nDupă ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:\nÎN FAPT\n1. Reclamantul, domnul Dursun Çiçek, este un resortisant turc născut în 1960 și care locuiește la Istanbul. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de domnul İ. Çiçek, avocat la Istanbul.\nA. Circumstanțele speței\n2.
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.\n1. Detenția reclamantului și procedura penală angajată împotriva sa\n3. În 2010, parchetul din Istanbul a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri presupuși ai unei organizații criminale denumite Balyoz („pumnul„, în franceză, sau Sledgehammer, în engleză), toți generali sau ofițeri ai forțelor armate. Li se reproșa că s-au angajat, în 2002 și 2003, în planificarea unei lovituri de stat militare care viza răsturnarea prin forță a guvernului ales, act incriminat de articolul 147 din vechiul cod penal în vigoare la momentul faptelor (pentru informații mai detaliate privind cauza Balyoz și planurile de acțiune referitoare la aceasta, a se vedea Doğan împotriva Turciei (dec.), nr. 28484/10, 10 aprilie 2012 și Çakmak împotriva Turciei (dec.), nr. 58223/10, 19 februarie 2013).\n4.
Printr-un act de acuzare din 6 iulie 2010, parchetul din Istanbul a intentat împotriva mai multor persoane, dintre care reclamantul, o acțiune penală în temeiul articolului 147 din vechiul cod penal, coroborat cu articolul 61 din același cod (care incriminează tentativa de răsturnare prin forță a Consiliului de Miniștri) în fața celei de-a 10-a camere a curții cu juri din Istanbul.\n5. La 6 decembrie 2010, a fost efectuată o percheziție la comandamentul flotei de război, la Gölcük. Aceasta a permis ridicarea a numeroase documente suplimentare privind planul de operațiuni Balyoz.\n6. La 18 februarie 2011, având în vedere informațiile complementare conținute în documentele ridicate cu ocazia percheziției din 6 decembrie 2010 și care întăreau suspiciunile cu privire la vinovăția părții interesate, curtea cu juri din Istanbul a dispus, la cererea procurorului, plasarea în detenție a reclamantului.\n7.
Reclamantul a formulat numeroase căi de atac în fața curții cu juri în scopul beneficierii de o eliberare. Acesta susținea în principal că documentele digitale care alimentau acuzațiile aduse împotriva sa erau în realitate fișiere create de la zero sau falsificate în scopul incriminării numeroșilor ofițeri ai armatei în scopuri de epurare. Împreună cu coacuzații săi, reclamantul a prezentat în fața curții cu juri rapoarte de contraexpertiză cu scopul de a demonstra nevaliditatea elementelor de probă prezentate de parchet în sprijinul acuzațiilor sale.\n8. Curtea cu juri din Istanbul a urmat de fiecare dată avizul parchetului și a respins căile de atac întemeindu-se pe starea probelor, natura crimelor reproșate reclamantului și suspiciunile puternice care apăsau asupra sa.\n9.
La 21 septembrie 2012, cea de-a 10-a cameră a curții cu juri din Istanbul a pronunțat verdictul său în cauza Balyoz și l-a condamnat, printre alte persoane, pe reclamant la șaisprezece ani de reclusiune penală pentru tentativă de răsturnare prin forță a Consiliului de Miniștri în temeiul articolului 147 coroborat cu articolul 61 din vechiul cod penal.\n10. Printr-o hotărâre din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii celei de-a 10-a camere a curții cu juri din Istanbul.\n2. Sesizarea Curții Constituționale\n11. La o dată neprecizată, reclamantul a introdus o cale de atac individuală în fața Curții Constituționale.\n12. Printr-o hotărâre din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională a apreciat că arestul preventiv al reclamantului, precum și al coacuzaților săi, încetase odată cu condamnarea sa în primă instanță la 21 septembrie 2012, adică înainte de intrarea în vigoare a dreptului la calea de atac individuală.
În consecință, a respins pentru incompetență ratione temporis capătul de cerere referitor la durata detenției. În schimb, Curtea Constituțională a concluzionat că a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de articolul 36 din Constituție. În această privință, Curtea Constituțională a subliniat mai întâi că rapoartele de contraexpertiză prezentate de apărare nu fuseseră luate în considerare de curtea cu juri și aceasta fără justificare. În plus, a constatat că două persoane-cheie ale cauzei, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori de către curtea cu juri.\n13. La 19 iunie 2014, întemeindu-se pe hotărârea Curții Constituționale, cea de-a 4-a curte cu juri din Anadolu a dispus punerea în libertate a reclamantului.
