Gürül împotriva Turciei

Reclamantul, dl. Mustafa Aydın Gürül, un fost amiral al forțelor navale, este un resortisant turc născut în 1948 și rezident la Istanbul. A fost reprezentat în fața Curții de A. G. Hanyaloğlu, avocat la Istanbul. A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Detenția reclamantului și procedura penală angajată împotriva sa

În 2010, parchetul din Istanbul a deschis o anchetă penală împotriva mai multor membri prezumați ai unei organizații criminale denumite Balyoz („ciocanul”, în franceză sau Sledgehammer, în engleză), toți generali sau ofițeri ai forțelor armate. Li se reproșa că s-au dedat, în 2002 și 2003, la planificarea unei lovituri de stat militare vizând răsturnarea prin forță a guvernului ales, act reprimat de articolul 147 din vechiul cod penal în vigoare la epoca faptelor (pentru informații mai detaliate privind cauza Balyoz și planurile de acțiune referitoare la aceasta, a se vedea Doğan c. Turciei (dec.), nr. 28484/10, 10 aprilie 2012 și Çakmak c. Turciei (dec.), nr. 58223/10, 19 februarie 2013).

La 18 mai 2010, reclamantul a fost reținut. După ce a fost audiat de procurorul republicii din Istanbul cu privire la planul de operațiuni Balyoz, a fost pus în libertate în aceeași zi.

Printr-un act de acuzare din 6 iulie 2010, parchetul din Istanbul a intentat împotriva mai multor persoane, dintre care reclamantul, o acțiune penală în temeiul articolului 147 din vechiul cod penal, combinat cu articolul 61 din același cod (care reprimă tentativa de răsturnare prin forță a Consiliului de Miniștri) în fața camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul.

La 6 decembrie 2010, a fost efectuată o percheziție la comandamentul flotei de război, la Gölcük. Aceasta a permis confiscarea a numeroase documente suplimentare privind planul de operațiuni Balyoz.

La audierea din 11 februarie 2011, având în vedere informațiile complementare conținute în documentele confiscate cu ocazia percheziției din 6 decembrie 2010 și care întăreau suspiciunile cu privire la vinovăția persoanei interesate, curtea cu jurați din Istanbul a ordonat, la cererea procurorului, plasarea în detenție a reclamantului.

Reclamantul a formulat numeroase recursuri în fața curții cu jurați în scopul de a beneficia de o eliberare. Susținea în principal că documentele numerice care alimentau acuzațiile aduse împotriva sa erau în realitate fișiere create de la zero sau falsificate cu scopul de a incrimina numeroși ofițeri ai armatei în scopuri de epurare. Împreună cu coacuzații săi, reclamantul a produs în fața curții cu jurați rapoarte de contraexpertiză pentru a demonstra nevaliditatea elementelor de probă prezentate de parchet în susținerea acuzațiilor sale.

Curtea cu jurați din Istanbul a urmat de fiecare dată avizul parchetului și a respins recursurile bazându-se pe starea probelor, natura crimelor reproșate reclamantului și suspiciunile puternice care apăsau pe el.

La 21 septembrie 2012, camera a 10-a a curții cu jurați din Istanbul și-a pronunțat verdictul în cauza Balyoz și l-a condamnat, printre alte persoane, pe reclamant la optsprezece ani de recluziune penală pentru tentativă de răsturnare prin forță a Consiliului de Miniștri în temeiul articolului 147 combinat cu articolul 61 din vechiul cod penal.

Printr-o hotărâre din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a respins recursul împotriva hotărârii camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul. 2. Sesizarea Curții Constituționale

La o dată neprecizată, reclamantul a introdus un recurs individual în fața Curții Constituționale.

Printr-o hotărâre din 18 iunie 2014, Curtea Constituțională a considerat că arestul preventiv al reclamantului, precum și cel al coacuzaților săi, încetase odată cu condamnarea sa în primă instanță la 21 septembrie 2012, adică înainte de intrarea în vigoare a dreptului de recurs individual. În consecință, a respins pentru incompetență ratione temporis plângerea privind durata detenției. În schimb, Curtea Constituțională a concluzionat la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de articolul 36 din Constituție. În această privință, Curtea Constituțională a subliniat mai întâi că rapoartele de contraexpertiză produse de apărare nu fuseseră luate în considerare de curtea cu jurați și aceasta fără justificare. În plus, a constatat că două persoane cheie ale cauzei, H.Ö. și A.Y., ar fi trebuit să fie audiate ca martori de curtea cu jurați.