A decis, în plus, redeschiderea procedurii penale angajate împotriva părții interesate, anulând efectele hotărârilor din 21 septembrie 2012 și 9 octombrie 2013, prima audiere fiind stabilită la 3 noiembrie 2014.\n3. Sesizarea Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Consiliului Drepturilor Omului al Națiunilor Unite\n14. La 1 mai 2013, Grupul de lucru privind detenția arbitrară al Consiliului Drepturilor Omului al Națiunilor Unite („grupul de lucru privind detenția arbitrară") a emis avizul său nr. 6/2013, cu privire la 250 de persoane – dintre care reclamantul – plasate în arest preventiv în cadrul cauzei Balyoz (a se vedea, pentru extrasele din acest aviz, Gürdeniz împotriva Turciei ((dec.), nr. 59715/10, § 14, 18 martie 2014).\nB.
Dreptul intern și internațional relevant\n15. Dreptul intern și internațional relevant este prezentat în decizia Gürdeniz, citată anterior, §§ 15-28.\nCAPETE DE CERERE\n16. Invocând mai întâi articolul 5 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut cu încălcarea legislației interne și a Convenției.\n17. Sub aspectul articolului 5 § 3 din Convenție, reclamantul denunță durata detenției sale. De asemenea, se plânge de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în arest preventiv.\n18. Invocând articolul 5 § 4 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei căi de atac efective pentru a contesta menținerea sa în arest preventiv.\n19.
Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unui tribunal independent și imparțial. În această privință, reproșează celei de-a 10-a camere a curții cu juri din Istanbul că a urmat o procedură puțin respectuoasă față de drepturile apărării. Acesta afirmă, de altfel, că nu i-a fost posibil să aibă acces la toate elementele de probă în acuzare și să beneficieze de facilitățile necesare pregătirii apărării sale.\n20. În cele din urmă, sub aspectul articolului 6 § 2 din Convenție, reclamantul susține într-un mod general că principiul prezumției de nevinovăție a fost încălcat de instanțele interne.\nÎN DREPT\nA. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție\n21.
Reclamantul, invocând articolul 5 § 1 din Convenție, susține că, la momentul plasării sale în arest preventiv, nu exista niciun element de probă privind existența unor motive verosimile de a-l suspecta că a comis o infracțiune penală. Acesta adaugă că menținerea sa în detenție în cadrul unei proceduri penale, în opinia sa inechitabile, constituie o încălcare a dreptului său la libertate și la siguranță. În plus, sub aspectul articolului 5 § 3 din Convenție, se plânge de durata arestului său preventiv și de insuficiența motivelor prin care instanțele interne au justificat menținerea sa în arest preventiv. În cele din urmă, invocând articolul 5 § 4 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea de absența unei căi de atac efective pentru a contesta menținerea sa în arest preventiv.\n22.
Este necesar să se reamintească, în acest context, criteriile dezvoltate de jurisprudență în ceea ce privește articolul 35 § 2 b) din Convenție. Această dispoziție prevede:\n„2. Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34, atunci când:\n(...)\nb) este în esență aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja prezentată unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă nu conține fapte noi.„\n23.
Rezultă din această dispoziție că Convenția, care vizează evitarea pluralității de proceduri internaționale privind aceleași cauze, exclude ca Curtea să poată reține o cerere care a făcut deja obiectul unei examinări din partea unei instanțe internaționale (Celniku împotriva Greciei, nr. 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică indiferent de data introducerii acestor proceduri, elementul de luat în considerare fiind existența prealabilă a unei decizii pronunțate pe fond la momentul în care Curtea examinează cauza.\n24.
În această privință, conform jurisprudenței organelor Convenției, simplul fapt că o cerere a fost deja prezentată unei alte instanțe internaționale nu era suficient în sine pentru a exclude competența Curții și că era necesar să se cerceteze dacă natura organului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale erau de așa natură încât, în raport cu articolul 35 § 2 b), competența Curții era exclusă (Loukanov împotriva Bulgariei, nr. 21915/93, decizia Comisiei din 12 ianuarie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 80-B, p. 108, Varnava și alții împotriva Turciei, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić împotriva Bosniei și Herțegovinei (dec.), nr. 41183/02, 15 noiembrie 2005, și Karoussiotis împotriva Portugaliei, nr. 23205/08, § 62, CEDO 2011 (extrase)).\n25.
Curtea reamintește că a examinat deja procedura de funcționare a Grupului de lucru privind detenția arbitrară și că a concluzionat că acest Grup de lucru era într-adevăr o „instanță internațională de anchetă sau de reglementare" în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție (Peraldi împotriva Franței (dec.), nr. 2096/05, 7 aprilie 2009 și Savda împotriva Turciei, nr. 42730/05, § 68, 12 iunie 2012).\n26. Prin urmare, trebuie să stabilească dacă, în speță, capetele de cerere ale reclamantului întemeiate pe articolul 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție sunt „în esență aceleași„ cu cele prezentate Grupului de lucru privind detenția arbitrară al Națiunilor Unite.\n27.
Curtea reamintește că, în decizia Gürdeniz împotriva Turciei ((dec.), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014), a constatat deja că, în cauza respectivă, Grupul de lucru a concluzionat că privarea de libertate a celor 250 de acuzați deținuți în cauza Balyoz, dintre care reclamantul, era arbitrară prin aceea că era contrară articolelor 9 și 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului. Sesizarea Grupului de lucru îngloba deci deja capetele de cerere pe care reclamantul le prezintă în mod nou Curții pe terenul articolului 5 din Convenție. Prin urmare, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că exista identitate de fapte, de părți și de capete de cerere.\n28.
Aceasta nu vede niciun motiv în speță să se îndepărteze de această jurisprudență.\n29. Întrucât capetele de cerere întemeiate pe articolul 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție prezentate în fața Curții sunt în esență aceleași cu cele care stau la originea avizului menționat al Grupului de lucru privind detenția arbitrară, este necesar să se declare inadmisibile, în temeiul articolului 35 § 2 b) din Convenție.\nB. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 din Convenție\n30. Reclamantul denunță, pe de altă parte, o încălcare a articolului 6 din Convenție. Acesta se plânge mai întâi că judecătorii celei de-a 10-a camere a curții cu juri din Istanbul nu au dat dovadă de independență și de imparțialitate.
Apoi se plânge că nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și că a fost privat de posibilitatea de a prezenta probe în apărare.\n31. Curtea remarcă faptul că, în urma hotărârilor Curții Constituționale și ale curții cu juri din Anadolu, procedura penală angajată împotriva reclamantului este încă pendinte în primă instanță. În absența unei condamnări definitive pronunțate împotriva reclamantului, Curtea nu este în măsură să procedeze la o examinare globală a procedurii deschise împotriva sa.\n32. Rezultă că, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, reclamantul nu se poate plânge de nicio încălcare a dispozițiilor articolului 6 din Convenție.
Cu toate acestea, îi este permis să sesizeze din nou Curtea dacă consideră încă, la finalul procedurii penale angajate împotriva sa, că este victima încălcărilor pretinse. Această parte a cererii este deci prematură (a se vedea, printre altele, Çakmak împotriva Turciei ((dec.), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013).\n33. Prin urmare, este necesar să se respingă, de asemenea, această parte a cererii, în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.\nC. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție\n34. În cele din urmă, reclamantul denunță, într-un mod general, o încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție.\n35. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să examineze afirmațiile formulate, Curtea remarcă faptul că reclamantul își formulează afirmațiile într-un mod foarte general, fără a-și susține capetele de cerere.\n36.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.\nPentru aceste motive, Curtea,\nDeclară, cu majoritate, capetele de cerere întemeiate pe articolul 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție inadmisibile;\nDeclară, în unanimitate, restul cererii inadmisibil.\nStanley Naismith\nGuido Raimondi\nGrefier\nPreședinte
DEUXIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 55853/14 Dursun ÇİÇEK contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 novembre 2014 en une Chambre composée de : Guido Raimondi, président, Ișıl Karakaș, András Sajó, Helen Keller, Paul Lemmens, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, juges, et de Stanley Naismith, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juin 2011, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. Dursun Çiçek, est un ressortissant turc né en 1960 et résidant à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M e İ. Çiçek, avocat à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La détention du requérant et la procédure pénale engagée contre lui
En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée Balyoz (« la masse », en français, ou Sledgehammer , en anglais), tous des généraux ou des officiers des forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article 147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire Balyoz et les plans d’action relatifs à celle-ci, voir Doğan c. Turquie (déc.), n o 28484/10, 10 avril 2012 et Çakmak c. Turquie (déc.), n o 58223/10, 19 février 2013).