La 19 iunie 2014, bazându-se pe hotărârea Curții Constituționale, a 4-a curte cu jurați din Anadolu a ordonat punerea în libertate a reclamantului. A decis în plus redeschiderea procedurii penale angajate împotriva persoanei interesate, anulând efectele hotărârilor din 21 septembrie 2012 și 9 octombrie 2013, prima audiere fiind fixată la 3 noiembrie 2014. 3. Sesizarea Grupului de Lucru privind detenția arbitrară a Consiliului drepturilor omului al Națiunilor Unite

La 1 mai 2013, Grupul de Lucru privind detenția arbitrară a Consiliului drepturilor omului al Națiunilor Unite („grupul de lucru privind detenția arbitrară”) și-a dat avizul nr. 6/2013, cu privire la 250 de persoane - inclusiv reclamantul - plasate în arest preventiv în cadrul cauzei Balyoz (a se vedea, pentru extrase din acest aviz, Gürdeniz c. Turciei ((dec.), nr. 59715/10, § 14, 18 martie 2014). B. Dreptul intern și internațional pertinent

Dreptul intern și internațional pertinent este expus în decizia Gürdeniz c. Turciei (citată anterior, §§ 15-28). PLÂNGERI

Invocând mai întâi articolul 5 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și deținut în nesocotirea legislației interne și a Convenției.

Sub aspectul articolului 5 § 3 din Convenție, reclamantul denunță durata detenției sale. Se plânge de asemenea de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne au justificat menținerea sa în arest preventiv.

Invocând apoi articolul 5 § 2 din Convenție, reclamantul susține că nu a fost informat, imediat după arestarea sa, cu privire la motivele acesteia și nici, la interogarea sa la parchet, cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa.

Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unui tribunal independent și imparțial. În acest sens, reproșează camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul că a urmat o procedură puțin respectuoasă față de drepturile apărării. Afirmă de altfel că nu i-a fost posibil să aibă acces la toate elementele de probă în acuzare și să beneficieze de facilitățile necesare pregătirii apărării sale. În sfârșit, reclamantul se plânge de faptul că sala de audiență se afla la Silivri și nu în centrul Istanbulului, văzând în aceasta o atingere a principiului publicității audierilor. ÎN DREPT A. Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 5 §§ 1 și 3 din Convenție

Reclamantul susține că, în momentul arestării sale și al plasării sale în arest preventiv, nu exista niciun element de probă cu privire la existența unor motive plauzibile de a-l suspecta că a comis o infracțiune penală. Adaugă că menținerea sa în detenție în cadrul unei proceduri penale după el inechitabile constituie o încălcare a dreptului său la libertate și la siguranță. În plus, se plânge de durata arestării sale preventive și de insuficiența motivelor prin care jurisdicțiile interne au justificat menținerea sa în arest preventiv.

Se impune să se reamintească, în acest context, criteriile dezvoltate de jurisprudență în ceea ce privește articolul 35 § 2 b) din Convenție. Această dispoziție prevede: „2. Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când: (...) b) este în esență aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, și dacă nu conține fapte noi.”

Rezultă din această dispoziție că Convenția, care urmărește să evite pluralitatea procedurilor internaționale privind aceleași cauze, exclude ca Curtea să poată reține o cerere care a făcut deja obiectul unei examinări din partea unei instanțe internaționale (Celniku c. Greciei, nr. 21449/04, § 39, 5 iulie 2007). Această regulă se aplică indiferent de data introducerii acestor proceduri, elementul de luat în considerare fiind existența prealabilă a unei decizii pronunțate pe fond în momentul în care Curtea examinează cauza.