Par un acte d’accusation du 6 juillet 2010, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont le requérant, une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article 61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul.
Le 6 décembre 2010, une perquisition fut effectuée au commandement de la flotte de guerre, à Gölcük. Elle permit de saisir de nombreux documents supplémentaires concernant le plan d’opérations Balyoz .
Le 18 février 2011, au vu des renseignements complémentaires contenus dans les documents saisis lors de la perquisition du 6 décembre 2010 et renforçant les soupçons quant à la culpabilité de l’intéressé, la cour d’assises d’Istanbul ordonna, sur demande du procureur, le placement en détention du requérant.
Le requérant forma maints recours devant la cour d’assises aux fins de bénéficier d’un élargissement. Il soutenait principalement que les documents numériques nourrissant les accusations portées contre lui étaient en réalité des fichiers créés de toutes pièces ou falsifiés dans le but d’incriminer de nombreux officiers de l’armée à des fins d’épuration. Avec ses coaccusés, le requérant produisit devant la cour d’assises des rapports de contre-expertise aux fins de démontrer la non-validité des éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui de ses accusations.
La cour d’assises d’Istanbul suivit à chaque fois l’avis du parquet et rejeta les recours en se fondant sur l’état des preuves, la nature des crimes reprochés au requérant et les forts soupçons pesant sur lui.
Le 21 septembre 2012, la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire Balyoz et condamna, entre autres personnes, le requérant à seize ans de réclusion criminelle pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres en vertu de l’article 147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.
Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation rejeta le pourvoi contre l’arrêt de la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul. 2. La saisine de la Cour constitutionnelle 11. À une date non-précisée, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.
Par un arrêt du 18 juin 2014, la Cour constitutionnelle estima que la détention provisoire du requérant, ainsi que celle de ses co-accusés, avait pris fin avec sa condamnation en première instance le 21 septembre 2012, soit avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel. Par conséquent, elle rejeta pour incompétence ratione temporis le grief relatif à la durée de la détention. En revanche, la Cour constitutionnelle conclut à la violation du droit à un procès équitable prévu par l’article 36 de la Constitution. À cet égard, la Cour constitutionnelle souligna d’abord que les rapports de contre ‑ expertise produits par la défense n’avaient pas été pris en compte par la cour d’assises et cela sans justification. En outre, elle constata que deux personnes clés de l’affaire, H.Ö. et A.Y., auraient dû être entendues comme témoins par la cour d’assises.
Le 19 juin 2014, se fondant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle, la 4 ème cour d’assises d’Anadolu ordonna la mise en liberté du requérant. Elle décida en outre la réouverture de la procédure pénale engagée à l’encontre de l’intéressé, en annulant les effets des arrêts du 21 septembre 2012 et du 9 octobre 2013, la première audience ayant été fixée au 3 novembre 2014. 3. La saisine du Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies
Le 1 er mai 2013, le Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies (« le groupe de travail sur la détention arbitraire ») rendit son avis n o 6/2013, au sujet de 250 personnes – dont le requérant – placées en détention provisoire dans le cadre de l’affaire Balyoz (voir, pour les extraits de cet avis, Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, § 14, 18 mars 2014). B. Le droit interne et international pertinent
Le droit interne et international pertinent est exposé dans la décision Gürdeniz, précité, §§ 15-28. GRIEFS
Invoquant d’abord l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la législation interne et de la Convention.
Sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant dénonce la durée de sa détention. Il se plaint également de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial. À cet égard, il reproche à la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul d’avoir suivi une procédure peu respectueuse des droits de la défense. Il affirme par ailleurs qu’il ne lui a pas été possible d’avoir accès à tous les éléments de preuve à charge et de bénéficier des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Enfin, sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant allègue d’une manière générale que le principe de la présomption d’innocence a été violé par les juridictions internes. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention
Le requérant, invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, soutient que, au moment de sa mise en détention provisoire, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il ajoute que son maintien en détention dans le cadre d’une procédure pénale selon lui inéquitable constitue une violation de son droit à la liberté et à la sûreté. En outre, sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, il se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire. Enfin, invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint également de l’absence d’un recours effectif pour contester son maintien en détention provisoire.