În acest sens, conform jurisprudenței organelor Convenției, simplul fapt că o cerere a fost deja supusă unei alte instanțe internaționale nu era suficient în sine pentru a exclude competența Curții și trebuia cercetat dacă natura organului de control, procedura urmată de acesta și efectul deciziilor sale erau de așa natură încât, în raport cu articolul 35 § 2 b), competența Curții era exclusă (Loukanov c. Bulgariei, nr. 21915/93, decizia Comisiei din 12 ianuarie 1995, Decizii și rapoarte (DR) 80-B, p. 108, și Varnava și alții c. Turciei, nr. 16064-16066/90 și 16068-16073/90, decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosniei-Herțegovinei (dec.), nr. 41183/02, 15 noiembrie 2005, și Karoussiotis c. Portugaliei, nr. 23205/08, § 62, CEDO 2011 (extrase)).

Curtea reamintește că a examinat deja procedura de funcționare a Grupului de Lucru privind detenția arbitrară și că a concluzionat că acest Grup de Lucru era într-adevăr o „instanță internațională de anchetă sau de reglementare” în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție (Peraldi c. Franței (dec.), nr. 2096/05, 7 aprilie 2009, și Savda c. Turciei, nr. 42730/05, § 68, 12 iunie 2012).

Aceasta trebuie deci să determine dacă, în speță, plângerile reclamantului întemeiate pe articolul 5 §§ 1 și 3 din Convenție sunt „în esență aceleași” cu cele supuse Grupului de Lucru privind detenția arbitrară al Națiunilor Unite.

Curtea reamintește că, în decizia Gürdeniz c. Turciei ((dec.), nr. 59715/10, §§ 15-28, 18 martie 2014), a constatat deja că, în cauza respectivă, Grupul de Lucru concluzionase că privarea de libertate a celor 250 de acuzați deținuți în cauza Balyoz, dintre care reclamantul, era arbitrară prin aceea că era contrară articolelor 9 și 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice și articolelor 9, 10 și 11 din Declarația universală a drepturilor omului. Sesizarea Grupului de Lucru cuprindea deci deja plângerile pe care reclamantul le prezintă din nou în fața Curții pe temeiul articolului 5 din Convenție. Prin urmare, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că exista identitate de fapte, de părți și de plângeri.

Aceasta nu vede niciun motiv în speță să se abată de la această jurisprudență.

Întrucât plângerile întemeiate pe articolul 5 §§ 1 și 3 din Convenție prezentate în fața Curții sunt în esență aceleași cu cele care au stat la originea avizului sus-menționat al Grupului de Lucru privind detenția arbitrară, se impune să fie declarate inadmisibile, în aplicarea articolului 35 § 2 b) din Convenție. B. Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 5 § 2 din Convenție

Sub aspectul articolului 5 § 2 din Convenție, reclamantul denunță în plus o absență a informării cu privire la motivele arestării sale.

Curtea reamintește că, în absența recursurilor interne în ceea ce privește o plângere referitoare la un act, termenul de șase luni prevăzut la articolul 35 § 1 începe în principiu să curgă în ziua în care a fost săvârșit actul incriminat.

În speță, în ceea ce privește absența informării reclamantului cu privire la motivele arestării sale, Curtea notează că reținerea persoanei interesate a luat sfârșit la 18 mai 2010, data eliberării sale. Termenul de șase luni curgea deci de la această dată. Prin urmare, plângerea întemeiată pe articolul 5 § 2 din Convenție este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. C. Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 6 din Convenție

Reclamantul denunță de altfel o încălcare a articolului 6 din Convenție în mai multe privințe. Se plânge mai întâi că judecătorii camerei a 10-a a curții cu jurați din Istanbul nu au dat dovadă de independență și de imparțialitate. Se plânge apoi că nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și că a fost privat de posibilitatea de a prezenta probe în descărcare. În sfârșit, se plânge de faptul că sala de audiență se afla la Silivri și nu în centrul Istanbulului, văzând în aceasta o atingere a principiului publicității audierilor.

Curtea relevă că în urma hotărârilor Curții Constituționale și a curții cu jurați din Anadolu, procedura penală angajată împotriva reclamantului este încă pendinte în primă instanță. În absența unei condamnări definitive pronunțate împotriva reclamantului, Curtea nu este în măsură să procedeze la o examinare globală a procedurii deschise împotriva sa.

Rezultă că, în stadiul actual al procedurii în fața jurisdicțiilor interne, reclamantul nu se poate plânge de vreo încălcare a dispozițiilor articolului 6 din Convenție. Îi este totuși la latitudine să sesizeze din nou Curtea dacă consideră în continuare, la încheierea procedurii penale angajate împotriva sa, că este victima încălcărilor pretinse. Această parte a cererii este deci prematură (a se vedea, printre altele, Çakmak c. Turciei ((dec.), nr. 58223/10, § 70, 19 februarie 2013).

Se impune deci respingerea de asemenea a acestei părți a cererii, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, Declară, cu majoritate, plângerile întemeiate pe articolul 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție inadmisibile; Declară, în unanimitate, restul cererii inadmisibil. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

Le requérant, M. Mustafa Aydın Gürül, un ancien amiral des forces navales, est un ressortissant turc né en 1948 et résidant à Istanbul. Il a été représenté devant la Cour par M e A. G. Hanyaloğlu, avocat à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La détention du requérant et la procédure pénale engagée contre lui

En 2010, le parquet d’Istanbul ouvrit une enquête pénale contre plusieurs membres présumés d’une organisation criminelle dénommée Balyoz (« la masse », en français, ou Sledgehammer , en anglais), tous des généraux ou des officiers des forces armées. Il leur était reproché de s’être livrés, en 2002 et 2003, à la planification d’un coup d’État militaire visant au renversement par la force du gouvernement élu, acte réprimé par l’article 147 de l’ancien code pénal en vigueur à l’époque des faits (pour des informations plus détaillées concernant l’affaire Balyoz et les plans d’action relatifs à celle-ci, voir Doğan c. Turquie (déc.), n o 28484/10, 10 avril 2012 et Çakmak c. Turquie (déc.), n o 58223/10, 19 février 2013).

Le 18 mai 2010, le requérant fut mis en garde à vue. Après avoir été entendu par le procureur de la République d’Istanbul au sujet du plan d’opérations Balyoz , il fut remis en liberté le même jour.

Par un acte d’accusation du 6 juillet 2010, le parquet d’Istanbul intenta contre plusieurs personnes, dont le requérant, une action pénale sur le fondement de l’article 147 de l’ancien code pénal, combiné avec l’article 61 du même code (réprimant la tentative de renversement par la force du Conseil des ministres) devant la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul.

Le 6 décembre 2010, une perquisition fut effectuée au commandement de la flotte de guerre, à Gölcük. Elle permit de saisir de nombreux documents supplémentaires concernant le plan d’opérations Balyoz . 7. À l’audience du 11 février 2011, au vu des renseignements complémentaires contenus dans les documents saisis lors de la perquisition du 6 décembre 2010 et renforçant les soupçons quant à la culpabilité de l’intéressé, la cour d’assises d’Istanbul ordonna, sur demande du procureur, le placement en détention du requérant.

Le requérant forma maints recours devant la cour d’assises aux fins de bénéficier d’un élargissement. Il soutenait principalement que les documents numériques nourrissant les accusations portées contre lui étaient en réalité des fichiers créés de toutes pièces ou falsifiés dans le but d’incriminer de nombreux officiers de l’armée à des fins d’épuration. Avec ses coaccusés, le requérant produisit devant la cour d’assises des rapports de contre-expertise aux fins de démontrer la non-validité des éléments de preuve présentés par le parquet à l’appui de ses accusations.

La cour d’assises d’Istanbul suivit à chaque fois l’avis du parquet et rejeta les recours en se fondant sur l’état des preuves, la nature des crimes reprochés au requérant et les forts soupçons pesant sur lui.

Le 21 septembre 2012, la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul rendit son verdict dans l’affaire Balyoz et condamna, entre autres personnes, le requérant à dix ‑ huit ans de réclusion criminelle pour tentative de renversement par la force du Conseil des ministres en vertu de l’article 147 combiné avec l’article 61 de l’ancien code pénal.

Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation rejeta le pourvoi contre l’arrêt de la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul. 2. La saisine de la Cour constitutionnelle 12. À une date non-précisée, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.