Il convient de rappeler, dans ce contexte, les critères développés par la jurisprudence s’agissant de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Cette disposition énonce : « 2. La Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article 34, lorsque : (...) b) elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux. »
Il résulte de cette disposition que la Convention, qui vise à éviter la pluralité de procédures internationales relatives aux mêmes affaires, exclut que la Cour puisse retenir une requête ayant déjà fait l’objet d’un examen de la part d’une instance internationale ( Celniku c. Grèce , n o 21449/04, § 39, 5 juillet 2007). Cette règle s’applique nonobstant la date d’introduction de ces procédures, l’élément à prendre en compte étant l’existence préalable d’une décision rendue sur le fond au moment où la Cour examine l’affaire. 24. À cet égard, selon la jurisprudence des organes de la Convention, le seul fait qu’une requête a déjà été soumise à une autre instance internationale ne suffisait pas en soi pour exclure la compétence de la Cour et qu’il fallait rechercher si la nature de l’organe de contrôle, la procédure suivie par celui-ci et l’effet de ses décisions étaient tels que, au regard de l’article 35 § 2 b), la compétence de la Cour était exclue ( Loukanov c. Bulgarie , n o 21915/93, décision de la Commission du 12 janvier 1995, Décisions et rapports (DR) 80-B, p. 108, Varnava et autres c. Turquie , n o 16064-16066/90 et 16068-16073/90, décision de la Commission du 14 avril 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnie-Herzégovine (déc.), n o 41183/02, 15 novembre 2005, et Karoussiotis c. Portugal , n o 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extraits)).
La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné la procédure de fonctionnement du Groupe de travail sur la détention arbitraire et qu’elle a conclu que ce Groupe de travail était bien une « instance internationale d’enquête ou de règlement » au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention ( Peraldi c. France (déc.), n o 2096/05, 7 avril 2009 et Savda c. Turquie , n o 42730/05, § 68, 12 juin 2012).
Elle doit donc déterminer si, en l’espèce, les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention sont « essentiellement les mêmes » que ceux soumis au Groupe de travail sur la détention arbitraire des Nations unies.
La Cour rappelle que, dans la décision Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, §§ 15-28, 18 mars 2014), elle a déjà constaté que, dans l’affaire en question, le Groupe de travail avait conclu que la privation de liberté des 250 accusés détenus dans l’affaire Balyoz , dont le requérant, était arbitraire en ce qu’elle était contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La saisine du Groupe de Travail englobait donc déjà les griefs que le requérant présente nouvellement devant la Cour sur le terrain de l’article 5 de Convention. Partant, compte tenu des circonstances de l’affaire, la Cour a considéré qu’il y avait identité de faits, de parties et de griefs.
Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.
Dès lors que les griefs tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention présentés devant la Cour sont essentiellement les mêmes que ceux à l’origine de l’avis susmentionné du Groupe de travail sur la détention arbitraire, il convient de les déclarer irrecevables, en application de l’article 35 § 2 b) de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention
Le requérant dénonce par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention. Il se plaint d’abord que les juges de la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul n’ont pas fait preuve d’indépendance et d’impartialité. Il se plaint ensuite qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense et qu’il a été privé de la possibilité de présenter des preuves à décharge.
La Cour relève qu’à la suite des arrêts de la Cour constitutionnelle et de la cour d’assises d’Anadolu, la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante en première instance. En l’absence d’une condamnation définitive prononcée contre le requérant, la Cour n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure ouverte contre lui.
Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, le requérant ne peut se plaindre d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, être victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est donc prématurée (voir, entre autres, Çakmak c. Turquie ((déc.), n o 58223/10, § 70, 19 février 2013).
Il convient donc de rejeter également cette partie de la requête, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. C. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 2 de la Convention
Enfin, le requérant dénonce, d’une manière générale, une violation de l’article 6 § 2 de la Convention.
Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour relève que le requérant formule ses allégations de manière très générale, sans étayer ses griefs.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, Déclare , à la majorité, les griefs tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention irrecevables ; Déclare , à l’unanimité, le restant de la requête irrecevable. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président