Par un arrêt du 18 juin 2014, la Cour constitutionnelle estima que la détention provisoire du requérant, ainsi que celle de ses co-accusés, avait pris fin avec sa condamnation en première instance le 21 septembre 2012, soit avant l’entrée en vigueur du droit de recours individuel. Par conséquent, elle rejeta pour incompétence ratione temporis le grief relatif à la durée de la détention. En revanche, la Cour constitutionnelle conclut à la violation du droit à un procès équitable prévu par l’article 36 de la Constitution. À cet égard, la Cour constitutionnelle souligna d’abord que les rapports de contre ‑ expertise produits par la défense n’avaient pas été pris en compte par la cour d’assises et cela sans justification. En outre, elle constata que deux personnes clés de l’affaire, H.Ö. et A.Y., auraient dû être entendues comme témoins par la cour d’assises.

Le 19 juin 2014, se fondant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle, la 4 ème cour d’assises d’Anadolu ordonna la mise en liberté du requérant. Elle décida en outre la réouverture de la procédure pénale engagée à l’encontre de l’intéressé, en annulant les effets des arrêts du 21 septembre 2012 et du 9 octobre 2013, la première audience ayant été fixée au 3 novembre 2014. 3. La saisine du Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies

Le 1 er mai 2013, le Groupe de travail sur la détention arbitraire du Conseil des droits de l’homme des Nations unies (« le groupe de travail sur la détention arbitraire ») rendit son avis n o 6/2013, au sujet de 250 personnes – dont le requérant – placées en détention provisoire dans le cadre de l’affaire Balyoz (voir, pour les extraits de cet avis, Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, § 14, 18 mars 2014). B. Le droit interne et international pertinent

Le droit interne et international pertinent est exposé dans la décision Gürdeniz c. Turquie (précité, §§ 15-28). GRIEFS

Invoquant d’abord l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été arrêté et détenu au mépris de la législation interne et de la Convention.

Sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant dénonce la durée de sa détention. Il se plaint également de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire.

Invoquant ensuite l’article 5 § 2 de la Convention, le requérant soutient qu’il n’a pas été informé, aussitôt après son arrestation, des raisons de celle-ci ni, lors de son interrogatoire au parquet, des accusations portées contre lui.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial. À cet égard, il reproche à la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul d’avoir suivi une procédure peu respectueuse des droits de la défense. Il affirme par ailleurs qu’il ne lui a pas été possible d’avoir accès à tous les éléments de preuve à charge et de bénéficier des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. Enfin, le requérant se plaint du fait que la salle d’audience se trouvait à Silivri et non dans le centre d’Istanbul, y voyant une atteinte au principe de la publicité des audiences. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention

Le requérant soutient que, au moment de son arrestation et de sa mise en détention provisoire, il n’existait aucun élément de preuve quant à l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis une infraction pénale. Il ajoute que son maintien en détention dans le cadre d’une procédure pénale selon lui inéquitable constitue une violation de son droit à la liberté et à la sûreté. En outre, il se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs par lesquels les juridictions internes ont justifié son maintien en détention provisoire.

Il convient de rappeler, dans ce contexte, les critères développés par la jurisprudence s’agissant de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Cette disposition énonce : « 2. La Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article 34, lorsque : (...) b) elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux. »

Il résulte de cette disposition que la Convention, qui vise à éviter la pluralité de procédures internationales relatives aux mêmes affaires, exclut que la Cour puisse retenir une requête ayant déjà fait l’objet d’un examen de la part d’une instance internationale ( Celniku c. Grèce , n o 21449/04, § 39, 5 juillet 2007). Cette règle s’applique nonobstant la date d’introduction de ces procédures, l’élément à prendre en compte étant l’existence préalable d’une décision rendue sur le fond au moment où la Cour examine l’affaire. 24. À cet égard, selon la jurisprudence des organes de la Convention, le seul fait qu’une requête a déjà été soumise à une autre instance internationale ne suffisait pas en soi pour exclure la compétence de la Cour et qu’il fallait rechercher si la nature de l’organe de contrôle, la procédure suivie par celui-ci et l’effet de ses décisions étaient tels que, au regard de l’article 35 § 2 b), la compétence de la Cour était exclue ( Loukanov c. Bulgarie , n o 21915/93, décision de la Commission du 12 janvier 1995, Décisions et rapports (DR) 80-B, p. 108, et Varnava et autres c. Turquie , n o 16064-16066/90 et 16068-16073/90, décision de la Commission du 14 avril 1998, DR 93-B, p. 5, Jeličić c. Bosnie-Herzégovine (déc.), n o 41183/02, 15 novembre 2005, et Karoussiotis c. Portugal , n o 23205/08, § 62, CEDH 2011 (extraits)).

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné la procédure de fonctionnement du Groupe de travail sur la détention arbitraire et qu’elle a conclu que ce Groupe de travail était bien une « instance internationale d’enquête ou de règlement » au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention ( Peraldi c. France (déc.), n o 2096/05, 7 avril 2009, et Savda c. Turquie , n o 42730/05, § 68, 12 juin 2012).

Elle doit donc déterminer si, en l’espèce, les griefs du requérant tirés de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention sont « essentiellement les mêmes » que ceux soumis au Groupe de travail sur la détention arbitraire des Nations unies.

La Cour rappelle que, dans la décision Gürdeniz c. Turquie ((déc.), n o 59715/10, §§ 15-28, 18 mars 2014), elle a déjà constaté que, dans l’affaire en question, le Groupe de travail avait conclu que la privation de liberté des 250 accusés détenus dans l’affaire Balyoz , dont le requérant, était arbitraire en ce qu’elle était contraire aux articles 9 et 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques et aux articles 9, 10 et 11 de la Déclaration universelle des droits de l’homme. La saisine du Groupe de Travail englobait donc déjà les griefs que le requérant présente nouvellement devant la Cour sur le terrain de l’article 5 de Convention. Partant, compte tenu des circonstances de l’affaire, la Cour a considéré qu’il y avait identité de faits, de parties et de griefs.

Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.

Dès lors que les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention présentés devant la Cour sont essentiellement les mêmes que ceux à l’origine de l’avis susmentionné du Groupe de travail sur la détention arbitraire, il convient de les déclarer irrecevables, en application de l’article 35 § 2 b) de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 5 § 2 de la Convention

Sous l’angle de l’article 5 § 2 de la Convention, le requérant dénonce de surcroît une absence d’information sur les raisons de son arrestation.

La Cour rappelle que, en l’absence de recours internes quant à un grief tenant à un acte, le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 commence en principe à courir le jour où l’acte incriminé a été accompli.

En l’espèce, s’agissant de l’absence d’information du requérant sur les raisons de son arrestation, la Cour note que la garde à vue de l’intéressé a pris fin le 18 mai 2010, date de sa remise en liberté. Le délai de six mois partait donc de cette date. Dès lors, le grief tiré de l’article 5 § 2 de la Convention est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention

Le requérant dénonce par ailleurs une violation de l’article 6 de la Convention à plusieurs titres. Il se plaint d’abord que les juges de la 10 ème chambre de la cour d’assises d’Istanbul n’ont pas fait preuve d’indépendance et d’impartialité. Il se plaint ensuite qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense et qu’il a été privé de la possibilité de présenter des preuves à décharge. Enfin, il se plaint du fait que la salle d’audience se trouvait à Silivri et non dans le centre d’Istanbul, y voyant une atteinte au principe de la publicité des audiences.

La Cour relève qu’à la suite des arrêts de la Cour constitutionnelle et de la cour d’assises d’Anadolu, la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante en première instance. En l’absence d’une condamnation définitive prononcée contre le requérant, la Cour n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure ouverte contre lui.

Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, le requérant ne peut se plaindre d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il lui est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, être victime des violations alléguées. Cette partie de la requête est donc prématurée (voir, entre autres, Çakmak c. Turquie ((déc.), n o 58223/10, § 70, 19 février 2013).

Il convient donc de rejeter également cette partie de la requête, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, Déclare , à la majorité, les griefs tirés de l’article 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention irrecevables ; Déclare , à l’unanimité, le restant de la requête irrecevable. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président